Posts tagged ‘impresii’

Chinua Achebe – Un om din popor

Un om din popor este al patrulea roman scris de Chinua Achebe

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: A Man of the People

Anul apariţiei: 1966

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1960

Locul în care se petrece acţiunea: un stat din Africa, probabil Nigeria

Număr de pagini: 160

Ediţie: Heinemann International Literature & Textbooks, 1988

Subiect: cum se face politică în Africa

Gen: satiră

 

Despre autor:

Chinua Achebe (1930-2013) este unul dintre cei mai proeminenţi scriitori nigerieni şi înainte să se stingă luna trecută din viaţă numele său s-a aflat printre cele cu şanse importante la câştigarea  Premiului Nobel pentru Literatură. A fost un copil prodigios şi s-a remarcat încă de mic. Lumea se destramă, romanul său de debut, este cea mai citită carte din literatura africană modernă (a fost vândut în peste 8 milioane de exemplare), Chinua Achebe fiind cel mai tradus scriitor african (romanele sale i-au fost traduse în peste 50 de limbi). Deşi un susţinător al folosirii limbi engleze, acesta critică o parte a literaturii colonialiste, prin care se numără şi cartea lui Joseph Conrad, Inima întunericului. A fost implicat pentru o vreme destul de scurtă în politică. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără: Lumea se destramă (Things Fall Apart), Săgeata Domnului (Arrow of God), Liniştea s-a sfârşit (No Longer at Ease) şi Un om din popor (A Man of the People).

Rezumat:

Samalu Odili este un modest învăţător de ţară care primeşte într-o zi o invitaţie din partea fostului său profesor, actual mare şi corupt om de stat (mai exact ministru al culturii), Chief Nanga din Anata, un sat vecin. Cei doi se înţeleg de minune până într-o zi, când Samulu vine-n hotelul unde este cazat cu o preafrumoasă prostituată. Nanga îi fură prostituata, iar Samulu, rănit în amorul său sincer, jură să se răzbune. Se duce-n vizită la un fost elev de-al său pentru a pune ţara la cale. Odili, abia acum deranjat de cât de corupt este ministrul culturii, vrea să-i sufle de sub nas logodnica. Aşa că se întoarce în Urua, satul său natal, unde este convins de prietenii săi, şi inclusiv de tatăl său, să intre-n partidul C.T.C şi să candideze la apropiatele alegeri împotriva lui Nanga, şi implicit a partidului din care face parte acesta, P.O.P. Partidul în care s-a înscris Odili nu dispune de fonduri importante, aşa că aşteptările sale sunt modeste. Cu toate acestea, Odili se descurcă şi chiar dacă nu reuşeşte să-i fure lui Nanga logodnica (Edna Odo este numele ei), îi stă celuilalt ca un ghimpe-n coaste. Cel puţin până în momentul în care Chief Nanga începe să profite de poziţia pe care o are şi de aportul cetăţenilor pentru a-l denigra şi a-i îndepărta din jurul candidatului pe toţi.

 

Impresii:

Un om din popor este doilea roman scris de Chinua Achebe pe care-l citesc (primul a fost Lumea se destramă), aşa că ştiam cam la ce să mă aştept. Cu toate acestea, diferenţele dintre cele două sunt evidente. În cazul celui de faţă stilul este mai îngrijit, frazalitatea mai amplă, acţiunea mult mai bine conturată, cu fire narative secundare şi evenimente care se leagă bine între ele. Încă de la început ne putem da seama, cu precădere după stilul jucăuş şi personajele implicate, că este vorba de o satiră, cu toate că romanul este scris la persoana întâi. Lumea politică africană care ni se dezvăluie în această carte este una nu mult deosebită de cea din ţara noastră, diferenţa majoră fiind aici jovialitatea politicienilor. Dintre nenumăratele asemănări enumăr: ipocrizia lor, dualitatea, făţărnicia, minciuna, corupţia ş.a.m.d. Chinua Achebe este un bun cunoscător al practicilor locale, acesta făcând vremelnic parte dintr-un partid şi tot vremelnic implicându-se în viaţa politică a ţării. Aşa că, deşi personajele sunt ficţionale, nu avem parte de fabulaţii, între evenimentele redate în această carte şi cele care s-au întâmplat în realitate (doar lovitura de stat din final asemănându-se cu o duzină de altele petrecute-n regiune) există vădite asemănări. Personajele sunt bine descrise, existând o serie de subtilităţi care, la o lectură neatentă, ar putea trece neobservate. Un exemplu ar fi faptul că Odili, personajul principal, nu intră-n conflict cu Nanga, fostul său profesor, din pricina unor principii morale (deşi mai târziu astfel o să-şi mascheze acţiunea), ipocrizia şi arghirofilia cunoştinţei sale fiind lucruri oarecum acceptate (cel puţin atâta timp cât Odili are de profitat de pe urma lor – să nu uităm că stătea bine mersi la hotel şi mânca pe banii lui Nanga), ci din cauza unei prostituate. Odili reprezintă suflul nou, noua generaţie dacă vreţi, care se lasă condus de impulsivitate şi nu are o experienţă suficient de mare încât să ştie când să tacă şi când ori cum să vorbească. Încă mai are idealuri, dar acestea în sunt treptat pervertite de goana după victorie şi înavuţire. Nanga, pe de altă parte, reprezintă vechea gardă, cu prieteni peste tot, o făţărnicie care s-a lipit de el ca de-o a doua piele şi cu priză la public. Nici măcar în momentul în care îl bruschează pe contracandidatul său şi o împinge pe Edna, publicul nu-şi dă seama că el este personajul negativ şi-l aclamă în continuare. Însă norocul nu este de partea sa şi cade victimă loviturii de stat din final. Ultima frază este, de asemenea, elocventă, plină de umor negru, aşa cum este întreaga carte, şi ironie: n-ai murit degeaba dacă viaţa ta a inspirat pe cineva să iasă-n faţă şi să te împuşte în piept fără să ceară să fie plătit pentru asta.

Reclame

Doris Lessing – Iarba cântă

    Despre Carte:

      Iarba cântă este romanul de debut al lui Doris Lessing. Titlul este o parte din al 15-lea vers din poemul lui T.S. Eliot, Pustiul (The Waste Land).

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: The Grass is Singing

Anul apariţiei: 1950

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1940

Locul în care se petrece acţiunea: Rhodezia (astăzi Zimbabwe)

Număr de pagini: 256

Ediţie: Harper Perennial Modern Classics, 1999

Subiect: diferenţele rasiale dintre albi şi negri

 

Despre autor:

    Doris Lessing  este o scriitoare engleză care s-a născut pe 22 octombrie 1919 în Persia (acum Iran), din părinţi englezi. În tinereţe a făcut parte din Partidul Comunist Englez, pentru ca mai apoi să se retragă din acesta. Nu înainte de a-i fi interzise călătoriile în Rhodesia, ţară pe care obişnuia să o viziteze pentru a le lua interviuri figurilor publice marcante. Cariera sa literară poate fi împărţită în trei perioade distincte, în prima dintre ele socialismul fiind tema principală a romanelor sale, în a doua a scris opere psihologice, iar în ultima a abordat teme sf. În anul 2007 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind cea mai în vârstă persoană care l-a prmit vreodată (88 de ani la momentul respectiv). A scris nenumărate romane, cărţi memorialistice, eseuri şi povestiri scurte. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale amintesc: Teoristul bun, Caietul de aur şi Iarba cântă.

Rezumat:

Iarba cântă începe prin redarea unui articol apărut într-un ziar local, articol în care se precizează că o femeie albă, Mary Turner pe numele ei, este omorâtă de un negru, Moses, pentru bani. Englezii care trăiau în Rhodesia se comportă de parcă nici nu s-ar fi aşteptat la altceva din partea nativilor. Doris Lessing descrie apoi cum de s-a petrecut crima, pornind de la evenimente care au avut loc cu mai bine de zece ani înainte. Mary trăieşte în oraş, are mulţi prieteni, o slujbă decentă, dar este mereu cu nasul pe sus. Auzind într-o zi din întâmplare o remarcă făcută de un prieten de-al său, se hotărăşte să se căsătorească. Alesul ei este Dick Turner, un fermier lipsit de ambiţii, şi care fusese atras de ea de când o văzuse prima oară (din pricina unghiului din care o privise, probabil, căci a doua oară când o vede alte sentimente îl încearcă). Cei doi se mută pe moşia lui Dick şi trăiesc de la un an la altul pe linia de plutire, spunându-şi puţine cuvinte şi văzându-se doar pe seară, când el se întoarce de la muncă. Mary nu este mulţumită nici de viaţa pe care o duce şi nici de soţul ei, care nu se pricepe să scoată profit din ferma sa şi se comportă prea blând cu nativii care munceau pe plantaţie. Într-o zi, Mary fuge de acasă, iar după ce trăieşte mai multe luni în sălbăticie, se întoarce. Mult mai autoritară, ea se impune în relaţia cu ei în momentul în care Dick zace bolnav pentru câteva zile. Într-o clipă de furie, îl loveşte chiar cu biciul pe Moses, unul dintre ei. După câteva luni şi câţiva servitori concediaţi, Dick îl angajează ca om bun la toate chiar pe Moses. La început, Mary se preface că nu-l cunoaşte, însă în momentul în care are o criză de nervi, iar Moses se-ngrijeşte de ea, îşi pierde din autoritate. Slatter, vecinul lor, vede situaţia deplorabilă în care se află, precum şi blândeţea lui Mary vizavi de Moses şi le propune celor doi să se mute, în locul lor aducându-l pe Tony, un tânăr venit de curând din Marea Britanie.

Impresii:

De Lessing am mai citit şi Întoarcerea acasă, o carte cu caracter memorialistic bine scrisă, care m-a determinat să caut să lecturez şi altele scrise de ea. Şi bine am făcut!

Există o clară diferenţă stilistică între primul capitol (în care este redat articolul la care am făcut referire în rezumat) şi celelalte, lucru care mă determină să cred că articolul respectiv chiar a existat în presa locală, nefiind rodul imaginaţiei autoarei. Ştiind încă din primul paragraf cum se va termina romanul, rămâne să aflăm cum va fi justificată crima comisă de Moses. Fiecare capitol pe care-l parcurgem, fiecare paragraf şi fiecare idee este pusă-n relaţie cu inexorabilul final, obligând astfel cititorul să-şi schimbe constant părerile deja formate, de aici rezultând şi întreaga tensiune a romanului. Avem de-a face cu un număr redus de personaje, mai bine de trei sferturi din carte făcând referire doar la Mary şi Taylor, motiv pentru care acţiunea se interiorizează, fiecare amănunt exterior aruncând umbre-n sufletul celor doi. Căsnicia lor este una ratată, Mary şi Taylor dorind de la viaţă lucruri diferite (de menţionat aici cearta – dacă îi putem spune ceartă, fiind mai degrabă izbirea a două puncte de vedere distincte – referitoare la posibilitatea de-a avea un copil ori cea privind felul în care cei doi se comportă cu nativii). Nici opiniilor lor referitoare la fermă nu concordă, în timp ce Dick tinde să o idealizeze, cultivând mai multe culturii de-o dată, Mary vede-n ea doar o sursă de îmbogăţire şi nimic altceva, de aceea şi mizează pe o singură cultură, cea de tutun. Eşecul acesteia, care aproape că-i ruinează, este însăşi eşecul lor. La fel de descriptivă este şi ei cu nativii pe care-i consideră simple animale a căror obligaţie este să muncească pentru ei şi să le facă toate poftele. Răzbunându-se parcă pe superioritatea lor fizică şi placiditatea cu care privesc, în pofida vicisitudinilor, viaţa, Mary îi pune la tot felul de munci inutile, le reduce pauzele şi îi pedepseşte. În aceste condiţii nici nu este de mirare că mulţi dintre ei aleg să plece, căutându-şi norocul prin altă partă. Lumea exterioară o apasă în mod constant, nu doreşte să se întoarcă în oraş şi să-şi recunoască eşecul, este invidioasă pe averea vecinilor ei, însă din punct de vedere social este atât de naivă încât nici măcar nu-şi închipuie că este bârfită (să nu uităm că din pricina vorbele aflate s-a căsătorit!). Lessing nu specifică în mod clar care ajunge să fie relaţia dintre Mary şi Moses, de la vizita lui Slatter, perspectiva se schimbă treptat şi informaţiile care ne parvin sunt puternic influenţate de punctul de vedere al lui Tony. El este cel care o vede pe Mary punându-l pe Moses să o îmbrace şi tot el interpretează gestul, formulând o opinie principală (că Mary a ajuns să vadă negrii ca pe simple obiecte inanimate) în timp ce o refuză pe cea de-a doua (că ar exista o relaţie între cei doi). Oricum ar fi, limitele par încălcate, iar Mary şi Moses trebuie să plătească pentru acest lucru.

Chinua Achebe – Lumea se destramă

Things Fall Apart

    Despre carte:

      Lumea se destramă este romanul de debut al lui Chinua Achebe. Titlul este al doilea vers din poemul lui William Butler Yeats, A doua venire. Este cea mai citită carte din literatura africană contemporană.

Titlul în engleză: Things Fall Apart

Anul publicării: 1958

Număr de pagini: 197

Ediţie: Penguin, 2006

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârşitul sec. al XIX-lea

Locul în care se petrece acţiunea: Umuofia, Nigeria

Subiect: societatea nigeriană la vremea colonializării

 

Despre autor:

Chinua Achebe (1930-2013) este unul dintre cei mai proeminenţi scriitori nigerieni şi înainte să se stingă luna trecută din viaţă numele său s-a aflat printre cele cu şanse importante la câştigarea  Premiului Nobel pentru Literatură. A fost un copil prodigios şi s-a remarcat încă de mic. Lumea se destramă, romanul său de debut, este cea mai citită carte din literatura africană modernă (a fost vândut în peste 8 milioane de exemplare), Chinua Achebe fiind cel mai tradus scriitor african (romanele sale i-au fost traduse în peste 50 de limbi). Deşi un susţinător al folosirii limbi engleze, acesta critică o parte a literaturii colonialiste, prin care se numără şi cartea lui Joseph Conrad, Inima întunericului. A fost implicat pentru o vreme destul de scurtă în politică. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără: Lumea se destramă (Things Fall Apart), Săgeata Domnului (Arrow of God), Liniştea s-a sfârşit (No Longer at Ease) şi Un om din popor (A Man of the People).

Rezumat:

Cu toate că tatăl său, Unoka, care-n toată viaţa sa nu a adunat decât datorii, nu l-a ajutat ajutat prea mult, Okonkwo izbuteşte graţie hărniciei sale şi a forţei fizice pe care-o posedă să se facă remarcat în Umuofia, satul şi tribul din care face parte. Okonkwo devine un luptător respectat, care are trei soţii (pe Ojiugo, cea mai tânără dintre ele, pe Ekwefi, iar pe cea de-a treia ori am uitat cum o cheamă ori numele ei nu este menţionat). Într-o zi, după ce un soţia unui sătean este omorâtă de un om dintr-un trib vecin, Okonkwo este trimis  să negocieze compensaţiile: o femeie care să-i înlocuiască văduvului soţia şi un băiat, Ikemefuna, care rămâne în casa lui Okonkwo vreme de trei ani înainte ca oamenii din Umuofia să-l jertfească. Okonkwo, deşi este harnic şi silitor, este, de asemenea, şi iute de mânie, iar în săptămâna păcii îşi bate cea mai tânără soţie. Este sancţionat de trib, însă după ceva vreme, un întâmplă un accident şi puşca lui Okonkwo explodează ucigând un copil. Okonkwo împreună cu familia sa sunt ostracizaţi, iar casa le este arsă. În exil este vizitat de Obierika, cel mai bun prieten al său, care are grijă de pământul lui şi care îi aduce, din când în când, veşti. Una dintre aceste veşti este despre misionarii care şi-au ridicat, în pofida protestelor şi avertismentelor tribului, o biserică. Iar de aici încolo lumea începe să se destrame…

 

Impresii:

Recunosc că-n ceea ce priveşte literatura nigeriană sunt un profan, nu însă unul deplin, pentru că mai citit şi Amos Tutuola, iar de Wole Soyinka (primul african care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură) am auzit, deşi nu am reuşit să pun mâna pe niciuna dintre cărţile sale.  Faţă de stilul folosit de Tutuola, cel de care uzitează Achebe este infinit mai complex şi mai cursiv, cu toate că elementul descriptiv rămâne oralitatea.  Însă este destul de greu să-l comparăm din punct de vedere stilistic pe Chinua Achebe cu scriitorii francezi, ruşi ori englezi, deşi este foarte posibil ca unele subtilităţi lingvistice să se piardă o dată cu traducerea ori să fie greu de depistat sau înţeles. Aşa că mai indicat ar fi să ne axăm asupra poveştii. Decadenţa societăţii locale sub influenţa unei civilizaţii exterioare, mai avansate dar în acelaşi timp şi mai ignorante când vine vorba de tradiţiile locale, nu este unul nou, acesta fiind superb exploatat în romanul lui G.G. Marquez, Un veac de singurătate. Am putea stabili o serie de paralele între cele două opere, însă-n Lumea se destramă, deşi spiritele de care se tem localnicii au un rol important, realismul pare să lipsească, puterea spiritelor fiind mai degrabă una temută şi invocată decât una aievea, la fel ca şi-n literatură elină târzie, când apariţiile zeilor se rarefiaseră prevestind o dispariţie totală. Redarea lumii câmpeneşti, surprinsă parcă-n atemporalitatea sa, este una izbutită, revenirile asupra unor evenimente deja menţionate nefiind deloc supărătoare (aşa cum ar putea fi considerată, de exemplu, în Catch 22), iar dialogurile, deşi marca unei lumi profund străine nouă, este vibrant. Okonkwo, prin calităţile şi defectele sale, este un personaj veridic, asemenea vieţii pe care o trăieşti. Alături de evenimente fericite (cum ar fi căsătoria fiicei prietenului său, Obierika) există şi circumstanţe nefavorabile (accidentul fiind una dintre ele), care nu sunt neapărat puse pe seama spiritelor ori zeilor. Cu alte cuvinte, oamenii par să coabiteze cu aceştia, nu să fie complet subjugaţi de ei. Se poate observa că scriitorul vorbeşte despre lucruri pe care le scris, pe care le-a trăit şi care i-au marcat existenţa, unele episoade inspirâdnu-se direct din viaţa sa. Sunt lucruri pe care nu le poţi falsifica, lucruri care într-o operă literară par aproape erori ori elemente nevalorificate (Achebe şi implicit personajele sale nu obţin nimic de pe urma accidentului, Okonkwo putând să fie alungat în urma unei acţiuni conştient, pentru că defecte are destule. Accidentul, în schimb, este lipsit de-o morală şi nu schimbă ori îndreptăţeşte cu nimic concluziile deja formate de cititori). Misionarii fărâmă, însă, acest echilibru în numele binelui şi al ajutorului. Un ajutor forţat care îi loc să-i unească îi dezbină pe localnici (ce se întâmplă între Okonkwo şi cel mai drag dintre fiii săi, Nwoye este un exemplu elocvent). Achebe nu merge însă atât de departe încât să fie orbit de punctul de vedere adoptat şi să cadă-n meteahna patimii, mulţumindu-se să redea situaţia în plenitudinea complexităţii ei. Fiind romanul său de debut, publicat pe când acesta avea 28 de ani, mă aştept ca stilul să evolueze, iar acţiunea să fie şi închegată. 

Naguib Mahfouz – În derivă pe Nil

Despre autor:

   Naguib Mahfouz (1911-2006) este primul scriitor de origine arabă care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (în 1988). Este autorul a 38 de romane, peste 350 de povestiri scurte, 5 drame şi mai multe scenarii. Operele sale au iscat nenumărate controverse în ţările arabe, iar în anul 1989 (anul în care Salman Rushie a publicat Versetele Satanice) Omar Abdul-Rahman l-a condamnat pe Naguib Mahfouz la moarte pentru o carte scrisă cu mai bine de 30 de ani înainte (este vorba despre Copiii lui Gebelawi). În 1994 doi extremişti islamişti au încercat să-l omoare. Deşi tentativa lor a fost nereuşită, Naguib Mahfouz a rămas cu sechele pentru tot restul vieţii. Dintre cele mai importante romane ale sale enumăr: Copiii lui Gebelawi, Hoţul şi câinii, Ziua în care liderul a fost ucis şi Akhenaten.

Rezumat:

În derivă pe Nil (Adrift on the Nile)  a fost publicată în anul 1966. Romanul începe când Anis Zaki, un funcţionar mediocru, este mustrat de şeful său şi i se taie din salariu pentru că a scris două pagini fără să-şi dea seama că stiloul nu are cerneală. După ce pleacă de la muncă, Anis se întâlneşte întâmplător cu Ragab, un fost coleg de-al său, pe care-l invită pe casa sa plutitoare de pe Nil, o ambarcaţiune unde Anis petrece seară de seară alături de prietenii săi (Sana, Rauf, Amm Abduh şi alţii) fumând haşiş şi bând wiskey. Ragab vine împreună cu o amică de-a lui, Samara Bahgat (o jurnalistă şi scriitoare destul de cunoscută). Aceasta vede viaţa depravată pe care o duc prietenii amicului ei şi le schiţează portretele într-un caiet cu gândul să scrie mai târziu o piesă de teatru care să-i aibă  ca protagonişti. Anis pune mâna pe jurnalul ei (mai bine spus i-l fură) şi se simte insultat de felul în care a fost portretizat (”Funcţionar ratat. Fost soţ şi fost tată. Tăcut şi ameţit zi şi noapte. Se spune că ar fi literat, singurul lucru pe care-l are pe această lume fiind o bibliotecă. Câteodată îmi pare pe jumătate nebun sau pe jumătate mort. A reuşit să obţină exact lucrurile de care a încercat să fugă. S-a uitat pe sine.”). A doua zi, Anis este dat afară, din pricina unei reacţii colerice, de la locul său de muncă. Seara se întâlnesc, ca de obicei, pe barcă, iar prietenii săi au o idee extraordinară: să viziteze Giza. Aşa că se urcă toţi grămadă în maşină şi-o pornesc la drum. Accidentează mortal pe cineva şi fug de la locul faptei.

 

Impresii:

Romanul nu este unul kilometric, ba dimpotrivă, nu are decât vreo 200 de pagini, însă Naguib Mahfouz reuşeşte să surprindă foarte bine o societate egipteană decadentă, ale cărei valori morale sunt degenerate. Indiferenţa este cuvântul de ordine, iar escapadele personajelor principale modul în care acestea fug din calea realităţii şi-a responsabilităţilor. Samara este singura diferită, însă prinsă-n jocul lor devine asemenea acestora, crima din final nefiind decât dovada unei imposibile întoarceri la viaţa de dinainte. Dialogul care se desfăşoară cu rapiditate şi replicile a căror succesivitate este arareori întreruptă de neutralitatea vocii auctoriale permit personajelor să-şi arate adevărata faţă, adică să se dea în stambă. Şi tot acestea fac din scrierea de faţă o lectură uşoară, care poate fi parcursă cu uşurinţă într-o singură sesiune. Nici măcar furtul la care se dedă Anis nu pare ieşit din comun, deşi acesta nu are nicio explicaţie pentru comportamentul său. Dacă ar fi şterpelit doar carneţelul, ar mai fi putut fi scuzat, însă odată cu notările Samarei sustrage şi nişte bani. Cartea nu este hiper, giga, mega, ultra, super, însă, pentru ce doreşte autorul să arate, este exact aşa cum trebuie, miza nefiind una extraordinar de mare.

Robert Charles Wilson – Spin

Spin(1stEd).jpgDespre autor:

   Robert Charles Wilson este un scriitor de science fiction care s-a născut pe 15 decembrie 1953 în Statele Unite, dar are locuieşte în Canada. Pentru romanele sale a luat câteva premii, printre care şi un Hugo.

.

.

.

Rezumat:

Spin a fost publicat în 2005, iar pentru acest roman Robert Charles Wilson a primit un an mai târziu premiul Hugo. În timp ce părinţii lor petrec, Taylor Dupree (personajul narator), Jason, prietenul său, şi Diana, sora acestuia, asistă la un eveniment deosebit: dispar de pe cer stelele. O entitate necunoscută (ai cărei reprezentanţi sunt numiţi în carte Ipoteticii) se pare că a îmbrăcat Pământul într-o membrană cu proprietăţi speciale: deşi aştrii nu se mai văd, în interiorul ei totul este anume menţinut pentru a face posibilă viaţa umană, deşi timpul se scurge în afara ei de milioane de ori mai repede. În astfel de condiţii Terra mai are aproximativ 50 de ani înainte să fie evaporată de Soarele care se măreşte treptat. Tentativele lor de-a distruge mecanismul ce menţine membra este un eşec total. E.D., tatăl lui Jason înfiinţează firma Perihelion pentru a cerceta mai pe îndelete membrana. Jason, care este catalogat drept geniu, îşi ia doctoratul în astrofizică şi avansează rapid în compania tatălui. Diana, spre dezamăgirea lui Taylor, aderă la o mişcare religioasă care vede în efectele membranei semnele Judecăţii de Apoi şi se căsătoreşte cu Simon, unul dintre promotorii acestei mişcări. Pentru a putea lupta împotriva Ipoteticilor, oamenii încearcă să terraformeze Marte şi trimit şi câţiva oameni să o colonizeze. După ceva timp (de câteva sute de mii de ori mai mult în afara membranei) şi Marte este acoperită cu o membrană asemănătoare. Din fericire, Wun Ngo Wen, un marţian trimis către Terra, apucă să plece înaintea instalării ei. Cu ajutorul său, oamenii construiesc şi trimit replicatori pe asteroizii din norul Oort. Aceştia îşi îndeplinesc de minune funcţiile, se multiplică şi colonizează rând pe rând sistemele solare din vecinătate până când sunt mâncaţi de alţi nanoboţi mult mai evoluaţi decât ei. Nanoboţi care sunt de fapt… ipoteticii.

 

Impresii:

Am început să citesc cartea atras de ideea din incipit, membrana părându-mi-se ceva extraordinar, iar intenţiile misterioase ale celor care au construit-o constituind pentru mine partea centrală a povestirii. Începutul este, de asemenea, destul de intens şi asta în pofida acţiunii care decurge destul de lent, desfăşurându-se pe două planuri principale: primul, redat ceva mai pe larg, are în centru relaţiile inter-umane ale lui Taylor (el-Diane, el-Taylor, Taylor-E.D.), iar cel de-al doilea, pentru mine şi cel mia interesant, vizează membrana şi tentativele de-a afla ce-i cu ea. Cele două se întrepătrund tot timpul, părând să existe chiar o competiţie între ele, Robert Charles Wilson integrând-o foarte bine pe cea de-a doua în cotidian şi conferindu-i astfel un plus de veracitate. Şi atât de bine este condusă povestirea încât nu se simte nicio clipă nevoia aducerii membranei în prim-plan, efectele ei fiind vizibile, iar destinele personajelor inextricabil legate de aceasta. Ce nu mi-a plăcut a fost finalul. Nu m-a deranjat câtuşi de puţin dezvăluirea identităţii ipoteticilor, însă autorul merge un pas mai departe şi-şi compromite originalitatea alegând un sfârşit desuet, care se găseşte şi-n scrierile lui A.C. Clarke. Motivele Ipoteticilor din misterioase devin banale: vor să salveze rasa umană de la extincţie. No, bine, atâta efort pentru o idee atât de kikirichioasă. Pe cât de frumos a decurs până în acel moment, pe atât de plictisitor s-a încheiat.

Cartea este doar prima parte dintr-o trilogie, însă după un asemenea final nu mai doresc să le citesc şi pe celelalte de teamă să nu mă regăsesc pe-o planetă aflată-n stăpânirea imaginaţiei lui Orson Scott Card, plină de mormoni şi lipsită de feromoni.

Ismail Kadare – Accidentul

Despre autor:

   Ismail Kadare s-a născut pe 28 ianuaria 1936 în Albania.  A debutat la vârsta de 18 ani cu un volum de poezii, trecerea către proză făcând-o şase ani mai târziu. Generalul armatei moarte, primul roman publicat, i-a adus notorietatea. În 1990 primeşte azil în Franţa. În  anul 2005 a câştigat Man Booker International Prize şi a fost de mai multe ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Mesagerul ploii, Cronică în piatră, Florile îngheţate din martie şi Piramida.

.

Rezumat:

Accidentul (The Accident)  a văzut pentru prima oară lumina tiparului în anul 2010 şi este povestea învăluintă în mister a cuplului Rovena şi Besfort Y. Taxiul cu care cei doi se îndreaptă spre aeroport părăseşte banda carosabilă şi se răstoarnă de câteva ori. În urma accidentului, atât Rovena cât şi Besfort mor. Şoferul taxiului declară că a pierdut controlul volanului după ce atenţia i-a fost atrasă de sărutul pe care Besfort a încercat să i-l dea Rovenei. Deşi interogat de nenumărate ori, acesta este incapabil să le spună ce anume era atât de neobişnuit în legătură cu acel sărut. Lucrurile le complică în momentul în care intră pe fir mai mulţi agenţi secreţi şi-ncepe să se răspândească zvonul că Rovena şi Besfort au fost asasinaţi. După acest prim capitol, în cadrul celui de-al doilea ne întoarcem în trecut pentru a vedea coordonatele relaţiei celor doi. La suprafaţă toate par frumoase, însă-n adâncime Rovena simte că nu primeşte la fel de multe câte oferă şi că Besfort o domină prin caracterul său puternic. Încearcă să scape de sub jugul lui avântându-se într-o relaţie cu Liza, dar nu reuşeşte. În ultimul capitol, Liza le mărturiseşte anchetatorilor că Rovena a fost ucisă de Besfort, iar în ziua accidentului, acesta avea ca parteneră un manechin. Apoi tot Liza le spune că, de fapt, Rovena trăieşte, dar că şi-a schimbat numele în Anevor.

 

Impresii:

Faţă de Călăreţul fantomă, celălalt roman scris de Ismail Kadare şi pe care l-am citit de curând, Accidentul pare a îmbrăţişa nu doar stilul, dar şi valorile vestice. Deşi autorul discută în nenumărate rânduri despre bombardarea Iugoslaviei, o face într-un mod de care doar un vestic este în stare. Cât despre povestea în sine… introducerea mi s-a părut cât se poate de reuşită, accidentul atrăgându-ţi atenţia prin caracterul neobişnuit al motivului invocat de şofer. Stilul este în primul capitol plin de vitalitate, însă-n cel de-al doilea pierde un tempo şi devine oarecum infertil, povestea celor doi iubiţi fiind pe alocuri plictisitoare. Nu multe se întâmplă între ei, acţiunea se interiorizează, trăirile câştigă primplanul, iar relaţiile exterioare devin minimale. Nu mai aveam de-a face cu evenimente, ci mai degrabă cu amintiri pe cale să se formeze. Ritmul se pierde şi din pricina stilului orizontul de aşteptare al cititorului se micşorează treptat. În ultimul capitol se încearcă o renaştere a interesului, însă este o strădanie tardivă, acesta s-a pierdut de mult pe drum. Probabil dacă începutul nu ar fi fost atât de puternic, nu s-ar fi remarcat lentoarea din capitolul secund, însă concluzia este cea care ne aţâţă curiozitatea şi mai puţin evenimentele premergătoare. O oarecare restructurare ar fi avut avantajele sale, în felul în care este acum riscând să adoarmă o bună parte a cititorilor. Ismail Kadare oferă în final mai puţin decât promitea în primul capitol al cărţii sale.

Ismail Kadare – Călăreţul fantomă

Despre autor:

   Ismail Kadare s-a născut pe 28 ianuaria 1936 în Albania.  A debutat la vârsta de 18 ani cu un volum de poezii, trecerea către proză făcând-o şase ani mai târziu. Generalul armatei moarte, primul roman publicat, i-a adus notorietatea. În 1990 primeşte azil în Franţa. În  anul 2005 a câştigat Man Booker International Prize şi a fost de mai multe ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Mesagerul ploii, Cronică în piatră, Florile îngheţate din martie şi Piramida.

.

Rezumat:

Călăreţul fantomă (The Ghost Rider)  a fost publicat în 2011 şi reprezintă o versiune uşor modificată (au fost adăugate câteva capitole) a romanului Doruntine, care este la rândul său o romanţare a legendei albaneze Constantin şi Doruntine. Totul începe într-o noapte, când un investigator local pe nume Stress (naratorul) este chemat la familia Vranaj pentru a dezlega un mister: atât Doruntine, întoarsă în noaptea respectivă acasă taman din Germania, cât şi şi mama acesteia au leşinat după ce fiica i-a spus mamei că a fost adusă de Konstandin, fratele ei, iar mama i-a spus fiicei că fratele ei a murit în urmă cu mai mulţi ani în război. În urma investigaţiilor intreprinse, Stress reuşeşte să afle următoare lucruri:  în pofida voinţei fraţilor săi, Doruntine s-a căsătorit cu trei ani în urmă cu un străin şi a plecat să locuiască la el în ţară. Înainte să plece, Konstandin i-a promit atât ei cât şi mamei sale că o să o aducă înapoi ori de câte ori vor vrea să se vadă. Însă Konstandin împărtăşeşte soarta fraţilor săi şi moare în război, eveniment de care Doruntine nu este conştientă. Mama îl blesteamă pe Konstandin că nu s-a ţinut de promisiune. Într-o noapte, Konstandin apare la uşa surorii sale şi după o călătorie de câteva zile cei doi ajuns în satul natal. Konstandin îi spune surorii sale să meargă acasă, că o să vină şi el după ce rezolvă treaba pe care o are la biserică şi astfel dispare pentru totdeauna. Stress găseşte mormântul lui Konstandin răvăşit, însă crede că este vorba de o farsă. De aceeaşi părere este şi arhiepiscopul, care-i cere să-i dea cât mai repede de cap misterului. Un vânzător de icoane care mormăia ceva legat de Doruntine este prins la graniţele ţării şi dat pe mâna lui Stress. Deşi la început neagă orice implicare, după ce este torturat vânzătorul de icoane recunoaşte că el a amăgit-o şi păcălit-o pe Doruntine. Stress nu este mulţumit de răspuns şi ordonă ca individul să fie torturat şi a doua oară. Între timp atât Doruntine cât şi mama acesteia mor. În cele din urmă, investigatorul este convins că vânzătorul nu este implicat în această poveste şi că Konstandin s-a trezit din mormânt doar pentru a-şi îndeplini promisiunea.

 

Impresii:

Nu trebuie să fii cine ştie ce expert pentru a-ţi da seama că Ismail Kadare a avut la bază o legendă locală. Povestea este situată într-o epocă atemporală, iar fantasticul nu este unul cert, ci mai degrabă o vălurire a realităţii. Culorile locale sunt bine surprinse în romanul lui Kadare, putem întrevedea chiar anumite nuanţări care ne duc cu gândul la cărţile lui Nikos Kazantzakis ori cele ale lui Ivo Andrić (deşi stilul nu este nici la fel de descărnat ca în cazul primului autor menţionat şi nici la fel de lent şi planturos ca în cazul celui de-al doilea). Autorul ştie cum să-ţi stârnească interesul şi să te-ndrume pe pistele pe care le deschide şi închide rând pe rând, fără să-ţi permită să zăbăveşti prea mult în căutarea incongruenţelor (deşi cum de n-a reuşit Doruntine să-şi facă fratele la faţă în zilele, mai degrabă nopţile, în care au mers împreună călare, rămâne o întrebare fără un răspuns mulţumitor). Jocul de umbre şi lumini este bine mânuit, iar legenda frumos aprofundată şi valorificată. Fără să cadă în patima mistificării şi punând accent mai mult pe stranietatea situaţiei decât pe fantasticul ce reiese din aceasta, Kadare izbuteşte să închege o poveste aproape veridică. Motivul din final m-a cam deziluzionat, însă este doar un element peste care se poate trece.

Philip Roth – Animal pe moarte

DyingAnimal.jpg   Despre autor:

    Philip Roth s-a născut pe 19 martie 1933 în New Jersey şi este unul dintre cei mai premiaţii scriitori americani (printre altele, a primit premiile: Faulkner, Kafka, Pulizer şi Man Booker), bursele de pariuri cotându-l printre favoriţii la câştigarea premiului Nobel pentru Literatură. Iar după cum îl văd eu, cred că o să-l şi obţină, deşi nu este favoritul meu în această cursă. Roth îmbină adesea în cărţile sale istoria şi societatea actuală cu umorul şi ironia, criticând astfel anumite aspecte ale lumii capitaliste. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără: Adio, Columbus, ciclul de romane care-l au în centru pe Zuckerman şi Plângerea lui Portnoy.

.

Rezumat:

Animal pe moarte (The dying animal în original, dar am să folosesc  titlul traducerii celor de la Polirom, deşi, în opinia mea, mai potrivit ar fi fost Animalul muribund sau Animalul pe moarte ) a fost publicată în anul 2001 şi este ultima parte dintr-o trilogie care îl are ca personaj principal pe David Kepesh, un profesor universitar care are o rubrică de critică literară la un post de radio local. Asemenea lui David Lurie (personajul din Ruşinea lui J.M. Coetzee) şi David Kepesh întreţine relaţii sexuale cu studentele sale, doar că acesta este şi mai inventiv (dă petreceri şi pune mâna pe cine-i cade-n plasă) şi nici nu este prins (şi prin urmare nici ostracizat). Preferata lui este însă Consuela Castillo, o americană născută din părinţi cubanezi. După petrecerea ei de absolvire, petrecere la care el refuză să-şi facă apariţia, cei doi se despart. Însă David continuă să se gândească la ea (şi mai ales la sânii ei, faţă de care dezvoltase o adevărată obsesie), dorind să fie iarăşi împreună, fără ca însă să-şi asume vreo responsabilitate. În ajun de Anul Nou, Consuela îl sună, iar cei doi se reîntâlnesc în apartamentul său. Ea îi mărturiseşte că a fost diagnosticată cu cancer la sân şi că urmează un tratament de chimoterapie, motiv pentru care nu vrea să îşi jos basca de pe cap. Peste câteva zile urmează să fie operată la unul dintre sâni şi ar vrea ca el să-i facă mai multe poze dezbrăcată şi în acelaşi timp să-şi ia rămas bun de la sân.

 

Impresii:

De Roth am mai citit de curând Gaşca noastră, o satiră destul de reuşită, aşa că mă aşteptam la mai mult din partea sa. Însă romanul lui, trebuie să spun cinstit, m-a plictisit. Poate îmi lipseşte mie contextul (deşi nu cred că este nevoie să parcurgi celelalte două romane din trilogie pentru a-l înţelege pe acesta), dar cred că este prea insipidă. Am înţeleg relaţia complexă dintre Consuela şi David, însă subiectul nu mi s-a părut câtuşi de puţin interesant şi nu odată am avut impresia că Roth bate apa-n piuă să priceapă iapa că cine se scoală de dimineaţă se scoală degeaba. Iar senzaţiile acestea decurg din faptul că vocea auctorială nu se face simţită, este stearpă, autorul evitând să-şi judece în vreun fel personajele ori să ia o anumită poziţie. Îi lipseşte sarea şi piperul, momentul culminant, tensiunea, acel ceva care să te facă să aştepţi, nerăbdător să dai pagina. Nu este rea, dar mă aşteptam la mai mult.

Milan Kundera – Insuportabila lejeritate a fiinţei

   Despre autor:

   Milan Kundera s-a născut la 1 aprilie 1929 în Cehia şi este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist. Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg poliţie acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecere pe care Kundera o are între scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr: Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

.

Rezumat:

 

Insuportabila lejeritate a fiinţei (The Unbearable Lightness of Being)  a fost scrisă în 1982, dar nu a văzut lumina tiparului decât zece ani mai târziu. Este, ca mai toate scrierile lui Kundera, un antiroman (un roman în care autorul i se adresează direct cititorul şi-l ia pe acesta ca martor la scrierea lui). După un mic preambul legat de posibilitatea repetabilităţii vieţilor noastre, Milan Kundera ne prezintă relaţie dintre Tereza (o cameristă într-un sat ceh, dornică să scape de sub tirania mamei sale, care îi citeşte în public jurnalul, râde de ea, şi nu-i permit niciun fel de intimitate, Kundera comparând casa în care locuiau cu un lagăr comunist) şi Tomas (doctor la unul dintre spitalele din Praga, puţin cam afemeiat, dar cu o carieră strălucită în faţă). Cei doi se întâlnesc la hotelul în care ea lucrează şi după ce Tomas îi dă cartea lui de vizită, Tereza vină în Praga şi îl sună şi doarme la el timp de-o săptămână (iniţial dorea să stea doar o zi, însă a răcit între timp). La un oarecare interval, Tereza revine în capitală şi se mută cu el, iar prin intermediul Sabinei, una dintre ibovnicele lui Tomas, obţine o slujbă măruntă la un ziar. Tomas îi dăruieşte un căţea căreia ea îi pune numele de Karenin (de la Alexei Karenin, soţul Anei Karenina din romanul omonim). Tereza avansează cu rapiditate şi ajunge în scurt fotograf. În tot acest timp Tomas continuă să aibă o relaţie amoroasă cu Sabina, relaţie despre care Tereza ştie. Are loc invazia Cehoslovaciei din de către armata rusă, iar Tereza şi Tomas se mută în pentru o vreme în Elveţia. Când se întorc în ţară, din pricina unui articol scris cu mai mult timp în urmă, Tomas este dat afară de la muncă, la fel şi Sabina, primul muncind ca spălător de geamuri (nu de parbrize!), iar cea din urmă ca ospătăriţă. Tomas continuă să aibă relaţii întâmplătoare cu diferite femei, iar Tereza devine tot mai distantă. Contactat de fiul său dintr-o căsătorie anterioară, Tomas semnează o petiţia împotriva ocupaţiei ruse, după care se mută cu Tereza şi Karenin la ţară. Karenin moare. În paralel, după ce Sabina îi face o vizită lui Tomas în răstimpul în care acesta şi Tereza locuiau în Elveţia, începe o relaţie cu Franz, un bărbat căsătorit (Marie-Claude fiind numele soţiei sale). Călătoresc împreună prin mai multe ţări (inclusiv Olanda şi S.U.A.), dar în momentul în care Sabina este rănită de Marie-Claude aceasta, Sabina, dispare pentru totdeauna din viaţa lui. Franz îi mărturiseşte soţiei că a avut o relaţie cu Sabina, dar Marie-Claude pare nepăsătoare, lucru ce-l jigneşte profund. Franz începe o relaţie cu una dintre studentele sale. Sabina află că Tereza şi Tomas au murit împreună într-un accident de maşină. Franz participă, alături de alte nume marcante şi vedete mai mult sau mai puţin închipuite, la un protest în Cambodgia împotriva ocupaţiei vietnameze. Face pe deşteptul şi moare.

 

Impresii:

Milan Kundera este unul dintre cei mai bună, dacă nu cumva chiar cel mai bun, scriitori de antiromane. În pofida faptului că îţi explică pas cu pas (aici, poate, mai puţin, dar astfel stau lucrurile în Nemurirea) că ai în faţă o plăsmuire a minţii sale, îţi este imposibil să nu te ataşezi de personaje, pătrunzând adânc în lumea descrisă de acesta. La Kundera, pretextul este întotdeauna important, el având valoarea unei chei care îţi oferă dezlegarea textului. Şi nu vorbesc aici de o încifrare anterioară, romanele lui pot fi citite şi perfect înţelese şi-n lipsa acestuia, însă cheia le ridică la un nivel superior de înţelegere. Kundera nu descrie acţiuni, aşa cum s-ar putea crede, el dezbate idei şi exemplifică, prin intermediul acţiunii, concluziile sale. Lipseşte, însă, valenţa moralizatoare.

Tema principală în romanul de faţă pare a fi relaţiile umane, deşi, dacă vorbim prin perspectiva cheii oferite, ne dăm seama că tema este cu totul alta: irepetabilitatea vieţii şi felul în care decidem (sau ar trebui să decidem) s-o trăim. Tereza refuză la un moment dat să moară, refuzul ei găsindu-şi explicaţia doar în cazul în care ea consideră, aşa cum pare a mărturisi şi Kundera la un moment dat, opunând pe ea lui Tomas, că viaţa ni se repetă la nesfârşit, diminuând până la insignifianţă propriile noastre gesturi şi reducând importanţa deciziilor pe care le luăm. Este vorba, bineînţeles, şi de frică, însă frica derivă din repetabilitatea de care vorbesc şi nu invers.

În prim plan se mai află şi sexualitatea, văzută atât ca o modalitate de control cât şi ca o cale spre reconciliere. Dar, spre deosebire de mulţi autori ai momentului (iar aici aş include şi o bună parte din scriitorii de la noi, care par să considere obscenitatea o calitate), Kundera nu devine niciodată trivial, acesta aducând faptele, fie ele şi sexuale, la un nivel superior: cel de idee. Şi spunând acest lucru îmi este imposibil să nu observ lejeritatea lui de-a crea lumi, asemănându-se din acest punct de vedere cu Anatole France, ale cărui cărţi par exerciţii (şi ce mai exerciţii exemplare!) de-a scrie romane, cei doi scriitori părând să aibă o serie de caracteristici în comun (erudiţia, ideile inserate-n text, profunzimea etc).

Mi-a plăcut mai puţin, e drept, decât Lentoarea ori Nemurirea, pentru că are mai puţine digresiune, dar mi-a plăcut suficient de mult încât să v-o recomand şi-ncerc să vă conving prin citatele de mai jos:

 

Citate:

Dacă Revoluţia Franceză ar fi să se repete la nesfârşit, istoricii francezi ar fi mai puţin mândri de Robespierre. Dar pentru că au de-a face cu ceva care nu se mai repeta, anii sângeroşi ai Revoluţiei s-au transformat în simple cuvinte, teorii şi discuţii, au devenit mai uşori decât fulgii, neînspăimântând pe nimeni. Există o diferenţă infinită între un Robespierre care are există o singură dată în istorie şi un Robespierre care se întoarce de infinit de multe ori, tăind capetele francezilor.

 

Reconcilierea cu Hitler relevă profunda perversitate morală a unei lumi care constă în inexistenţa unei reveniri, pentru că în această lume totul este scuzabil a priori şi prin urmare totul este în mod cinic permis.

 

Nu există nicio modalitate de-a stabili care decizie este mai bună pentru că nu există nicio bază pentru a face această comparaţie. Trăim totul aşa cum ne este dat, fără avertismente, precum un actor care trebuie să improvizeze.

 

Un alt râu [referindu-se la râul lui Heraclit] semantic: de fiecare dată când acelaşi obiect va da naştere altor impresii, deşi toate impresiile ulterioare vor rezona (precum o paradă de ecouri) laolaltă cu cel nou.

 

Personajele din romanele mele sunt propriile mele posibilităţi nerealizate.

Philip Roth – Gaşca noastră

   Despre autor:

    Philip Roth s-a născut pe 19 martie 1933 în New Jersey şi este unul dintre cei mai premiaţii scriitori americani (printre altele, a primit premiile: Faulkner, Kafka, Pulizer şi Man Booker), bursele de pariuri cotându-l printre favoriţii la câştigarea premiului Nobel pentru Literatură. Iar după cum îl văd eu, cred că o să-l şi obţină, deşi nu este favoritul meu în această cursă. Roth îmbină adesea în cărţile sale istoria şi societatea actuală cu umorul şi ironia, criticând astfel anumite aspecte ale lumii capitaliste. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără: Adio, Columbus, ciclul de romane care-l au în centru pe Zuckerman şi Plângerea lui Portnoy.

.

Rezumat:

Gaşca noastră a fost publicată în anul 1971 şi este o satiră politică la adresa lui Richard Nixon (în carte denumit Trick E. Dixon), preşedintele Statelor Unite ale Americii la acea vreme. Cartea este alcătuită exclusiv din dialog şi discursuri, având din acest punct de vedere aspectul unei piese de teatru. Astfel, în primul capitol Dixon discută cu un cetăţean cu probleme pe tema avortului, Dixon, graţie viziunilor sale pro-viaţă interauterină, ajungând să militeze pentru dreptul de vot al embrionilor de pe placentă. În al doilea capitol (sunt doar şase, staţi liniştiţi), Dixon ţine o conferinţă de presă şi răspunde la întrebările jurnaliştilor, nişte simple stereotipuri tipice breslei (pupătoru-n fund, incisivul, respectuosul etc). În al treilea Dixon discută problema alegerilor cu ai săi consilieri, arătându-şi adevărata faţă. În al patrulea atacă o problemă ardentă la vremea acea şi anume protestele cercetaşilor, Dixon dorind să-i omoare, motiv pentru care îi şi convinge pe jurnalişti că exterminarea copiilor este soluţia cea mai bună. În al cincilea Dixon îşi dă obştescul (vorba vine) sfârşit, iar presa (şi nu numai) speculează pe marginea cauzelor, iar în ultimul Dixon ajunge-n Iad şi încearcă să-l detroneze pe Satana, susţinând în faţa dracilor că el ar fi conducător mai bun. Adică rău în cazul de faţă.

 

Impresii:

Faţă de Mo Yan, care nu prea ştiu de ce a primit Premiul Nobel, poate o avea ceva cu situaţia Coreei de Nord, căci nu prea cred că are cu literatura (bine, n-am citit de el decât Republica vinului, în care dădea semne că poate, dar că nu vrea, şi nici nu mă simt în stare să abordez romanele sale cu titluri mai puţin comestibile, cum ar fi Fese mari şi ţâţe late (sau invers, dracu’ ştie)), Philip Roth ştie ce-i acela umor şi mai ales cu ce se mănâncă satira. Arareori incisiv, îşi lasă personajele să trahanească singure, singure dându-şi pe faţă arama şi pe faţă dându-şi năframa. Bine, în cazul lui Dixon nici nu prea-i nevoie, că omul este prea simplu să aibă două feţe, doar una pe care şi-o spală-n public. Aşa cum adesea stau lucrurile în cazul susţinătorilor pro-viaţă nenăscută (are George Carlin un stand up superb pe tema aceasta), respectivului îi pasă mai mult de fetuşi decât de copii, după naştere părând a avea un singur scop: să devină soldaţi în războaiele purtate de el pe dracu’ ştie unde. Fără a fi genială, ba chiar simpluţă pe alocuri din pricina inexistente unui narator, cartea de faţă place şi având în vedere că este una scrisă-n tinereţe, mă aştept la ce-i mai bine din partea lui Philip Roth, motiv pentru care am să-l citesc în continuare. Are vână, ştie ce anume să accentueze, ştie să construiască o povestire, fie ea şi una alcătuită din dialog şi discursuri, şi mai ales ştie când să aplice o infuzie de umor. Vorbirea cu dublu înţeles este bine exploatată, la fel şi incongruenţele lui Dixon, iar personajele principale reduse prin câteva cuvinte la arhetipuri umane. În concluzie: o lectură uşoară, dar plăcută.

%d blogeri au apreciat asta: