Posts tagged ‘ernesto sabato’

Ernesto Sabato – Tunelul

      Despre autor:

       Ernesto Sabato (1911-2011) este unul dintre cei mai influenţi scriitori sud-americani, primind de-a lungul timpului o seamă de premii importante. Deşi fizician ca profesie, după cel de-al doilea război mondial îşi pierde credinţa-n ştiinţă şi se apucă de scris, arzându-şi mare parte din manuscrise. Nu publică decât trei romane: Tunelul (1948), Despre eroi şi morminte (1961) şi Abaddon, exterminatorul (1974), în urma cărora ajunge să fie recunoscut drept ‘ultimul scriitor clasic argentinian’.

Rezumat:

La începutul romanului, personajul narator, un pictor celebru pe nume Juan Pablo Castel, îşi mărturiseşte crima, pentru ca în restul paginilor acesta să explice cum de-a ajunse să omoare nu pe cineva oarecare, ci pe ‘singura persoană care mă înţelegea’. La o expoziţie de-a sa, unde critica se grăbea să-i laude opera, o singură fată se opreşte şi acordă atenţie singurului lucru care i se pare cu adevărat important lui Castel în pictura sa: o fereastră, simbol al singurătăţii. Simţind că există o conexiune între el şi respectiva femeia, pictorul încearcă să-i vorbească. Nu apucă să o facă, însă, în timpul expoziţiei. O caută ca un obsedat apoi, peste tot prin oraş, dar nu reuşeşte să o reîntâlnească decât după câteva luni şi din întâmplare. Înce, încet, între ei se înfiripă o poveste de iubire, cu Pablo Castel alergând mereu după siguranţă şi răspunsuri potrivite. Răspunsuri pe care ea nu pare să fie în stare să i le ofere. Gelozia sa devine, oarecum, îndreptăţită în momentul în care află că femeia, Maria Iribarne pe numele ei, este căsătorită cu un orb. Castel încearcă să obţină mai multe explicaţii, dar Maria pleacă pentru câteva zile la ferma vărului său, Hunter. Invitat, Castel merge acolo doar pentru a rămâne cu impresia că Maria îl înşeală cu Hunter. Pleacă şi-i trimite o scrisoare pe care încearcă imediat şi fără succes să o împiedice să ajungă la destinaţie. După o conversaţie cu Maria, cei doi stabilesc să se întâlnească, însă, când Maria nu ajunge, Castel sună la ea acasă şi află că a plecat iarăşi la ferma vărului său. Cuprins de gelozie, pictorul împrumută maşina unui prieten şi se duce şi o ucide. Apoi îi mărturiseşte soţului său atât fapta comisă cât şi infelidelitatea de care se făcea vinovată soţia acestuia. Singurule cuvinte ale orbului sunt: ‘nebunule!’.

Impresii

Romanul nu este nicidecum lung, totalizând vreo 30.000 de cuvinte, însă, din pricina încărcăturii emoţionale rămâi cu impresia că ai citit câteva sute de pagini, toată povestirea fiind situată sub semnul geloziei de multe ori ilogice a lui Castel, cel care-o povesteşte. Şi povestind-o, nu putem fi deloc sigur de cât de vinovată se face Maria, totul putând la fel de bine să fie doar la el în cap, neexistând semne clare ale infidelităţii sale. Ale infidelităţii faţă de soţul ei, dar, dar nu şi faţă de el. Castel este mereu în căutare de răspunsuri şi certituduni, adesea răstâlmăcind faptele şi pogorându-se în iadul propriilor sale îndoieli. Îndoieli din faţă cărora nu mai are scăpare. Poate, dacă s-ar fi continuat, povestirea ar fi decurs către următoare etapă logică şi Castel ar fi început să se întrebe dacă a procedat sau nu corect, dacă a avut sau nu dreptate.

Reclame

Ernesto Sabato – Despre eroi şi morminte

          Despre autor

Ernesto Sabato (1911-2011) este unul dintre cei mai influenţi scriitori sud-americani, primind de-a lungul timpului o seamă de premii importante. Deşi fizician ca profesie, după cel de-al doilea război mondial îşi pierde credinţa-n ştiinţă şi se apucă de scris, arzându-şi mare parte din manuscrise. Nu publică decât trei romane: Tunelul (1948), Despre eroi şi morminte (1961) şi Abaddon, exterminatorul (1974), în urma cărora ajunge să fie recunoscut drept ‘ultimul scriitor clasic argentinian’.

Rezumat

Romanul de faţă se desfăşoară pe trei planurile, bine delimitate în timp, dar cu personaje ale căror poveşti se întrepătrund. Astfel, pe primul plan şi-n prima parte a romanului, îi avem drept protagonişti pe Martín Castillo (un tânăr melancolic din Buenos Aires ce lucrează la o editură şi care încearcă să-şi găsească rostul în viaţă) şi pe Alejandra Vidal Olmos (o tânără misterioasă ce se trage dintr-un neam nobil cândva, acum căzut în sărăcie şi desuetudine). Inextricabil, Martín se îndrăgosteşte de ea, dar dragostea sa nu pare să-i fie pe deplin împărtăşită de Alejandra. Din acest motiv, Martín devine gelos şi provoacă mai multe scene, reuşind să afle la finalul acestei părţi şi cu cine îl înşela Alejandra: cu propriul ei tată, Fernando Vidal. Toată această parte este redată sub forma unui dialog extins la dimensiuni epici între Martín şi Bruno, un alt tânăr ce ajunge să se îndrăgostească de frumoasa Alejandra.

În cel de-al doilea plan, care cuprinde integral manuscrisul Dare de seamă despre orbi şi a cărui acţiune se desfăşoară cu ani buni înaintea cele prezentate anterior, îl avem ca protagonist chiar pe tatăl Alejandrei, un falsificator de bani care dezvoltă o adevărată pasiune faţă de orbi, ajungând chiar să creadă că, organizaţi într-o sectă secretă, aceştia conduc lumea. După ani în şir de urmăriri, Fernando reuşeşte să se infiltreze în lume lor doar pentru a remarcă faptul că a căzut pradă propriilor sale gânduri întunecate.

Ultimul plan şi, de altfel, şi cel mai scurt, îl are în centru pe cel care-a dus la căderea casei Olmos şi anume pe generalul Bonifacio Acevedo (străbunicul lui Fernando Vidal). Acţiunea se desfăşoară cu mai bine de o sută de ani în urma celei din Dare de seamă despre orbi, prin 1850.

Impresii

În primul rând, romanul de faţă este foarte bine scris, descrierile fiind viride, iar personajele profunde. Ca şi-n cazul altor autori sud-americani (Marquez, Llosa, Cortozar şi Asturias – cel din urmă din America Centrală), Ernesto Sabato prezintă acţiuni la limita absurdului şi a fantasticului: craniul lui Bonifacio Acevedo, transmis ca o moştenire macabră de la o generaţie la alta, este unul dintre aceste elemente, la fel cum este şi generalului Lavalle, ce continuă să călărească multe zile după moartea sa. Însă, spre deosebire de ceilalţi scriitori sud-americani, Sabato nu face din fantastic un motiv principal, axându-se în schimb asupra unor detalii oripilante, aşa cum este vorba de incestul Alejandrei ori de pasiunea bolnăvicioasă a lui Fernando pentru orbi. Şi că tot veni vorba de pasiunea lui Fernando, în Dare de seamă despre orbi, Ernesto Sabato izbuteşte una dintre cele mai întunecate, mizere şi sumbre descrieri făcute vreodată, fără a folosi imagini puternice ori cuvinte scabroase. Acesta este, în fond, şi marele atu al lui, puterea descriptivă, răscolirea profunzimilor umane şi dezvăluirea lor. Există unele similitudini între romanul de faţă şi cartea lui Haruki Murakami, Cronica Păsării-Arc (cele mai notabile fiind legate de adâncirea în trecut până în timpul unui război pierdut ce va dovedi important pentru regiune, în cartea lui Murakami fiind vorba despre bătălia de la Nomonhan, precum şi elementul straniu ce se propagă prin timp – pata albastră în Cronica Păsării-Arc, craniul generalului în Despre eroi şi morminte).  Prin cartea de faţă, Ernesto Sabato reuşeşte să surprindă într-un tablou ciudat atât viaţa şi frământările unei naţii, cât şi aspecte ale lumii individuale adânc ascunse-n noi. Merită citită!

Citate

sufletul nu se poate arăta privirii noastre decît prin mijlocirea materiei şi asta e o slăbiciune a sufletului, dar şi o curioasă subtilitate.

Cred că adevărurile sînt bune în matematică, în chimie, în filozofie. Dar nu în viaţă, în viaţă sînt mai importante ilu­ziile, închipuirea, dorinţa, speranţa. Şi apoi, ştim oare ce e ade­vărul? Dacă eu afirm că bucata aia de geam e albastră, spun un adevăr. Dar e un adevăr parţial şi, deci, un fel de minciună. Căci bucata aia de geam nu e singură, face parte dintr-o casă, dintr-un peisaj, dintr-un oraş. E înconjurată de griul perete­lui ăluia de beton, de albastrul deschis al cerului, de norii aceia prelungi şi de infinit de multe alte lucruri. Şi dacă nu spun totul, dar absolut totul, mint. Dar e imposibil să spui totul, nici măcar în cazul geamului, un simplu fragment din reali­tatea materială, din simpla realitate materială. Realitatea este infinită şi mai ales infinit de nuanţată, şi dacă uit fie şi numai una dintre nuanţe sînt un mincinos.

[…] tot­deauna e groaznic să vezi un om care se crede cu desăvîrşire singur, pentru că există în el ceva tragic, poate chiar sacru şi, totodată, oribil şi ruşinos. Totdeauna — spunea el — purtăm o mască, una care nu e niciodată aceeaşi, ci se schimbă după fiecare din rolurile pe care le jucăm în viaţă: masca profeso­rului, a amantului, a intelectualului, a soţului înşelat, a eroului, a fratelui iubitor. Dar ce mască ne punem, sau ce mască ne mai rămîne cînd ne credem în singurătate, cînd credem că nimeni, nimeni nu ne priveşte, nu ne controlează, nu ne ascultă, nu ne cere, nu ne roagă, nu ne porunceşte, nu ne ata­că?

Întotdeauna mi s-a părut uluitor fap­tul că cineva poate să crească, să aibă iluzii, să îndure dezas­tre, să meargă la război, să se deterioreze din punct de vedere spiritual, să-şi schimbe ideile şi sentimentele şi să poarte, to­tuşi, în continuare, acelaşi nume: Fernando Vidal. Are vreun sens?

[…] totdeauna am crezut că nu poţi lup­ta ani de zile împotriva unui duşman puternic fără să sfîrşeşti prin a semăna cu el.

Jose Saramango – Toate numele

          Despre Autor

          Jose (de Sousa) Saramango s-a născut pe 16 noiembrie 1922 şi este, până în prezent, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură (premiu ce i-a fost acordat în anul 1998). Comunist, pesimist şi ateu, Saramango a avut de suferit din cauza convingerilor sale, intrând adesea în conflict cu Biserica Catolică (mai ales după ce-a publicat romanul Evanghelia după Iisus Hristos). A murit în 2010, la vârsta de 87 de ani, din cauza leucemiei.

Rezumat

Domnul José este de mai bine de douăzeci de ani funcţionar al Arhivei Generale a Stării Civile, o instituţie stranie (dintr-un oraş despre care nu ni se spune nimic) în care sunt păstrate, într-o ordine din ce în ce mai precară, fişele (care conţin data naşterii, cea a căsătoriei, a divorţului şi eventual şi cea a morţii) tuturor locuitorilor din oraş pe o perioadă ce se-ntinde hăt-departe în trecut. Spre deosebire de celelalte personaje (ale căror nume nu-l cunoaştem, acestea fiind denumite în funcţie de-o particularitate de-a lor, cum ar fi: inspectorul, bătrâna din apartamentul din dreapta de la parter ş.a.m.d.), Domnul José are o mică şi ciudată pasiune, şi anume aceea de a colecţiona toate articolele şi datele referitoare la cele mai importante o sută de personalităţi ale urbei. Astfel, intrând pe ascuns într-o zi în Arhivă (locuinţa sa având o uşă comună cu aceasta) şi sustrăgând fişa unui înalt prelat, ia din greşeală şi fişa unei femei născute cu mai bine de 30 de ani în urmă. Fire curioasă şi tipicară, Domnul  José porneşte în căutarea respectivei persoane, interogându-i vecinii de la vechea adresă şi pătrunzând chiar şi-n şcoala în care aceasta învăţase şi-n care, fără să ştie, acum preda. Cum îşi cam neglijează munca, domnul  José ajunge în vizorul Conservatorului, cel mai înalt din funcţionarii care lucrează în Arhivă. După mai multe peripeţii, ajunge să dea de femeia respectivă numai pentru a afla că se sinucisese cu o zi în urmă. Dorind să-i vadă mormântul, Domnul  José se duce la cimitir, unde dă de un oier care nu avea altă preocupare decât aceea de-a schimba între ele pietrele de mormânt ale persoanelor îngropate în colţul sinucigaşilor. Dezamăgit, Domnul  José se întoarce acasă, acolo unde este aşteptat chiar de către Conservator. Acesta din urmă, în loc să-l mustre, îi oferă cheia Arhivei şi-l îndeamnă să distrugă fişa pe care era scrisă data morţii respectivei femei.

Impresii

Cu Saramango pot spune că am început cu stângul, prima carte scrisă de el şi pe care eu am citit-o fiind Peştera, un roman mai degrabă plictisitor decât interesant. M-am decis totuşi să răsfoiesc şi Toate numele şi după ce-am parcurs primele pagini m-am apucat să o citesc pe îndelete. N-am făcut-o atât din pricina stilului (care mi se pare mult mai fluid decât în Peştera, fără totuşi ca Saramango să renunţe la doza sa sănătoasă de originalitate), cât datorită ideii kafkiene a Arhivei. O instituţie bizară, cu o organizare pe măsură: în primul rând stau funcţionarii cei mai de jos, care trebuie să răspundă întrebărilor şi să soluţioneze cererile publicului astfel încât să-i împiedice pe oameni să treacă mai departe, către cel de-al doilea rând. Acolo stau subşefii, rezolvând cele câteva cereri care le parvin şi supraveghindu-i pe cei din primul rând, pentru ca şi ei să fie supravegheaţi de către şefii, dincolo de care nu se mai află decât Conservatorul, autoritatea supremă a Arhivei. Acesta nu soluţionează cererile publicului pentru că nicio cerere nu ajunge până la el, ci îşi supraveghează subordonaţii. Şi nu doar organizarea Arhivei este stranie (toţi cei enumeraţi stând într-o singură sală în formă de amfiteatru), ci şi clădirea în sine. Pentru a face loc altor şi altor fişe (nimic nu se aruncă în Arhivă, doar se mănâncă de timp şi şoareci), peretele din spate este dărâmat o dată la câteva luni sau ani. Apoi, kafkian este şi faptul că Domnul José locuieşte într-o anexă a Arhivei şi kafkiene sunt şi preocupările şi acţiunile sale: pătrunde prin efracţie într-o şcoală, mănâncă din frigiderul aflat în cancelarie, se dezbracă până la piele şi se culcă pe canapeaua directorului şi abia a doua zi porneşte să caute fişele după care venise. Dincolo de absurdul prezent în roman, găsim şi teme profund existenţiale, cum ar fi cele sintetizate de aceste câteva cuvinte: “Vorbind cu rigoare, noi nu luăm decizii, deciziile ne iau pe noi. Dovada o găsim în faptul că, ducându-ne viaţa executând succesiv cele mai diverse acte, acestea nu sunt precedate, fiecare în parte, de o perioadă de reflecţie, de evaluare, de calcul, la capătul căreia, şi numai atunci, ne am declara în măsură să hotărâm dacă vom prânzi, vom cumpăra ziarul, sau vom căuta femeia necunoscută.” (o idee pe care o vom întâlni şi în Nemurirea lui Kundera, când acesta va vorbi despre gesturi). Remarcăm, de altfel, şi simbolistica numelor care, de la un moment dat, ajung să înlocuiască persoanele care le poartă (un citat de-al lui Enesto Sabato mi se pare aici revelator: “întotdeauna mi s-a părut uluitor fap­tul că cineva poate să crească, să aibă iluzii, să îndure dezas­tre, să meargă la război, să se deterioreze din punct de vedere spiritual, să-şi schimbe ideile şi sentimentele şi să poarte, to­tuşi, în continuare, acelaşi nume: Fernando Vidal. Are vreun sens?”)

O carte bună spre foarte bună. Deşi m-a dezamăgit puţin finalul, v-o recomand cu căldură!

%d blogeri au apreciat asta: