Franz Kafka – Procesul

Procesul este cel mai cunoscut roman semnat de Franz Kafka

Limba în care a fost scris: germană

Titlul în engleză: The Trial

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: nu se specifică (probabil începutul secolului XX)

Locul în care se petrece acţiunea: probabil undeva în Imperiul Austro-Ungar

Număr de pagini: 288

Ediţie: Minerva, 1977

Traducător: Gellu Naum

Despre autor:

Orice om cred că a auzit de Franz Kafka, acesta fiind unul dintre cei mai cunoscuți și influenți scriitori ai secolului XX. Născut pe 3 iulie 1983 în Praga (care făcea la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar), într-o familie de evrei, Kafka a absolvit facultatea de drept, iar după obținerea doctoratului s-a angajat la o firmă de asigurări. A scris 3 romane, niciunul dintre ele nefiind finalizat, și mai multe povestiri scurte. În timpul vieții a publicat foarte puțin, și-a detestat slujba și a întreținut relații sexuale cu o mulțime de femei. În timpul morții a devenit cunoscut. Deși și-a rugat prietenul să-i ardă manuscrisele, acesta a refuzat și-n loc să se încălzească cu ele a ales să le publice.

Rezumat:

Chiar în ziua în care împlinește 30 de ani, Josef K., un funcționar oarecare, este vizitat de două persoane care-l anunță că împotriva lui s-a deschis un proces și că, din acel moment, este arestat, deși lăsat în continuare în libertate. Dorind să afle mai multe despre acest proces și totodată s-o mențină pe proprietara imobilului în care locuiește la distanță, K. le adresează celor doi tot felul de întrebări la care aceștia, în pofida aparentei lor bunăvoințe, se feresc să răspundă. Nici venirea șefului lor nu are menirea de-a lumina mai mult situația, ci, cel mult, de-a deranja camera colocatarei lui K., domnișoara Bürstner, în care cei patru ajung să-și poarte conversația. Tot cam pe atunci, K. remarcă prezența și a doi colegi de-ai săi, aduși probabil în calitate de martori. După plecare acestora, K. încearcă să-și ducă la bun sfârșit activitățile de peste zi, iar seara, întorcându-se acasă, se scuză față de domnișoara Bürstner, iar la plecare o mai și sărută.

Convocat telefonic și informal la tribunal în duminica imediat următoare, fără a se preciza exact ora, K. se vede nevoit să caute, printre blocurile de locuințe, sala de judecată. O găsește în cele din urmă în podul unei case, printre camerele comune și rufele întinse de locatari.

“K. crezu ca nimerise la o întrunire publica. O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. (…) Mulți dintre ei îți aduseseră perne, pe care si le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”

K. dorește să-și susțină nevinovăția, în pofida faptului că nici el nu știe de ce anume este acuzat, însă este adeseori întrerupt fie de cel care prezida procesul, fie de reacția energică a asistenței, fie de femeia pipăită și înghesuită în fundul sălii de un tânăr magistrat. K. nu izbutește să obțină mare lucru, așa că se întoarce, nechemat, într-o altă zi la acest tribunal improvizat și sfârșește prin a sta de vorba cu femeia care fusese înghesuită data trecută și care locuiește în clădire alături de soțul ei (soțul ei nefiind nici tânăr și cu atât mai puțin magistrat, el doar făcând curat în sala de judecată și locuind acolo, cu excepția zilelor în care avea loc vreun proces). De la această femeia, K. află câteva informații disparate legate de tribunal și de proces. Întors acasă, observă că la domnișoara Bürstner s-a mutat o altă vecină, ceea ce-l face pe K. să creadă că domnișoara a recurs la acest lucru pentru a scăpa de avansurile lui.

Câteva zile mai târziu, K. dă într-o cămăruță de la banca la care lucra peste un individ care se pregătea să-i bată cu nuiaua cu pe cei doi indivizi care veniseră să-l anunțe pe K. că este arestat. Nedumerit, K. întreabă despre ce-i vorba și astfel află că bătaia care urmează să le fie celor doi aplicată s-ar datora plângerilor făcute de el împotriva lor în sala de judecată. K. încearcă să-l convingă mai întâi pe individ, apoi să-l mituiască, să-i lase-n pace. Acesta, însă, temându-se că mai târziu K. o să se plângă și de el, îl refuză politicos și-ncepe să-i snopească.

După alte câteva zile, K. primește vizita unchiului său, care, auzind de proces, vine să-i ceară socoteală. Enervat de calmul lui K., unchiul îl duce la o bună cunoștință de-a sa, avocatul Huld. Avocatul, prin intermediul slujnicei sale Leni, îi lasă să intre în casă și-i primește, bolnav la pat, în vizită. Unchiul se apucă să-i explice despre ce-i vorba, deși, sincer, nu era nevoie, Huld știa deja, în vreme ce K. iese pe hol și se giugiulește puțin cu Leni, lucru pentru care este mai apoi admonestat de ruda sa.

După mai multe vizite la Huld, K. află într-o zi de la un client de-al său, că există un pictor, Titorelli pe numele lui, care știe despre procesul care-i fusese intentat și care l-ar putea ajuta. K. se duce să-l viziteze pe artist la el acasă și-l găsește într-o magherniță, anexă a unui alt tribunal care-și avea sediul în podul unei case. După oarece discuții, K. este nevoit să cumpere de la artist, pentru a-i câștiga astfel bunăvoința, o serie de tablouri identice.

Ultimul eveniment notabil înainte de sfârșitul tragic al procesului este vizita lui K. la catedrală. Crezând că se duce acolo pentru a-i arăta unui client italian biserica, K. află de fapt că fusese adus acolo de preotul care lucra și el în slujba tribunalului din pod. Preotul îi spune o mică pildă (publicată și ca povestire separată sub titlul de În fața legii).

O posibilă interpretare:

Înainte de-a mă avânta în miezul problemei și-a încerca să interpretez în vreun fel acest roman, aș dori să vă arăt de ce cred că există, în fond, o interpretare, fără să leg cumva gradul de adevăr al acestei afirmații de cel al explicației găsite de mine. Procesul, ca mai toate scrierile lui Kafka, sunt de obicei catalogate drept absurde, termen care ar exclude din start posibilitatea unei interpretațiuni, însă, mă tem, că acest absurd este prost înțeles. Nu scrierile în sine sunt absurde, ci, la o primă și oarecum superficială vedere, situațiile prezentate în acestea. Spun primă și superficială pentru că, odată ce începem să deslușim sensurile de sub pojghița absurdului, ne dăm seama că situațiile în sine sunt folosite doar ca pretexte și parabole care ne vorbesc despre lucrurile și întrebările cu adevărat importante în viață. O a doua premiză de la care pornesc constă în însăși faptul că orice acțiune întreprinsă de un om – iar în cazul nostru ne referim la scris și, mai explicit, la Procesul – poartă în sine un anume înțeles. M-ați putea contrazice aici, scuzată-mi fie prolepsa, aducând ca argument dadaismul și ați avea, în parte, dreptate. Da, textele care ieșeau din frazele ascunse în pălărie și mecanic îmbinate nu pot fi în sine interpretate ca un tot unitar, lipsindu-se dimensiunea autotelică, însă gestul în sine relevă un anume înțeles: acele fraze au fost alese de cineva pe baza anumitor criterii, ele poartă o semnificație, deși nu același lucru putem spune despre rezultatul experimentului, unde o persoană îmbină aceste fraze la întâmplare, fără să le citească și potrivească dinainte și poate din acest punct de vedere să fie lesne înlocuită de un program, așa cum stau lucrurile în cazul tragerilor la sorți.

Iar părerea potrivit căreia în spatele absurdului kafkian se ascund înțelesuri profunde nu este una care să-mi aparțină doar mie, existând nenumărați exegeți care au încercat să extragă anumite sensuri din parabolele lui. Cele mai ușor de interpretat sunt, probabil, povestirile scurte (și amintesc aici Metamorfoza, Colonia penitenciară ș.a.m.d.), deși unele, cum ar fi În fața legii, pot înmagazina sub umbrela aceluiași mesaj nenumărate interpretări.

În ceea ce privește Procesul, Reza Banaker, în Franz Kafka, The Office Writings, reușește să identifice un număr relativ mare de parabole și încearcă să le coreleze cu semnificația lor reală. Lucrarea sa constituie un punct de plecare important pentru că, deși nu le include într-un tot unitar, scoate la iveală mai multe piese din acest puzzle pe care-l reprezintă Procesul. Iar eu nu fac alt lucru decât a mai adăuga câteva piese și a încerca să formez imaginea finală.

Avem încă de la începutul romanului o serie de indicii referitoare la modul în care operează tribunalul, dar niciuna (sau aproape niciuna) referitoare la procesul în sine. K. primește vizita a două persoane, care îi aduc la cunoștință faptul că, din acel moment, se află în arest la domiciliu și că împotriva lui a fost intentat un proces. Reacția lui K., aproape de cea a unui om obișnuit (aproape, dar nu în totalitate, amănunt asupra căruia am se revin), este de-a încerca să lămurească toată această neînțelegere. Căci ce altceva ar putea fi decât o neînțelegere? Așa că primul lucru pe care îl încearcă este să afle de ce anume este acuzat, pentru a se putea mai apoi dezvinovăți. Când încearcă să vorbească cu proprietara, d-na Grubach, este interpelat în acest fel:

– N-ai dreptul să ieși, ești arestat.

la care K. răspunde:

– Așa mi se pare și mie. Și de ce, mă rog? întrebă el apoi.

Înainte de-a reda replica paznicului, consemnez aici amănuntul asupra căruia v-am spus că am să revin: reacția lui K., care se apropie de cea a unui om obișnui (cu toții am fi întrebat de ce?), dar care nu coincide, totuși, cu cea a unui om obișnuit (câți dintre noi am fi admis cu atâta placiditate posibilitatea de-a fi arestați, spunând Așa mi se pare și mie?) În continuare, răspunsul paznicului:

– Nu ne aflăm aici ca să-ți spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale și așteaptă. Ancheta e începută și ai să afli totul la momentul oportun.

Din aceste trei replici (la fel ca și din majoritatea celorlalte discuții care au loc între K. și oamenii legii) putem observa foarte bine relația care va rămâne neschimbată până la sfârșitul romanului dintre cele două părți: defensivă, de supunere, din partea lui Josef K. și ofensivă, autoritară, din partea oamenilor legii. Totodată, încă de la aceste replici încep să se contureze și celelalte caracteristici ale celor două părți, caracteristici care pe noi, ca oameni raționali, ne frapează: faptul că reprezentanții legii nu-i oferă inculpatului niciun amănunt legat de proces (și cu cât înaintăm în povestire tindem să concludem că nici măcar aceștia nu cunosc învinovățirile care i se aduc lui K.) și, poate chiar mai șocantă, acceptarea prin care K. ajunge într-un final să se subordoneze acestui tribunal, în pofida tuturor discrepanțelor apărute (faptul că nu reprezintă un tribunal adevărat, în sensul celor clasice – lucru reiterat de mai multe ori în roman – ci unul atipic, numit Tribunalul din pod, faptul că nu i se aduc la cunoștință învinovățirile, nu i se înmânează niciun soi de document și nici el nu poate înmâna vreunul, nu poate fi vorba de o achitare definitivă ș.a.m.d.). Această opoziție este evidentă nu doar prin prisma calității lui K., care se schimbă brusc din cea de om liber în cea de arestat, schimbarea aceasta este doar una simbolică, ci mai ales prin schimbarea vestimentației, una cât se poate de vizibilă, impusă de oamenii legii:

Amândoi paznicii îi examinară cămașa de noapte și-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu grijă atât cămașa aceasta, cât și restul lenjeriei, și că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.

Doar câteva pagini mai târziu, cele două poziții deja menționate se adâncesc, iar opoziția dintre ele devine tot mai evidentă și, totodată, ireconciliabilă:

– N-are voie [să intre], îi spuse paznicul cel gras. Doar știi bine că ești arestat.

– Dar de ce-aș fi arestat? Și încă în felul acesta!

– Iar începi! Spuse paznicul și muie o felie de unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.

– O să fiți obligați să-mi răspundeți, spuse K. Iată actele mele; arătați-mi-le acum pe ale voastre și, înainte de toate, mandatul de arestare.

Reacția lui K. este acum una cât se poate de normală, mirarea de la început transformându-se, încet, în iritare, și am putea crede că subordonarea sa nu a început încă. Însă, după cum am să vă arăt la momentul oportun, subordonarea nu doar că nu venise demult, ea se află printre însăși cauzele acestui proces.

La fel cum atitudinea lui K. din începutul romanului pare a oscila între supunere și revoltă, tot la fel oscilează și reacția reprezentanților legii, doar că a lor oscilează între prietenie și autoritate. În numai câteva rânduri putem observa ambele ipostaze. Iată ce-i răspunde unul dintre paznici:

– Doamne! Dar neînțelegător mai ești! se văită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoți din sărite, inutil, tocmai pe noi, care în clipa de față îți suntem cei mai apropiați dintre oameni.

Pentru ca, câteva fraze mai târziu, atitudinea paznicului să pară a se schimba brusc în momentul în care K. îi arată actele sale de identificare:

– Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porți mai rău ca un copil. Ce dorești, până la urma urmei? Îți închipui cumva că vei face să ți se termine mai repede blestematul de proces dacă discuți cu noi, paznicii, despre legitimații de arestare?

Această dihotomie este întreținută și de prezența a doi paznici, care pot juca acum rolurile consacrate mult mai târziu în cinematografie de good cop – bad cop.

Dacă, după cum afirmam la început, despre proces nu reușim să aflăm pe parcursul întregului roman mai nimic, despre tribunalul din pod și legea pe care acesta o deservește sunt destule indicii. Din acestea realizăm că:

• tribunalul din pod nu este un tribunal normal, ci funcționează paralel cu cele existente la acea perioadă
• tribunalul din pod  pare a fi omnipotent (nu răspunde în fața celuilalt tribunal ori a legii celuilalt tribunal) și omniprezent (aflăm atât de la avocatul Huld, cât și de la pictorul Titorelli că există anexe ale acestui tribunal în aproape fiecare clădire din oraș)
• legea tribunalului din pod nu este aceeași cu legea tribunalelor normale. Despre această lege nu aflăm în sine nimic, nu ajungem să știm niciuna dintre regulile care-o alcătuiesc, ci doar modul în care operează. De asemenea, reacțiile celor care-o servesc, și inclusiv a paznicilor prezenți la începutului romanului, ne îndreptățesc să credem că nici măcar ei nu cunosc această lege.

[…] înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat, se informează precis asupra motivelor arestării și a persoanei arestate. În privința aceasta, orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le știu – și ține seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare – nu caută delictele populației ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte și ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi tu că ar putea exista o eroare?

– Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.

– Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.

– Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.

Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înțelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice explicație, spunând doar:

– Ai s-o simți pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă:

– Vezi, Willem, el recunoaște că ignoră legea, dar pretinde în același timp că e nevinovat.

– Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înțeleagă ceva.

Mi-am permis să subliniez câteva fraze pentru că în ele rezidă și din ele decurge absurdul aparent al întregii situații. K. pare a încălca o lege pe care nu o cunoaște, dar pe care, în același timp, nici nu o poate cunoaște, orice întrebări adresate celor doi, iar mai apoi judecătorului, avocatului, pictorului, lui Leni ș.a.m.d. neprimind niciun răspuns clar care să-l facă să înțeleagă de ce anume-i vinovat. Când spune că legea respectivă nu există decât în capetele celor doi paznici, K. rostește un adevăr fundamental: da, legea nu există decât în capetele celor care-o slujesc și, după ce K. ajunge să se supună tribunalului din pod, legea ajunge să existe și în capul său, fără ca însă s-o cunoască. Deși K. afirmă, în momentul în care ajunge la tribunal că:

pesemne că astea sunt codurile, iar justiția noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar și fără să cunoști legea.

el dă curs fiecărei convocări, ba chiar alege să se ducă la tribunal și din proprie inițiativă și asta în pofida tuturor obiecțiilor aduse mai devreme, de care K. este perfect conștient:

– Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ți spun că nu e vorba de un proces în fața unui tribunal obișnuit.

– Asta e rău, făcu unchiul.

– Cum? întrebă K. privindu-l.

– Am spus că e rău, repetă unchiul.

și nu doar K. știe și acceptă acest lucru, dar până și cei din jurul său. Cum este posibil așa ceva? Ei, bine, aici doream să ajung, legea este supunerea. Dar nu orice supunere, ci cea în fața a propriei creații. Iar creația este în romanul lui Kafka însăși civilizația. Prin intermediul lui Josef K. omenirea însăși este cea acuzată pentru direcția în care a evoluat (iar omenirea este surprinsă în cadrul romanul în diversele ei ipostaze: o femeie întreține relații sexuale cu un tânăr chiar în tribunal, în timpul audierii lui K., unchiul îi sugerează lui Josef să fugă la țară, avocatul vrea să-l apere, judecătorul să-l condamne, Leni să și-l apropie, pictorul să-l ajute, paznicii să profite de pe urma arestării lui, cel care-i bate să-și facă datoria etc). Să nu uităm unele dintre amănuntele esențiale ale romanului: K. împlinea în ziua arestării 30 de ani, iar întregul proces durează fix un an. Vârsta de 30 de ani reprezintă atingerea deplinei maturități, momentul până la care ar trebui sau fi trebuit să ne conștientizăm propria existență și să alegem calea pe care am dori s-o urmăm. Fără această conștientizare, nu putem alege decât în necunoștință de cauză, așa cum face K. irosindu-și viața ca funcționar la o bancă (nu cred că mai este nevoie să menționez aici părerea lui Kafka despre munca pe care o presta și cum K. și Kafka împărtășesc o mulțime de caracteristici, începând cu vârsta și terminând cu slujba), la fel cum și omenirea și-a irosit timpul urmându-și interesele meschine (contextul în care Kafka scris acest roman este definitoriu: se apucă de el în chiar anul începerii Primului Război Mondial, la izbucnirea căruia, una dintre personalitățile care-au încercat cu disperare împiedicarea acestuia, este vorba de Edward Grey, afirma: ,,Luminile se sting în toată Europa. Nu le vom mai vedea iar aprinse în cursul vieții noastre”). Isteria care cuprinde Europa cu ocazia izbucnirii războiului se traduce în acest roman cu incredibilele reacții de supunere ale tuturor personajelor față de acest tribunal apocrif.

În această cheie putem interpreta și multiplele afirmații pe care le face avocatul pe seama legii și a tribunalului:

Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, și se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie și în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocați recunoscuți de tribunalul în cauză; toți cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocați de contrabandă.

[…]  e împotriva rațiunii să încerci să înțelegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer și dacă încerci să-l schimbi cât de cât ăși tai singur craca de sub picioare și te poți prăbuși, pe când imensul organism poate cu ușurință – totul ținându-se legat în sistemul lui – să-și găsească o rotiță de schimb și rămâne cum a fost, dacă nu cumva – și lucrul acesta e cel mai probabil – devine mai viguros, mai atent, mai sever și mai rău.

Acest organism la care se referă avocatul Huld este însăși omenirea. Este futil, în opinia sa, să încerci s-o schimbi, ea va deveni și mai atentă, mai severă și mai rea. Prin intermediul său și mai ales al finalului care șochează prin caracterul lui sumbru putem observa concepția profund pesimistă a lui Kafka referitoare la umanitate și destinul acesteia:

În asemenea condiții, ar fi de mirare să-ți ajungă o viață de om ca să admiți că ai putea izbuti din când în când. Și, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toți oamenii, ore când crezi că nu ți-a izbutit nimic, când ți se pare că n-ai câștigat decât procesele destinate de când lumea să fie câștigate și care ar fi ajuns și fără tine la bun sfârșit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor și a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Și în asemenea momente ți se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic și că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenții din lume, îndrumate de tine pe căi greșite.

Kafka nu oferă în romanul de față nicio soluție, deși putem deduce atât din viața sa cât și din ipostazele în care își surprinde personajele anumite aluzii: Titorelli, pictorul, este sărac, dar influent, Huld, avocatul, este bogat, dar bătrân și bolnav, K. este tânăr, muncitor, dar… vinovat.

Am să închei aici pentru că, deși ar mai fi atât de multe de spus, simt deja că m-am lungit prea mult.

Dacă ați observat și alte indicii ori modalități de interpretare a textului, vă invit să le discutăm!

Aplicaţie, aplicaţii

Dacă aveţi un telefon cu sistem de operare android, vă invit să descărcaţi prima mea aplicaţie direct de pe Google Play. Conţine peste 1.600 de lucruri interesante din domeniile: geografie, istorie, biologie, astronomie şi literatură, proverbe din peste 70 de ţări, legi bizare întâlnite în diverse ţări de pe mapamond, statistici ciudate, fobii şi nu în ultimul rând citate. Este gratuită, se instalează direct pe cardul extern şi nu ocupă decât 680 de kb.

Sper să vă placă!

Milan Kundera – Viaţa este în altă parte

Viaţa este în altă parte este cel de-al treilea roman scris de Milan Kundera.

Limba în care a fost scris: cehă

Titlul în engleză: Life is Elsewhere

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea: jumătatea sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Cehia

Număr de pagini: 432

Ediţie: Harper Perennial, 2000

Subiect: poezie

Gen: satiră, bildungsroman, Kiinstlerroman

 

Despre autor:

Milan Kundera s-a născut la 1 aprilie 1929 în Cehia şi este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist. Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg poliţie acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecere pe care Kundera o are între scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr: Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

 

Rezumat:

În cartea de faţă urmăm destinul plin de idiosincrasii şi laitmotive penibile a lui Jaromil, încă de când a fost procreat de părinţii săi (un inginer care nu-l doreşte şi o doamnă din înalta societate, să avorteze) şi până la moartea sa, comparată cu sfârşitul lui Lermontov, dar lipsit de orice fel de tragism. Încă de mic, lui Jaromil îi place să fie în centrul atenţiei, iar când observă că adulţii râd de rimele sale infantile începe să vorbească în dodii. Îi place, de asemenea, să deseneze, iar lipsa lui de talent şi imaginaţie este luată de mama sa drept un semn al genialităţii autoproclamate, aşa că-l pune să studieze cu un maestru, cu care întreţine mai târziu şi o relaţie. Mama, nu Jaromil, căci Jaromil este ocupat cu privitul servitoarei pe gaura cheii. Ziua scrie tot felul de poezioare fără ritm şi rimă, iar noaptea se visează un Don Juan, cucerind cu talentul său monstruos tot felul de prostituate. În realitate, trecut de pubertate, Jaromil e un copil timid, fără prea mare succes la femei din pricina nădragilor săi şi-a lipsei de experienţă. Cu ocazia unei festivităţi oarecare, reuşeşte să îi impresioneze pe ascultători şi să-şi facă o admiratoare. Însă adevara lui iubire este o vânzătoare urâtă, pe care-o urmăreşte şi alături de care sfârşeşte. Nu pentru mult timp, pentru că maică-sa nu se arată prea încântată de frumuseţea îndoielnică a fetei, iar gelozia îl roade pe Jaromil. Din pricina acestei Jaromil şi dintr-o dragoste adevărată faţă de comunismul nou instalat, îl pârăşte poliţiei pe fratele prietenei sale, iar poliţia în înhaţă pe amândoi. Frate şi soră, nu iubit şi prietenă. Mândru de fapta sa, Jaromil începe să-şi recite pe la întruniri poeziile şi este aruncat de un ins oarecare de la balcon, astfel terminându-se scurta dar tumultuoasa sa viaţă.

 

Impresii:

Viaţa este în altă parte este tot un anti-roman, deşi acest lucru devine evident abia la începutul celui de-al şaselea capitol, în centrul căruia Kundera îl plasează pe Jaromil, fără însă a părea că-l manevrează asemenea unui păpuşar. Impresia este cea contrară, personajul principal fiind atât de bine construit şi pare atât de liber în acţiunile sale încât îmi este uşor să înţeleg cum anumiţi detractori au văzut în el un alter ego al scriitorului şi au crezut că prin denunţul lui Jaromil, Kundera recunoaşte, într-un fel foarte voalat, că ar fi colaborat cu poliţia politică. Însă mă îndoiesc că astfel stau lucrurile, deşi se poate vorbi pe alocuri de autoironie. Însă aceasta ocupă un loc secundar şi este destul de greu, dacă nu eşti vreun soi de exeget, de depistat, în prim-plan aflându-se sarcasmul şi jovialitatea cu care Milan Kundera pare să-şi trateze personajul principal. Nici acţiunea nu este foarte importantă, ea fiind, ca în mai toate romanele lui Kundera, un simplu pretext prin intermediul căreia se aduce în discuţia un anume subiect. Iar în cazul de faţă subiectul este cât se poate de clar: poezia. Prin fiecare scenă prin care Jaromil (un nume divin în mitologia cehoslovacă) este nevoit să treacă, autorul pare a scoate în evidenţă frivolitatea nu a poeziei în sine, ci a poeţilor, a vieţii lor romanţate de gesturi teatrale şi vise deşănţate, şi a raportului dintre mândria afişată şi importanţa ori calitatea celor scrise. Edificator în acest sens, şi deosebit de amuzant pentru mine, mi s-a părut episodul în care redactorul i-a spus lui Jaromil, arătându-i teancurile de scrisori primite de la diverşi poeţi şi făcând un calcul simplu, conform căruia ar primi mai mult de 4000 pe an, că Cehoslovacia ar trebui să exporte poeţi. Tonul nu este, însă, unul belicos, ci mai degrabă umoristic, deşi nu se poate spune că scenele sunt lipsite de veridicitate, ba dimpotrivă. Scoţând anumite detalii în faţă şi acordându-le o importanţă exagerată, acţiunea pare cât se poate de reală. Lipseşte, ca de fiecare dată, dramatismul. Nu există un moment culminant (chiar şi moartea personajului principal căzând în banalitate), locul lor fiind luat de… idei. Pentru că după cum am spus deja, acţiunea nu este nimic altceva decât un pretext.

 

Citate:

– Continuă să scrii, îi spuse editorul. Sunt sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajungem să exportăm poeţi. Alte ţări exportă tehnicieni, ingineri, făină sau cărbuni, însă principala noastră resursă o reprezintă poeţii. Poeţii cehi or să aducă poezia în ţările din lumea a treia. Iar în schimbul ei o să primim nuci de cocos şi banane.

J. M. Coetzee – Epoca de fier

În inima ţării este cel de-al şaselea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Age of Iron

Anul apariţiei: 1990

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1980

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 198

Ediţie: Penguin Books, 1998

Subiect: apertheid, singurătatea.

Gen: roman epistolar

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

În ziua în care a fost diagnosticată cu cancer, întorcându-se acasă, doamna Curren (fostă profesoară de latină) descoperă că în grădina sa s-a instalat, într-un culcuş făcut din cartoane, un om al străzii (Vercueil pe numele său). Doamna Curren îi promite bani dacă o s-o ajute la treburi, iar Vercueil, a cărui atitudine oscilează între încăpăţânare, răbdare şi îndărătnicie, se pune pe treabă. După patru ceasuri îşi primeşte plata şi pleacă doar pentru a reveni beat a doua zi. La scurt timp, Florence, servitoarea doamnei Curren, se întoarce din ţinutul ei natal împreună cu fiii ei, Bheki şi Beautz, şi cu un prieten de-al acestora, despre care aflăm într-un târziu că s-ar numi John ori Johannes. Cei doi copii intră în tot felul de belele, sunt urmăriţi şi intimidaţi de poliţie, iar, într-o zi, chiar şi accidentaţi, intenţionat, de maşina forţelor de ordine. De cei care ar fi trebuit să-i protejeze. John ajunge în stare gravă la spital. După ce sunt trimise dintr-o parte într-alta, Florence şi doamna Curren reuşesc să-l vadă. Întoarse acasă, primesc un telefon prin care sunt anunţate că Bheki a intrat în alte încurcături. Vercueil, care se mutase între timp în casă, refuză să le ajute, aşa că doamna Curren împreună cu Florence şi fica ei, se duc cu maşina în Gugulethu, satul natal al servitoarea, să vadă care este treaba cu Bheki. Thabane, verişorul Florencei, se oferă să le ajute să-l localizeze. Îl găsesc mort, executat împreună cu alţi patru copii. Doama Curren se adresează unor poliţiştii, însă aceştia o trimit la plimbare. Se întoarce acasă, iar John, externat între timp, vine să o viziteze, sperând să dea de prietenul său. Apare şi poliţia, care, în pofida insistenţelor şi rugăminţilor doamnei Curren, ia cu asalt casa pentru a-l neutraliza pe John, retras, cu un pistol în mână, într-un cotlon.

 

Impresii:

Epoca de Fier este un roman epistolar, însă, scrisoriile fiind scrise doar de unul dintre cei doi conlocutori şi netrimise celuilalt, suntem nevoiţi să ne limităm la o singură perspectivă şi la un singur punct de vedere, şi anume la lumea văzută prin ochii doamnei Curren, o femeie în vârstă şi retrasă, forţată de împrejurări să asiste neputincioasă la ororile apartheidului. Ca temă centrală, extinzându-se dincolo de cele secundare, îmbătrânirea şi singurătatea, şi reieşind din ele, avem şi de această dată alienarea (mai pe larg despre fenomenul alienării în opera lui J.M. Coetzee în numărul de luna viitoare al revistei Litere). Vercueil, prin tăcerea şi încăpăţânarea sa, este cea mai grăitoare victimă a ei, comunicarea rezumându-se cel mai adesea în cazul lui la contemplarea şi detaşare faţă de lumea exterioară. Singurătatea sa prefaţează singurătatea doamnei Curren, la fel cum sinuciderea la care ea se tot gândeşte şi pe care Vercueil nu şi-o, ci i-o, doreşte, prefaţează propria lui moarte. Entuziasmându-se ca un copil când are impresia că femeia o să se sinucidă, el nu face decât să-şi dorească propriul sfârşit. Dispariţia şi distanţarea care, atâta timp cât este viu, nu pot să fie niciodată totale. Celălalt fir epic, care are în prim plan acţiunile lui Bheki şi John, deşi ocupă locul principal în cadrul naraţiunii, are o importanţă mai redusă tocmai din pricina diferenţei de vârstă şi de atitudinea dintre ea şi ei. Din contrastul acesta se nasc şi în contrastul acesta pier. Singurătatea este, însă, tot timpul prezentă, la fel şi alienarea, ele sunt substratul, iar acţiunea nu face decât să le scoată la iveală. Deşi încearcă să n-o implice şi pe fiica sa în viaţa retrasă şi anostă pe care o duce, doamna Curren îi reproşează că a lăsat-o în urmă, că a condamnat-o să trăiască aici, în această ţară măcinată de xenofobie, în timp ce ea a plecat în Statele Unite. Îi reproşează, dar nu îndrăzneşte să i-o spună. Ca şi în celelalte romane ale lui Coetzee, personajele sale nu sunt nici eroi şi nici fotomodele, ci persoane de la marginea societăţii (iar aici, a vieţii), care au totuşi conştiinţă, dorinţe şi speranţe. Care sunt vii într-o lume sălbatică, denaturată. Doamna Curren a fost în tinereţe profesoară şi toată viaţa sa a abhorat şi condamnat xenofobia. Însă xenofobia, adânc înrădăcinată în această ţară, o roade, tot aşa cum şi cancerul o ucide lent, dureros de lent şi sistematic. Un roman profund, dar cu prea puţine contraste. Citindu-l, rămâi cu impresia că J.M. Coetzee este un pesimist convins.

 

Citate:

Şi atunci pentru cine aceste scrisori? Răspunsul este: pentru tine, dar nu pentru tine, pentru mine, pentru partea din tine care este în mine.

J.M. Coetzee – Aşteptându-i pe barbari

Aşteptându-i pe barbari este al treilea roman scris de J.M. Coetzee, iar titlul este inspirat din poemul omonim semnat de scriitorul egiptean Constantine P. Cavafy.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: Waiting for the Barbarians

Anul apariţiei: 1980

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: la graniţa imperiului (Britanic), Africa de Sud

Număr de pagini: 180

Ediţie: Penguin Books, 1980

Subiect: relaţia dintre autorităţi şi nativi în Africa de Sud

Premii primite: James Tait Black Memorial Prize şi Geoffrey Faber Memorial Prize 

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

Rezumat:

Acţiunea este redată din perspectiva personajului principal, magistrat într-un oraş de la graniţa Imperiului. Într-o bună zi în oraş soseşte colonelul Joll în fruntea unui mic detaşament militar, care instalează starea de urgenţă şi pleacă, în pofida opoziţiei magistratului, să se lupte prin deşert cu ”barbarii”, un eufemism menit să descrie populaţia locală, cu precădere pe cea războinică. Prima captură a colonelului Joll sunt doi nativi, un copil şi un bătrân, acuzaţi (pe nedrept) că ar fi hoţi. Apoi colonelul aduce şi alţi nativi, pe care-i întemniţează şi torturează până când aceştia mărturisesc toate faptele de care nu se fac vinovaţi. Înainte să vină iarna, Joll şi mica sa armată părăsesc oraşul, iar magistratul, care începe să se îndoiască nu doar de metodele prin care Imperiul îşi menţine supremaţia, de metodele lui se îndoia demult, dar şi de modul lipsit de inteligenţă în care-o face, începe mai întâi să o îngrijească pe femeia capturată de Joll şi lăsată-n urmă (în urma corecţiilor aplicate de colonel, aceasta de abia mai vede şi de abia îşi mai poate folosi picioarele), după care cei doi au o relaţie.  Magistratul nu este însă fidel, iar ea are suferă din cauza aceasta. De cum vine primăvara, aflând de la un soldat că generalul are de gând să se reîntoarcă şi să înceapă ofensiva împotriva barbarilor, magistratul pleacă, alături de doi slujbaşi, într-o expediţie prin deşert pentru a o duce pe fată înapoi în tribul din care a fost capturată. Înainte să se despartă, magistratul o roagă să le spună alor săi adevărul. După ce se-ntoarce în oraş, acesta este capturat de Joll, acuzat de trădare şi încarcerat. Este menţinut într-o stare de dobitocenie totală (nu i se furnizează niciun fel de informaţii din lumea exterioară, nu i se permite să se spele, este hrănit din an în paşte) pentru că refuză să le destăinuie trădarea de care s-ar face vinovat. Este ameninţat cu moartea, iar într-o zi Joll pune la cale o mascaradă lugubră: îşi pune soldaţii să-l spânzure, doar pentru a-l elibera în ultimul moment, după ce magistratul imploră salvarea. După acest episod, nemaivăzând în el nicio ameninţare, magistratul este eliberat şi lăsat să hoinărească ori cerşească pe străzile oraşului. În tot acest timp, singurul semn al prezenţei barbarilor este distrugerea unui dig din apropiere, lucru care le compromite localnicilor recolta. Din forţele armate trimise de Joll să se lupte cu barbarii, un singur soldat se întoarce, şi acela mort. Temându-se că barbarii sunt în apropiere, Joll strânge soldaţii rămaşi prin oraş şi pleacă să-i înfrunte. Nativii se aciuează pe lângă oraş, temându-se şi ei de viitoarea înfruntare. După ce se rătăceşte prin deşert, colonelul este înfrânt, iar armata lui dezmembrată, fără, însă, să fi ajuns să se confrunte cu barbarii.

 

Impresii:

Aşteptându-i pe barbari este al cincilea roman semnat de Coetzee pe care-l citesc (celelalte patru fiind: Foe, Stăpânul Petersburgului, Viaţa şi vremurile lui Michael K. şi Ruşinea). Recunosc încă de la început că titlul m-a intrigat, acesta fiind principalul motiv pentru care mi-am dorit să parcurg această carte. Şi întorcând paginile, m-am lăsat cuprins de acţiunea deosebit de interesantă. Stilul, până să intru în atmosfera romanului, aproape că mi-a displăcut, însă după aceea mi s-a părut cât se poate de potrivit. Este oarecum frânt, frazele sunt în genere scurte şi închise, însă-n cuvintele lor izbutesc să redea o anume tristeţe ce reiese nu atât din viaţa pe care-o duce personajul principal, cât din evenimentele la care acesta ia parte, fără să le poată în vreun fel stopa. Nedreptatea este peste tot în jurul lui, iar oamenii se transformă, sub imperiul spaimei,  în măşti groteşti, magistratul părând în aceste circumstanţe singurul personaj normal. Spun în aceste circumstanţe, pentru că în mijlocul unei lumi normale, el ar fi fost cel care ar fi părut cel sărit de pe fix. Colonelul Joll, reprezentând aroganţa şi insolenţa, ipocrizia şi prostia Imperiului (Coetzee vorbeşte, fără îndoială, de Imperiul Britanic în cea mai glorioasă epocă a sa, când subjuga în numele civilizaţiei popoare şi tot în numele civilizaţie tortura prizonierii şi le impunea nativilor, după cum putem observa citind romanele lui Doris Lessing, condiţii greu de acceptat şi încă şi mai greu de îndurat), n-are habar de condiţiile terenului şi de situaţia de la graniţa Imperiului, el are de îndeplinit o misiune şi nu importă dacă sunt satisfăcute sau nu condiţiile care-au dus la existenţa acestei misiuni. Nu contează că oraşul trăieşte-n armonie cu ”barbarii”, el vine să-i protejeze pe unii şi să-i pacifice pe ceilalţi prin intermediul săbiilor şi armelor de foc, reuşind prin incompetenţa sa să distrugă atât pacea existentă cât şi propria armată. Cât timp este mâncare destulă se înţelege bine cu orăşenii, mulţi dintre aceştia aprobându-i comportamentul şi venerându-l chiar, însă în momentul în care resursele sunt pe ducă, generalul începe să-şi dea alama pe faţă: îşi lasă soldaţii să jefuiască magazinele, să devasteze locuinţele şi-i ameninţă pe cei care se grăbesc să părăsească oraşul cu închisoarea. Iar cei care pleacă nu-s deloc puţini: familii întregi ies noaptea mituind soldaţii, se adună la oarecare depărtare de oraş şi împreună străbat deşertul. În urma lor, casele le sunt imediat sparte. Dramul de inteligenţă de care colonelul pare să dea dovadă este îndreptat tot spre a face rău: torturează, le dărâmă nativilor corturile, şi-l eliberează pe magistrat din închisoare abia după ce s-a asigurat că i-a frânt spiritul şi că nimeni nu va mai pleca urechea la spusele lui. Suferinţa şi nedreptatea pe care magistratul este nevoit să le îndure sunt chiar însemnele Imperiului, sunt felul în care nativii resimt consecinţele civilizaţiei multpropovăduite. O mascaradă deplină, şi-o duplicitate care atinge perfecţiunea, salvatorii (în cazul de faţă soldaţii) ajungând să se confunde până la identificare cu torţionarii. În atare condiţii, romanul riscă să devină o alegorie, căci extrapolând evenimentele descrise ne putem da seama cum stăteau lucrurile în timpul Imperiul Britanic.

 

Citate:

Cînd unii oameni suferă pe nedrept, mi-am spus, este soarta celor care asista la suferinţa lor să sufere ruşinea situaţiei.

Doris Lessing – Întoarcerea acasă

   Despre autor:

    Doris Lessing  este o scriitoare engleză care s-a născut pe 22 octombrie 1919 în Persia (acum Iran), din părinţi englezi. În tinereţe a făcut parte din Partidul Comunist Englez, pentru ca mai apoi să se retragă din acesta. Nu înainte de a-i fi interzise călătoriile în Rhodesia, ţară pe care obişnuia să o viziteze pentru a le lua interviuri figurilor publice marcante. Cariera sa literară poate fi împărţită în trei perioade distincte, în prima dintre ele socialismul fiind tema principală a romanelor sale, în a doua a scris opere psihologice, iar în ultima a abordat teme sf. În anul 2007 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind cea mai în vârstă persoană care l-a prmit vreodată (88 de ani la momentul respectiv). A scris nenumărate romane, cărţi memorialistice, eseuri şi povestiri scurte. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale amintesc: Teoristul bun, Caietul de aur şi Cântă iarba.

Rezumat:

Întoarcerea acasă este o carte cu caracter memorialistic, care a văzut pentru prima oară lumina tiparului în anul 1957. În ea este relatată situaţia Rhodesiei (astăzi Zimbabwe) în timpul aperheidului. După cum v-aţi aştepta, situaţia nu era deloc roz, cel puţin nu pentru nativi, căci englezi trăiau boiereşte pe spinarea lor, luându-le cu japca pământul, menţinându-i într-o sărăcie lucie şi plângându-se apoi că negrii sunt atât de înapoiaţi încât nu pot avea aceleaşi drepturi pe care albii singuri şi le acordau. Discriminarea este la ordinea zilei, mai scapă din când în când şi câte un omor, iar segregarea în funcţie de culoarea pielii este legea. Cozile sunt împărţite în albe şi negre, funcţiile la fel, iar de salarii nu mai spus, un alb câştigând în genere, pentru o muncă mai uşoară decât cea prestată de un nativ, de 50-100 de ori mai mult decât acesta.

 

Impresii:

Ceea ce mi-a plăcut la cartea lui Doris Lessing este faptul că autoarea, în pofida afinităţilor comuniste, nu este deloc părtinitoare şi nu se sfieşte să-şi recunoască greşelile în momentul în care îşi dă seama că s-a înşelat. Nefiind familiarizaţi cu subiectul, viaţa descrisă de ea pare la mii de ani distanţă, când doar o jumătate de veac ne desparte de felul în care se comportau cei mai civilizaţi oameni ai planetei, aşa cum erau consideraţi englezii la vremea respectivă. . Şi vorbesc de englezi, deşi nici belgieni ori francezii nu erau mai breji. Felul în care îşi motivează faptele este kafkian, snobismul albilor fiind dus la extrem. Până şi societăţile de binefacere sunt doar simple paravane care lasă impresia că lucrurile merg pe făgaşul cel bun, când de fapt naţii întregi erau distruse şi secătuite de resurse. Iar cei care se dedau la astfel de practici chiar au impresia puternic înrădăcinată în sufletul lor că le fac nativilor un bine strângându-i în rezervaţii, cerându-le sume astronomice pentru educaţia (care educaţie pentru copiii albilor era absolut gratuită) copiilor lor şi nepermiţându-le să se deplaseze liber prin propria lor ţară ori să participe la întâlniri la care sunt prezente mai mult de patru persoane.

 

Citate:

Valorile mistice ale bronzatului devin la fel de iraţionale precum cele legate de mâncare şi sex. Ce poate fi mai bizar decât să vezi oameni a căror existenţă depinde de paloarea pielii lor, înnegrindu-se voit în plajele de albi de pe malul mării or pe marginea piscinelor? Dar într-o ţară în care fiecare om care munceşte în câmp deschis se bronzează şi unde este imposibil să faci o distincţie între arsurile unuia şi pielea neagră a unui nativ, trebuie să capeţi un al şaselea simţ pentru a-ţi da seama dacă un om este alb sau nu.

 

Am rămas surprinsă de ingenuitatea motivelor pentru care neagă cu vehemenţă amestecarea raselor. Aceste motive merg de la necompromiţătoarea şi vechea ‘Nu vreau să-mi căsătoresc fata cu un negru’, cu variaţiile şi îmbunătăţirile ei, cum ar fi: ‘Nu mă deranjează dacă fiica mea vrea să se facă de râs, dar eu n-am să-mi trimit copiii la şcoli de negri’ şi până la ‘Nu este corect să invităm anumiţi africani doar pentru că sunt negri, pentru că nu ar fi drept faţă de ceilalţi’ sau ‘Nu mă deranjează să am africani la masă, dar să-mi folosească veceul!’ ori ‘Ei nu vor să fie invitaţi pentru că i-ar ruşina’ sau ‘Dacă invit africani la masă nu ar fi corect faţă de servitorii mei, nu cred că lor le-ar plăcea’ sau ‘Este nenatural să inviţi africani la masă ştiind că nu îi poţi scoate după la un film’ etc.

 

J.M.G. Le Clézio – Interogaţia

   Despre autor:

    Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Rezumat:

Interogaţia, romanul scris de Le Clézio la vârsta de 23 şi ani şi care i-a adus premiul Renaudot, îl are ca personaj principal pe Adam Pollo, un tânăr de 29 de ani, educat (licenţiat în geografie) şi retras, care are probleme cu memoria. Singura lui legătură cu lumea de afară o reprezintă Michele, o fată care provine dintr-o familie bună şi care pare să-i înţeleagă şi accepte singurătatea. Trecutul lor este unul destul de complicat. Aspectul neîngrijit şi lipsurile materiale îl fac să treacă drept cerşetor, deşi nu se ocupă cu aşa ceva, împrumutându-se în shcimb de la Michele şi şterpelind mâncare de prin magazine. Pătrunde cu forţa într-o casă ai cărei proprietari sunt plecaţi pe timpul verii, iar aici doarme, joacă biliard, omoară şobolani, le bea berea şi le măzgăleşte pereţii. Coboară arareori în oraş. Uneori merge pe plajă în patru labe, alteori urmăreşte vreme de câteva ceasuri un câine, încercând să vadă viaţa prin ochii acestuia, ori dă de mâncare animalele de la grădina zoologică. Primeşte o scrisoare de la mama sa, care îl roagă să se întoarcă acasă, de unde înţelegem că Adam a fugit. După ce-i răspunde, Adam le vorbeşte extatic unor orăşeni, moment pentru care şi este internat într-un sanatoriu. Lui Adam îi place aici. E curat, iar lumea îl lasă în pace. Mai puţin atunci când vin studenţii de la psihologie să-l interogheze. Adam răspunde întrebărilor, divulgându-şi gândurile care i-au determinat până în acel moment acţiunile. Prin modul elevat în care se exprimă şi ideile originale şi profunde pe care le are îi uimeşte pe studenţi, dar nu şi pe profesorul acestora, care este de părere că Adam suferă de amnezie, tulburări de personalitate şi obsesii sexuale.

 

Impresii:

Citind cartea lui Le Clézio cu greu îţi vine să crezi că ai în faţă un debut şi încă şi mai greu accepţi faptul că a fost scrisă la doar 23 de ani. Este drept, nu are un moment culminat sau o creştere graduală a acţiunii, iar de tensiune ori orizont de aşteptare din partea cititorului aproape că nici nu poate fi vorba, însă ideile mustesc în ea, viaţa dezvăluindu-ni-se dintr-o altă perspectivă. Prin prisma gesturilor mărunte pe care le face, precum şi a momentelor de meditaţie, pot să-l asemăn pe Adam cu Antoine Roquentin, personajul principal din romanul Greaţa de Jean Paul Sartre, cu diferenţa că în cartea conaţionalului său nu este vorba de meditaţie, ci de spleen. De asemenea, din punctul de vedere al temei abordate, Interogaţia se aseamănă cu romanul lui J.M. Coetzee, Viaţa şi vremurile lui Michael K. Asemeni lui Adam, Michael este tot un vagabond care încearcă să se îndepărteze de lume. Însă Michael este un om simplu, pe când Adam este educat, iar vagabondajul său are o mai mică legătură cu situaţia în care s-a aflat la un moment dat, fiind inexorabil legat de propriile sale gânduri. Adam pune la îndoială realitatea din jurul său, deconstruieşte limbajul, reducând cuvinte în simple lexeme care transportă o informaţie falsificată sau falsificabilă. Preocupările sale mărunte, destăinuirea din final (când vorbeşte de religia fostului său coleg de clasă), gândurile care-i trec prin minte, toate sunt motive pentru care această carte merită citită. Nu este însă un roman de aventuri, ci mai degrabă unul filosofic, lucrurile părând să ascundă-n ele un fel de-a gândi şi de-a vedea viaţa.

Da, sunt dornic să citesc şi alte romane semnate de Le Clézio.

 

Citate:

Simultaneitatea este anihilarea totală a timpului, nu a mişcării; o anihilare care nu trebuie gândită neapărat ca o experienţă mistică, ci mai degrabă ca un exerciţiu constant al voinţei absolutului…

 

Copiii încearcă să găsească o modalitatea de-a pătrunde în interiorul lucrurilor pentru că le este frică de propria lor personalitate. Este ca şi cum părinţii i-au determinat pe ei să-şi dorească să-şi reducă dimensiunile. Părinţii i-au determinat să fie lucruri – îi tratează ca pe obiecte care le aparţin – ca pe obiecte care pot aparţine cuiva.

 

Nu am nevoie să fi fost creat. Asemenea acestei discuţii. Nu mă interesează ce este pentru ce pare a fi. Ci doar pentru că umple un gol. Un gol teribil şi de neîndurat.

 

Nu vezi că omul care a scris ‘Pământul este albastru ca o portocală’ este un nebun sau un idiot? Bineînţeles că nu, îşi spui că respectivul este un geniu, a dislocat realitatea în doar câteva cuvinte.

 

 

 

V.S. Naipaul – Jumătate de viaţă

   Despre autor:

    Vidiadhar Surajprasad Naipaul este un scriitor de origine indiană care s-a născut pe data de 17 august 1932 Trinidad Tobago. A primit de-a lungul carieriei numeroase premii, printre care şi premiul Nobel (în 2001). Modul în care vede lumea (şi mai ales ţările din lumea a treia) şi care poate fi dedus din scrierile sale i-a adus numeroase critici, Naipaul fiind acuzat (printre alţii şi de alţi laureaţi ai premiului Nobel, cum ar fi poetul american Derek Walcott) că ar fi un neocolonialist. De asemenea, şi aventurile sale extraconjugale şi părerile misogine l-au adus în atenţia ziarelor de scandal străine.

Rezumat:

Romanul de faţă de roteşte în jurul lui Willie Somerset Chandran, un indian născut dintr-un tată brahman şi o mamă dalit (două caste indiene diferite) şi poate fi împărţit, după acţiune şi mai ales locul în care se desfăşoară aceasta, în trei părţi distincte: prima dintre ele se desfăşoară în India şi este în cea mai mare parte ocupată de povestea tatălui acestuia. Când Willie Somerset era încă la şcoală, tatăl său îi povesteşte cum a luat de soţie o femeie dalit (pe scurt cam aceasta ar fi povestea: simţind cum creşte-n el spiritul revoluţionar, tatăl, un tânăr student pe atunci, arde cărţile şi refuză să se însoare cu femeia ce-i fusese, încă de când era mic, promisă. Şi tot din acelaşi spirit se căsătoreşte cu o femeie dintr-o castă inferioară, atrăgând asupra sa vorbele de ocară ale societăţii). A doua parte se desfăşoară în Anglia, tatăl lui Willie Somerset izbutind să obţină pentru fiul său o bursă de la un nobil englez. Willie Somerset Chandran se mută în Anglia, unde ajunge să cunoască şi alţi imigranţi veniţi din foste colonii britanice. Viaţa acestora este plină de lipsuri, fiecare câştigându-şi cu greu şi adeseori prin mijloace nu tocmai cinstite existenţa. Printre aceştia se numără Percy, cu a cărui iubită Willie Somerset se culcă, dar şi Roger, care îl ajută să publice o carte de povestiri scurte inspirate din Copilăria lui Gorki şi din mai multe filme. Willie Somerset primeşte într-o zi o scrisoare de la o admiratoare şi aşa ajunge să o cunoască pe Ana, o africană cu ceva sânge portughez prin ea. Cei doi au o relaţie, iar la doleanţele lui Willie Somerset, care era în pragul exmatriculării, se mută la familia ei, într-o ţară din Africa. Aceasta este partea a treia a cărţii, scrisă sub forma unei scrisori adresate de Willie Somerset surorii sale, Sarojini. Optsprezece ani şi-a petrecut Willie în Africa înainte să se decidă să divorţeze şi să plece, sătul de jumătatea de viaţă pe care o trăia acolo.

 

Impresii:

O carte deloc rea, deşi am fost oarecum reticent la început de adâncirea prea bruscă în povestea tatălui, o digresiune însemnată de la firul narativ al romanului. Însă această digresiune îşi are rolul ei, toate sentimentele negative pe care Willie Somerset le adunase-n el şi care erau îndreptate împotriva tatălui, învinovăţindu-l pe acesta pentru alegerea făcută, motiv pentru care tatăl îşi şi începe povestea, îşi găsesc motivarea în însăşi viaţa sa. Pentru că, într-un fel sau altul, Willie Somerset ajunge să facă aceleaşi alegeri neinspirate pe care le-a făcut şi tatăl său. Descrierea celor trei stiluri de viaţă total diferite (indian, european şi african) este cât se poate de reuşită, la fel şi amănuntele traiurilor respective (cum ar fi viaţa pe care o duceau în anii ’60 imigranţii de culoare în Londra ori felul în care se iscau războaiele civile în Africa subsahariană). Structura este insolită, dar nu într-atât încât să conclud că avem în faţă o proză experimentală. Sistemul scrisorilor a mai fost adoptat de multe ori în trecut, şi amintesc aici romanul Oameni sărmani, de Feodor Dostoievski. Stilistic vorbind, Naipaul are ceva din eleganţa lui Sinclair Lewis or Galsworthy, motiv pentru care poate părea şi un pic vetust. Se simte, totuşi, lipsa unei moment culminant spre care să conveargă eforturile scriitorului, romanul de faţă lăsând impresia că este mai mult viaţă decât artă, deşi lucrurile stau taman invers.

 

Citate:

Şi atunci se întâmplă adeseori să începi să vezi un soi de adevăr în eroarea ta. Începi să vezi, de exemplu, că a releva bunul nume al cuiva înseamnă în acelaşi timp a-l ascunde.

Joseph Heller – Catch 22

   Despre autor:

Joseph Heller s-a născut în 1923 în Brooklyn S.U.A. într-o familie de evrei săraci. I-a plăcut să citească şi să scrie încă de mic, iar după ce s-a întors din al doilea război mondial (unde a activat ca pilot într-o bază din sudul Italiei, zburând în 60 de misiuni) a obţinut un master în limba şi literatura engleză şi a lucrat ca profesor la mai multe universităţi. În romanele sale foloseşte satira pentru a dezvălui ori evidenţia absurdul unor situaţii, aşa cum se întâmplă şi în Catch 22, cea mai cunoscută lucrare a sa. S-a stins din viaţă în 1999.

.

Rezumat:

John Yossarian este pilot de război în escadrila 256 care are ca bază insula Pianosa din sudul Italiei. Temându-se că o să moară doborât de tirul antiaerian al naziştilor, acesta nu mai doreşte să zboare şi-n alte misiuni, îmbolnăvindu-şi colegii (ba de diaree, ba de toxiinfecţii alimentare), inventând boli (de ex: boala de ficat, nebunia, faptul că vede totul petrecându-se de două ori etc) şi petrecându-şi un timp destul de îndelungat pe patul de spital. Cu toate acestea, Daneeka, doctorul escadronului, nu-l poate declara nebun din pricina normei 22 (rezumată sună cam aşa: nimeni nu e declarat nebun decât dacă,cerând să fie evaluat, este descoperit ca fiind nebun. Însă din moment ce doreşte să fie evaluat şi implicit să fie găsit nebun pentru a nu mai zbura şi în alte misiuni înseamnă că este de fapt sănătos). În acelaşi timp maiorii Catchart şi Korn cresc numărul de misiuni (de la 40 la 35, apoi la 50, 55, 60, 65) pe care un soldat trebuie să le ducă la bun sfârşit înainte să se poată întoarce acasă. Yossarian de află astfel într-o situaţie imposibilă. Pe ceilalţi nu pare să-i deranjeze la fel de mult (poate pe Orr, care-şi distrugea avionul în fiecare misiune şi exersa marea evadare în apele Mediteranei). Milo Minderbinder este unul dintre ei, făcând negoţ cu tot ce-i cădea (sau pe punea mâna) în mână, de la paraşute şi până la morfină, fără a-i mai înştiinţa şi pe ceilalţi de planurile sale, punându-i astfel în pericol. În schimbul bunurilor pe care şi le însuşeşte îi include pe toţi în firma sa M&M, firmă care are contracte până şi cu duşmanii. Iar pentru a-şi onora un astfel de contract, Milo îşi convinge superiorii să-şi bombardeze propria bază.

 

Impresii:

Romanul este unul destul de prolix şi asta din pricina nerespectării cronologiei, evenimentele fiind încâlcite şi de multe ori descrise din mai multe perspective. Cu toate acestea, odată familiarizat cu personajele (care sunt destul de multe, dar în acelaşi timp şi foarte bine individualizate, aşa cum este cazul soldatului în alb, al moşului fără scrupule, a mortului din cortul lui Yossarian, curvei lui Nately care vrea, dintr-un motiv greşit, să-l ucidă ş.a.m.d.), ideile sunt uşor de urmat, stilul fiind de cele mai multe ori concis şi clar. Replicile, conţinând întrebări care se repetă la nesfârşit şi răspunsuri care sunt la rândul lor întrebări, scot în evidenţă absurdul, îi măresc însemnătatea şi-l propagă. Heller mizează însă prea mult pe un efect umoristic, părându-se în câteva instanţe că se străduie inutil, când, dacă ar fi mers pe mâna realismului magic sau al absurdului de tip kafkian, rezultatul cred că ar fi fost mai strălucit. Este un ocean de idei în acest roman, un ghem de fire narative pe care nu le urmează decât în parte, o mulţime de personaje care te şochează prin acţiunilor lor, un întreg univers care îţi este, uneori, servit într-un mod prea simplist. Este o lume absurdă, în care doar Yosarrian, considerat cam de toţi nebun, pare a fi singurul pe deplin normal. El scoate în evidenţă însemnătatea crimei comise de un coleg de-al său, stupiditatea lui Milo, care încearcă să vândă totul, şi viclenia superiorilor care ar face orice numai să nu-şi trimită oamenii acasă. De citit!

 

Citate:

Specialitatea lui era alfalfa şi a făcut o treabă bună necultivând-o. Guvernul îl plătea bine pentru fiecare arbust pe care nu-l cultiva. Şi cu cât nu cultiva mai multă alfalfa cu atât mai mulţi bani îi dădea guvernul. Iar el a cheltuit fiecare bănuţ astfel câştigat cumpărând mai mult pământ pe care nu cultiva alfalfa.

Depravarea te deprimă. Ignoranţa te deprimă. Persecuţia te deprimă. Violenţa te deprimă. Mizeria te deprimă. Lăcomia te deprimă. Crima te deprimă. Corupţia te deprimă. Ştii, nu m-ar surprinde să aflu că eşti un maniaco-depresiv.

Câte familii au flămânzit după mâncarea pe care nu puteau să şi-o procure? Câte inimi au fost frânte? Câte sinucideri au loc în aceeaşi noapte, câţi oameni înnebunesc? Câţi gândaci şi proprietari triumfă? Câţi învingători sunt rataţi, succesuri pierderi, oameni bogaţi săraci? Câţi oameni inteligenţi sunt proşti? Câte finaluri fericite sunt de fapt triste? Câţi oameni oneşti sunt mincinoşi, curajoşi fricoşi, loiali trădători, câţi sfinţi n-au fost corupţi, câţi oameni în poziţii de încredere nu şi-au vândut sufletul pe nimic, câţi nici n-au avut suflete? Câte căi drepte n-au fost înşelătoare? Când le aduni pe toate ai să rămâi doar cu copiii şi probabil cu Albert Einstein şi un violonist ori scluptor uitaţi pe undeva.

J.M. Coetzee – Foe

          Despre autor:

J. M. Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

 

 

Rezumat:

Scrisă din perspectiva Susanei Barton, cartea relatează întâmplările la care aceasta a luat parte: în timpul unei revolte pe vaporul pe care se afla, Susana este pusă pe barcă, iar după ce pluteşte în derivă pe apele Atlanticului naufragiază pe insula pe care locuieşte Robinson Crusoe şi Friday, personajele romanului lui Daniel Defoe. Pe insulă acţiunea lipseşte cu desăvârşire, Crusoe neîncercând în niciun fel să se salveze, Friday cu atât mai puţin, ori să-şi facă viaţa mai uşoară, singurul lucru pe care l-a construit în răstimpu-n care a trăit aici fiind o serie de terase megalitice menită să servească eventualilor naufragiaţi care vor veni după el, pentru că el, după cum însuşi mărturiseşte, nu are niciun fel de seminţe pe care să le fi putut planta pe aceste terase. Friday, cu limba tăiată, poate de negustorii de slavi, poate chiar de Crusoe, după cum speculează Susana, este cel care se ocupă de procurarea mâncării. După un an de vieţuit pe insulă, Susana împreună cu Friday şi Crusoe sunt salvaţi de o ambarcaţiune, însă cel din urmă nu supravieţuieşte voiajului către Europa. Dându-se drept soţia lui Crusoe, Susana se stabileşte în Anglia, încercând în tot acest timp să strângă bani pentru a-l trimite pe Friday înapoi în Africa, locul în care s-a născut. Şi metoda pe care-o găseşte de cuvinţă este de a-i vinde povestea sa, poveste pe care o relatează aproape în întregime sub forma unor scrisori, domnului Foe. Daniel Defoe.

 

Impresii:

Prima treime a romanului nu pot spune că m-a impresionat, Coetzee evitând să atace miezul problemei şi rotindu-se în jurul unor întrebări pe care Susana şi le adresează. Totul în jurul ei este static, plictiseală, nedumeriri şi întrebări la care nu-şi poate răspunde, Susana analizând cu luciditate, ori încercând să analizeze, căci informaţiile lipsesc, Crusoe fiind necomunicativ, Friday la fel, cel din urmă nerecunoscând decât un număr limitat de cuvinte, iar schimbarea vine în cele din urmă din exterior şi fiind reprezentată de nava care-i salvează. Deşi aproape lipsită de acţiune, prima treime este aproape sufocantă, suprasaturată de căutări şi întrebări. Odată cu urcarea la bordul vaporului, acţiunea are că-ncepe să curgă, însă este o falsă impresie: rămâne aproape statică, întrebările revenind în mintea Susanei asemenea unor coşmaruri de care nu poate scăpa. Foe, or Defoe, rămâne până spre final o figură misterioasă, acesta schimbându-şi adresa fără a-i adresa Susanei niciun cuvânt. Scrisorile ei rămân, în mare parte nerăspunse, iar tentativa sa de eliberare a lui Friday se izbeşte de caracterul oamenilor din jurul ei, oameni care fără niciun fel de scrupul l-ar vinde pe negru a doua oară în loc să-l ducă pe tărâmurile sale natale. În fine, Susana înţelege, ori sfârşitul relevă acest lucru, că eliberarea nu înseamnă Africa, ci limbajul. Capacitatea de-a te putea exprima, de-a putea spune ce-i în inima ta. Prin prisma sfârşitului, avem de-a face cu un roman parabolă, menit nu să răspundă unor întrebări rămase fără soluţie în romanul lui Defoe, ci să ridice altele, într-un şir nesfârşit, care o spirală, învălmăşind şi amestecând sensurile, căutând în tot acest timp calea către libertate.

 

Citate:

Chance had cast me on his island, chance had thrown me in his arms. In a
world of chance, is there a better and a worse? We yield to a stranger’s embrace or give ourselves to the waves; for the blink of an eyelid our vigilance relaxes; we are asleep; and when we awake, we have lost the direction of our lives. What are these blinks of an eyelid, against which the only defence is an eternal and inhuman wakefulness? Might they not be the cracks and chinks through which another voice, other voices, speak in our lives? By what right do we close our ears to them?