Posts tagged ‘despre viata’

J.M.G. Le Clézio – Interogaţia

   Despre autor:

    Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Rezumat:

Interogaţia, romanul scris de Le Clézio la vârsta de 23 şi ani şi care i-a adus premiul Renaudot, îl are ca personaj principal pe Adam Pollo, un tânăr de 29 de ani, educat (licenţiat în geografie) şi retras, care are probleme cu memoria. Singura lui legătură cu lumea de afară o reprezintă Michele, o fată care provine dintr-o familie bună şi care pare să-i înţeleagă şi accepte singurătatea. Trecutul lor este unul destul de complicat. Aspectul neîngrijit şi lipsurile materiale îl fac să treacă drept cerşetor, deşi nu se ocupă cu aşa ceva, împrumutându-se în shcimb de la Michele şi şterpelind mâncare de prin magazine. Pătrunde cu forţa într-o casă ai cărei proprietari sunt plecaţi pe timpul verii, iar aici doarme, joacă biliard, omoară şobolani, le bea berea şi le măzgăleşte pereţii. Coboară arareori în oraş. Uneori merge pe plajă în patru labe, alteori urmăreşte vreme de câteva ceasuri un câine, încercând să vadă viaţa prin ochii acestuia, ori dă de mâncare animalele de la grădina zoologică. Primeşte o scrisoare de la mama sa, care îl roagă să se întoarcă acasă, de unde înţelegem că Adam a fugit. După ce-i răspunde, Adam le vorbeşte extatic unor orăşeni, moment pentru care şi este internat într-un sanatoriu. Lui Adam îi place aici. E curat, iar lumea îl lasă în pace. Mai puţin atunci când vin studenţii de la psihologie să-l interogheze. Adam răspunde întrebărilor, divulgându-şi gândurile care i-au determinat până în acel moment acţiunile. Prin modul elevat în care se exprimă şi ideile originale şi profunde pe care le are îi uimeşte pe studenţi, dar nu şi pe profesorul acestora, care este de părere că Adam suferă de amnezie, tulburări de personalitate şi obsesii sexuale.

 

Impresii:

Citind cartea lui Le Clézio cu greu îţi vine să crezi că ai în faţă un debut şi încă şi mai greu accepţi faptul că a fost scrisă la doar 23 de ani. Este drept, nu are un moment culminat sau o creştere graduală a acţiunii, iar de tensiune ori orizont de aşteptare din partea cititorului aproape că nici nu poate fi vorba, însă ideile mustesc în ea, viaţa dezvăluindu-ni-se dintr-o altă perspectivă. Prin prisma gesturilor mărunte pe care le face, precum şi a momentelor de meditaţie, pot să-l asemăn pe Adam cu Antoine Roquentin, personajul principal din romanul Greaţa de Jean Paul Sartre, cu diferenţa că în cartea conaţionalului său nu este vorba de meditaţie, ci de spleen. De asemenea, din punctul de vedere al temei abordate, Interogaţia se aseamănă cu romanul lui J.M. Coetzee, Viaţa şi vremurile lui Michael K. Asemeni lui Adam, Michael este tot un vagabond care încearcă să se îndepărteze de lume. Însă Michael este un om simplu, pe când Adam este educat, iar vagabondajul său are o mai mică legătură cu situaţia în care s-a aflat la un moment dat, fiind inexorabil legat de propriile sale gânduri. Adam pune la îndoială realitatea din jurul său, deconstruieşte limbajul, reducând cuvinte în simple lexeme care transportă o informaţie falsificată sau falsificabilă. Preocupările sale mărunte, destăinuirea din final (când vorbeşte de religia fostului său coleg de clasă), gândurile care-i trec prin minte, toate sunt motive pentru care această carte merită citită. Nu este însă un roman de aventuri, ci mai degrabă unul filosofic, lucrurile părând să ascundă-n ele un fel de-a gândi şi de-a vedea viaţa.

Da, sunt dornic să citesc şi alte romane semnate de Le Clézio.

 

Citate:

Simultaneitatea este anihilarea totală a timpului, nu a mişcării; o anihilare care nu trebuie gândită neapărat ca o experienţă mistică, ci mai degrabă ca un exerciţiu constant al voinţei absolutului…

 

Copiii încearcă să găsească o modalitatea de-a pătrunde în interiorul lucrurilor pentru că le este frică de propria lor personalitate. Este ca şi cum părinţii i-au determinat pe ei să-şi dorească să-şi reducă dimensiunile. Părinţii i-au determinat să fie lucruri – îi tratează ca pe obiecte care le aparţin – ca pe obiecte care pot aparţine cuiva.

 

Nu am nevoie să fi fost creat. Asemenea acestei discuţii. Nu mă interesează ce este pentru ce pare a fi. Ci doar pentru că umple un gol. Un gol teribil şi de neîndurat.

 

Nu vezi că omul care a scris ‘Pământul este albastru ca o portocală’ este un nebun sau un idiot? Bineînţeles că nu, îşi spui că respectivul este un geniu, a dislocat realitatea în doar câteva cuvinte.

 

 

 

Pentru ce trăim?

Văzând pe un blog pe care-l urmăresc această întrebare nu am putut să nu mi-o adresez, pentru cine ştie a câta oară. E o întrebare fără rost, recunosc, informaţiile pe care le avem la dispoziţie nefiind suficiente pentru elaborarea unui răspuns (a altui răspund în afara celui atât de evident), însă şi mai fără rost este să trăieşti fără să te gândeşti la ea.

Nu cred că trăim pentru ceva anume, nu cred că este un motiv anume pentru care ne-am născut şi pentru care-o să murim, sunt de părere că totul este o întâmplare, aceasta fiind şi singurul motiv care ar putea justifica toată această pierdere, toată această sfâşietoare pierdere şi toată această insuportabilă şi insurmontabilă inutilitate. Doar noi, parafrazându-l pe Exupery, ne inventăm scopuri, ne plăsmuim iluzii şi ne făurim speranţe pentru-a putea trăi, prea slabi fiind pentru-a privi viaţa-n faţă şi prea slabi fiind pentru-a nu ceda neantului ce ne-nconjoară.

Nu cred că trăim pentru ceva anume, căci, dac-am face-o, ar însemna că tristeţea şi suferinţa şi pierderea şi bolile toate, cruzimea de care dăm dovadă, războaiele pe care le purtăm şi morţii pe care-i cărăm, istoria toată încărcată cu atât de multe atrocităţi încât trebuie să fii orb sau debil sau nebun să le poţi face faţă, toate crimele, răutatea toată şi durerea ce ne împresoară şi-ar găsi o justificare.  Nu! Ivan Karamazov a spus o vorbă mare, din umbra căreia, oricât m-aş strădui, nu pot ieşi: niciun rai nu poate motiva suferinţa unui singur copil. Nicio promisiune viitoare nu poate şterge ori alina prezentul, niciun rai nu poate justifica viaţa. Inutilitatea. Pierderea.

Nu. Noi suntem cei care-i dăm vieţii valoare, noi sutem cei care hotărâm pentru ce să trăim şi numai în numele a ceea ce trăi şi simţim vom putea, cândva, muri.

%d blogeri au apreciat asta: