Posts tagged ‘film’

Michael Ondaatje – Pacientul Englez

Pacientul Englez este o carte scrisă de Michael Ondaatje

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: The English Patient

Anul apariţiei: 1992

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1940

Locul în care se petrece acţiunea: Italia, Sahara, UK

Număr de pagini: 320

Ediţie: una românească

Gen: dramă,

Diverse: Pentru acest roman, Ondaatje a primit Booker Prize. În 1996, cartea a fost ecranizată, filmul find un succes recompensat cu zeci de premii și nu mai puțin de 9 Oscaruri.

 

Despre autor:

Michael Ondaatje s-a născut în Sri Lanka pe 12 septembrie 1942. În 1954 s-a mutat împreună cu familia în Marea Britanie, iar 8 ani mai târziu s-au stabilit în Canada. Pe lângă romane, Michael Ondaatje mai scrie și poezie, primind pentru volumele sale numeroase premii naționale și internaționale. Pacientul englez rămâne, însă, cea mai cunoscută operă a sa, datorită în mare măsură ecranizării de succes. Are ceva șanse la câștigarea premiului Nobel pentru Literatură. Cam aceleași pe care le are și Cărtărescu.

 

Rezumat:

Romanul este structurat pe mai multe planuri narative care se intersectează și diverg din prezentul celui principal. Hana este o infirmieră canadiană care a rămas în urma retragerii trupelor aliate în Villa San Girolano din Italia pentru a-l îngriji pe misteriosul pacient englez – o persoană cu arsuri pe cea mai mare parte a corpului, rănit într-un accident de avion și îngrijit o vreme de triburi de beduini. Arsurile suferite îl fac imposibil de identificat cu certitudine, iar faptul că el refuză să-și decline numele îi determină pe cei din jur să speculeze îndrugând vrute și nevrute.  Aflând că Hana este în San Girolano, Caravaggio, un canadian care o cunoște din copilărie și care a luptat în timpul celui de-al doilea război mondial de partea englezilor, vine să o întâlnească. Celor trei li se alătură într-o noapte Kip, un genist indian, a cărui misiune constă în dezamorsarea bombelor neexplodate. De aici povestea se adâncește în trecut, aruncând jocuri de umbre și lumini asupra întâmplărilor care i-au adus împreună. Cel mai misterios și cu cea mai tristă poveste rămâne, însă, pacientul englez. Având o cultură generală monumentală, un volum din Istoriile lui Herodot plin cu tot felul de însemnări și o pasiune extremă față de deșert, este coagulantul care îi ține pe cei trei împreună.

 

Despre carte:

Este una dintre cărțile care ar trebui citite și despre care, orice s-ar spune, n-ar face decât să deformeze adevărurile mărunte și triste pe care le conține. Încărcat cu imagini de-o frumuzețea feerică, care variază de la vila bombardată, prin tavanul căreia plouă, la orașe depopulate și dune nesfârșite străbătute într-o cursă contra-timp, pierdută încă dinainte de-a o începe, romanul reușește să creeze din rămășițele unei lumi un univers palpabil, a cărui frumusețe constă chiar în imposibilitatea de-a reuni toate piesele acestui puzzle. Rezultatul, oricât de diferit ar fi, are de fiecare dată un element în comun: neputința. Și în principal neputința de-a schimba trecutul. Pacientul englez este unul dintre cele mai solitare personaje din literatura universală, condamnat să retrăiască, în corpul lui ars și neputincios, drama propriei existențe. Imposibilitatea salvării Katherinei, decizia de-a o lăsa singură într-o peșteră din nesfărșita Sahară, doar cu promisiunea că se va întoarce. Și s-a întors, însă după câțiva ani…

Am remarcat inteligența prin care Ondaatje reușește să reunească toate aceste fire secundare, să le amestece cu prezentul, lăsându-le pe unele să trăiască în vreme ce pe altele alegând să le curme. Se folosește de cuvinte cu o răceală aproape exasperantă, transmisă până la cel mai profund nivel stilistic. Frazele sunt reci, aproape tăioase, de parcă ar comunica ceva care îi este perfect indiferent. Și cu toate acestea, paragrafele au aproape o insuportabilă încărcătură emoțională. Felul în care revine și-și dezvăluie episoadele, în care destramă cronologia poveștii pacientului englez, nu face decât să-mi întărească această impresie. Se joacă cu tristețea și durerea într-un fel în care te lasă să-nțelegi că, dincolo de toate, acestea îi aparțin în primul rând lui și abia apoi personajelor.

 

Cartea vs. film:

M-am apucat de acest roman după ce am văzut, cu aproape 16 ani în urmă, filmul, care, pentru o perioadă destul de îndelungată, s-a aflat în topul preferințelor mele. Cum s-a scurs atâta amar de vreme de atunci, e normal ca în mintea mea să fi suferit nenumărate schimbări, însă, din ce-mi amintesc, m-a impresionat opoziția dintre imobilitatea lui din prezent și ardoarea din trecut. Iar succesiunea secvențelor și implicit a celor două timpuri diferite, devine din ce în ce mai tragică pe măsură ce putem observa și spre ce rezultat concret se îndreaptă acea pasiune a sa. În final, rămâi exact cu imaginea pe care regizorul a dorit să ți-o lase. Deși imobilizat în prezent, încearcă pururi și zadarnic să se întoarcă în trecut. În cartea această imagine este ceva mai diluată și asta din pricină că povestirile celorlalte personaje par a avea o importanță mai ridicată. Greu de decis care mi-a plăcut mai mult, însă în mod sigur am să revăd filmul cât de curând.

 

Citate:

în curând

Reclame

F. Scott Fitzgerald – Marele Gatsby

Marele Gatsby este cel de-al treilea roman scris de F. Scott Fitzgerald.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: The Great Gatsby

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1920

Locul în care se petrece acţiunea: West Egg, Est Egg şi New York, U.S.A.

Număr de pagini: 180

Ediţie: Scribner, 2004

Subiect: iubire

Altele: cartea de faţă a fost ecranizată de nu mai puţin de 5 ori

 

Despre autor:

Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) este unul dintre cei mai mari scriitori americani ai secolului trecut. A scris numeroase povestiri scurte şi cinci romane (ultimul fiindu-i publicat postmortem) în care explorează subiecte tipice Epocii Jazzului (anii 20-30 ai secolului trecut).

Rezumat:

Nick Carraway, personajul narator, se mută într-o suburbie a New York-ului pentru a lucra pe Wall Street. Aici se întâlneşte cu un vechi coleg de liceu, Tom Buchanan, care este căsătorit cu verişoara lui Nick, Daisy Buchanan. La ei acasă o cunoaşte şi pe Jordan Baker, o tânără care practică golful şi care manifestă oarecare interes faţă de Nick. După ce sună telefonul, iar Jordan speculează că ar fi amanta lui Tom, aceasta din urmă pleacă împreună cu naratorul tocmai la acea amantă, Myrtle Wilson. Myrtle este căsătorită cu George, un mecanic care se roagă de Tom să-i vândă o anumită maşină, deşi Tom îl tot amână. Myrtle, sora acesteia, Tom şi Nick pleacă apoi să petreacă. Numele lui Gatsby este menţionat de câteva ori, iar naratorul, care s-a mutat chiar lângă vila acestuia, este curios să-l întâlnească, stârnit fiind de petrecerile care acesta le dă seară de seară. A doua zi dimineaţă primeşte o invitaţia din partea lui Gatsby şi se duce-n vizită. Niciun dintre petrecăreţi nu pare să-l cunoască personal pe Gatsby şi cu atât mai puţin să ştie ceva legat viaţa lui personală, aşa că speculează. Ba că ar fi spion, ba că ar fi omorât un om… La un moment dat, Gatsby i se adresează lui Nick, deşi acesta n-are habar cu cine anume stă de vorbă. Din acel moment cei doi devin prieteni, iar Gatbsy i-l prezintă într-o bună zi pe Meyer Wolfsheim (personaj care joacă un rol important şi în filmul Boardwalk Empire), un evreu influent, mare cartofor şi important contrabandist. Gatsby doreşte să-i ceară o favoare lui Nick şi o face prin intermediul lui Jordan Backer. Acesta îi explică faptul că Gatsby e îndrăgostit de Daisy, pe care o cunoscuse cu aproape cinci ani înainte, o vreme când era prea sărac pentru a se căsători cu ea,  că toate petrecerile sunt, de fapt, pentru ea, pentru a-i atrage ei atenţia, şi că ar dori ca Nick să o invite la el, pentru ca acesta, Gatsby, să poată apărea ca din întâmplare în casa lui şi să o vadă. După ce dă curs rugăminţii, iar Gatsby şi Daisy se reîntâlnesc, petrecerile se răresc, servitorii la fel, însă întrevederile lor amoroase sunt tot mai dese. Planul lui Gatsby este ca Daisy să-i spună soţului său că nu l-a iubit, de fapt, niciodată, însă în momentul în care toţi se reunesc în casa lui Tom, Daisy ezită să-i dea cărţile pe faţă. Merg cu toţii în New York, unde Gatsy îi spune totul lui Tom, iar acesta îl acuză că nu ar fi nimic altceva decât un contrabandist ordinar. Gatsby încearcă să o liniştească pe Daisy, însă fără prea mare succes. Cei doi se întorc acasă, iar Daisy, care se afla la volanul maşinii, o accidentează mortal pe amanta soţului ei, fără să oprească mai apoi. Ajuns peste câteva clipe la locul accidentului, Tom are o discuţie cu George, iar a doua zi George vine şi-l ucide pe Gatsby, convins fiind că el i-a omorât soţia. Nick se străduieşte să invite cât mai mulţi oameni la înmormântarea lui, însă nimeni, în afara tatălui lui Gatsby, nu vine.

Impresii:

Prima oară am citit cartea când avea vreo 19 ani, convins fiind, în urma slăvilor în care fusese ridicată, că am în faţă o adevărată capodoperă. Însă tot ce mi-a rămas în minte după parcurgerea ei a fost punctul culminant şi somnul care m-a cuprins după primele zece pagini. Văzând trailer-ul filmului, mi-am zis că ar fi cazul să o recitesc şi să nu mai dau dovadă de atâta somnolenţă ca-n urmă cu vreo ani, că doar nu mai locuiesc prin apropiere de Macondo şi nu mă mai hrănesc cu animale din zahăr ars. Însă după ce am parcurs primul capitol mi-am amintit brusc de ce am adormit: e plictisitoare. Nu toată, ce-i drept, doar primele două capitole, căci de la al treilea încep să se mai mişte lucrurile. Fitzgerald Scott se concentrează prea mult prea lucrurile lipsite de relevanţă (mărturisesc, o oarecare relevanţă au ele, contribuind atât la creionarea personajelor principale, şi în special a lui Tom, cât şi la crearea unei atmosfere specifice, aproape mistice, în jurul lui Gatsby, al cărui nume apare nu numai în titlu, dar mai şi menţionat de câteva ori în primele capitole. Carevasăzică există un orizont de aşteptare, însă modul în care a fost construit mi se pare şters, aproape inexpresiv) şi tratează incidental, până la rugămintea adresă de Gatsby lui Nick, tema principală. Şi nici de la momentul acela nu por spune că lucrurile evoluează foarte rapid, pentru că discuţiile şi viaţa de salon mi se par aproape puerile şi deloc constructive. N-au nimic din exuberanţa şi dramatismul celor ruseşti, în care dialogul în sine este în stare să te menţină captivat (mai puţin în prima treime din Demonii şi în primul sfert din Anna Karenina). Însă Gatsby este un personaj reuşit, aşa că toate ocolişurile par să merite în final. Există un sens, bineînţeles, şi în a prezenta, în primele capitole, defectele lui Tom, pentru că Tom este antagonistul şi prin intermediul său putem înţelege mult mai bine decizia lui Deisy, care îşi alege, în final, soţul în detrimentul lui Gatsby. Ea nu mai poate fi sustrasă din lumea în care trăieşte, pentru că este la fel de coruptă ca şi aceasta, iar imposibilitatea ei de a se sacrifica (deşi nu este neapărat vorba despre un sacrificiu, pentru că Gatsby a făcut tot posibilul să-l scoată din discuţie) nu face decât să sporească drama trăită de cel care a făcut totul pentru ea. Vorbele rostite de Nick la final rezumă foarte bine cele spuse de mine ”Sunt oameni nepăsători, Tom şi Daisy, distrug în jurul lor lucruri şi oameni, după care se retrag în avutul ori nepăsarea lor sau oricum s-ar numi acel lucru care îi ţine împreună, şi îi lasă pe alţii să strângă în urma lor”.

Cu toate că are anumite părţi negative, asupra cărora se pare că am zăbovit până acum mai mult decât am făcut-o în cazul celor pozitive, cartea rămâne una de referinţă. Nu o pot compara, totuşi, cu Martin Eden, de Jack London, deşi cele două tratează acelaşi subiect, pentru că în cazul lui Jack London, povestirea nu este doar mult mai bine scrisă, însă, în mare parte, şi adevărată. Marele Gatsby mi-a plăcut, mai ales, pentru felul în care se sfârşeşte şi pentru imaginea New York-ului, bine surprins şi bine ancorat în Epoca Jazzului. Spleenul lui Nick este şi el cât se poate de bine motivat. Citind cartea şi observând reacţia celor care-l înconjoară pe Gatsby, dar care nu doresc să participe la înmormântarea sa, ajungem să-l înţelegem.

Carte vs film

Am făcut un mic experiment. Am citit (de fapt recitit) jumătate din carte înainte să văd filmul, iar după ce l-am vizionat am (re)citit şi cealaltă jumătate. Trailer-ul, din nefericire, mi s-a părut mai bun decât filmul în sine, deşi nici acesta din urmă nu-i de lepădat. În rolul Marelui Gatsby, DiCaprio a jucat foarte bine, însă s-a văzut uneori că este ţinut în frâu ori strunit de către regizor (în scena primei întâlniri dintre el şi Nick, zâmbetul lui DiCaprio numai liniştitor nu mi s-a părut, plus c-au mai apărut şi artificiile, pentru a realiza, parcă, un moment cu adevărat penibil). Decorurile mi s-au părut reuşite, însă nu acelaşi lucru în pot spune şi despre muzică. Jay Z, ca producător al filmului, ne arată nu doar că n-are habar ce-i acela Jazz ori ce muzică se asculta pe la începutul secolului trecut, dar a mai băgat şi melodii de-ale prietenei sale în variante remixate. De toată jena! Singura piesă care mi-a plăcut, cea care asigură coloana sonoră a trailer-ului, Love is Blindness, este întreruptă pe la jumătate, fără ca acest lucru să fi fost în vreun fel sau altul necesar.

Există şi o serie de neconcordanţe, mai ales în scenele şi dialogul dintre Tom şi Gatsby (toate!), unde se pare că regizorul a înţeles altfel (dacă propoziţiile n-ar fi fost scrise negru pe alb în roman, aş fi putut admite că eu sunt cel care-a înţeles greşit) replicile dintre cei doi. La fel stau lucrurile şi cu introducerea futilă a doctorului care-l tratează şi convinge pe Nick să scrie despre Gatsby. În schimb, mi-a plăcut redarea obsedantă a ochelarilor gigantici ai doctorului J. Eckleburg, despre care se pot scrie pagini întregi. 

Citate:

Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.

%d blogeri au apreciat asta: