Posts tagged ‘critica’

Începutul unei proze și rolul lui*

 *articol publicat inițial în revista Nautilus

 

         Parcurgând textele publicate luna trecută în revistele SRSFF şi Gazeta SF şi observând dificultăţile pe care le întâmpină majoritatea scriitorilor începători în a atrage cititorul prin intermediul frazelor de început, m-am gândit să scriu un succint şi deloc exhaustiv articol pe această temă.

         Despre importanţa primei propoziţii, a primului paragraf ori a primei pagini nu cred că este nevoie să spun prea multe, fiind un lucru bine ştiut că majoritatea editorilor care decid să-şi arunce privirea peste materialele primite la redacţie îşi dau seama după câteva rânduri cu ce fel de proze au de-a face. Într-un articol recent publicat pe un prestigios site literar din Statele Unite se specula că în cazul a peste 95% din textele primite, agenţii literari abandonează lectura după prima pagină. A nu se înţelege totuşi că trebuie să te axezi doar pe expoziţie, lăsând de izbelişte restul naraţiunii, însă dacă ai o povestire reuşită, pentru ca posibilii cititori să ajungă să o parcurgă şi să-i descopere calităţile, este nevoie de un incipit pe măsură, mai ales dacă eşti începător, iar numele tău nu spune nimănui nimic. Nu este cea mai bună metodă, probabil nici cea mai eficientă, să tragi concluzii după parcurgerea unei părţi infime dintr-un text, însă cu siguranţă este cea mai rapidă. Şi având în vedere cât de mult se scrie în ziua de astăzi, este lesne de înţeles dispoziţia scăzută a editorilor de-a parcurge pagină după pagină din care nu află nimic altceva decât chinurile pe care le întâmpină personajul principal în tentativa sa prozaică de-a se culca, aşa cum se întâmplă în magistralul roman În căutarea timpului pierdut, al lui Marcel Proust, roman care a fost refuzat din această pricină de André Gide. După publicarea în regim propriu, André Gide i-a trimis o scrisoare lui Proust prin care-şi cerea scuze pentru gafa făcută. Iar acesta nu este un caz singular, există nenumărate alte romane care s-au impus ulterior pe piaţă, dar care au fost iniţial refuzate din aceeaşi cauză: atractivitatea scăzută a începutului. Dacă nu aveţi de gând să plătiţi pentru a fi publicat, atunci n-ar fi rău să acordaţi atenţie sporită felului în care vă începeţi proza. În paranteză fie spus, la Proust mai existau şi câteva greşeli de sintaxă.

         Pentru a antrena cititorul, orice început, fie că vorbim de roman (unde începutul s-ar traduce prin primele pagini) ori de o povestire scurtă (unde acesta este reprezentat de primele paragrafe), trebuie să îndeplinească trei condiţii esenţiale:

         1) să ne introducă în poveste şi să dea acţiunii un prim impuls

         2) să introducă protagonistul şi să ne spune ceva despre el (nu mă refer neapărat la descrieri)

         3) să aprindă imaginaţia cititorului

         La acestea trei se mai adaugă şi două funcţii cu rol secundar:

         1) stabilirea ritmului lecturii (un aspect adesea ignorat de specialişti din simplul motiv că, fie că-i acorzi vreo importanţă fie că nu, un ritm al lecturii tot o să existe. Însă după părerea mea este mai bine să fie luat în considerare. Gândiţi-vă doar la Curcubelul gravitaţiei, de Thomas Pynchon, unde aliteraţia şi cadenţa joacă roluri importante: „A screaming comes across the sky” – îngroşările îmi aparţin. Cu excepţia articolelor „a” şi „the”, sunetele „s” şi „c” se regăsesc în toate cuvintele din prima propoziţie, astfel: apar unite în primul şi ultimul cuvânt, dar despărţite în celelalte două. Prin folosirea consonanţei în paralel cu scăderea numărului de litere dintr-un cuvânt (9-5-6-3-3), lectura este descătuşată, deşi a fost înfrânată la un moment dat prin uzitarea disonanţei, însă dat fiind faptul că-n ultimul cuvânt sunetele „s” şi „c” se regăsesc împreună, propoziţia nu se stinge pe parcurs şi nu-şi pierde spre final din impact, ba dimpotrivă.)

         2) să creeze o atmosferă specifică ori anumite stări de spirit (mai ales în cazul povestirilor gotice ori horror. Observaţi, de pildă, cum începe Mary Shelly romanul Frankestein: „Te vei bucura să auzi că niciun dezastru nu a însoțit începutul acelei întreprinderi pe care aţi privit-o cu atât de sumbre presimţiri.” Avem aici atât un verb cu conotaţii pozitive, a te bucura, cât şi un adjectiv şi un substantiv cu conotaţii negative: sumbru, respectiv presimţire.)

         Aceste condiţii nu trebuie disociate şi tratate separat, nici transformate într-un scop în sine. Îndeplinirea lor trebuie să fie un gest natural, nu o intruziune auctorială. Uneori, pentru acest lucru este nevoie de o singură frază, alteori de pagini întregi. Însă cu cât mai devreme realizarea lui, cu atât mai bine. În Omul din castelul înalt, spre exemplu, Philip K. Dick reuşeşte să le reunească pe toate trei încă din prima propoziţie: „Timp de-o săptămână domnul R. Childan a privit nerăbdător cutia poştală”. Verbul la diateza activă prefaţează acţiunea, protagonistul este introdus, iar despre el ştim ceva esenţial: că aşteaptă o scrisoare. În acelaşi timp, în mintea cititorului se ridică cel puţin două întrebări: ce scrisoare aşteaptă acesta?, respectiv de ce?. În cazul romanul lui Pynchon pe care l-am menţionat mai devreme, două dintre ele, la care se mai adaugă şi una secundară, sunt prezente din prima propoziţie (acţiunea începe să curgă, imaginaţia cititorului este incitată, iar ritmul lecturii stabilit). A nu se crede, totuşi, că este impetuos necesar să vă începeţi astfel romanele ori povestirile scurte, însă în elaborarea lor ar trebui să aveţi în vedere toate aceste aspecte. Căci, pentru a încălca o „regulă”, trebuie mai întâi să fiţi conştient de existenţa ei.

         În continuare am să enumăr câteva feluri în care se poate începe un roman ori o povestire scurtă, rezumându-mă în mod explicit la prima frază. Unele dintre aceste feluri au căzut de-a lungul timpului în desuetudine, altele, dimpotrivă, au câştigat în ultima vreme teren. Pentru o cât mai clară privire de ansamblu, mi-am permis să clasific aceste fraze de început după trei criterii: relaţia dintre timpul acţiunii şi cel al lecturii, relaţie temporală dintre incipit şi acţiunea principală, respectiv caracterul informaţiilor oferite.

         Astfel, în funcţie de relaţia dintre timpul acţiunii şi cel al lecturii, întâlnim două categorii principale: începuturi pasive şi începuri active. Prin cele pasive înţelegem o suspendare totală a acţiunii. Cu alte cuvinte, timpul acţiunii încremeneşte şi doar cel al citirii se scurge. Parcurgi o frază, un paragraf, o pagină, trec câteva secunde ori minute pentru tine, ca şi cititor, dar în povestire nu se întâmplă nimic. Cel mai adesea, pentru a suspenda acţiunea se folosesc:

         – descrierile (spre exemplu în romanul lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă: „O clădire înghesuită, gri de doar treizeci şi şase de etaje.” ori Jose Saramago în Toate numele: „ Deasupra tocului uşii se află o placă metalică lungă şi îngustă, acoperită cu smalţ.” sau John Steinbeck în Şoareci şi oameni: „Câteva mile mai la sud de Soledad, râul Salinas vine să se lipească de coasta dealului şi curge verde şi adânc.”).

         – afirmaţii generale cu funcţie metonimică (în romanul Anna Karenina, de Tolstoi: „Familiile fericite sunt toate la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”, în Cel mai iubit dintre pământeni, romanul în trei volume al lui Marin Preda: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător” ori în Domnul Formica de E.T.A. Hoffman: „Despre oamenii celebri se spun multe lucruri rele, chiar dacă aceste vorbe sunt îndreptăţite ori nu” etc)

         – prezentarea personajului principal (în Lucrurile se destramă, de Chinua Achebe: „Okonkwo era bine cunoscut în cele nouă sate, dar şi în afara lor”, în Însemnări din subterană, de Feodor Dostoievski: „Sunt un om rău… Sunt un om dezgustător…” ori în Moby Dick, de Herman Melville: „Spune-mi Ismael.”)

         – adresându-te în mod direct cititorului (în Sala lui Arthur, de E.T.A. Hoffman: „Trebuie, dragă cititorule, să fi auzit multe despre remarcabilul oraş comercial Dantzic” ori în antiromanele lui Milan Kundera) etc.

         În cadrul romanelor, folosirea unui început pasiv nu constituie cine ştie ce impediment, însă în cazul povestirilor scurte acesta nu este foarte recomandat pentru că nu implică mai deloc cititorul – nu urneşte acţiunea, nu prezintă protagonistul şi nici nu stârneşte interesul. De aceea, atunci când sunt folosite fie prezintă ceva insolit (când Aldous Huxley a scris Minunata lume nouă zgârie norii nu erau ceva neobişnuit, însă aspectul lor era unul strălucitor, grandios, iar prezenţa lor îţi capta privirea, adică exact opusul clădirii gri şi înghesuite de care ne vorbeşte el. O altă ideosincrazie o întâlnim şi în romanul lui Dostoievski: Nimeni nu crede cu adevărat despre el însuşi că este un om rău, atunci de ce protagonistul ne spune acest lucru? Iar în Lucrurile se destramă, personajul principal pare să posede anumite caracteristici ieşite din comun) fie vin să îndeplinească anumite funcţii, precum stabilirea locului ori a timpului în care urmează să se petreacă acţiunea (Naguib Mahfouz astfel îşi începe romanul În derivă pe Nil: „Aprilie, luna prafului şi a minciunii.”, iar J.M. Coetzee, în Stăpânul Petersburgului, ne spune clar şi succint: „Octombrie, 1869”. Despre ce minciuni să fie vorba în romanul lui Naguib, iar pentru un roman scris în 1994 de ce a ales Coetzee ca acţiunea să se petreacă în 1869? Să fie vorba despre un roman istoric?).

         În cazul începuturilor active lucrurile par să stea ceva mai simplu, pentru că aici nu mai este nevoie atragem cititorul prin alte mijloace decât prin povestea pe care dorim să o prezentăm. Există, totuşi, câteva feluri în care poate fi introdusă acţiunea:

         – ab initio sau ab avo, adică să începem cu începutul. Deşi procedeul acesta se mai poate întâlni şi-n romanele unor scriitori contemporani (şi vin şi aici cu trei exemple: Salman Rushdie, în Copiii miezului nopţii, purcede cu începutul: „M-am născut în Mumbai, cândva.”, Haruki Murakami, în La sud de graniţă, tot cu momentul naşterii începe: „M-am născut pe 4 ianuarie 1951, deci în prima săptămână din prima lună a primului an din cea de a doua jumătate a secolului XX.”, la fel şi Viaţa şi vremurile lui Michael K., romanul scris de J.M. Coetzee: „Primul lucru pe care moaşa l-a remarcat la Michael când a ajutat-o pe mamă să-l nască a fost buza de iepure.”), pare să fi căzut de ceva vreme în desuetudine. Motivele sunt simple: este nevoie de mult spaţiu pentru a dezvolta intriga, sunt prezentate momente de-o mai mică relevanţă, au aspectul unor povestiri în ramă, ceea ce implică şi un moment culminant aplatizat etc.

         – destrămând starea de status quo (în romane precum Jude Obscurul, de Thomas Hardy: „Învăţătorul pleca din sat şi tuturor le părea rău”, Suferinţele tânărului Werther, de Goethe: „Cât de fericit sunt că am plecat!” ori în Insula Pinguinilor, de Anatole France, care începe cu trimiterea lui Mael la mânăstire). Astfel de începuturi au darul de-a te introduce în acţiune şi în acelaşi timp de a-ţi spune că din momentul în care ţi-ai început lectura lucrurile tocmai s-au schimbat. Datorită dinamismului pe care-l induc, sunt foarte recomandate.

         – prin dialog (precum în Audodafe, de Elias Canetti „– Ce cauţi aici, micuţule?” ori Punct contrapunct de Aldous Huxley: „– Nu ai să vii târziu, nu?”). De obicei dialogul este dublat de vocea auctorială care are darul de-a ne spune ceva despre starea ori identitatea celui care vorbeşte. Mult mai rar acesta este lăsat liber preţ de câteva replici înainte ca naratorul să intervină (în romanul lui Canetti am numărat nu mai puţin de 43). Principala regulă în acest caz este echilibrul. Dacă vocea auctorială şi dialogul decurg în paralel, atunci nu este necesar ca paragrafele narative să fie lungi, însă dacă dialogul este în exces în primele rânduri, atunci şi narării îi trebuie acordat un spaţiu mai larg (dacă tot am dat ca exemplu Autodafe, observăm că după cele 43 de replici urmează mai multe pagini fără pic de dialog).

         – prin intermediul personajului principal. De obicei personajul principal poate fi pus să facă un anumit lucru (chiar dacă este vorba despre un lucru care nu cere efort fizic, aşa cum se întâmplă în povestirea O apariţie la Owl Creek, scrisă de Ambrose Bierce: „Un om stătea pe podul de cale ferată din nordul Alabamei, uitându-se la apa care curgea înspumată la douăzeci de paşi sub el”) ori poate fi surprins într-o anumită ipostază („Încă o dată respira aerul libertăţii.”, ne spune Naguib Mahfouz în romanul Oraşul şi câinii) ori îi pot fi descrise gândurile (precum în Zăpadă, romanul lui Orhan Pamuk, care începe astfel: „Tăcerea zăpezii, gândi omul care stătea chiar în spatele şoferului.”. Tot prin redarea gândurilor personajului principal îşi începe şi William Faulkner romanul Lumină de august) sau, dacă romanul este scris la persoana întâi, să afirme ceva (în romanul Dans, Dans, Dans, de Haruki Murakami, protagonistul ne spune încă de la primele cuvinte: „Visez adesea hotelul Delfin”, iar în Îngerul Foamei, de Herta Muller, protagonistul mărturiseşte: „Tot ce am iau cu mine.”). La fel stau lucrurile şi în cazul romanelor Marile speranţe, de Charles Dickens, ori Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffman. Orice aţi face, nu ridicaţi în slăvi personajul principal decât dacă aveţi de gând să demonstraţi pe parcurs că lucrurile stau exact pe dos în ceea ce-l priveşte. Iar dacă doriţi să stârniţi interesul cititorului, atunci puneţi-l într-o situaţie dificilă încă de la început.

         – in media res, adică în mijlocul evenimentelor. Acest procedeu este foarte recomandat şi foarte des întâlnit atât în povestirile scurte cât şi în romane (câteva exemple: William Faulkner, în Zgomotul şi furia: „Peste gard, printre locurile cu flori încârligate, îi vedeam izbind mingea”, Joseph Heller în Norma 22: „A fost dragoste la prima vedere”). Marele lui avantaj este că, lăsând evenimentele care l-au precedat deoparte, interesul cititorului este imediat captat. Atenţie, însă, ca evenimentele pe care le lăsaţi pe dinafară să nu fie mai importante ori mai tragice decât cele pe care urmează să le descrieţi, pentru că nu doriţi să vă începeţi proza printr-un anticlimax. Puteţi, de asemenea, să începeţi şi prin a rezuma o acţiune anterioară (aşa cum face Harper Lee în romanul Să ucizi o pasăre cântătoare: „Când avea aproape treisprezece ani, fratele meu Jem şi-a rupt mâna”). Aici, însă, întâlnim un caz special, pentru că deşi începutul pare unul activ (nu există niciun dubiu, s-a întâmplat ceva), acesta este de fapt pasiv („s-a întâmplat”, în trecut, şi nu vorbesc de prezentul ori trecutul cititorului, ci de cel al naraţiunii. S-a întâmplat înainte ca povestea să se desfăşoare. Da, face parte din povestire, dar prin faptul că se sare peste o lungă perioadă de timp o precede. La fel stau lucrurile şi în cazul romanului Marele Gatsby, scris de F. Scott Fitzgerald: „Pe vremea când eram mai tânăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte.”)

         În funcţie de timpul naraţiunii (reiterez, n-are nicio legătură cu anul apariţiei cărţii ori cu perioada în care este citită, ci se referă la raportarea celorlalte evenimente la timpul acţiunii principale), există trei feluri de începuturi:

         – prin analepse (când se descrie un eveniment anterior povestirii, aşa cum se întâmplă în cazul romanului lui Scott Fitzgerald pe care l-am menţionat anterior, dar şi în Bătrânul Gringo, de Carlos Fuentes: „Acum stă singură şi-şi aminteşte”.) Înainte de-a te lansa în amintiri şi flash-back-uri este nevoie ca prezentul acţiunii să fie cât mai bine stabilit ori, în caz contrat, trecutul descris să redea o anumită acţiune, ţinând cont de momentele subiectului, care o face inutilă ori o înlocuieşte pe cea prezentă. Această din urmă variantă este uzitată cu precădere pentru a crea o antiteză între trecut şi prezent, făcându-l pe cititor să se întrebe cum a ajuns personajul principal în situaţia în care se află. De asemenea, pentru ca acţiunea să nu fie pe deplin previzibilă, se cere ca finalul să nu fie aidoma începutului, ci să continue puţin, aducând o răsturnare de situaţie. Ori, în funcţie de importanţa acţiunii din trecut în detrimentul motivelor protagonistului, să fie aidoma începutului.

         – prin acţiunea principală (nu cred că are rost să dau aici vreun exemplu pentru că majoritatea povestirilor şi romanelor încep prin prezentarea acţiunii)

         – prin prolepse (descrierea unor evenimente viitoare, aşa cum se întâmplă în romanul Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez: „Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată cînd tatăl său îl dusese să facă cunoştinţa cu gheaţa”). Rolul lor este de-a crea suspans. Ştim că un anumit eveniment o să se întâmple (în cazul de faţă, că Aureliano Buendia o să ajungă în faţa plutonului de execuţie), însă nu ştiu nici de ce o să se întâmple (habar n-avem cum a ajuns Aureliano Buendi în faţa plutonului) şi nici ce urmează după (a ajuns în faţa lui, dar nu ştim dacă o să scape sau nu). După cum observaţi, se aseamănă foarte mult cu începutul introdus prin analepse. Pentru că, de la un moment dat, acestea devin interschimbabile.

         În funcţie de reacţia pe care-o stârneşte începutul prozelor, aş îndrăzni să le despart în trei feluri diferite:

         – incipituri neutre, care nu stârnesc sentimente ori întrebări în mintea cititorului. De obicei acestea sunt şi pasive. De regulă descrieri, explicaţii, digresiuni (exemple puteţi găsi mai sus)

         – incipituri afective sau emotive, care stârnesc anumite sentimente (cum ar fi începutul romanului Străinul de Albert Camus: „Astăzi a murit mama” sau al Tobei de tinichea, de Gunter Grass: „Admit: sunt un pacient într-un spital de nebuni.” ori al Normei 22 de Joseph Heller). Datorită caracterului lor melodramatic, acestea tind să fie folosite pentru a crea o atmosferă de cele mai multe ori apăsătoare.

         – incipituri interogative, care prin caracterul lor insolit, ideosincraziile sau aparentele aporii prezentate îţi ridică anumite întrebări (exemple: 1984, de George Orwell: „Era o zi rece de aprilie şi toate ceasurile indicau ora treisprezece”, Procesul, de Franz Kafka: „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.”, Aşteptându-i pe barbari, de J.M. Coetzee: „Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător” ori Abatorul 5 de Kurt Vonnegut: „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin.”) Toate îşi stârnesc interesul şi te determină să cauţi răspunsuri. Însă, cum nu te poţi mulţumi cu propriile răspunsuri pentru că nu ai cum să ştii dacă sunt corecte sau nu, trebuie să citeşte pentru a le compara cu cele oferite de autor.

         Vă puteţi întreba în cazul anumitor fraze citate, unde sunt acele condiţii esenţiale despre care aminteam mai devreme. Răspunsul este unul singur: în celelalte rânduri ori paragrafe. Pentru că, aşa cum am precizat deja, la roman începutul se traduce prin primele pagini. Priviţi, spre exemplu, cum îşi continuă Huxley romanul Punct contrapunct, după replica de început: „era anxietate în vocea lui Marjorie Carling, era ceva ce aducea a implorare.” Le putem acum bifa pe toate trei, nu? Personajul principal este introdus, acţiunea începe să curgă (prin plecarea lui Walter, cel căruia Marjorie i se adresează), despre protagonist ştim câteva lucruri (anxietatea şi implorarea din vocea ei denotă că este slabă şi nesigură de ceva), iar întrebările încep să işte (de ce este nesigură Marjorie? Unde pleacă Walter? O să se întoarcă la timp?). La fel stau lucrurile şi în cazul celorlalte romane menţionate, în care condiţiile nu sunt îndeplinite din prima frază.

         Până acum v-am prezentat o înşiruire a câtorva dintre metodele prin care se poate începe o povestire scurtă ori un roman, însă nu v-am spus care este cel mai important lucru, şi anume că trebuie să ţineţi cont de rolul incipitului în ansamblul povestirii. Nu introduceţi elemente de care nu o să vă serviţi şi nu îl îndreptaţi pe cititor pe o pistă greşită (poate doar dacă aveţi de gând să scrieţi romane poliţiste). Aşa cum spunea şi Cehov, dacă puneţi o armă în decorul primului act atunci asiguraţi-vă că o să se tragă cu ea în al doilea sau în al treilea act. Încercaţi să prefaţaţi întreaga povestire încă de la primele cuvinte. Nu ştiu cât de cunoscut este acest lucru, dar atât Odiseea cât şi Iliada încep prin chiar cuvântul care le-ar putea rezuma: omul în primul caz, furia în cel de-al doilea. Şi ca să vă daţi seama de importanţa lor, Homer, înainte de-a prezenta acţiunea propriu-zisă, o prefaţează prin intermediul altor personaje. Mēnis, furia despre care am amintit, descrie reacţia lui Apollo faţă de aheii care i-au răpit una dintre slujitoare, tot la fel cum aceeaşi furie (spun aceeaşi pentru că nu este vorba despre orice fel de furie, ci de una anume, legată de nedreptate) urmează să-l cuprindă pe Ahile în momentul în care este nedreptăţit de Agammemnon. Apollo, care determină macrointriga, se reflectă prin acest singur cuvânt în caracterul lui Ahile, care determină microintriga. În Împăratul muştelor, de William Goldwing, încă din primul paragraf putem vedea care urmează să fie relaţia dintre personaje, precum şi rolul acestora: Ralph găseşte cochilia, dar Piggy este cel care vorbeşte despre importanţa ei şi cum se poate sufla în ea ca într-o trompetă. Suferind însă de astm, Piggy nu poate să sufle în ea. Pentru tot restul romanului, cochilia va fi emblema conducerii, Ralph, pentru că a descoperit-o, liderul, iar Piggy „creierul”. Când cochilia va fi distrusă, Ralph îşi va pierde autoritatea, iar mica lor societate se va scufunda în anarhism. Kurt Vonnegut, spunându-ne în Abatorul cinci că „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin” vine să preîntâmpine reacţia cititorului vizavi de povestea incredibilă prin care-a trecut protagonistul (a fost răpit de extratereştrii şi dus pe Tralfadore). Spunând „Era o zi rece de aprilie şi toate ceasurile indicau ora treisprezece” (în engleză, limba în care a fost scrisă cartea, ora 13 nu există decât în terminologia militară), George Orwell ne vorbeşte deja despre caracterul distopic şi marţial al romanului său. Însă cum numerotarea orelor este o simplă convenţie, se prea poate ca şi distopia lui să devină la un moment dat realitate. Intrând în mintea personajului şi redându-i gândurile, Orhan Pamuk stabileşte în Zăpadă caracterul contemplativ al întregii povestiri. Acţiunea are rolul ei, însă ce este cu adevărat important este felul în care urmează să fie percepută de protagonist. În O apariţie la Owl Creek, de Ambrose Bierce, protagonistul stă pe pod şi priveşte apa curgând dedesubtul lui. Reuşeşte să scape aruncându-se în apă şi înotând, cel puţin aşa pare să se întâmple, pentru că la sfârşit aflăm că evadarea sa a fost doar o iluzie. El a continuat să stea pe pod, iar gândurile sale, precum apa pe care o privea, au curs departe. Pentru că unul dintre verbele folosite este predicativ (un om stătea), iar celălalt nepredicativ (uitându-se).

         Uneori o proză întreagă poate fi considerată început, mai ales dacă vorbim de un volum de povestiri scurte. Astfel stau lucrurile în cazul cărţii A doua venire, de Marian Truţă, unde Ubik, mon amour, prima şi cea mai scurtă dintre cele cinci povestiri cuprinse-n volum, vine să le prefaţeze pe celelalte, inducând schematic tema care se va regăsi, sub o formă sau alta, şi în restul: distorsionarea realităţii.

         Există şi romane care încep prolix, prin fraze lungi şi încâlcite, însă nu ştiu vreunul care să fi fost de debut. Ca exemple vă dau romanele Absalom, Absalom, de William Faulkner, care începe cu o frază de 122 de cuvinte şi Întunericul dimprejur, de Cormac McCarthy, care începe cu o frază de 132 de cuvinte. Deloc surprinzător, fraza de început a romanului de debut al lui Faulkner are 15 cuvinte, iar al lui McCarthy 22. Şi romanele de debut ale altor scriitori care s-au remarcat mai apoi prin complexitatea şi lungimea frazei încep relativ simplu (prima propoziţia din În căutarea timpului pierdut a lui Proust are 6 cuvinte, prima din Ora rea a lui Marquez are 8 cuvinte ş.a.m.d.). Ceea ce nu înseamnă că este interzis să vă începeţi astfel romanul sau povestirea scurtă, doar că veţi întâmpina dificultăţi în a le publica.

         Şi dacă tot v-am dat câteva sfaturi referitoare la cum să vă începeţi proza, am să vă spun şi cum să nu o faceţi:

         – moşnegeşte, dezvoltând greu acţiunea, poticnit (ca exemplu am să vă dau un roman celebru, anume Demonii, de Feodor Dostoievski, unde primele două, trei sute de pagini sunt de umplutură. Motivul este, însă, unul destul de banal: Dostoievski era plătit pentru cât scria şi avea motive să o lungească pentru că avea o mulţime de datorii). Dacă nu v-a plătit nimeni a priori scrierii romanului, nu-l începeţi astfel.

         – prin descrieri şi verbe la diateze pasive ori care nu denotă acţiune (priviţi cum îşi începe Ivo Andrić romanul Cronica din Travnik: „La capătul târgului din Travnik, sub năvalnicul şi recele izvor al Sumecului, îşi află loc de când se pomeneşte lumea un mic stabiliment botezat „cafeneaua lui Lutva”. Pe acest Lutva, cel dintâi stăpân al măruntei cafenele, nu l-au mai apucat în viaţă nici oamenii cei mai bătrâni din oraş; odihneşte de mai bine de-o sută de ani într-unul din cimitirele risipite pe dealurile Travnikului, dar toţi se duc şi acum „la Lutva” să bea o cafea, iar numele lui e ţinut minte şi rostit acolo unde s-a aşternut negura uitării peste numele atâtor sultani, viziri şi begi. În grădina cafenelei, chiar sub stâncă, la piciorul dealului, e un loc mai retras, ceva mai săltat şi mai răcoros, unde creşte un tei bătrân. Jur împrejurul teiului, printre stânci şi boschete, sunt înfipte bănci joase de formă ciudată, care te-mbie să te aşezi şi o dată aşezat, nu te mai lasă inima să te scoli. Sunt mâncate de vreme, scovârdate de ani şi de prea multă folosire, făcând parcă una cu trunchiul bătrân al copacului, cu ţărâna şi piatra din preajmă.” Şi o ţine tot aşa preţ de multe alte pagini). Dacă nu sunteţi deja cunoscut, nu vă începeţi astfel proza.

         – prin onomatopee (n-am exemple pentru că nu am citit încă un astfel de roman şi nici nu-mi doresc s-o fac)

         – îndrumându-l pe cititor pe o pistă greşită (cum o face, spre exemplu, Melville în Moby Dick. După ce în primele capitole îl plăsmuieşte cu migală pe Bulkington, se răzgândeşte şi scapă de el)

         – printr-un prolog (nu mai trăim pe vremea lui Laurence Sterne)

         – oferind prea multe informaţii

         În concluzie, primele cuvinte sunt esenţiale pentru că de ele depinde în mare măsură succesul povestirii, aşa că ar trebui să le gândiţi cu foarte mare atenţie. Nu trebuie să fie pompoase, dar este bine să-şi releve importanţa după câteva paragrafe.

Scriptorium 15

Din numărul pe februarie al revistei Gazeta SF. Sinopsis:

 

Nautilus

 

 

În numărul 61, revista Nautilus ne invită să citit nu mai puţin de şase povestiri scurte, care se diferenţiază între ele mai ales prin modul în care sunt structurate şi calitate. Astfel, dacă două dintre ele, Trebuie să zbang, tung, bung şi Praf de stele, par a se adresa celor mici, având structura specifică basmelor şi poveştilor pentru copii, prin Căderea pătrundem într-un univers oniric, în care realitatea şi visul se împletesc într-un mod interesant şi reuşit. Comunitatea neurostenică este o proză lipsită de acţiune în care, sub forma unor definiţii (asemănătoare celor din dicţionarul khazar), suntem familiarizaţi cu o istorie a viitorului. Tot lipsită de acţiune este şi Scurtătura, un text ce aduce mai degrabă a secvenţă ori fragment, iar Evadare este un text halucinant, în care cititorul este aruncat în mijlocul evenimentelor şi lăsat să se descurce singur cu informaţiile fragmentare ce îi sunt furnizate. Toate povestirile prezente în acest număr al revistei sunt scurte, unele putându-se cu succes încadra la ultrascurte, doar două depăşind o mie trei sute de cuvinte. Un alt lucru pe care îl au în comun este o vizibilă îndepărtare (mai puţin în proza lui Sergiu Someşan şi-n cea a lui Aurel Cărăşel) de la structura povestirilor clasice, autorii preferând să aducă anumite inovaţii. Bune ori rele, rămâne să ne dumirim în continuare.

[…]

 

Revista de Suspans

 

 

 

 

În numărul 5 al Revistei de Suspans putem lectura patru povestiri scurte, număr în scădere faţă de luna şi numărul trecut. Dintre acestea, Baladă pentru un leu mi-a atras în mod deosebit atenţia atât prin stilul poetic, cât şi prin modul în care autoarea a ales să ne spună povestea. Prin gaura cheii este, de asemenea, un text reuşit, însă mult prea scurt, asemănându-se din acest punct de vedere cu o scenetă. La un pahar cu fantoma pare plin de clişee şi lipsit de originalitate, o simplă rescriere a unei poveşti spuse deja de prea multe ori, iar Ascensiune pare o tentativă de-a oripila cititorii prin amalgamul de sânge şi organe. Le-aş recomanda ultimilor doi autori să dea dovadă de mai multă originalitate şi îndrăzneală, nefiind nicio onoare în a sta în umbra cuiva.

[…]

 

Suspans

 

 

 

După câteva luni în care prozele publicate în revista Suspans au scăzut continuu ca număr, iată că-n ianuarie îşi revine şi ne încântă cu nu mai puţin de şase povestiri scurte. Din păcate, două dintre acestea au fost publicate anterior şi-n alte reviste, denotând o oarecare lipsă de profesionalism din partea celor doi autori. În ceea ce priveşte celelalte patru texte rămase, remarcăm, pentru cine ştie a câta oară, contribuţia Dianei Alzner. Textul acesteia, deşi nu excelează la capitolul originalitate, prin vocea narativă şi talentul scriitoricesc care stă la baza lui, este unul cât se poate de izbutit. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre proza lui Paul D. Adrian, care se străduieşte şi de această dată (ceva mai mult decât a făcut-o în Revista de Suspans) să epateze, amestecând laolaltă epitete mult prea descriptive şi personaje care mai de care mai întunecate. Nu lipseşte nici omniprezentul text oniric, cel de luna aceasta purtând semnătura lui Ionuţ Buda. La final, Dadal Cristinel ne încântă cu o povestire aproape statică, impresionând prin măiestria sa balzaciană de-a surprinde puţin în multe cuvinte.

 

Radar

 

 

în noul număr al revistei Nautilus…

Cum până la data trimiterii acestui material către redacţie, nici Helion Online şi nici Gazeta SF nu au venit cu noi numere, singura revistă pe care o avem în vedere luna aceasta este…

 

SRSFF

Cu un conţinut ceva mai sărac decât în lunile anterioare, revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy ne prezintă patru proze destul de deosebite din punct de vedere stilistic şi ideatic, adresându-se astfel unei game largi de cititori. Dacă Misiunea de recuperare a lui Nicolae Dobre pare să aibă un stil sec şi jurnalistic, nu acelaşi lucru îl putem spune despre Turnul lui Adrian Sand, o povestire reuşită care te aruncă în vâltoarea vremii cu abilitate descrise. Scriitura este, ca de fiecare dată când vorbim de Adrian Sand, una de calitate, însă, cu toate acestea, mi-am permis să fac câteva remarce, având convingerea că autorul poate deveni în următorii ani un nume de renume în viaţa literară românească. Şi Frizeria universală a lui Daniel Barbu mi-a plăcut, ideile prezente-n ea fiind deosebit de interesante şi cursiv prezentate, legându-se bine între ele şi provocându-i cititorului imaginaţia. Exact ceea ce ne dorim dintr-un text sf. Ultima proză, Aripile Mândriei fiind titlul ei, deşi bine scrisă, nu pare a se ridica totuşi la acelaşi nivel. Dar, să începem cu începutul… […]

 

 

Nautilus (numărul 44)

        Toate comentariile pe care le fac exprimă doar păreri personale, marcate puternic de propria-mi subiectivitate, fără a ţine câtuşi de puţin cont de numele celor care au semnat aceste povestioare (erorile gramaticale ori de tastatură fiind semnalate pentru a le fi de folos celor care doresc să-şi folosească mai departe textele). 

Dacă vreunul dintre scriitorii menţionaţi nu doreşte să-i mai citez textele, ori doreşte să nu mă mai axez pe anumite lucruri, să-mi aducă la cunoştinţă toate acestea, iar eu mă voi concentra doar pe ceea ce i se pare fiecăruia important.

 

În Lacul, textul semnat de Liliana David şi apărut în numărul 44 al revistei Nautilus, este succint prezentat un prim contact al pământenilor cu nişte fiinţe stranii care trăiesc înăuntru Terrei şi care ies la suprafaţă pentru a ne spune că am distrus destul Pământul şi că trebuie să ne schimbăm. Un mesaj cât se poate de frumos şi necesar, însă, în felul domol în care ne este transmis, nu cred că ar avea prea mari şanse de concretizare. Povestirea, interesantă pe alocuri, pare mai degrabă un rezumat, cu personaje şi situaţii de abia creionate şi care nu reuşesc pe deplin să creeze o atmosferă proprie (nu ni se spune mai nimic despre modul în care aceste fiinţe ştiu de existenţa şi faptele noastre, deşi ne este cât se poate de clar că astfel stau lucrurile şi nici despre felul în care trăiesc sub scoarţa terestră. M-ar fi interesat să aflu, de pildă, cu ce se hrănesc, cum se deplasează, cum suportă presiunea enormă etc). Simpla menţionare a unor situaţii (ca de pildă ‚unii sunt la limita depresiei’) nu este de ajuns, acestea trebuie explicitate suficient încât să stăruie în mintea cititorului vreme de paragrafe întregi.

Erată: –

Stil: 8,2 (n-ar fi stricat nişte pasaje descriptive şi fraze, când situaţia o cere, mai lungi)

Temă: 8,0

Intrigă: 7,8

Originalitate: 8,0

Atmosferă: 8,1

 

Strigoiul, povestirea semnată de Dan Ninoiu, este o aducere aminte, un ‚remember’, dacă doriţi. Personajul narator rememoreză o întâmplare stranie care s-a petrecut în vremea copilăriei sale. În pofida jocului de lumini şi umbre, care învăluie textul într-o aură de mister şi incertitudine, povestea rămâne una simpluţă la nivelul intrigii şi fără adânciri revelatoare, care să provoace imaginaţia. Îi recomand autorului despărţirea părţilor prin semnul convenţional ‚***’ şi nu prin cifre arabe, aşa cum procedează dânsul şi îl felicit totodată pentru felul în care reuşeşte că contureze prin cuvintele sale o lumea întreagă (satul românesc fiind foarte bine descris, reuşind să-mi reamintească de zilele în care mergeam la ţară).

Erată: (multe spaţii de prisos lăsate între virgule şi cuvintele precedente)

Stil: 8,7

Temă: 8,2

Intrigă: 8,4

Originalitate: 8,0

Atmosferă: 8,8

 

Despre povestirea Metamorfoza, semnată de mine, nu voi spune nimic, deşi aş avea câteva lucruri de trecut la ‚Erată’.

 

Ultima povestire din numărul 44 al revistei Nautilus se intitulează Aşteptare, poartă semnătura lui Andrei Zorila şi mai degrabă un pretext de care autorul se foloseşte pentru a-l reduce pe critic la rolul de simplu spectator. Ideile, într-adevăr, primează, însă şi felul în care acestea sunt spuse contează foarte mult, acesta fiind şi reproşul pe care îl aduc textului de faţă: ideea centrală este spusă prea direct, când ar fi putut să fie mai subtilă, ori chiar metaforică, dat fiind contextul.

Erată: –

Stil: 8,4

Temă: 7,9

Intrigă: 7,7

Originalitate: 8,0

Atmosferă: 8,2

 

Cea mai interesantă povestire: Lacul

Cea mai bine scrisă povestire: Strigoiul

Suspans (Numărul 16)

  Încep această succintă menţionare a prozelor ce-au apărut în numărul 16 al revistei Suspans printr-un mic ‚disclaimer’: toate comentariile pe care le-am făcut exprimă doar păreri personale, marcate puternic de propria-mi subiectivitate, fără a ţine câtuşi de puţin cont de numele celor care au semnat aceste povestioare (erorile gramaticale ori de tastatură fiind semnalate pentru a le fi de folos celor care doresc să-şi folosească mai departe textele). Ştiu din propria mea experienţă că sinceritatea nu-ţi aduce mulţi prieteni, însă mai ştiu şi că pe acei puţini pe care ţi-i aduce poţi conta.

Dacă vreunul dintre scriitorii menţionaţi nu doreşte să-i mai citez textele, ori doreşte să nu mă mai axez pe anumite lucruri, să-mi aducă la cunoştinţă toate acestea, iar eu mă voi concentra doar pe ceea ce i se pare fiecăruia important.

 

 

Ultima dorinţă‘ (de Aurelia Chircu) este prima povestire din numărul 16 al revistei Suspans şi prezintă legătura încâlcită dintre conducătorii a două regate rivale. Din nefericire, aidoma legăturii dintre cei doi conducărori este şi construcţia tramei (intriga fiind, în opinia mea, mult prea generoasă şi alambicată pentru a putea fi redusă la câteva pagini, aşa cum încearcă să facă autoarea, şi ar fi trebuit dezvoltată puţin). Firul epic nu este cursiv, ci plis de digresiuni şi note explicative, motiv pentru care nici suspansul nu reuşeşte să prindă contur, iar toată atmosfera pe care un astfel de text ar fi cerut-o se risipeşte prin explicaţiile mult prea numeroase. În umila mea opinie, cred că totul putea fi spus într-un alt mod, cu mult mai simplu şi mai atractiv.

Erată: frâmânta; adevărăta; besmetic; ingorând; docii

Stil: 7,8 (frazele mi s-au părut rigide)

Temă: 8,2

Intrigă: 8,5

Originalitate: 8,0

Atmosferă: 7,9

 

Colecţionarul (de Igor Ursenco), a două proză propusă luna aceasta de revista Suspans, este un text straniu, atât prin acţiune şi intrigă, cât prin vocabularul la care apelează autorul. Îmbinând termenii şi expresii din registre total diferite, şi adoptând adesea o poziţie ghiduşă faţă de personajele sale, acesta ne prezintă o poveste onirică, petrecută atât de-o parte, cât şi de cealalta a visului. Deşi dialogul Cassandrei cu fratele său m-a decepţionat, părându-mi-se prea copilăresc şi nepotrivit pentru un ‘thriller’, aşa cum recomandă autorul textul, am găsit şi câteva imagini încântătoare şi suficient de puternice încât să ţi se imprime în minte (mai ales dacă ai o fobie legată de şerpi ori alte lighioane). Umorul subtil distrage de multe ori atenţia şi te deconectează de la atmosfera, de altfel, plăcută şi interesant conturată.

Erată: vivid;  la doar cîţiva paşi dinspre patul din care (la doar câţiva paşi depărtare de patul…); impercdeptibi; glisalibilitatea; Apoi se făcu palid la faţă, iar buzele i s-au învineţit ca o ciupercă expusă la soare. (neconcondanţa timpurilor verbale)

Stil: 8,0 (pe lângă ‘plauzibilitate’ parcă nu merge ‘miştocăreală’. Cel puţin nu folosite de acelaşi personaj, ori, mai grav, de naratorul omniscient. Plus că anumite preţiozităţi verbale chiar nu dau bine, iar unele expresii par cel puţin stranii: cadavru de femeie, încă neîmplinit pe deplin; limbă fulgerătoare etc)

Temă: 8,5

Intrigă: 8,7

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,4

 

Vis cu furnici‘, textul semnat de A. R. Deleanu este o povestire captivantă şi incitantă. Autorul ia un bătrân mizerabil, care toată viaţa sa nu a făcut altceva decât să adune gunoaie şi să îndure vorbele celor din jur, şi-l transformă într-un personaj veridic şi totodată misterios. Povestea ţesută în jurul său, deşi simplă la o primă vedere, capătă amploare datorită perspectivelor diferite din care este redată. Un text foarte bun şi imaginativ care mi-a amintit puţin de Gregor, personajul din Metamorfoza lui Kafka.

Erată: maşini de spalat; bideoane; containărele; căteva; îngenunghiat; înauntru

Stil: 9,4 (menţionez doar o bijuterie stilistică: ‘Vor căldură, vor pat, vor somn. Se vor’ şi un incident foarte descriptiv ‘Uite, asta încă-i bună. Las-o, bă, eşti nebun, e gunoi.’. Nu mi-a plăcut, în schimb, trecerea de la o zi la alta. Cred că se putea face mult mai subtil şi cursiv.)

Temă: 9,0

Intrigă: 8,9

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,9

 

Dispariţia‘, textul semnat de Eugen Ovidiu Chirovici, este o poveste inteligent gândită şi încă şi mai inteligent spusă. Un ‘thriller’ în adevăratul sens al cuvântului. Plin de suspans şi imprevizibil, textul tratează din punct de vedere detectivist un incident petrecut într-un mic oraş american, după nume. Firul epic, dublat de explicaţiile transmise prin cadrul dialogului, face din acest text să pară ceea ce este de fapt: un roman poliţitst redus la esenţa lui.

Erată: celalaltă (cealaltă); celălalte (celelalte); cliseu; crocodilor

Stil: 8,8

Temă: 8,9

Intrigă: 9,1

Originalitate: 8,5

Atmosferă: 8,7

 

Înţelegerea‘ (de Liviu Radu), ultima povestire din numărul 16 al revistei, este o combinaţie reuşită între legendă şi basm. Situată într-o perioadă atemporală şi într-un spaţiu vag conturat, povestea are menirea să ne explice felul în care au dispărut de pe pământ atât vârcolacii cât vampirii şi ‚zombi’. Stilul fluid şi cursiv, marcat prin oralitate, atrage şi se potriveşte de minune mesajului transmis.

Erată: –

Stil: 8,8

Temă: 9,0

Intrigă: 9,0

Originalitate: 8,8

Atmosferă: 8,9

 

Cea mai interesantă povestire: Vis cu furnici de A. R. Deleanu.

Cea mai bine scrisă povestire: Înţelegerea de Liviu Radu.

 

 

Gazeta SF (numărul dublu 8, 9)

 

 

       Încep această succintă trecere în revistă a prozelor ce-au apărut în numărul dublu de pe luna august al Gazetei Sf printr-un mic ‚disclaimer’: toate comentariile pe care le-am făcut exprimă doar păreri personale, marcate puternic de propria-mi subiectivitate, fără a ţine câtuşi de puţin cont de numele celor care au semnat aceste povestioare (erorile gramaticale ori de tastatură fiind semnalate pentru a le fi de folos celor care doresc să-şi folosească mai departe textele). Ştiu din propria mea experienţă că sinceritatea nu-ţi aduce mulţi prieteni, însă mai ştiu şi că pe acei puţini pe care ţi-i aduce poţi conta.

Dacă vreunul dintre scriitorii menţionaţi nu doreşte să-i mai citez textele, ori doreşte să nu mă mai axez pe anumite lucruri, să-mi aducă la cunoştinţă toate acestea, iar eu mă voi concentra doar pe ceea ce i se pare fiecăruia important.

Pentru o analiză exhaustivă (şi mult mai pertinentă decât aceasta) vă invit să vizitaţi blogul d-lui Mircea Coman.

Armele zeilor’ de Ovidiu Bufnilă, prima povestioară prezentată în numărul dublu al revistei, este o scriitură complexă şi totodată cursivă, care captează atenţia cititorului încă de la primele fraze. Stilul deosebit de fluid şi multitudinea de informaţii îi conferă textului veracitate, făcând totodată ca acţiunea propriu zisă să cadă într-un plan secund. Important în această proză este decorul, pentru că în el se ascund toate informaţiile necesare descifrării tramei şi totodată din pricina lui supuşii principelui ajung să îmbrăţişeze o viaţă destrăbălată. Deşi tema pedepsirii celor nevrednici este una destul de des întâlnită în literatură (cu precădere în operele din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea) dl. Bufnilă reuşeşte să o integreze foarte bine într-o lume ce nu aparţine nici măcar prezentului, ci viitorului.

Erată: (în afară de-o virgulă lipsă n-am remarcat altceva)

Stil: 9,7

Temă: 8,2

Intrigă: 8,0

Originalitate: 8,6

Atmosferă: 9,5

 

 

Ara’ de Raluca Băceanu este o poveste îndrăzneaţă, ce abordează mai multe teme în acelaşi timp: a contactului, a hibridizării, a unui viitor în care multe dintre probleme omenirii sunt soluţionate (chiar dacă altele la fel de stringente există, cum ar fi poluarea), a existenţei sufletului şi a vieţii de după moarte etc. Nu este tocmai uşor pentru a integra toate acestea într-o singură poveste (chiar şi una având dimensiunile pe care acest fragment din ‚Ara’ le are), însă autoarea reuşeşte din plin acest lucru. Însă, trebuie să fiu sincer până la capăt şi să recunosc că dialogurile m-au cam dezamăgit, precum şi viziunile adeseori copilări şi superficiale, ca să nu mai spun de limbajul pe alocuri neadecvat. Chiar dacă intriga nu este una deosebit de complicată, tinde să lase această impresie din pricina modului deşirat în care se desfăşoară (copilăria putând fi doar un ‚remember’ integrat în poveste) şi a unor mici firide care se pot observa între anumite paragrafe.  Cred că ar fi mers ceva mai multă profunzime (aşa cum este vorba în final), o profunzime care s-ar fi putut obţine prin intruziuni introspective.

Erată: aştept…şi; jumătate…ei (după cele trei puncte de suspensie se lasă un spaţiu liber); îmi scosese din ochi […] ceva din el (‘din el’ este în plus); Aveam idei de noi invenţii dar le păstram pentru mine; Deja nu mai existau gheţari iar Groenlanda aproape că nu mai exista (virgule înainte de ‘dar’ şi ‘iar’) Nu alergam după faima sau bani (faimă); afect (efect);

Nedumeriri: în afară de persoanele, relativ puţine, care mureau din pricina poluării, nu pot să înţeleg de ce anume a dispărut Groenlanda (doar partea centrală a insulei, dacă ar fi eliberată de masa de gheaţă, s-ar afla sub nivelul oceanului, chiar şi al unei ocean cu aproximativ 10-12m mai înalt. Groelanda ar deveni, pentru o scurtă perioadă de timp, o insulă cu un lac sau golf interior. Apoi zonele depresionare ar urma să se ridice, iar lacul, ori golful, să dispară, fragmentat fiind în lacuri tot mai mici, aşa cum este cazul Canadei, acoperită-n trecutul geologic de-o platoşă de gheaţă); ‘ca şi cum noi neuroni iau naştere şi se realizează noi sinapse’ (nu-i nevoie de mai mulţi, ci de-o întrebuinţare şi-a celor latenţi, ştiut fiind faptul că ne folosim în jur de 10% din neuroni); ‘nu mai ieşisem cu un cineva de secole…literalmente’ (personajul, dacă am înţeles eu bine, avea doar 35 de ani).

Stil: 7,8 (fără ‚suuuper’ şi alte cuvinte asemănătoare consider că textul ar fi avut de câştigat)

Temă: 9,0

Intrigă: 8,9

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,0

 

 

Diafanitate’ de Aurelia Chircu este o poveste fantastică, dar cu un fantastic mai mult indus decât aievea prezentat. Povestea decurge bine, dar este, cumva, prea simplă şi se termină prea devreme, cu un happy end uşor naiv. Cred că ar fi fost indicată o intrigă puţin mai solidă, iar ura, ori tensiunea dintre cele două personaje, mai bine conturată; pe măsura atmosferei pe care reuşiţi să o infiripaţi într-un mod cât se poate de natural, acesta fiind şi punctul forte al textului.

Erată: (câteva virgule lipsă şi una, sau două, în plus)

Stil: 9,0

Temă: 8,0

Intrigă: 8,0

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,9

 

În ‘Spiritul timpului’ de Cătălin Cofaru pot observa o frântură din ceea ce ar putea deveni un roman de calitate, ceva în genul lui Ubik de Philip K. Dick. Dincolo de acţiunea propriu-zisă, o importanţă majoră o are în povestire şi metafora timpului, a unui viitor ce nu se poate împlini decât pe baza unui trecut ce urmează a fi sacrificat. Un text bun, cu o idee centrală interesantă şi în acelaşi timp bine creionată. Singurul reproş pe care-l adresez scriitorului ar fi că povestirea este prea scurtă. Doream mai mult, mai ales după ce mi se prezentase, în atât de puţine cuvinte, o lume bizară şi totodată posibilă.

Erată: –

Nedumerire: dacă soarele fusese distrus, Terra, precum şi celelalte planete, n-ar fi trebuit să-şi părăsească orbita şi să fie aruncată în recele spaţiu interstelar?

Stil: 8,9

Temă: 9,2

Intrigă: 9,0

Originalitate: 8,5

Atmosferă: 8,5

 

 

Această povestire va rămâne’, povstirea semnată de George Sauciuc, abordează, dintr-o perspectivă aparent banală, tema mântuirii personale, fără ajutorul vreunei divinităţii, ci prin intermediul conştientizării propriilor noastre fapte. În spatele limbajului colorat menit să dea dimensiune personajelor şi să includă povestea într-o epocă în care astfel de păţanii nu se mai petrec, ori nu mai ajung la urechile noastre, se ascunde o filosofie de viaţă sănătoasă. O proză fantastică scrisă cu har şi care m-a dus cu gândul la povestirile lui Eliade.

Erată: şti tu cum e (ştii); dint-o seară (dintr-o); Aşteptam să-şi scoată cuţitul şi tabloul era complet (neconcordanţă a timpurilor verbale, normal ar fi ‘tabloul ar fi fost’);  Nu te supăra, i-am spus uitând de politeţe şi alte asemenea, cine dracu crezi că a murit apropiat mie. (s-ar fi cuvenit semnul întrăbării la sfârşit); tachineală (tachinare); I-am spus mă-si (mă-sii).

Sugestie: în cazul povestirilor în ramă cred că este recomandată folosirea ghilimelelor franceze în locul dialogului propriu-zis, în cazul discuţiilor care preced momentul destăinuirii (a conversaţiei dintre evreu şi ateu în cazul de faţă)

Stil: 8,6

Temă: 8,9

Intrigă: 9,0 (mi-a plăcut adâncirea poveştii în trecut)

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,4

 

 

Titan’ de Florentin-Ionuţ Haidamac este o odisee spaţială (cu aluzii la primele două scrise de Arthur C. Clarke), o tentativă de colonizare a acestei lumi de gheaţă. Destul de bine documentată, povestirea pătimeşte la nivelul construcţiei şi al exprimării de multe ori greoaie. Cred că personajul ar fi meritat un coleg alături de care să-şi petreacă singurătatea şi să mai schimbe şi ei o vorbă, două. Şi un Hall ar fi mers, nu spun nu. În modul în care este construită mi se pare o proză scrisă în grabă, nefinisată, chiar dacă ideea este una interesantă. Lipseşte, de asemenea, şi tensiunea pe care o astfel de poveste ar fi trebuit să o aibă. Totul decurge liniar, fără prea mari evenimente şi doar finalul îi conferă o notă mai profundă, arătând totodată şi direcţia spre care ar fi putut să curgă întregul text.

Menţiune: mi-a plăcut mult următoare frază: ‚Cine dracu eram noi şi cu ce drept intervenim  în viaţa unei rase suficient de inteligente pentru a ne ignora?’

Erată: (între două puncte şi următorul cuvânt se lasă un spaţiu. Lipsesc foarte multe spaţii. Sunt puse în plus multe spaţii); asolizarea (Titan fiind un satelit, ar fi mers ‘aselenizarea’); trasnsportat; rosii; osutăoptzeci; spatial; printe; etc.

Nedumerire: nu era mai simplu să trimită, în schimbul unui echipaj alcătuit dintr-un singur om, o sondă? Nu mi se pare deloc viabil să fie trimis un singur om într-o misiune care ar dura ani. Mai ales că omul nu-i în stare de criogenare.

Stil: 7,8

Temă: 8,2

Intrigă: 8,0

Originalitate: 8,0

Atmosferă: 7,9

 

 

Povestirea ‘Văduva neagră’ scrisă de Simona Şerbănescu abordează tema sexualităţii, puţin prea explicite pentru a fi pe gustul meu, precum şi cea a unei existenţe parazitare. Personajele, fiinţe moarte ce îşi devoră partenerii sexuali pentru a se hrăni cu energia lor, sunt bine conturate şi suficient de complexe încât să susţină, singure, întreaga scriitură. Mi-a amintit de filmul Specii.

Menţiune: îmi place mult acestă construcţie decadentă, în spirală: ‚ Ultima cameră, ultima noapte. Ultima noapte, ultimul om.’

Erată: în care privire se întâlnesc (privirile); sclipire umbră, mână (virgulă după sclipire); că ma dăruiam (mă); Nu as fi (aş); Licoare magică îi spuneau unii (virgulă după magică); mai putin (puţin); spus ca nu (că); nu ma leagă (mă); Îl priveam cu coada ochiului și încercam să mă controlez în timp ce corpul mi se umezea treptat, din vârful degetelor până pe coloană […] Corpul mi se umezea treptat, din vârful degetelor și până pe coloană. (o frază repetată); nimeni nu-si cunoaște (nu-şi); Te-am urmarit (urmărit); tu ai fi aparenta (aparenţa); Să fie aceasta dragoste? (dragostea); vroiam; vroia (forme nerecomandate).

Stil: 8,4

Temă: 8,6

Intrigă: 8,4

Originalitate: 8,6

Atmosferă: 8,2

 

 

Der König’ de Victor Ovidiu Rusu, ultima scriitură din numărul dublu al revistei, este, de fapt, o descriere şi pare mai degrabă finalitatea unei nuvele ori roman, decât o povestire în sine. Se mizează, în detrimentul acţiunii, pe atmosfera bine închegată în jurul bătrânului kaiser, însă, cum am mai spus, ar trebui integrată în ceva mai amplu. Momentan pare o schiţă. Una bine construită, dar totuşi o schiţă.

Erată: (câteva repetiţii supărătoare ca de pildă: aruncă sticla în aer şi o urmăreşte cum se învârte în aer)

Stil: 8,7

Temă: 7,8

Intrigă: 7,0

Originalitate: 8,2

Atmosferă: 9,0

 

Cea mai bine scrisă povestire: Armele zeilor de Ovidiu Bufnilă.

Cea mai captivantă povestire: Spiritul timpului de Cătălin Cofaru.

%d blogeri au apreciat asta: