Posts tagged ‘desert’

Spre Sahara

P1110013Când mă gândesc la deșert mă gândesc la Antoaine de Saint-Exupery, la a sa Citadelă, o republică platonică făurită nu din clădiri și cărămizi, ci din oameni și idei. La zadarnica încercare a contelui Almashy de-a găsi orașul pierdut menționat în Istoriile lui Herodot și la la fel de zadarnica sa tentativă de-a o salva pe Katherine. Mă gândesc la Antimemoriile lui Malraux, care-l menționează fugitiv, ca pe un miraj înfiripat de-a lungul secolelor, o creatură legendară, moartă de milenii, eșuată aici de pe o planetă distantă. Și la Le Clezio mă gândesc, la Nour și Lalla, iremediabil separați și pierduți, el prin deșert și printre dune, ea prin deșertăciunea și decadența Marsilliei. Și iată-l acum, îmi zic, privindu-l de la bordul taxiului care se îndreaptă spre inima lui cu o sută douăzeci de kilometri pe oră. Zagora rămâne undeva în spate, înlocuită de satele înșirate de-a lungul șoselei. Vegetația devine din ce în ce mai sărăcăcioasă. Natura se despoaie subtil, cu o lentoare care captivează și subjugă. După nici o oră i se vor putea vedea, sub voalul de pietre, formele afermecătoare, nisipii în lumina galbenă a soarelui. Pe lângă noi trec din vreme în vreme alte taxiuri și rulote care numai a rulote nu arată. Cu roțile lor imense, par albe vehicule militare. Mă uit fugar la numerelor lor de înmatriculare. Franța, Germania, Elveția, Austria, Olanda, Spania. Din când în când, în mijlocul pustietății, apar pentru o vreme două clădiri identice. Vopsite în roz cărămiziu și înconjurate de garduri din cărămidă de aceeași culoare. În fața lor, zeci, poate sute de biciclete așezate alandala. Și unul sau două microbuze galbene. Sunt școli. Amplasate nu în sate, ci între ele. Într-una dintre clădiri învață băieții, în cealaltă fetele. Segregare. În deșert, dincolo de M’hamid, întâlnești tot felul de lucruri. Un pustiu de pietre încorporând fosile, cămile sălbatice, nomazi ridicându-și corturile, fântâni, oaze, o familie făcând autostopul, urme de roți ducând în toate direcțiile, albii secate, albe de sare, un francez cu ghidul și cămila sa călătorind preț de zile, mașini dispărând la orizont și lăsând în urma lor șerpi de praf care lent se ridică în aer și se P1110590metamorfozează în alte animale imaginare. Trec câteva camioane. De ele atârnă covoare și steaguri deșirate flutură în vânt. Parcă le-am mai văzut pe undeva. Da, îmi aduc aminte, la televizor când eram mic, la știri, în filme, în convoiul venind dinspre Paris și îndreptându-se spre Dakar. Televizor nu mai am de mulți ani, la știri sunt doar atentate, la filme arar mă mai uit, iar raliul Paris-Dakar, ce ironie!, s-a mutat în America de Sud. Zâmbesc, pentru că filmele și știrile s-au transformat în realitate. La nici un an după ce am vizitat prima oară Marrakechul, cafeneaua lângă care obișnuiam să prânzesc a fost aruncată în aer. Au murit 17 oameni. Am vizitat Mrrakechul pentru a treia oară, însă cafeneaua, deși refăcută, a rămasă închisă. Las geamul jos și las răsuflarea Saharei să mă învăluie. Închid ochii. Miroase a vară. A doisprezece milenii de vară. Și a soare miroase, a nisip, a caravane, a nopți și stele. Miroase a dor de mare. Și a sare. Zumzetul roților și al vântului izbind parbrizul devine o muzică molcomă, de fundal. După opt ore petrecute în autocarul de noapte, în care bidoane, ghiozdane, încălțăminte și hârtii zburau dintr-o parte în cealaltă pe serpentinele Atlasului, calmul pare în sine o altă lume. La întoarcere o să abandonăm CTM-ul, mai mult roller coaster decât autocar, în favoarea autobuzelor locale. Mai lente, mai murdare, mai pline de oameni. De viață. Deschid ochii. Un negru îmbrăcat în aahaine amazich merge de-a lungul șoselei în direcția opusă. Ultimul sat prin care am trecut se află la peste treizeci de kilometri distanță. Deși este abia începutul primăverii, soarele dogorește totul. Intrăm și trecem de Tagounite. Vegetația devine pentru câteva clipe luxuriantă. Casele par făcute din noroi, gata să se dizolve la prima ploaie. Peste câteva zile, în ksar-ul din Aït Benhaddou (locul în care au fost filmate scene din Gladiator, The Last Temptation of Christ, The Mummy, Prince of Persia și Game of Thrones, printre altele) aveam să văd cum sunt, de fapt, făcute, din paie, bălegar și noroi, fixând o structură formată din pietre de râu. Câteva zeci de kilometri ne despart de capătul șoselei N9. Niciun drumul asfaltat dincolo de M’Hamid, orașelul în care se formau caravanele ce urmau să străbată deșertul. Cincizeci și două de zile din M’Hamid și până în Timbuktu, în Mali. Un drum pe care aș dori să-l fac într-o zi. Nu prea curând, se pare. aaaÎn urmă cu doi ani Timbuktu a căzut în mâna rebelilor care s-au grăbit să impună în oraș sharia și să distrugă străvechile cimitire. O luptă asiduă, febrilă, nu împotriva timpului și nici măcar a modernității ori idolatrilor, ci împotriva lor înșiși. A micimii existenței lor, a incapacității de a fi altceva, altceva decât produsul unei societăți degenerate. De a vedea ori simți timpul atingându-le tălpile. Cum alte popoare s-au străduit să lase în urma lor monumente nepieritoare, ei se străduiesc să le distrugă. În urma lor, doar strădania de-a nu putea fi ceva. Și tot M’Hamid găzduiește an de an un festival de muzică nomadă. Se adună cântăreți, se organizează curse de cămile, turiști veniți de cine știe unde apar ca din pământ. Orașul nu are nici măcar opt mii de locuitori, piața a fost abandonată anul trecut după o furtună de nisip, șiruri de clădiri zac abandonate. Nici măcar copiii nu se joacă printre ele, preocupații de meciul de fotbal înfiripat ad-hoc ori de abgrupulețele de turiști. Este trecut de ora 12 noaptea, iar mașina de teren care urmează să ne ducă a doua zi în Erg Chigaga e plină de persoane. Șoferul cheamă o alta și ne face semn să așteptăm cinci minute. În drumul spre corturi un măgar alergând apare în fața mașinii. Îl fixează cu farurile și încearcă să îl prindă. Nu reușește. După câteva sute de metri apare și stăpânul măgarului cu o lanternă în mână, întrebându-ne încotro a luat-o. Între timp prima mașină s-a îndepărtat atât de mult încât nu i se mai văd nici stopurilor. Al doilea șofer nu cunoaște drumul și e cât pe aici să se afunde cu mașina în nisip. Iepuri sălbatici, orbiți de lumina farurilor, se opresc o clipă, apoi aleargă panicați. Stelele se ridică pe cer, îl umplu, îl cuceresc. Sunt mii. Peste o zi am să adorm în deșert, sub o pătură, ascultând vântul și privind meteori căzând pe cerul nopții. Dunele se îndreaptă încet, agonizant de încet, spre mare. Acoperă clădiri, astupă fântâni, îngroapă sate. Încet, totul agonizant de încet. Ca niște valuri milenare. Unele atingând două se metri în înălțime. De pe ele, în depărtare, se poate vedea Algeria. Granița este foarte bine păzită, atât de-o parte, cât și de cealaltă. Nu există niciun punct de trecere. Cuplul alături de care mergem se află în luna de miere. El e din Brazilia, ea din Spania. Noi suntem din România, Scoția și Statele Unite. Prânzim într-o oază și ațipesc preț de câteva minute. O altă mașină de turiști, de această dată cu toții francezi, oprește. Schimbăm câteva vorbe. Când deschid ochii sunt în taxiul care ne duce înapoi spre Zagora. Ca un vis, Sahara rămâne undeva în spate. Ca un vis în care îmi doresc să mă afund din nou. Pentru mai mult timp. Pentru mai mult timp.

Michael Ondaatje – Pacientul Englez

Pacientul Englez este o carte scrisă de Michael Ondaatje

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: The English Patient

Anul apariţiei: 1992

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1940

Locul în care se petrece acţiunea: Italia, Sahara, UK

Număr de pagini: 320

Ediţie: una românească

Gen: dramă,

Diverse: Pentru acest roman, Ondaatje a primit Booker Prize. În 1996, cartea a fost ecranizată, filmul find un succes recompensat cu zeci de premii și nu mai puțin de 9 Oscaruri.

 

Despre autor:

Michael Ondaatje s-a născut în Sri Lanka pe 12 septembrie 1942. În 1954 s-a mutat împreună cu familia în Marea Britanie, iar 8 ani mai târziu s-au stabilit în Canada. Pe lângă romane, Michael Ondaatje mai scrie și poezie, primind pentru volumele sale numeroase premii naționale și internaționale. Pacientul englez rămâne, însă, cea mai cunoscută operă a sa, datorită în mare măsură ecranizării de succes. Are ceva șanse la câștigarea premiului Nobel pentru Literatură. Cam aceleași pe care le are și Cărtărescu.

 

Rezumat:

Romanul este structurat pe mai multe planuri narative care se intersectează și diverg din prezentul celui principal. Hana este o infirmieră canadiană care a rămas în urma retragerii trupelor aliate în Villa San Girolano din Italia pentru a-l îngriji pe misteriosul pacient englez – o persoană cu arsuri pe cea mai mare parte a corpului, rănit într-un accident de avion și îngrijit o vreme de triburi de beduini. Arsurile suferite îl fac imposibil de identificat cu certitudine, iar faptul că el refuză să-și decline numele îi determină pe cei din jur să speculeze îndrugând vrute și nevrute.  Aflând că Hana este în San Girolano, Caravaggio, un canadian care o cunoște din copilărie și care a luptat în timpul celui de-al doilea război mondial de partea englezilor, vine să o întâlnească. Celor trei li se alătură într-o noapte Kip, un genist indian, a cărui misiune constă în dezamorsarea bombelor neexplodate. De aici povestea se adâncește în trecut, aruncând jocuri de umbre și lumini asupra întâmplărilor care i-au adus împreună. Cel mai misterios și cu cea mai tristă poveste rămâne, însă, pacientul englez. Având o cultură generală monumentală, un volum din Istoriile lui Herodot plin cu tot felul de însemnări și o pasiune extremă față de deșert, este coagulantul care îi ține pe cei trei împreună.

 

Despre carte:

Este una dintre cărțile care ar trebui citite și despre care, orice s-ar spune, n-ar face decât să deformeze adevărurile mărunte și triste pe care le conține. Încărcat cu imagini de-o frumuzețea feerică, care variază de la vila bombardată, prin tavanul căreia plouă, la orașe depopulate și dune nesfârșite străbătute într-o cursă contra-timp, pierdută încă dinainte de-a o începe, romanul reușește să creeze din rămășițele unei lumi un univers palpabil, a cărui frumusețe constă chiar în imposibilitatea de-a reuni toate piesele acestui puzzle. Rezultatul, oricât de diferit ar fi, are de fiecare dată un element în comun: neputința. Și în principal neputința de-a schimba trecutul. Pacientul englez este unul dintre cele mai solitare personaje din literatura universală, condamnat să retrăiască, în corpul lui ars și neputincios, drama propriei existențe. Imposibilitatea salvării Katherinei, decizia de-a o lăsa singură într-o peșteră din nesfărșita Sahară, doar cu promisiunea că se va întoarce. Și s-a întors, însă după câțiva ani…

Am remarcat inteligența prin care Ondaatje reușește să reunească toate aceste fire secundare, să le amestece cu prezentul, lăsându-le pe unele să trăiască în vreme ce pe altele alegând să le curme. Se folosește de cuvinte cu o răceală aproape exasperantă, transmisă până la cel mai profund nivel stilistic. Frazele sunt reci, aproape tăioase, de parcă ar comunica ceva care îi este perfect indiferent. Și cu toate acestea, paragrafele au aproape o insuportabilă încărcătură emoțională. Felul în care revine și-și dezvăluie episoadele, în care destramă cronologia poveștii pacientului englez, nu face decât să-mi întărească această impresie. Se joacă cu tristețea și durerea într-un fel în care te lasă să-nțelegi că, dincolo de toate, acestea îi aparțin în primul rând lui și abia apoi personajelor.

 

Cartea vs. film:

M-am apucat de acest roman după ce am văzut, cu aproape 16 ani în urmă, filmul, care, pentru o perioadă destul de îndelungată, s-a aflat în topul preferințelor mele. Cum s-a scurs atâta amar de vreme de atunci, e normal ca în mintea mea să fi suferit nenumărate schimbări, însă, din ce-mi amintesc, m-a impresionat opoziția dintre imobilitatea lui din prezent și ardoarea din trecut. Iar succesiunea secvențelor și implicit a celor două timpuri diferite, devine din ce în ce mai tragică pe măsură ce putem observa și spre ce rezultat concret se îndreaptă acea pasiune a sa. În final, rămâi exact cu imaginea pe care regizorul a dorit să ți-o lase. Deși imobilizat în prezent, încearcă pururi și zadarnic să se întoarcă în trecut. În cartea această imagine este ceva mai diluată și asta din pricină că povestirile celorlalte personaje par a avea o importanță mai ridicată. Greu de decis care mi-a plăcut mai mult, însă în mod sigur am să revăd filmul cât de curând.

 

Citate:

în curând

J.M.G. Le Clezio – Deşert

Deşert este cel de-al optulea roman scris de J.M.G. Le Clezio.

Limba în care a fost scris: franceză

Titlul în engleză: Desert

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea:  sec. XX (anii 1910, respectiv 1950)

Locul în care se petrece acţiunea: Sudul Marocului, Marsilia (Franţa)

Număr de pagini: 352

Ediţie: David R. Godine Publisher, 2009

Subiect: destinul omului, căutarea

Premii: premiul Academiei Franceze, Grand Prix, 1980

 

 

Despre autor:

Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Impresii:

Deşertul este o carte atipică – dacă mai pot exista cărţi atipice în literatura postmodernistă, adesea marcată de inovaţii şi de multe ori supusă experimentelor – alcătuită din două povestiri distincte, care se intersectează de mai multe ori, însă nu sunt atât de strâns legate încât din unirea lor să reiasă o a treia. În prima dintre ele, a cărei acţiune se petrece în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut, îl avem în centru pe Nour, un copil tuareg care trăieşte în deşert şi asistă la unirea triburilor din vestul Saharei împotriva Marocului, sub protectorat francez la acea vreme. Acţiunea în această primă parte este deosebit de lentă, accentul căzând în schimb pe modul de trai al triburilor nomade, legendele locale, povestite de bătrâni la căderea serii, şi viaţa oarecum izolată pe care Nour o trăieşte. Deşertul nu este doar un simplu decor, imaginea sa revenind obsesiv asemenea vântului uscat care bântuie neîncetat printre erguri şi hamade. Lentoarea pare a fi cuvântul cel mai potrivit aici, descrierile predominând, iar dialogul ocupând doar un rol marginal. Legendele narate, unele dintre ele formându-se chiar în perioada în care se desfăşoară acţiunea, vor străbate asemenea unor ecouri veacurile, rezonând şi schimbând pe alocuri metanaraţiunea reprezentată de cea de-a doua poveste. Spre deosebire de prima, aici avem parte de un fir epic clar şi uşor de urmat, înfăţişat de destinul Lallei. Lalla este o copilă când soseşte din inima deşertului în Marsilia, unde este luată în primire de o mai veche cunoştinţă. Adaptarea ei este, însă, greoaie, iar depărtarea de sahel şi de pustiul locurilor natale o împiedică să-şi găsească un loc în lume. Bântuie pe străzile oraşului, intră în contact cu multă lume, îşi face chiar şi un prieten din rândul copiilor care cerşesc pe străzi sub protecţia unui interlop destul de blând şi de onest. Blând şi onest, adică nu-i din România, v-aţi prins. E de prin Iugoslavia, dacă-mi aduc bine aminte. Viaţa cotidiană este bine surprinsă, deşi nu acesta este rolul principal al escapadelor Lallei. Nici măcar compararea, chiar şi involuntară, a celor două traiuri: în deşert, printre dune, şi în mijlocul civilizaţiei, printre oameni. Nu, călătoria ei este mai degrabă o parabolă, o alegorie care vizează căutarea şi găsirea propriului nostru destin. Chiar şi după ce scapă de orice griji materiale şi ajunge faimoasă, Lalla nu se schimbă absolut deloc şi dispare noaptea pentru a umbla cu vechile sale cunoştinţe. Căutările ei continuă şi, prin prisma tuturor probabilităţilor, nici nu se vor sfârşi vreodată, pentru că, pornită în căutarea propriei sale fiinţe, ea descoperă lumea. Şi nu doar pe cea prezentă, dar şi pe cea care aparţine unui timp trecut. În ultimul capitol revenim la povestirea iniţială, revenim la deşert, acesta părând să reprezinte cel mai bine profunzimile umane. Înăuntru suntem mereu singuri, iar victoriile noastre, asemenea războiului dintre triburi şi Maroc, sunt futile. Bătălia împotriva noastră nu o vom câştiga niciodată.

În concluzie, un roman destul de bun, dar cu o primă treime extrem de plicticoasă pentru cei care se aşteaptă să se întâmple ceva, orice.

%d blogeri au apreciat asta: