Posts tagged ‘citate’

Jean Paul Sartre – Greaţa

Despre autor:

Jean Paul Sartre (1905-1980) este unul dintre cei mai importanţi romancieri şi filosofi ai secolului trecut, gândirea sa influenţând puternic generaţiile următoare. Susţinător al marxismului şi promotor al existenţialismului, Sarte câştigă în anul 1964 Premiul Nobel pentru Literatură, premiu pe care, de altfel, în refuză, după cum a refuzat în 1945 şi Legiunea de Onoare. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără Greaţa, Zidul, Fiinţă şi Neant.

Rezumat:

Scrisă sub forma unui jurnal întâmplător găsit de un editor, Greaţa ne relatează, în parte, perioada petrecută de Antoine Roquentin în imaginarul port francez Bouville, acolo unde, după o îndelungată călătorie în Indo-China acesta se retrage pentru a finaliza biografia unui anume Rollebon, politician din secolul al XVII-lea. Motivul pentru care Roquentin începe să scrie acest jurnal este pentru a înţelege mai bine starea de anxietate şi greaţă care-l acaparează uneori şi pentru a defini mai bine relaţia dintre el şi lucrurile din jurul său, lucruri care par a se fi schimbat imperceptibil de la un moment dat. De la sentimentul abia insinuat ce părea să fie la începutul romanului, greaţa devine tot mai puternică, întinzându-se şi cucerind totul în jurul său, inclusiv lucrurile în care obişnuia să găsească în trecut linişte ori plăcere. Nici amintirea fostei sale iubite nu-i dă pace, iar relaţiile sexuale pe care le întreţine cu o anume Françoise nu fac decât să-i sporească acest sentiment. Singura persoană care pare a-i fi cât de cât aproape este Autodidactul, un individ pe care Roquentin îl compătimeşte sincer pentru stupiditatea şi naivitatea sa, Autodidactul nefăcând nimic altceva decât a încerca, în tentativa sa de-a deveni, cândva, scriitor, toate cărţile – fără niciun fel de discriminare – din biblioteca oraşului. În ordine alfabetică. Înconjurat de-o lume tot mai alienată, încercând să găsească un sens în orice, chiar şi-ntr-o simplă piatră, Antoine Roquentin cade victimă propriilor sale gânduri, gânduri care-i prezintă o realitate modifică, strâmbă, o realitatea în care, oricât de mult ar încerca, nu se regăseşte.

Impresii:

Poate una dintre cele mai bune şi profunde cărţi care au fost scrise vreodată, Greaţa te izbeşte încă de la primele pagini prin negativismul său aparent şi prin spleenul faţă de tot şi toate. Greaţa lui Roquentin este una cât se poate de reală şi nu este neapărat rezultatul oamenilor sau a societăţii în mijlocul căreia trăieşte, este rezultatul existenţei însăşi.O existenţă sufocantă prin inutilitatea sa şi care , prin imensitatea sa, te striveşte şi văduveşte de sens. Întrebările pe care le ridică Sartre prin această carte sunt întrebări existenţiale pe care fiecare dintre noi ar trebui să şi le pună şi, în funcţie de capacitatea fiecăruia, să le găsească un răspuns. Însă Roquentin pare pierdut în această căutare, pentru el gândurile au o mai mare importanţă decât lumea, gândurile dându-i lumii un sens, răspuns la care pare a şi ajunge în final. Sentimentele sunt atât de intense şi atât de bine redate încât nu li te poţi opune, nu poţi scăpa de greaţa, de conştientizarea existenţei, ce încet, încet, îţi cuprinde membrele, îşi deformează gândurile, scena violului, scena imaginării acelui viol, fiind un exemplu în acest sens. Neapartenenţa, găsirea ori inventarea unui scop, privitul dincolo de obiecte, refuzul, anxietatea, povara, greaţa şi nu în ultimul rând speranţa, toate sunt redate în această carte, toate îţi găsesc o formă de exprimare. Sfârşitul, reprezentând în sine o formă de salvare, o formă de-a te salva prin ceilalţi, de-a exista prin ei, vine ca răspuns la toate neliniştile şi întrebările personajului principal, un răspuns deloc universal, ci profund subiectiv: noi suntem cei ce acordăm un sens, un scop, vieţii noastre, însă nu putem fi salvaţi din faţa neantului decât prin ceilalţi.

O carte care, dacă sunteţi suficient de slabi, vă poate salva, iar dacă sunt suficient de puternici vă poate arunca într-o depresie de care să nu mai puteţi nicicând scăpa.

Citate:

Something has happened to me, I can’t doubt it any more. It came as an illness does, not like an ordinary certainty, not like anything evident. It came cunningly, little by little; I felt a little strange, a little put out, that’s all. Once established it never moved, it stayed quiet, and I was able to persuade myself that nothing was the matter with me, that it was a false alarm. And now, it’s blossoming.

This is odd: I have just filled up ten pages and I haven’t told the truth—at least, not the whole truth. I was writing „Nothing new” with a bad conscience: as a matter of fact I boggled at bringing out a quite harmless little incident. „Nothing new.” I admire the way we can lie, putting reason on our side. Evidently, nothing new has happened, if you care to put it that way: this morning at eight-fifteen, just as I was leaving the Hotel Printania to go to the library, I wanted to and could not pick up a paper lying on the ground. This is all and it is not even an event. Yes  but, to tell the whole truth, I was deeply impressed by it: I felt I was no longer free.

I buy a newspaper along my way. Sensational news. Little Lucienne’s body has been found! Smell of ink, the paper crumples between my fingers. The criminal has fled. The child was raped. They found her body, the fingers clawing at the mud. I roll the paper into a ball, my fingers clutching at the paper; smell of ink; my God how strongly things exist today. Little Lucienne was raped. Strangled. Her body still exists, her flesh bleeding. She no longer exists. Her hands. She no longer exists. The houses. I walk between the houses, I am between the houses, on the pavement; the pavement under my feet exists, the houses close around me, as the water closes over me, on the paper the shape of a swan. I am. I am, I exist, I think, therefore I am; I am because I think, why do I think? I don’t want to think any more, I am because I think that I don’t want to be, I think that I … because . . . ugh! I flee. The criminal has fled, the violated body. She felt this other flesh pushing into her own. I … there I … Raped. A soft, criminal desire to rape catches me from behind, gently behind the ears, the ears race behind me, the red hair, it is red on my head, the wet grass, red grass, is it still I? Hold the paper, existence against existence, things exist one against the other, I drop the paper. The house springs up, it exists; in front of me, along the wall I am passing, along the wall I exist, in front of the wall, one step, the wall exists in front of me, one, two, behind me, a finger scratching at my pants, scratches, scratches and pulls at the little finger soiled with mud, mud on my finger which came from the muddy gutter and falls back slowly, softly, softening, scratching less strongly than the fingers of the little girl the criminal strangled, scratching the mud, the earth less strong, the finger slides slowly, the head falls first and rolling embraces my thigh; existence is soft, and rolls and tosses, I toss between the houses, I am, I exist, I think therefore I toss, I am, existence is a fallen chute, will not fall, will fall, the finger scratches at the window, existence is an imperfection. The gentleman. The handsome gentleman exists. The gentleman feels that he exists. No, the handsome gentleman who passes, proud and gentle as a convolvulus, does not feel that he exists. To expand; my cut hand hurts, exist, exist, exist. The handsome gentleman exists, the Legion of Honour, the moustache exists, it is all; how happy one must be to be nothing more than a Legion of Honour and a moustache and no one sees the rest, he sees the two pointed ends of his moustache on both sides of the nose; I do not think, therefore I am a moustache. He sees neither his gaunt body nor his big feet, if you looked in the crotch of the trousers you would surely discover a pair of little balls. He has the Legion of Honour, the bastards have the right to exist: „I exist because it is my right,” I have the right to exist, therefore I have the right not to think: the finger is raised. Am I going to … caress in the opening of white sheets the white ecstatic flesh which falls back gently, touch the blossoming moisture of armpits, the elixis and cordials and florescence of flesh, enter into the existence of another, into the red mucus with the heavy, sweet, sweet odour of existence, feel myself exist between these soft, wet lips, the lips red with pale blood, throbbing lips yawning, all wet with existence, all wet with clear pus, between the wet sugary lips weeping like eyes? My body of living flesh which murmurs and turns gently, liquors which turn to cream, the flesh which turns, turns, the sweet sugary water of my flesh, the blood on my hand. I suffer in my wounded flesh which turns, walks, I walk, I flee, I am a criminal with bleeding flesh, bleeding with existence to these walls. I am cold, I take a step, I am cold, a step, I turn left, he turns left, he thinks he turns left, mad, am I mad? He says he is afraid of going mad, existence, do you see into existence, he stops, the body stops, he thinks he stops, where does he come from? What is he doing? He starts off, he is afraid, terribly afraid, the criminal, desire like a fog, desire, disgust, he says he is disgusted with existence, is he disgusted, weary of being disgusted with existence? He runs. What does he hope for? He runs to flee to throw himself into the lake? He runs, the heart, the heart beats, it’s a holiday, the heart exists, the legs exist, the breath exists, they exist running, breathing, beating, all soft, all gently breathless, leaving me breathless, he says he’s breathless; existence takes my thoughts from behind and gently expands them from behind; someone takes me from behind, they force me to think from behind, therefore to be something, behind me, breathing in light bubbles of existence, he is a bubble of fog and desire, he is pale as death in the glass, Rollebon is dead, Antoine Roquentin is not dead, I’m fainting: he says he would like to faint, he runs, he runs like a ferret, „from behind” from behind from behind, little Lucienne assaulted from behind, violated by existence from behind, he begs for mercy, he is ashamed of begging for mercy, pity, help, help therefore I exist, he goes into the Bar de la Marine, the little mirrors of the little brothel, he is pale in the little mirrors of the little brothel the big redhead who drops onto a bench, the gramophone plays, exists, all spins, the gramophone exists, the heart beats: spin, spin, liquors of life, spin, jellies, sweet sirups of my flesh, sweetness, the gramophone: When that yellow moon begins to beam Every night I dream my little dream.

Reclame

John Steinbeck – La est de eden

Despre autor:

 

John Steinbeck (1902-1968) este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori americani ai secolului XX, romanul care i-a adus notorietate fiind Despre şoareci şi oameni, publicat în 1937. Doi ani mai târziu, Steinbeck publică Fructele mâniei, roman ce-i aduce un Premiu Pulitzer pentru Literatură.  În 1952 publică romanul La est de Eden, iar în 1962 primeşte Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Rezumat

 

Prin prisma prezenţei personajelor sale în cadrul romanului, l-aş numit pe Adam Trask figura centrală de care se leagă, într-un fel sau altul, toate acţiunile. Însă, într-o manieră specifică prin care autorul prezentă câteva fapte semnificative din viaţa personajelor înainte de-a le introduce în scenă, la fel procedând în opinia şi cu locurile, romanul începe cu descrierea văii Salinas, zăbovind mai mult asupra familiei Hamilton. Samuel, capul acesteia şi totodată bunicul autorului, este un irlandez de curând sosit în Statele Unite, care este nevoit să-şi crească toţi cei nouă copii de pe urma unui petec infertil de pământ. În ciuda creativităţii sale şi a nenumăratelor invenţii utile pe care zadarnic încearcă să le patenteze, el nu izbuteşte decât să intre în gura Lizei, soţia sa. Apoi, destul de brusc, acţiunea ne aduce în prim-plan familia Trask, care trăieşte în Connecticut. După moartea soţiei sale, Cyrus se vede nevoit să-şi crească singur cei doi copii, pe Adam (despre care vom mai vorbi) şi pe Charles (un băiat puternic şi bine făcut, care se înfurie repede şi care este gelos pe fratele său). Cu toate că nu a participat decât la o singură luptă, şi aceea de hărţuire, din Războiul Civil, tot minţindu-se şi tot studiind cărţile cu subiecte militare ale timpului, Cyrus ajunge să-i convingă şi pe ceilalţi că a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale războiului, mereu ajutându-i din umbră pe diverşi generali vestiţi. În această calitate, Cyrus ajunge un sfătuitor de taină al guvernului, dobândind o avere însemnată. Pentru a-l împiedica pe Adam să cadă-n melancolie, de îndată ce împlineşte 18 ani îl trimite în armată. După mai mulţi ani petrecuţi în armată, Adam pleacă şi începe să cutreiere în lung şi-n lat ţara. Prins fără bani, este acuzat de vagabondaj şi pus să muncească forţat la construirea unei autostrăzii. Cu trei zile înainte ca pedeapsa sa să i se sfârşească, temându-se că o să fie iarăşi arestat şi pus să muncească forţat, Adam evadează, îi telegrafiază fratelui său să-i trimită o sută de dolari şi ajunge, în sfârşit, în Connecticut. Aici află de la Charles că Cyrus a murit, lăsându-le o avere impresionantă despre care ei nu ştiuseră absolut nimic. Adam rămâne aici, deşi, o dată la câteva luni, îşi mai ia câmpii şi fuge prin ţară.

Urmând o poveste paralelă, autorul ne-o prezintă pe Cathy Ames, o femeie diabolică şi depravată, căreia John Steinbeck îi atribuie apelativul ‘monstru’ şi poate că are şi de ce, Cathy ducând la pedepsirea şi moartea mai multor persoane nevinovate. După ce fură toţi bani şi dă foc casei în care-a locuit, dinadins omorându-şi părinţii, ea începe să se prostitueze. Identitatea şi planurile diabolice îi sunt descoperite de un proxenet, care-o bate zdravăn şi o abandonează într-un loc pustiu. Aproape pe moarte, Cathy Ames se târăşte pe proprietatea celor doi fraţi, unde este descoperită şi îngrijită de Adam Trask, care-o ia, după un timp în căsătorie. Chiar înainte ca cei doi să plece şi să se stabilească în valea Salinas, Cathy se culcă cu Charles.

În Salinas, Adam îl ia drept ajutor pe Lee, un chinez născut în S.U.A. şi se împrieteneşte cu Samuel Hamilton, cel care-l ajută să-şi cumpere unul dintre cele mai fertile terenuri şi care îi moşeşte pe gemenii născuţi de Cathy. Samuel observă răutatea din ochii ei, motiv pentru care Cathy îl şi urăşte atât de mult. După naşterea gemenilor, Cathy îl împuşcă pe Adam, fuge de acasă şi se stabileşte ca prostituată într-un bordel. Aici, printr-un proces treptat şi sigur, Kate (acesta fiind noul ei nume) o uzurpă şi omoară pe patroană după ce se asigură că i-a intrat la inimă şi că a fost trecută-n testament.

Adam, a cărui iubire era sinceră, nu-i poate înţelege gestul şi mai mult decât să trăiască, bântuie următorii zece ani (răstimp în care gemenii Caleb şi Aaron, o aluzie la numele Cain şi Abel, sunt crescuţi de Lee), până când Samuel Hamilton se hotărăşte să plece din ţinut şi, bănuind că nu se va mai întoarce niciodată, îl trezeşte pe Adam din melancolia lui, folosind cuvinte grele şi destăinuindu-i cine era de fapt Cathy. Deşi nu vrea la început să-l creadă, Adam face o vizită bordelului şi, din momentul în care-şi vede soţia, se simte vindecat. Samuel Hamilton moare, iar povestea începe să se axeze pe vieţile lui Cain şi Abel, dar şi pe cele ale copiilor familiei Hamilton (Will Hamilton ajunge un vânzător de automobile, Olive Hamilton, mama autorului, ajunge învăţătoare, Tom Hamilton, înclinat spre visare şi poezie, rămâne să se îngrijească de fermă, iar Debbie, după ce îşi lichidează croitoria, se întoarce la fermă, doar pentru a muri acolo. Peste puţin timp, Tom, cel în care tatăl său îşi pusese toate speranţele, se sinucide). Aaron este un puritan şi un naiv, ajungând din acest motiv să-şi dorească să devină preot, pe când Caleb este mult mai complex, oscilând întotdeauna între răutate şi căinţă. Cel din urmă, cu ajutorul lui Lee, ajunge să afle ce este mama sa (Adam lăsându-i să înţeleagă că este moartă), însă se decide să ţină pe mai departe secret acest lucru, temându-se de reacţia lui Adam. Dar, într-o noapte, pe când nu împliniseră încă 18 ani, şi din pricina unei cerţi care-o avea în centru pe Abra Bacon (fata cu care Aaron intenţionase să se căsătorească, deşi, dorindu-şi să devină preot, voia să urmeze o viaţă de abstinenţă sexuală), Caleb i-o prezintă fratelui său pe mama lor, Kate. Noaptea respectivă marchează şi înrolarea lui Aaron în armată. După plecarea lui Aaron, pe care deja nu-l mai iubea, Abra ajunge să se îndrăgostească de Caleb. Kate moare, lăsându-i lui Aaron toată averea ei, însă acesta nu mai ajunge să o primească pentru că moare la rândul său într-o luptă din primul război mondial. La aflarea veştii, Adam Talek suferă un atac nervos şi, după câteva săptămâni, moare.

 

Impresii

 

Romanul, de altfel destul de voluminos, nu se remarcă prin stil sau prin vreo inovaţie stilistică, acesta rămânând tot timpul plat şi aproape tern, cât prin calitatea poveştii pe care autorul ne-o prezintă. Şi pentru că am pomenit de inovaţii, trebuie totuşi să punctez câteva note originale: deşi incidental tangentă cu viaţa autorului, naraţiunea de faţă fiind una adiacentă vieţii lui Steinbeck, autorul o prezintă de parcă ar fi propria sa poveste, ancorând-o astfel în realitate; personajele importante nu sunt descrise începând cu momentul intrării în acţiune, ci le sunt prezentate fapte semnificative şi anterioare, Steinbeck mergând uneori până în momentul naşterii (cum face-n cazul lui Adam Trask) ori copilărie (după cum procedează în cazul lui Cathy Ames); capitolele încep întotdeauna cu o scurtă digresiune prin care autorul ne face cunoscute propriile sale gânduri, conferind acţiunii veracitate (cele legate de monştrii, din capitolul prezentării lui Cathy, fiind memorabile. Aveţi câteva fragmente trecute la ‘Citate’). Şi acum, vorbind de poveste, nu putem rămâne la final decât cu o singură impresie: că ea s-a petrecut şi că ea grupează viaţa unor oameni, nimic mai minuscul şi măreţ decât viaţa unor oameni, cu tumultul lor de sentimente şi trăiri, firmamentul vieţii lor plin de fapte şi decizii, de gânduri ce dor şi mor, toate sub spectrul hazardului şi al fatalităţii. Verosimilitatea nu este dată doar prin apartenenţa incidentală a autorului la acţiune, dar şi, şi mai ales, prin mularea poveşti peste viaţă până la identificare. Mergând pe acest fir, autorul nu fructifică într-o manieră romanescă o serie de intrigi şi piste care i-ar fi servit de minune (cum ar fi faptul că, de fapt, tatăl gemenilor nu este Adam Trask, ci fratele acestuia, Charles Trask. Kate, dorind să-l rănească şi să-şi redobândească asupra lui puterea cu care doar dragostea o investise, îi mărturiseşte acest lucru lui Adam, însă lui Adam nu-i pasă). Personajele sunt foarte bine create, cu trăiri complexe şi intense, iar dintre toate nu putem să nu-i remarcăm pe Samuel (un fel de stâlp al societăţii, un liant care dă celor din jurul său valoare, un irlandez trist pe dinăuntru, dar de-o veselie molipsitoare), pe Lee (un chinez a cărui personalitatea învinge prejudecăţile societăţii şi a cărui înţelepciuni şi răbdare îi ajută din umbră pe cei apropiaţii), Cathy (care-i urăşte pe ceilalţi pentru că nu le poate înţelege bunătatea) ori pe Caleb, dintre toate cel mai tragic şi real. Aşa cum singur îşi explică, răutatea lui nu este una înnăscută, nu se datorează în vreun fel mamei sale ori vieţii depravate pe care aceasta o duce, ci este o decizie proprie (‘Dacă sînt meschin, e meschinăria mea proprie.’), de aici decurgând întreaga sa dramă. Pentru că, deşi ştie că e rău şi că se bucură de răul altuia, vrea să nu mai fie, însă spirala pe care purcede e infinită, egoismul alcătuind, în fond, fiecare treaptă.

O carte bună, o carte monumentală descriind fără înfrumuseţări şi fasoane viaţa umană.

 

Citate

 

Un om care îşi pierde braţele într-un accident trebuie să ducă o luptă grea ca să se adapteze acestei situaţii, dar unul născut fără braţe suferă doar pe jumătate, doar de pe urma oamenilor care îl consideră straniu. Dat fiind că n-a avut niciodată braţe, nu le simte lipsa. Uneori, în copilărie, ne închipuim cum ar fi dacă am avea aripi, dar aceasta nu ne îndreptăţeşte să presupunem că păsările simt la fel. Unui monstru, cei normali trebuie să-i pară monstruoşi, pe cînd cei asemănători lui i se par normali. Pentru monstrul interior, lucrurile trebuie să fie şi mai neclare, întrucît nu are nici un element vizibil cu care să se compare cu ceilalţi. Unui om născut fără conştiinţă, un om torturat de conştiinţă trebuie să-i pară ridicol. Pentru un criminal, cinstea e o nebunie. Nu trebuie să uităm că un monstru nu este decît o abatere şi că, pentru un monstru, normalul este monstruos.

Ernesto Sabato – Despre eroi şi morminte

          Despre autor

Ernesto Sabato (1911-2011) este unul dintre cei mai influenţi scriitori sud-americani, primind de-a lungul timpului o seamă de premii importante. Deşi fizician ca profesie, după cel de-al doilea război mondial îşi pierde credinţa-n ştiinţă şi se apucă de scris, arzându-şi mare parte din manuscrise. Nu publică decât trei romane: Tunelul (1948), Despre eroi şi morminte (1961) şi Abaddon, exterminatorul (1974), în urma cărora ajunge să fie recunoscut drept ‘ultimul scriitor clasic argentinian’.

Rezumat

Romanul de faţă se desfăşoară pe trei planurile, bine delimitate în timp, dar cu personaje ale căror poveşti se întrepătrund. Astfel, pe primul plan şi-n prima parte a romanului, îi avem drept protagonişti pe Martín Castillo (un tânăr melancolic din Buenos Aires ce lucrează la o editură şi care încearcă să-şi găsească rostul în viaţă) şi pe Alejandra Vidal Olmos (o tânără misterioasă ce se trage dintr-un neam nobil cândva, acum căzut în sărăcie şi desuetudine). Inextricabil, Martín se îndrăgosteşte de ea, dar dragostea sa nu pare să-i fie pe deplin împărtăşită de Alejandra. Din acest motiv, Martín devine gelos şi provoacă mai multe scene, reuşind să afle la finalul acestei părţi şi cu cine îl înşela Alejandra: cu propriul ei tată, Fernando Vidal. Toată această parte este redată sub forma unui dialog extins la dimensiuni epici între Martín şi Bruno, un alt tânăr ce ajunge să se îndrăgostească de frumoasa Alejandra.

În cel de-al doilea plan, care cuprinde integral manuscrisul Dare de seamă despre orbi şi a cărui acţiune se desfăşoară cu ani buni înaintea cele prezentate anterior, îl avem ca protagonist chiar pe tatăl Alejandrei, un falsificator de bani care dezvoltă o adevărată pasiune faţă de orbi, ajungând chiar să creadă că, organizaţi într-o sectă secretă, aceştia conduc lumea. După ani în şir de urmăriri, Fernando reuşeşte să se infiltreze în lume lor doar pentru a remarcă faptul că a căzut pradă propriilor sale gânduri întunecate.

Ultimul plan şi, de altfel, şi cel mai scurt, îl are în centru pe cel care-a dus la căderea casei Olmos şi anume pe generalul Bonifacio Acevedo (străbunicul lui Fernando Vidal). Acţiunea se desfăşoară cu mai bine de o sută de ani în urma celei din Dare de seamă despre orbi, prin 1850.

Impresii

În primul rând, romanul de faţă este foarte bine scris, descrierile fiind viride, iar personajele profunde. Ca şi-n cazul altor autori sud-americani (Marquez, Llosa, Cortozar şi Asturias – cel din urmă din America Centrală), Ernesto Sabato prezintă acţiuni la limita absurdului şi a fantasticului: craniul lui Bonifacio Acevedo, transmis ca o moştenire macabră de la o generaţie la alta, este unul dintre aceste elemente, la fel cum este şi generalului Lavalle, ce continuă să călărească multe zile după moartea sa. Însă, spre deosebire de ceilalţi scriitori sud-americani, Sabato nu face din fantastic un motiv principal, axându-se în schimb asupra unor detalii oripilante, aşa cum este vorba de incestul Alejandrei ori de pasiunea bolnăvicioasă a lui Fernando pentru orbi. Şi că tot veni vorba de pasiunea lui Fernando, în Dare de seamă despre orbi, Ernesto Sabato izbuteşte una dintre cele mai întunecate, mizere şi sumbre descrieri făcute vreodată, fără a folosi imagini puternice ori cuvinte scabroase. Acesta este, în fond, şi marele atu al lui, puterea descriptivă, răscolirea profunzimilor umane şi dezvăluirea lor. Există unele similitudini între romanul de faţă şi cartea lui Haruki Murakami, Cronica Păsării-Arc (cele mai notabile fiind legate de adâncirea în trecut până în timpul unui război pierdut ce va dovedi important pentru regiune, în cartea lui Murakami fiind vorba despre bătălia de la Nomonhan, precum şi elementul straniu ce se propagă prin timp – pata albastră în Cronica Păsării-Arc, craniul generalului în Despre eroi şi morminte).  Prin cartea de faţă, Ernesto Sabato reuşeşte să surprindă într-un tablou ciudat atât viaţa şi frământările unei naţii, cât şi aspecte ale lumii individuale adânc ascunse-n noi. Merită citită!

Citate

sufletul nu se poate arăta privirii noastre decît prin mijlocirea materiei şi asta e o slăbiciune a sufletului, dar şi o curioasă subtilitate.

Cred că adevărurile sînt bune în matematică, în chimie, în filozofie. Dar nu în viaţă, în viaţă sînt mai importante ilu­ziile, închipuirea, dorinţa, speranţa. Şi apoi, ştim oare ce e ade­vărul? Dacă eu afirm că bucata aia de geam e albastră, spun un adevăr. Dar e un adevăr parţial şi, deci, un fel de minciună. Căci bucata aia de geam nu e singură, face parte dintr-o casă, dintr-un peisaj, dintr-un oraş. E înconjurată de griul perete­lui ăluia de beton, de albastrul deschis al cerului, de norii aceia prelungi şi de infinit de multe alte lucruri. Şi dacă nu spun totul, dar absolut totul, mint. Dar e imposibil să spui totul, nici măcar în cazul geamului, un simplu fragment din reali­tatea materială, din simpla realitate materială. Realitatea este infinită şi mai ales infinit de nuanţată, şi dacă uit fie şi numai una dintre nuanţe sînt un mincinos.

[…] tot­deauna e groaznic să vezi un om care se crede cu desăvîrşire singur, pentru că există în el ceva tragic, poate chiar sacru şi, totodată, oribil şi ruşinos. Totdeauna — spunea el — purtăm o mască, una care nu e niciodată aceeaşi, ci se schimbă după fiecare din rolurile pe care le jucăm în viaţă: masca profeso­rului, a amantului, a intelectualului, a soţului înşelat, a eroului, a fratelui iubitor. Dar ce mască ne punem, sau ce mască ne mai rămîne cînd ne credem în singurătate, cînd credem că nimeni, nimeni nu ne priveşte, nu ne controlează, nu ne ascultă, nu ne cere, nu ne roagă, nu ne porunceşte, nu ne ata­că?

Întotdeauna mi s-a părut uluitor fap­tul că cineva poate să crească, să aibă iluzii, să îndure dezas­tre, să meargă la război, să se deterioreze din punct de vedere spiritual, să-şi schimbe ideile şi sentimentele şi să poarte, to­tuşi, în continuare, acelaşi nume: Fernando Vidal. Are vreun sens?

[…] totdeauna am crezut că nu poţi lup­ta ani de zile împotriva unui duşman puternic fără să sfîrşeşti prin a semăna cu el.

Citate din ‘Timpul dezarticulat’ (de Philip K. Dick)

„Problemă centrală a filozofiei. Relaţia dintre cuvânt şi obiect… Ce este un cuvânt? Un semn arbitrar. Dar de fapt trăim prin cuvinte. Realitatea noastră se petrece între cuvinte, nu între lucruri. Oricum, lucrurile acestea pe care le numim aşa nici nu există: sunt doar o plăsmuire a minţii. Obiectualitate… senzaţia substanţială. Simple iluzii. Cu-vântul este mai real decât obiectul pe care îl reprezintă. Cuvântul nu reprezintă realitatea. Cuvântul ESTE realitatea. Pentru noi, cel puţin. Poate că Dumnezeu ajunge până la obiecte. Noi, însă, nu.”

 

„Realitatea noastră nu posedă câtuşi de puţin calitatea de a fi etanşă, gândi el. Un strop se scurge pe aici, câţiva stropi pe dincolo, în colţ. Pe tavan se formează o pată de umezeală. Dar încotro se duce? Şi ce sens are?”

 

„Eu sunt un retardat – un psihopat. Am şi halucinaţii. Da, cugetă el. Dement. Infantil şi lunatic. Ce-oi căuta eu aici, stând la masa asta? Visez cu ochii deschişi, în cel mai bun caz. Fantezii despre rachete care trec în zbor pe deasupra capetelor noastre, armate şi conspiraţii. Paranoia. Psihoză paranoică. Îmi imaginez că mă aflu în centrul unor vaste eforturi făcute de milioane de femei şi bărbaţi, presupunând miliarde de dolari şi o muncă nesfârşită… un univers care execută o mişcare de revoluţie în jurul meu. Fiecare moleculă acţionează cu mine în gând. O radiaţie externă care are importanţă… pentru stele. Ragle Gumm în chip de ţel al întregului proces cosmic, de la debut şi până la entropia finală. Toată materia şi spiritul nu există decât pentru a se roti în junii meu.”

 

„Eu sunt omul care duce în spate un carton pe care stă scris DĂ-MI UNA DUPĂ CEAFĂ. Indiferent cât de mult s-ar strădui, nu se poate răsuci în loc suficient de repede ca să o vadă. Intuiţia lui, în schimb, îi spune că se află acolo. Îi urmăreşte pe ceilalţi şi cântăreşte modul în care acţionează ei. Trage concluzia din felul cum aceştia procedează. Deduce că semnul se află acolo, pentru că-i vede cum se aşează la coadă să-i dea una după ceafă.”

 

„Tot ce ştiu este ceea ce văd şi ceea ce mi se întâmplă. Însă cred că trăim într-o altă lume decât aceea pe care o vedem şi mai cred că o vreme am ştiut exact despre ce anume e vorba. „

%d blogeri au apreciat asta: