Posts tagged ‘existentialism’

Cormac McCarthy – Întunericul dimprejur

Întunericul dimprejur este cel de-al doiles roman scris de Cormac McCarthy.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Outer Dark

Anul apariţiei: 1968

Perioada în care se petrece acţiunea:  începutul sec. XX.

Locul în care se petrece acţiunea: SE Statelor Unite

Număr de pagini: 256

Ediţie: Picador, 2007

Subiect: destinul omului, căutarea

 

 

Despre autor:

Cormac McCarthy s-a născut pe 20 iulie 1933 în Providence, Statele Unite ale Americii.  A primit încă de la începutul carierei de scriitor mai multe burse care l-au ajutat să călătorească şi i-au permis să publice noi romane. A primit şi câteva premii destul de importante, iar în topurile realizate de mai multe publicaţii celebre (precum  The Times or New York Times) atât el cât şi cărţile sale ocupă poziţii onorabile. Trei dintre romanele sale au fost ecranizate, Drumul, ultimul dintre acestea, fiind cu precădere bine recepţionat de public. Este unul dintre scriitorii care au mari şanse să câştige Premiul Nobel pentru Literatură. Dintre cele mai importante cărţi ale sale menţionez: Drumul (The Road),Căluţii mei, căluţi frumoşi (All the Pretty Horses), Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Man), Merdianul sângelui (Blood Meridian).

 

Impresii:

Cormac McCarthy mi-a atras încă de la început atenţia (şi nu doar mie, dar şi editorului său) prin stilul clar faulknerian, exersat uneori până la limita pastişei (din fericire prezintă, în clasicul stil Faulknerian, câteva inovaţii menite să-ţi îngreuneze lectura, cum ar fi suprimarea, în original, adică în engleză, a ghilimelelor de dialog, lucru care se traduce în română prin lipsa liniei de dialog. Însă, spre deosebire de Jose Saramago, are bunul simţ de-a începe cu alineat următoarea replică). Abuzând de limbajul colocvial şi agramat al personajelor sale (ye în loc de you, don’t la persoana a III-a singular în loc de doesn’t, desinenţe stâlcite, forme verbale ieşite din uz, cum ar fi knowed în loc de knew, căderea g-ului final şi aşa mai departe), limbaj la care nu recurge în momentul în care, din postura de narator omniscient, se apucă să povestească ori descrie, Cormac McCarthy prezintă o poveste plasată într-o perioadă şi loc neprecizate, deşi putem deduce că acţiunea se petrece pe undeva pe la începutul secolului trecut, în sudul Statelor Unite, tot prinYoknapatawpha lui William Faukner. Iar lipsa de originalitate nu se încheie aici, căci şi acţiunea tot faulkneriană este, căutarea lui Rinthey aducând cu cea a Lenei Grove din Lumină de august (în Copilul Domnului întâlnim, pare-se, accidentul din Sanctuar, dar trecem peste, căci la Faulkner era vorba de un om condamnat şi linşat pe nedrept, pe când la Cormac discutăm de-o simplă şi inocentă necrofilie). Însă McCarthy plagiază, dacă se poate spune aşa, cu stil, cu stilul maestrului său, desigur, continuându-i de fapt operele şi, din când în când, exagerându-le. Să nu credeţi, totuşi, că am ceva împotriva sa, ba dimpotrivă, îmi place foarte mult cum scrie şi asta pentru că-l admir pe Faulkner pentru stilul său. Fără a mai bate apa în piuă, să vă spun despre ce este vorba:

Avem în faţă povestea incestuoasă dintre Culla Holme  şi Rinthey Holme, sora acestuia, relaţia nu doar incestuoasă, dar şi fructoasă, pentru că din ea rezultă un copil. Deşi acesta se naşte viu, Culla îl îngroapă, după care îi spune surorii sale că a murit, de fapt, din cauze naturale, şi pleacă să colinde ţinutul în lung şi-n lat pentru a-şi găsi de muncă. Rinthy îşi dă seama că a fost minţită, aşa că pleacă nu după fratele său, deşi şi pe îl caută, ci după căldărarul care i-a dezgropat şi luat copilul. Mort, evident. Copilul, nu căldărarul. Drumul acesta dublu, aproape în oglindă aş putea spune, deşi foarte asemănător prezintă anumite diferenţe născute din caracterul celor doi fraţi. Deşi nu ei determină acţiunile ce urmează să li se petreacă, aceste acţiuni reverberează în ei şi prin ei în următoarele. Veştile ajung, distorsionate şi vagi, de la un frate la celălalt, în vreme ce căutările lor iluzorii şi futile continuă. Întâlnesc în drum câteva personaje binevoitoare, multe meschine şi toate agramate. Din această pricină, deşi nu are decât două sute şi ceva de pagini şi două fire narative mai mult sau mai puţin liniare, povestea lor devine una prolixă, greu de urmat pe alocuri, şi foarte densă. Adaptarea şi integrarea par a fi motive secundare, tema principală fiind, după cum am spus deja, căutarea. Însă ceea ce caută ei doi nu există, pentru că nu se află în afara lor, ci în interior. Doresc, cumva, prin evenimente exterioare, cum ar fi în cazul lui Culla să fie acceptat fără să fie întrebat nimic, să facă resorturile lăuntrice să vibreze. Să le aducă pe aceeaşi lungime de undă cu cele ale lumii dimprejur. Lucru iarăşi imposibil din pricina trecutului lor. Este un paradox care îi hrăneşte şi în acelaşi timp îi distruge.

Observ şi de această dată înclinaţia lui McCarty către persoane nu de la marginea societăţii, ci a civilizaţiei, reacţiile lor fiind de multe ori instinctuale, iar propriile gânduri expresia unei neştiute boli de care încearcă să scape. Nu lumea din jurul lor este alienată şi străină, ci ei, ei le sunt sieşi alienaţi şi străini, pierduţi fără nicio posibilitate de-a mai fi salvaţi. Nu sunt nici măcar inteligente, încrâncenate şi triste în singurătatea, cum sunt, spre exemplu, unele dintre personajele lui Faulkner, (cu precădere descendenţii lui Snopes), ori alienate dintr-un motiv pe care să-l putem înţelege (aşa cum se întâmplă cu Joe Christmas), nu, pur şi simplu sunt non-valori, interesante tocmai prin faptul că arareori ajung personaje literare. De aceea nici nu se pune prea mare accent pe gândurile lor şi trăirile interioare, ci pe faptele, oricât de insignifiante ar părea acestea. Dorinţa de-a se integra există, însă este din faşă neutralizată. Iar dacă întunericul este unul exterior, atunci este cu siguranţă o proiecţie a celui interior.

 

P.S. Ştie cineva care este titlul sub care a fost tradus, dacă a fost tradus, în română?

Reclame

Jean Paul Sartre – Greaţa

Despre autor:

Jean Paul Sartre (1905-1980) este unul dintre cei mai importanţi romancieri şi filosofi ai secolului trecut, gândirea sa influenţând puternic generaţiile următoare. Susţinător al marxismului şi promotor al existenţialismului, Sarte câştigă în anul 1964 Premiul Nobel pentru Literatură, premiu pe care, de altfel, în refuză, după cum a refuzat în 1945 şi Legiunea de Onoare. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără Greaţa, Zidul, Fiinţă şi Neant.

Rezumat:

Scrisă sub forma unui jurnal întâmplător găsit de un editor, Greaţa ne relatează, în parte, perioada petrecută de Antoine Roquentin în imaginarul port francez Bouville, acolo unde, după o îndelungată călătorie în Indo-China acesta se retrage pentru a finaliza biografia unui anume Rollebon, politician din secolul al XVII-lea. Motivul pentru care Roquentin începe să scrie acest jurnal este pentru a înţelege mai bine starea de anxietate şi greaţă care-l acaparează uneori şi pentru a defini mai bine relaţia dintre el şi lucrurile din jurul său, lucruri care par a se fi schimbat imperceptibil de la un moment dat. De la sentimentul abia insinuat ce părea să fie la începutul romanului, greaţa devine tot mai puternică, întinzându-se şi cucerind totul în jurul său, inclusiv lucrurile în care obişnuia să găsească în trecut linişte ori plăcere. Nici amintirea fostei sale iubite nu-i dă pace, iar relaţiile sexuale pe care le întreţine cu o anume Françoise nu fac decât să-i sporească acest sentiment. Singura persoană care pare a-i fi cât de cât aproape este Autodidactul, un individ pe care Roquentin îl compătimeşte sincer pentru stupiditatea şi naivitatea sa, Autodidactul nefăcând nimic altceva decât a încerca, în tentativa sa de-a deveni, cândva, scriitor, toate cărţile – fără niciun fel de discriminare – din biblioteca oraşului. În ordine alfabetică. Înconjurat de-o lume tot mai alienată, încercând să găsească un sens în orice, chiar şi-ntr-o simplă piatră, Antoine Roquentin cade victimă propriilor sale gânduri, gânduri care-i prezintă o realitate modifică, strâmbă, o realitatea în care, oricât de mult ar încerca, nu se regăseşte.

Impresii:

Poate una dintre cele mai bune şi profunde cărţi care au fost scrise vreodată, Greaţa te izbeşte încă de la primele pagini prin negativismul său aparent şi prin spleenul faţă de tot şi toate. Greaţa lui Roquentin este una cât se poate de reală şi nu este neapărat rezultatul oamenilor sau a societăţii în mijlocul căreia trăieşte, este rezultatul existenţei însăşi.O existenţă sufocantă prin inutilitatea sa şi care , prin imensitatea sa, te striveşte şi văduveşte de sens. Întrebările pe care le ridică Sartre prin această carte sunt întrebări existenţiale pe care fiecare dintre noi ar trebui să şi le pună şi, în funcţie de capacitatea fiecăruia, să le găsească un răspuns. Însă Roquentin pare pierdut în această căutare, pentru el gândurile au o mai mare importanţă decât lumea, gândurile dându-i lumii un sens, răspuns la care pare a şi ajunge în final. Sentimentele sunt atât de intense şi atât de bine redate încât nu li te poţi opune, nu poţi scăpa de greaţa, de conştientizarea existenţei, ce încet, încet, îţi cuprinde membrele, îşi deformează gândurile, scena violului, scena imaginării acelui viol, fiind un exemplu în acest sens. Neapartenenţa, găsirea ori inventarea unui scop, privitul dincolo de obiecte, refuzul, anxietatea, povara, greaţa şi nu în ultimul rând speranţa, toate sunt redate în această carte, toate îţi găsesc o formă de exprimare. Sfârşitul, reprezentând în sine o formă de salvare, o formă de-a te salva prin ceilalţi, de-a exista prin ei, vine ca răspuns la toate neliniştile şi întrebările personajului principal, un răspuns deloc universal, ci profund subiectiv: noi suntem cei ce acordăm un sens, un scop, vieţii noastre, însă nu putem fi salvaţi din faţa neantului decât prin ceilalţi.

O carte care, dacă sunteţi suficient de slabi, vă poate salva, iar dacă sunt suficient de puternici vă poate arunca într-o depresie de care să nu mai puteţi nicicând scăpa.

Citate:

Something has happened to me, I can’t doubt it any more. It came as an illness does, not like an ordinary certainty, not like anything evident. It came cunningly, little by little; I felt a little strange, a little put out, that’s all. Once established it never moved, it stayed quiet, and I was able to persuade myself that nothing was the matter with me, that it was a false alarm. And now, it’s blossoming.

This is odd: I have just filled up ten pages and I haven’t told the truth—at least, not the whole truth. I was writing „Nothing new” with a bad conscience: as a matter of fact I boggled at bringing out a quite harmless little incident. „Nothing new.” I admire the way we can lie, putting reason on our side. Evidently, nothing new has happened, if you care to put it that way: this morning at eight-fifteen, just as I was leaving the Hotel Printania to go to the library, I wanted to and could not pick up a paper lying on the ground. This is all and it is not even an event. Yes  but, to tell the whole truth, I was deeply impressed by it: I felt I was no longer free.

I buy a newspaper along my way. Sensational news. Little Lucienne’s body has been found! Smell of ink, the paper crumples between my fingers. The criminal has fled. The child was raped. They found her body, the fingers clawing at the mud. I roll the paper into a ball, my fingers clutching at the paper; smell of ink; my God how strongly things exist today. Little Lucienne was raped. Strangled. Her body still exists, her flesh bleeding. She no longer exists. Her hands. She no longer exists. The houses. I walk between the houses, I am between the houses, on the pavement; the pavement under my feet exists, the houses close around me, as the water closes over me, on the paper the shape of a swan. I am. I am, I exist, I think, therefore I am; I am because I think, why do I think? I don’t want to think any more, I am because I think that I don’t want to be, I think that I … because . . . ugh! I flee. The criminal has fled, the violated body. She felt this other flesh pushing into her own. I … there I … Raped. A soft, criminal desire to rape catches me from behind, gently behind the ears, the ears race behind me, the red hair, it is red on my head, the wet grass, red grass, is it still I? Hold the paper, existence against existence, things exist one against the other, I drop the paper. The house springs up, it exists; in front of me, along the wall I am passing, along the wall I exist, in front of the wall, one step, the wall exists in front of me, one, two, behind me, a finger scratching at my pants, scratches, scratches and pulls at the little finger soiled with mud, mud on my finger which came from the muddy gutter and falls back slowly, softly, softening, scratching less strongly than the fingers of the little girl the criminal strangled, scratching the mud, the earth less strong, the finger slides slowly, the head falls first and rolling embraces my thigh; existence is soft, and rolls and tosses, I toss between the houses, I am, I exist, I think therefore I toss, I am, existence is a fallen chute, will not fall, will fall, the finger scratches at the window, existence is an imperfection. The gentleman. The handsome gentleman exists. The gentleman feels that he exists. No, the handsome gentleman who passes, proud and gentle as a convolvulus, does not feel that he exists. To expand; my cut hand hurts, exist, exist, exist. The handsome gentleman exists, the Legion of Honour, the moustache exists, it is all; how happy one must be to be nothing more than a Legion of Honour and a moustache and no one sees the rest, he sees the two pointed ends of his moustache on both sides of the nose; I do not think, therefore I am a moustache. He sees neither his gaunt body nor his big feet, if you looked in the crotch of the trousers you would surely discover a pair of little balls. He has the Legion of Honour, the bastards have the right to exist: „I exist because it is my right,” I have the right to exist, therefore I have the right not to think: the finger is raised. Am I going to … caress in the opening of white sheets the white ecstatic flesh which falls back gently, touch the blossoming moisture of armpits, the elixis and cordials and florescence of flesh, enter into the existence of another, into the red mucus with the heavy, sweet, sweet odour of existence, feel myself exist between these soft, wet lips, the lips red with pale blood, throbbing lips yawning, all wet with existence, all wet with clear pus, between the wet sugary lips weeping like eyes? My body of living flesh which murmurs and turns gently, liquors which turn to cream, the flesh which turns, turns, the sweet sugary water of my flesh, the blood on my hand. I suffer in my wounded flesh which turns, walks, I walk, I flee, I am a criminal with bleeding flesh, bleeding with existence to these walls. I am cold, I take a step, I am cold, a step, I turn left, he turns left, he thinks he turns left, mad, am I mad? He says he is afraid of going mad, existence, do you see into existence, he stops, the body stops, he thinks he stops, where does he come from? What is he doing? He starts off, he is afraid, terribly afraid, the criminal, desire like a fog, desire, disgust, he says he is disgusted with existence, is he disgusted, weary of being disgusted with existence? He runs. What does he hope for? He runs to flee to throw himself into the lake? He runs, the heart, the heart beats, it’s a holiday, the heart exists, the legs exist, the breath exists, they exist running, breathing, beating, all soft, all gently breathless, leaving me breathless, he says he’s breathless; existence takes my thoughts from behind and gently expands them from behind; someone takes me from behind, they force me to think from behind, therefore to be something, behind me, breathing in light bubbles of existence, he is a bubble of fog and desire, he is pale as death in the glass, Rollebon is dead, Antoine Roquentin is not dead, I’m fainting: he says he would like to faint, he runs, he runs like a ferret, „from behind” from behind from behind, little Lucienne assaulted from behind, violated by existence from behind, he begs for mercy, he is ashamed of begging for mercy, pity, help, help therefore I exist, he goes into the Bar de la Marine, the little mirrors of the little brothel, he is pale in the little mirrors of the little brothel the big redhead who drops onto a bench, the gramophone plays, exists, all spins, the gramophone exists, the heart beats: spin, spin, liquors of life, spin, jellies, sweet sirups of my flesh, sweetness, the gramophone: When that yellow moon begins to beam Every night I dream my little dream.

%d blogeri au apreciat asta: