Posts tagged ‘columbia’

Taganga

Taganga este un orăşel mic (la o primă impresie nu cred că numără mai mult de câteva sute de suflete, deşi în timpul zilei, din pricina exodului, populaţia i se dublează ori triplează şi cu toate că am citit că ar avea 3.000) situat în nordul Columbiei, într-un promotoriu înconjurat din trei părţi de dealuri cu aspect montan de câteva sute de metri înălţime. Peisajul este pitoresc: costişa este acoperită de pâlcuri de cactuşi candelabru, arbuşti şi copaci, în vale se zăresc câteva case cu acoperiş din stuf, iar în faţa lor o mare de un albastru profund în care se leagănă mai multe ambarcaţiuni. Oamenii vin zilnic din Santa Marta, pe un drum plin de serpentine, pentru a se scălda aici, bucurându-se de liniştea şi frumuseţea locului. Majoritatea locuitorilo care trăiesc în acest oraş sunt pescari care nu au nicio treabă cu turismul ori turiştii, deşi mişună de europeni şi nord-americani. Cred că este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată şi cu siguranţă cel mai liniştit. Viaţa se scurge altfel aici, departe de ritmul alert al lumii, păstrându-şi încă farmecul, naturaleţea, sensul…

2

DSCF0560

DSCF0588

IMG_4495Copy of DSCF0524

Santa Marta

DSCF0361În Santa Marta am ajuns în jurul orelor două după-amiaza, după un drum cu autobuzul care-a durat patru ore. Noroc că avea aer condiţionat (toate care operează pe distanţe lungi au) şi că se mai suiau din când în când diverşi oameni care vindeau felurite băuturi răcoritoare, dulciuri şi mâncare. Din goana maşinii poţi vedea sate pierdute de lume, case aruncate pe dealuri, printre cirezi şi cactuşi, plantaţii, militari controlând alte autovehicule, Magdalena vărsându-se-n mare, vapoare şi tractoare. De la autogară în centru am ajuns luând un microbuz cu toate geamurile deschise şi fără uşă ce te arunca dintr-o parte într-alta, şoferul claxonând de zor pentru a atrage atenţia şi altor posibili călători. Căci în Santa Marta se practică: toţi te claxonează, de la şoferii de autobuz şi taximetrişti şi până la motociclişti, indiferent dacă eşti sau nu localnic. Cel mai ieftin este, desigur, microbuzul, 1.200 de pesos indiferent de distanţă, apoi motocicleta (până-n Taganga e 5.000 de pesos, carevasăzică în interiorul oraşului n-ar trbeui să depăşească 2.000), iar la sfârşit taxiul (de obicei de două ori mai scump decât motocicleta).DSCF0396

Hostelul neaşteptat de primitor şi bine dotat: sală de biliard, restaurant, piscină, vreo patru toalete, terasă, palmieri, calculatoare cu internet, hamace pe acoperiş şi cafea gratis dimineaţa. Marea la doi paşi, centrul la fel. Cât despre oraşul în sine… pare un imens bazar, cu sute de persoane luând cu asalt străzile principale de deabia mai ai loc pe trotuar, vânzând tot felul de nimicuri, de la nuci de cocos şi banane (cele din urmă costau vreo 30 de cenţi kilogramul) culese din apropierea oraşului şi până la brazi artificiali şi haine. O îmbulzeală de nedescris, mai ceva ca-n Marakesh, bine măcar că vântul sufla ceva mai puternic, iar umezeala era mai scăzută decât în Cartagena. Şi nici oraşul nu-i la fel de turistic, aşa că poţi cumpăra ce-ţi doreşti la preţuri şi de zece ori mai mici decât în Cartagena ori Baranquilla. Iar de cumpărat, bani să ai, căci lucruri interesante sunt peste tot. Şi dacă tot eşti aici ar trebui să vizitezi şi casa-n care Simon Bolivar şi-a trăit ultimii ani din viaţă.

DSCF0379

Şi, spre seară, ar trebui să te îndrepţi spre Taganga, următoarea mea destinaţie,  un loc liniştit şi plin de magie în care poţi face nişte poze extraordinare. Despre el, data viitoare 🙂

Dacă doriţi să vedeţi mai multe fotografii din zonă, vă îndrum către pagina mea de Panoramio.

Cartagena

Am aterizat în Cartagena de Indias noaptea, undeva în jurul orelor zece, pe o căldură înăbuşitoare. Erau vreo 28 de grade, iar umiditatea aerului depăşea 90%. La hostel am ajuns un sfert de oră mai târziu, după ce am trecut de palmierii ce străjuiau aeroportul şi am luat un taxi. Noaptea, din maşină, oraşul pare grandios: castelul San Felipe, în care s-au investit sume uriaşe pentru a-l transforma în cel mai bine păzit castel de pe continent, se ridică bine luminat pe-o colină, zidurile, cele mai lungi din America de Sud,mărginesc oraşul vechi, iar pe partea cealaltă a străzii fâşii înguste de plajă se lasă spălate de apa caldă şi curată a Mării Caraibilor.

DSCF0290

Admirând peisajul şi pierzându-te printre locuitorii oraşului, în marea lor majoritate negri sau mulatri, urmaşi ai sclavilor aduşi din Africa, începi să-nţelegi de ce Gabriel Garcia Marquez a ales acest oraş ca decor pentru două dintre romanele sale, şi anume: Dragoste în vremea holerei şi Generalul în labirintul său. Plin de restaurante, de case vechi cu balcoane, verande şi flori multicolore, biserici de un alb orbitor, străzi înguste, vânzători de tot felul, caleşti pentru turişti şi nu numai şi papagali care-şi duc veacul în palmierii de prin parcuri, Cartagena pare mai degrabă un oraş african pierdut prin vâltoarea timpului. Totul este străin aici, de la spaniola pe care-o stâlcesc şi până la ritmul vieţii, încetinit din pricina căldurii şi a umezelii. Seara, o mulţime de copii încep să cânte şi danseze prin faţa restaurantelor, reînviind tradiţii şi umplând străzile cu glasurile lor vesele. Să abandonezi răcoarea camerei şi să vizitezi oraşul pare un efort inimaginabil, însă de cum păşeşti afară eşti răsplătit, briza mării răzbătând pe străzile înguste şi pline de flori. Mai jos pe stradă e casa în care trăieşte Gabriel Garcia Marquez, o clădire cu o grădină mică împrejmuită de ziduri înalte, fără niciun însemn care s-o dea de gol.DSCF0265 Însă numele scriitorului apare pe unele hărţi turistice şi este menţionat de vizitii care-şi mână caii pe strada din apropiere. În faţa ei, dincolo de zidul lung de 11 kilometri, marea-şi biciuie leneşă valurile de ţărm. În tablourile vechi de sute de ani se mai pot încă vedea limitele ei ce odinioară spălau zidurile clădite din ceea ce-a fost cândva un recif de corali. Printre palmieri, lumina lunii învăluie aleile pietruite, lăsând umbre blânde pe casele joase. Papagalii au adormit, iar câţiva fluturi trec nepăsători în zbor. Marea care-a purtat cândva navele asediatoare ale lui Francis Drake geme acum, ca şi atunci, nepăsătoare. Undeva, în Bocagrande, prin zgârie nori, hoteluri şi plaje, turiştii încă se mai scaldă-n apa caldă a Caraibilor. Glasurile lor sunt sparte de valuri înainte de-a ajunge departe.

(în imagini, de sus în jos: eu în faţa casei în care locuieşte G.G. Marquez; Turnul Ceasului; Catedrala)

Colombia – Stay out

Multe agenţii străine, şi-n special cele nord-americane, te bombordează cu tot felul de avertismente cu privire la Columbia: o să fii tâlhărit, răpit, sechestrat, vândut, drogat, de ce nu şi violat. Şi, cu toate că unele dintre aceste v-ar putea face cu ochiul, trebuie totuşi să vă mărturisesc că sunt departe de realitate. Bine, dacă vrei neapărat şi nu te laşi sub nicio formă înduplecat, cred că ai putea găsi câţiva revoluţionari FARC care să te care mai ceva ca pe povestaşul lui Llosa dorinţa prin pădurile tropicale. Dar va trebui să umbli ceva pentru a da de ei, căci Columbia e mare (cât Germania şi Franţa la un loc), şi să-ţi faci dinainte vaccinurile împotriva febrei tifoide şi a celei denge (e musai).  E drept, Columbia se află-n război civil de nu mai puţin de 46 de ani, un război care produce mai multe victime decât cel dintre Sudanul de Nord şi cel de Sud, ori decât cel din Irak şi aproape la fel de multe ca cel din Afganistan, dar nu-i un motiv de îngrijoarare. Războiul se poartă în zone atât de îndepărtare încât or să te mănânce rinocerbii mlaştinilor şi hipopotaurii din junglă înainte de-a auzi măcar o împuşcătură. Şi, în pofida părerii largi răspândide, turiştii şi străini nu-s vizaţi de acest război.

În oraşe şi-n zonele populate, n-ai de ce să te temi. Cel puţin nu ziua, căci noaptea situaţia este ceva mai complicată. Iar aici e noapte de pe la 6 seara.Dar dacă-ţi iei câteva măsuri de siguranţă (nu hoinări beat pe stradă, nu umbla de unul singur pe străzi întunecare şi necirculate, nu arăta ca o pisică speriată, nu purta haine de fiţe) n-o să ţi se întâmple nimic. Mie, în patru luni de ieşit la ora nouă şi ceva noaptea de la muncă şi de mers singur pe-o stradă necirculată, nu mi s-a întâmplat nimic. Însă colegul de cameră a fost jefuit chiar în faţa casei pe la 8 noaptea, iar vânzătorul de pe colţ tâlhărit pe la 6 seara. Se mai întâmplă. Bine e să ai vreo 20.000 de pesos la îndemână (ceva mai puţin de 10 euro), ca să nu rişti să ajungi acasă-n fundul gol.

E o expresie pe aici care zice cam aşa ‘no le das papaya’, adică să nu le dai papaya hoţilor – a nu le oferi oportunitatea să te jefuiască. Nu te da smardoi, nu fi cocalar! Aşa că vă averizez, români: nu veniţi în Columbia. Nu aveţi ce să găsiţi aici. Doar femei frumoase, plaje superbe, mâncare delicioasă ţi ieftină, fructe gustoase, preţuri mici, oameni prietenoşi, bun simţ, emeralde, petreceri ş.a.m.d.

După părerea mea, Columbia e mai sigură decât România. Singurul risc este de-a nu mai vrea să pleci de aici. Asta, da, mi s-a întâmplat.

Columbia magică (3) Să fii străin în Columbia

Cred că nimic nu se compară pe lumea asta cu faptul de-a fi străin în Columbia. Gringo, carevaszică, chiar dacă nu gringo de la mama lui, din S.U.A.

Sunt zone, precum cartierele mărginaşe şi sărace ale marilor oraşe, în care să fii străin presupune în mod logic că ai să devii victimă unor mai mici ori mai mari furtişaguri, însă, în general, a fi străin în Columbia înseamnă să fii special. Toţi sunt amabili şi te invită la tot felul de petreceri, meciuri ori rude, îţi pun mii de întrebări şi rămân fascinaţi de răspunsuri, oricare ar fi acelea. Sunt atât de deschişi şi atât de sinceri, glumeţi şi binevoitori, încât este o adevărată plăcere să te afli în preajma lor. Chiar şi cei care au convigeri solide împotriva unor ţări precum Statele Unite, sunt suficient de inteligenţi încât să facă diferenţa dintre o ţară şi o persoană. Ca să nu mai vorbesc de toleranţă… în timpul Festivalului de Vară, în cadrul paradei erau tineri care luau în derâs biserica, iar lumea, deşi majoritar catolică, îi aplauda. Nici cu homosexualii nu au nicio problemă, existând în Chapinero un cartier al lor. Negrii veniţi din oraşele aflate pe ţărmul Atlanticului, se simt în Columbia ca la ei acasă, iar dispute între persoane din diferite regiuni nu am auzit să existe.

În timp ce-s Spania ori Italia, a fi român înseamnă să fii sclav ori ţigan, în Columbia înseamnă să fii un soi de semizeu. Pentru columbieni, străinii sunt un fel de animale nemaivăzute ce poartă în mintea lor nestemate: amintiri şi concepţii din ţările din care provin.

Columbia magică (1/3)

Columbia are, fără îndoială, o mulţime de părţi negative, de la insecuritatea care te aşteptă noaptea la colţ de stradă să-ţi facă spinarea darabană şi până la sărăcia ce se-ntinde ca o rană înghiţind cartiere, vise şi speranţe, însă-n calea fericirii oamenilor toate acestea nu au nicio relevanţă. Prin toate ţările prin care m-am perindat nu mi-a fost dat să întâlnesc oameni la fel de fericiţi şi de deschişi pe cât sunt cei de aici. Nu contează că şoferul de taxi uită să-ţi mai dea restul (mai ales când îl foloseşti, aidoma prietenilor mei, pentru a trece strada), aceasta este excepţia, nu regula. Şi, oricum, de ce ai folosi taxiul când te-ai putea urca într-un microbuz de trei ori mai poluant, în care te izbeşti de toate scaunele, te faci terci călărind şi fiind călărit de alte persoane şi eşti scuipat pe uşa din spate câteva blocuri mai departe. Acesta este scenariul obişnuit, însă uneori poţi avea parte şi de adevărate evenimente culturale. Aşa cum mi s-a întâmplat mie azi, când, urcându-mă într-un microbuz, am avut ocazia să ascult un întreg recital, uitând la final să mai cobor acolo unde ar fi trebuit. Solista: o tânără de vreo optsprezece ani, cu o voce sublimă, acompaniindu-se de o chitară. În România sau în vreo altă ţară europeană ar fi fost ignorată, însă în Columbia pasagerii au aplaudat-o la scenă deschisă. Şi nu este un exemplu solitar, dacă mergi cu Transmilenio şi apare vreun cerşetor, ai să rămâi uimit de câţi bani primeşte de la călători. Într-o zi am numărat, între două staţii, nu mai puţin de 24 de persoane dându-i bani. Şi nici nu era un vorba de un autobuz biarticulat, în care s-ar fi aflat şi mai mulţi pasageri.
Este o anume pace, bucurie de-a trăi, curiozitate şi toleranţă în sufletele acestor oamenii, o anume naturaleţe şi putere de-a trece peste toate vicisitudinile vieţii încât ai să rămâi uimit. După ce cu-o noapte înainte colegul meu de cameră fusese jefuit cu pistolul la tâmplă, a doua zi se plimba pe stradă noaptea de parcă n-ar fi venit cu doar o zi în urmă speriat şi urinat. Sâmbătă, când ne-am întors, pe la trei dimineaţa, acasă de la o petrecere, paznicul, un tip din Cartagena de vreo douăzeci de ani, dădea ture cu bicicleta. Ca pe un fapt divers, ne-a povestit că în urma cu vreo oră trei indivizi l-au uşurat pe un altul de maşină. Desigur, ajutându-se de pistoale, cuţite şi machete, în timp ce paznicul dădea ture-n jurul lor. ‘Şi ce voiai să fac?’ răspunde el amuzat arătându-şi singura armă din dotare: un baston de cauciuc, apoi începe să dea zâmbind din pedale.
S-ar putea crede la o primă şi superficială vedere că este vorba de inconştienţă şi indiferenţă, dar nu este deloc aşa. Este vorba de acceptarea unor lucruri pe care cu greu le pot schimba. Să nu uităm că-n urmă cu 20 de ani Bogota avea cea mai mare criminalitate din lume, pe când acum criminalitatea-n Bogota este mai mică decât în oraşele din Statele Unite. Acum 20 de ani, Medellin era condus de Pablo Escobar, poliţia arareori îndrăznind să pătrundă în oraş, pe când acum toate acestea s-au schimbat. Lepădându-se de un trecut dezavuat, oamenii au învăţat să se bucure de viaţă. Nu contează că li se fură 5 telefoane într-un an (cam aceasta-i media), ştiu că sunt simple obiecte şi, ca orişicare alte obiecte, sunt menite să dispară.
Pentru a simţi farmecul acestei ţări este suficient să te plimbi într-o zi ori seară senină pe Karrera Septima şi să te laşi purtat de valurile de oameni ce curg pe stradă, lovindu-se molcom de comercianţii ambulanţi de la care poţi cumpăra sucurile naturale făcute din tot felul de fructe necunoscute, tablouri pictate pe loc cu sprayuri ori cafea, smaralde de-a excelentă calitate, bijuterii peruane, delicatese columbiene, chipsuri din banane şi alte produse sau mult sau mai puţin ciudate. Şi din toate acestea de remarcat este atmosfera. Are ceva magic în ea, ceva de timp ce nu se va mai putea niciodată întoarce, de unicitate şi irepetabilitate.

Întâmplări dintr-o ţară îndepărtată

Alaltăieri, după ce-am terminat cursurile, am ieşit, ca de obicei, cu un alt profesor la o empanada cu aji (aji e un fel de sos picant cu ceapă, ardei iute, ceva verde cu gust de vânătă tocată şi alte minunăţii pe care nu ai cum să le descrii).  Dintr-una într-alta, profesorul – pentru a nu-i da numele am să-i spun Oscar -, nemaireuşind să mai ţină-n el, îmi mărturiseşte că are întâlnire cu o studentă fotomodel. Cum era deja nouă şi jumătate seara, ora la care e indicat să nu ieşi din casă, ori dacă ieşi să ieşi în pijamale, mă arăt intrigat: Şi unde e, îl întreb, întâlnirea? În Suba, îmi răspunde. Adică la mama dracului, însă numai bine, aproape de el. Însă cum tipu-i columbian, mă gândesc că se descurcă el. În C4 (autobuzul cu care mergem, pentru câteva staţii, împreună) am mai stâlcit câteva vorbe peste capetele călătorilor şi balonul verde pe care scria Feliz compleaños, coincidenţă sau nu, chiar era ziua mea, şi pe care o tipă-l proteja cu toată ardoarea, însă era atât de aglomerat încât ne-am văzut nevoiţi să renunţăm şi să ne lăsăm de gloată violaţi.

A doua zi, la orele dimineţii, nici urmă de Oscar. Cum aveam un ‘conversational club’,  lipsa lui nu m-a afectat în niciun fel, nefiind nevoit să-i ţin locul, aşa că nu i-am acordat importanţă.  M-am apucat să le vorbesc studenţilor câte ceva de România, să le pun câteva videoclipuri şi aşa de bine ne-am distrat încât au mai venit doi profesori să asiste la lecţie, abandonându-şi clasele. Apoi, un student ne-a invitat, pe mine şi pe profesoara din China, la prânz. După ce-am mâncat, în timp ce-o conduceam pe profesoară să ia autobuzul (după ce a fost jefuită de două ori într-o săptămână e atât de speriată încât îi e frică să mai meargă singură pe stradă şi trebuie să o conducem cu rândul până la ‘staţia’ cea mai apropiată) mă sună Oscar şi, cu o voce sepucrală, mă întreabă unde sunt. Carrera 10 con calle 68, îi răspund. Don’t move, îmi zice vocea aia venită din mormând. Why not? Stay there. Ok, îi zic şi mă îndrept cu Ruben, studentul, spre Carrera septima. La întoarcere dăm nas în nas cu Oscar. Arăta de parcă trecuse printr-un malaxor stricat: hainele spânzurau pe el, gâtul îi era plin de vânătăi, iar vocea plină de inflexiunii strainii, de la şoapte răguşite şi până la silabe strigate şi expectorate.  What the hack happened, dude? I dunno, I was sleeping. What do you mean you were sleeping? The chick, man…  

Abia după două ore şi cinci beri am reuşit să aflu de la el că, nemulţumită de prestaţiile sale sexuale, studenta a continuat să profite de el până la epuizare.

%d blogeri au apreciat asta: