J. M. Coetzee – Epoca de fier

În inima ţării este cel de-al şaselea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Age of Iron

Anul apariţiei: 1990

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1980

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 198

Ediţie: Penguin Books, 1998

Subiect: apertheid, singurătatea.

Gen: roman epistolar

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

În ziua în care a fost diagnosticată cu cancer, întorcându-se acasă, doamna Curren (fostă profesoară de latină) descoperă că în grădina sa s-a instalat, într-un culcuş făcut din cartoane, un om al străzii (Vercueil pe numele său). Doamna Curren îi promite bani dacă o s-o ajute la treburi, iar Vercueil, a cărui atitudine oscilează între încăpăţânare, răbdare şi îndărătnicie, se pune pe treabă. După patru ceasuri îşi primeşte plata şi pleacă doar pentru a reveni beat a doua zi. La scurt timp, Florence, servitoarea doamnei Curren, se întoarce din ţinutul ei natal împreună cu fiii ei, Bheki şi Beautz, şi cu un prieten de-al acestora, despre care aflăm într-un târziu că s-ar numi John ori Johannes. Cei doi copii intră în tot felul de belele, sunt urmăriţi şi intimidaţi de poliţie, iar, într-o zi, chiar şi accidentaţi, intenţionat, de maşina forţelor de ordine. De cei care ar fi trebuit să-i protejeze. John ajunge în stare gravă la spital. După ce sunt trimise dintr-o parte într-alta, Florence şi doamna Curren reuşesc să-l vadă. Întoarse acasă, primesc un telefon prin care sunt anunţate că Bheki a intrat în alte încurcături. Vercueil, care se mutase între timp în casă, refuză să le ajute, aşa că doamna Curren împreună cu Florence şi fica ei, se duc cu maşina în Gugulethu, satul natal al servitoarea, să vadă care este treaba cu Bheki. Thabane, verişorul Florencei, se oferă să le ajute să-l localizeze. Îl găsesc mort, executat împreună cu alţi patru copii. Doama Curren se adresează unor poliţiştii, însă aceştia o trimit la plimbare. Se întoarce acasă, iar John, externat între timp, vine să o viziteze, sperând să dea de prietenul său. Apare şi poliţia, care, în pofida insistenţelor şi rugăminţilor doamnei Curren, ia cu asalt casa pentru a-l neutraliza pe John, retras, cu un pistol în mână, într-un cotlon.

 

Impresii:

Epoca de Fier este un roman epistolar, însă, scrisoriile fiind scrise doar de unul dintre cei doi conlocutori şi netrimise celuilalt, suntem nevoiţi să ne limităm la o singură perspectivă şi la un singur punct de vedere, şi anume la lumea văzută prin ochii doamnei Curren, o femeie în vârstă şi retrasă, forţată de împrejurări să asiste neputincioasă la ororile apartheidului. Ca temă centrală, extinzându-se dincolo de cele secundare, îmbătrânirea şi singurătatea, şi reieşind din ele, avem şi de această dată alienarea (mai pe larg despre fenomenul alienării în opera lui J.M. Coetzee în numărul de luna viitoare al revistei Litere). Vercueil, prin tăcerea şi încăpăţânarea sa, este cea mai grăitoare victimă a ei, comunicarea rezumându-se cel mai adesea în cazul lui la contemplarea şi detaşare faţă de lumea exterioară. Singurătatea sa prefaţează singurătatea doamnei Curren, la fel cum sinuciderea la care ea se tot gândeşte şi pe care Vercueil nu şi-o, ci i-o, doreşte, prefaţează propria lui moarte. Entuziasmându-se ca un copil când are impresia că femeia o să se sinucidă, el nu face decât să-şi dorească propriul sfârşit. Dispariţia şi distanţarea care, atâta timp cât este viu, nu pot să fie niciodată totale. Celălalt fir epic, care are în prim plan acţiunile lui Bheki şi John, deşi ocupă locul principal în cadrul naraţiunii, are o importanţă mai redusă tocmai din pricina diferenţei de vârstă şi de atitudinea dintre ea şi ei. Din contrastul acesta se nasc şi în contrastul acesta pier. Singurătatea este, însă, tot timpul prezentă, la fel şi alienarea, ele sunt substratul, iar acţiunea nu face decât să le scoată la iveală. Deşi încearcă să n-o implice şi pe fiica sa în viaţa retrasă şi anostă pe care o duce, doamna Curren îi reproşează că a lăsat-o în urmă, că a condamnat-o să trăiască aici, în această ţară măcinată de xenofobie, în timp ce ea a plecat în Statele Unite. Îi reproşează, dar nu îndrăzneşte să i-o spună. Ca şi în celelalte romane ale lui Coetzee, personajele sale nu sunt nici eroi şi nici fotomodele, ci persoane de la marginea societăţii (iar aici, a vieţii), care au totuşi conştiinţă, dorinţe şi speranţe. Care sunt vii într-o lume sălbatică, denaturată. Doamna Curren a fost în tinereţe profesoară şi toată viaţa sa a abhorat şi condamnat xenofobia. Însă xenofobia, adânc înrădăcinată în această ţară, o roade, tot aşa cum şi cancerul o ucide lent, dureros de lent şi sistematic. Un roman profund, dar cu prea puţine contraste. Citindu-l, rămâi cu impresia că J.M. Coetzee este un pesimist convins.

 

Citate:

Şi atunci pentru cine aceste scrisori? Răspunsul este: pentru tine, dar nu pentru tine, pentru mine, pentru partea din tine care este în mine.

J.M. Coetzee – Ruşinea

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

 

Rezumat:

De două ori divorţat şi, în pofida vârstei (52 de ani) şi-a profesiei (lector universitar) sale, încă atras de fetele care-i dau (sau nu!) târcoale, David Lurie intră într-o situaţie din care nu prea mai are scăpare: are o relaţie cu Melanie, una dintre studentele sale. Lucrurile se complică în momentul în care-n scenă intră prietenul acesteia. Indecenta relaţie ajunge la conducerea facultăţii, iar David Lurie, refuzând să se apere ori să-şi ceară scuze, este destituit. Ruşinat, acesta se retrage la ferma fiicei sale, acolo unde speră că va putea lucra în linişte la opera sa de teatru, operă care-l are ca personaj principal pe lordul Byron. Însă într-o bună zi, el şi fiica sa sunt atacaţi pe neaşteptate de trei indivizi, atac în urma căruia cea din urmă rămâne însărcinată. Ruşinat pentru-a doua oară pentru că nu a putut să-şi apere fiica, David Lurie se hotărăşte să-i viziteze pe părinţii Melaniei şi să-şi ceară scuze, după care se întoarce la fermă. Mai târziu află că unul dintre violatori este chiar fiul grădinarului, grădinar cu care fiica sa intenţionează să se căsătorească pentru a-şi asigura astfel protecţia.

 

Impresii:

O carte destul de dureroasă şi asta nu neapărat prin prisma întâmplărilor, cât a reacţiilor personajelor vizavi de aceste întâmplări. Deşi la început nu anunţa nimic de acest gen, părându-mi-se că autorul foloseşte o notă suavă din sarcasmul lui Kundera, lucrurile evoluează într-un mod dezastruos. Personajele mi se par oarecum denaturate, profesorul prin calmul şi pe alocuri indiferenţa cu care tratează întreaga situaţie, iar fiica sa prin încăpăţânarea de-a nu se muta şi prin hotărârea de-a se căsători cu tatăl celui care-a violat-o. De ce anume? Mi-e imposibil să-mi dau seama. Apoi, dureroasă este şi din pricina felului în care sunt văzute femeile în Africa de Sud, şi-n speţă cele singure. Ori lesbiene. Dureroasă pentru că reprezintă, de fapt, realitatea. O realitate împotriva căreia multe victime au încetat să mai lupte, acceptând-o aşa cum este. Disgraţioasă, hidoasă. Poate de aici şi ruşinea… De-a trăi într-o astfel de lume şi-a nu face nimic ca s-o schimbi.