Posts tagged ‘j.m. coetzee’

J. M. Coetzee – Epoca de fier

Age of IronÎn inima ţării este cel de-al şaselea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Age of Iron

Anul apariţiei: 1990

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1980

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 198

Ediţie: Penguin Books, 1998

Subiect: apertheid, singurătatea.

Gen: roman epistolar

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

În ziua în care a fost diagnosticată cu cancer, întorcându-se acasă, doamna Curren (fostă profesoară de latină) descoperă că în grădina sa s-a instalat, într-un culcuş făcut din cartoane, un om al străzii (Vercueil pe numele său). Doamna Curren îi promite bani dacă o s-o ajute la treburi, iar Vercueil, a cărui atitudine oscilează între încăpăţânare, răbdare şi îndărătnicie, se pune pe treabă. După patru ceasuri îşi primeşte plata şi pleacă doar pentru a reveni beat a doua zi. La scurt timp, Florence, servitoarea doamnei Curren, se întoarce din ţinutul ei natal împreună cu fiii ei, Bheki şi Beautz, şi cu un prieten de-al acestora, despre care aflăm într-un târziu că s-ar numi John ori Johannes. Cei doi copii intră în tot felul de belele, sunt urmăriţi şi intimidaţi de poliţie, iar, într-o zi, chiar şi accidentaţi, intenţionat, de maşina forţelor de ordine. De cei care ar fi trebuit să-i protejeze. John ajunge în stare gravă la spital. După ce sunt trimise dintr-o parte într-alta, Florence şi doamna Curren reuşesc să-l vadă. Întoarse acasă, primesc un telefon prin care sunt anunţate că Bheki a intrat în alte încurcături. Vercueil, care se mutase între timp în casă, refuză să le ajute, aşa că doamna Curren împreună cu Florence şi fica ei, se duc cu maşina în Gugulethu, satul natal al servitoarea, să vadă care este treaba cu Bheki. Thabane, verişorul Florencei, se oferă să le ajute să-l localizeze. Îl găsesc mort, executat împreună cu alţi patru copii. Doama Curren se adresează unor poliţiştii, însă aceştia o trimit la plimbare. Se întoarce acasă, iar John, externat între timp, vine să o viziteze, sperând să dea de prietenul său. Apare şi poliţia, care, în pofida insistenţelor şi rugăminţilor doamnei Curren, ia cu asalt casa pentru a-l neutraliza pe John, retras, cu un pistol în mână, într-un cotlon.

 

Impresii:

Epoca de Fier este un roman epistolar, însă, scrisoriile fiind scrise doar de unul dintre cei doi conlocutori şi netrimise celuilalt, suntem nevoiţi să ne limităm la o singură perspectivă şi la un singur punct de vedere, şi anume la lumea văzută prin ochii doamnei Curren, o femeie în vârstă şi retrasă, forţată de împrejurări să asiste neputincioasă la ororile apartheidului. Ca temă centrală, extinzându-se dincolo de cele secundare, îmbătrânirea şi singurătatea, şi reieşind din ele, avem şi de această dată alienarea (mai pe larg despre fenomenul alienării în opera lui J.M. Coetzee în numărul de luna viitoare al revistei Litere). Vercueil, prin tăcerea şi încăpăţânarea sa, este cea mai grăitoare victimă a ei, comunicarea rezumându-se cel mai adesea în cazul lui la contemplarea şi detaşare faţă de lumea exterioară. Singurătatea sa prefaţează singurătatea doamnei Curren, la fel cum sinuciderea la care ea se tot gândeşte şi pe care Vercueil nu şi-o, ci i-o, doreşte, prefaţează propria lui moarte. Entuziasmându-se ca un copil când are impresia că femeia o să se sinucidă, el nu face decât să-şi dorească propriul sfârşit. Dispariţia şi distanţarea care, atâta timp cât este viu, nu pot să fie niciodată totale. Celălalt fir epic, care are în prim plan acţiunile lui Bheki şi John, deşi ocupă locul principal în cadrul naraţiunii, are o importanţă mai redusă tocmai din pricina diferenţei de vârstă şi de atitudinea dintre ea şi ei. Din contrastul acesta se nasc şi în contrastul acesta pier. Singurătatea este, însă, tot timpul prezentă, la fel şi alienarea, ele sunt substratul, iar acţiunea nu face decât să le scoată la iveală. Deşi încearcă să n-o implice şi pe fiica sa în viaţa retrasă şi anostă pe care o duce, doamna Curren îi reproşează că a lăsat-o în urmă, că a condamnat-o să trăiască aici, în această ţară măcinată de xenofobie, în timp ce ea a plecat în Statele Unite. Îi reproşează, dar nu îndrăzneşte să i-o spună. Ca şi în celelalte romane ale lui Coetzee, personajele sale nu sunt nici eroi şi nici fotomodele, ci persoane de la marginea societăţii (iar aici, a vieţii), care au totuşi conştiinţă, dorinţe şi speranţe. Care sunt vii într-o lume sălbatică, denaturată. Doamna Curren a fost în tinereţe profesoară şi toată viaţa sa a abhorat şi condamnat xenofobia. Însă xenofobia, adânc înrădăcinată în această ţară, o roade, tot aşa cum şi cancerul o ucide lent, dureros de lent şi sistematic. Un roman profund, dar cu prea puţine contraste. Citindu-l, rămâi cu impresia că J.M. Coetzee este un pesimist convins.

 

Citate:

Şi atunci pentru cine aceste scrisori? Răspunsul este: pentru tine, dar nu pentru tine, pentru mine, pentru partea din tine care este în mine.

J. M. Coetzee – În inima ţării

În inima ţării este al doilea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: In the heart of the country

Anul apariţiei: 1977

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 160

Ediţie: Vintage, 2004

Subiect: relaţia dintre colonişti şi nativi, nebunia.

Stil: fluxul conştiinţei

Altele: Filmul Dust (1985) este o adaptare a acestei cărţi.

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

Magda, o femeie nemăritată şi-n acelaşi timp personajul narator al romanului, trăieşte împreună cu tatăl său şi cei doi servitori, Jakob şi Anna. Când Hendrik, un alt servitor de-al lor se aduce vorba căsătoriei, tatăl Magdei se arată încântat, aşa că pe proprietatea lor se mută în curând o nouă Anna (pentru a le distinge pe cele două, Magda îi spune celei dintâi Ou-Anna, iar celei din urmă Klein Anna). Nu trece, însă, mult timp şi tatăl Magdei începe să întreţină relaţii sexuale cu Klein Anna, fără ca Hendrik să bănuiască la început nimic. Jakob şi Ou-Anna, văzând cum stau lucrurile, se decid să plece. Magda devine tot mai irascibilă, începe să se certe cu tatăl său, iar într-o după amiază îl omoară. Îl lasă să zacă o vreme în casă, apoi îl pune pe Hendrik să lărgească o groapă găsită pe câmp şi îşi îndeasă acolo tatăl. După aceea face curat şi arde lucrurile tatălui său. Neştiind, însă, nici cum să se poarte cu servitorii, nici cum să administreze ferma şi nici unde-şi ţinea tatăl său banii, nu poate poate să-l plătească pe Hendrik. Relaţia dintre ei se deteriorează treptat, mai ales după ce Magdei îi este refuzat accesul la conturile tatălui său. Hendrik devine tot mai impertinent.

 

Impresii:

Citind rezumatul de mai sus nu veţi înţelege mai nimic din esenţialul romanului, pentru că, deşi, în modul în care vi le-am prezentat eu lucrurile par destule de clare, relatate de Magda acestea devin confuze, analepsele revenind obsesiv, faptele sfârşindu-se diferit când sunt descrise pentru a doua oară, evenimentele învăluindu-se în tot felul de digresiuni pseudofilosofice uşor de urmărit dar uneori greu de corelat cu faptele din jur. În aceste circumstanţe, graniţa dintre fabulaţie şi realitate se şterge treptat, iar aporia în care cititorul se scufundă ia aspectul unui puzzle ineluctabil şi în acelaşi timp nerezolvabil. Şi toate acestea pentru a sublinia incongruenţele imposibil de împăcat nu atât dintre colonistul englez şi nativul african, relaţia complexă dintre cei doi fiind de fapt în scrierile lui J. M. Coetzee doar un pretext, ci între lumea intrinsecă şi cea extrinsecă. Acest conflict (spun conflict pentru că discrepanţele dintre cele două sunt ridicate de autor la rangul de conflict) îl putem întâlni, mai diluat ori mai pregnant, în toate romanele lui Coetzee. Însă nicăieri izbirea celor două lumi nu are rezultate atât de dezastruoase şi ireversibile cum are în În inima ţării. Deşi pare a da dovadă de-o luciditate extremă, ori poate tocmai din această cauză, Magda înnebuneşte. Trăirile ei sunt exacerbate, iar lumea exterioară, neputând fi înfrântă, este deformată de propria ei percepţie şi de propriile ei amintiri. Îşi creează singură un univers autotelic în care să poată trăi şi asta pentru că acela în care trăieşte este prea străin şi prea barbar pentru a fi domesticit. O carte dificilă din pricina felului diacronic în care este redată şi-a personajului lipsit de credibilitate care este pus să-şi redea propria viaţă.

 

Citate:

Cuvintele înstrăinează. Limbajul nu este un mediu care să redea dorinţele.

 

Dumnezeu nu iubeşte pe nimeni, a continuat să vorbească, şi nu urăşte pe nimeni, pentru că Dumnezeu nu este încătuşat de pasiuni şi  nu simte nici plăceri şi nici durere. Aşadar cineva care-l iubeşte pe Dumnezeu nu poate să ceară în schimb ca şi Dumnezeu să-l iubească pe el.

J.M. Coetzee – Aşteptându-i pe barbari

Aşteptându-i pe barbari este al treilea roman scris de J.M. Coetzee, iar titlul este inspirat din poemul omonim semnat de scriitorul egiptean Constantine P. Cavafy.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: Waiting for the Barbarians

Anul apariţiei: 1980

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: la graniţa imperiului (Britanic), Africa de Sud

Număr de pagini: 180

Ediţie: Penguin Books, 1980

Subiect: relaţia dintre autorităţi şi nativi în Africa de Sud

Premii primite: James Tait Black Memorial Prize şi Geoffrey Faber Memorial Prize 

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

Rezumat:

Acţiunea este redată din perspectiva personajului principal, magistrat într-un oraş de la graniţa Imperiului. Într-o bună zi în oraş soseşte colonelul Joll în fruntea unui mic detaşament militar, care instalează starea de urgenţă şi pleacă, în pofida opoziţiei magistratului, să se lupte prin deşert cu ”barbarii”, un eufemism menit să descrie populaţia locală, cu precădere pe cea războinică. Prima captură a colonelului Joll sunt doi nativi, un copil şi un bătrân, acuzaţi (pe nedrept) că ar fi hoţi. Apoi colonelul aduce şi alţi nativi, pe care-i întemniţează şi torturează până când aceştia mărturisesc toate faptele de care nu se fac vinovaţi. Înainte să vină iarna, Joll şi mica sa armată părăsesc oraşul, iar magistratul, care începe să se îndoiască nu doar de metodele prin care Imperiul îşi menţine supremaţia, de metodele lui se îndoia demult, dar şi de modul lipsit de inteligenţă în care-o face, începe mai întâi să o îngrijească pe femeia capturată de Joll şi lăsată-n urmă (în urma corecţiilor aplicate de colonel, aceasta de abia mai vede şi de abia îşi mai poate folosi picioarele), după care cei doi au o relaţie.  Magistratul nu este însă fidel, iar ea are suferă din cauza aceasta. De cum vine primăvara, aflând de la un soldat că generalul are de gând să se reîntoarcă şi să înceapă ofensiva împotriva barbarilor, magistratul pleacă, alături de doi slujbaşi, într-o expediţie prin deşert pentru a o duce pe fată înapoi în tribul din care a fost capturată. Înainte să se despartă, magistratul o roagă să le spună alor săi adevărul. După ce se-ntoarce în oraş, acesta este capturat de Joll, acuzat de trădare şi încarcerat. Este menţinut într-o stare de dobitocenie totală (nu i se furnizează niciun fel de informaţii din lumea exterioară, nu i se permite să se spele, este hrănit din an în paşte) pentru că refuză să le destăinuie trădarea de care s-ar face vinovat. Este ameninţat cu moartea, iar într-o zi Joll pune la cale o mascaradă lugubră: îşi pune soldaţii să-l spânzure, doar pentru a-l elibera în ultimul moment, după ce magistratul imploră salvarea. După acest episod, nemaivăzând în el nicio ameninţare, magistratul este eliberat şi lăsat să hoinărească ori cerşească pe străzile oraşului. În tot acest timp, singurul semn al prezenţei barbarilor este distrugerea unui dig din apropiere, lucru care le compromite localnicilor recolta. Din forţele armate trimise de Joll să se lupte cu barbarii, un singur soldat se întoarce, şi acela mort. Temându-se că barbarii sunt în apropiere, Joll strânge soldaţii rămaşi prin oraş şi pleacă să-i înfrunte. Nativii se aciuează pe lângă oraş, temându-se şi ei de viitoarea înfruntare. După ce se rătăceşte prin deşert, colonelul este înfrânt, iar armata lui dezmembrată, fără, însă, să fi ajuns să se confrunte cu barbarii.

 

Impresii:

Aşteptându-i pe barbari este al cincilea roman semnat de Coetzee pe care-l citesc (celelalte patru fiind: Foe, Stăpânul Petersburgului, Viaţa şi vremurile lui Michael K. şi Ruşinea). Recunosc încă de la început că titlul m-a intrigat, acesta fiind principalul motiv pentru care mi-am dorit să parcurg această carte. Şi întorcând paginile, m-am lăsat cuprins de acţiunea deosebit de interesantă. Stilul, până să intru în atmosfera romanului, aproape că mi-a displăcut, însă după aceea mi s-a părut cât se poate de potrivit. Este oarecum frânt, frazele sunt în genere scurte şi închise, însă-n cuvintele lor izbutesc să redea o anume tristeţe ce reiese nu atât din viaţa pe care-o duce personajul principal, cât din evenimentele la care acesta ia parte, fără să le poată în vreun fel stopa. Nedreptatea este peste tot în jurul lui, iar oamenii se transformă, sub imperiul spaimei,  în măşti groteşti, magistratul părând în aceste circumstanţe singurul personaj normal. Spun în aceste circumstanţe, pentru că în mijlocul unei lumi normale, el ar fi fost cel care ar fi părut cel sărit de pe fix. Colonelul Joll, reprezentând aroganţa şi insolenţa, ipocrizia şi prostia Imperiului (Coetzee vorbeşte, fără îndoială, de Imperiul Britanic în cea mai glorioasă epocă a sa, când subjuga în numele civilizaţiei popoare şi tot în numele civilizaţie tortura prizonierii şi le impunea nativilor, după cum putem observa citind romanele lui Doris Lessing, condiţii greu de acceptat şi încă şi mai greu de îndurat), n-are habar de condiţiile terenului şi de situaţia de la graniţa Imperiului, el are de îndeplinit o misiune şi nu importă dacă sunt satisfăcute sau nu condiţiile care-au dus la existenţa acestei misiuni. Nu contează că oraşul trăieşte-n armonie cu ”barbarii”, el vine să-i protejeze pe unii şi să-i pacifice pe ceilalţi prin intermediul săbiilor şi armelor de foc, reuşind prin incompetenţa sa să distrugă atât pacea existentă cât şi propria armată. Cât timp este mâncare destulă se înţelege bine cu orăşenii, mulţi dintre aceştia aprobându-i comportamentul şi venerându-l chiar, însă în momentul în care resursele sunt pe ducă, generalul începe să-şi dea alama pe faţă: îşi lasă soldaţii să jefuiască magazinele, să devasteze locuinţele şi-i ameninţă pe cei care se grăbesc să părăsească oraşul cu închisoarea. Iar cei care pleacă nu-s deloc puţini: familii întregi ies noaptea mituind soldaţii, se adună la oarecare depărtare de oraş şi împreună străbat deşertul. În urma lor, casele le sunt imediat sparte. Dramul de inteligenţă de care colonelul pare să dea dovadă este îndreptat tot spre a face rău: torturează, le dărâmă nativilor corturile, şi-l eliberează pe magistrat din închisoare abia după ce s-a asigurat că i-a frânt spiritul şi că nimeni nu va mai pleca urechea la spusele lui. Suferinţa şi nedreptatea pe care magistratul este nevoit să le îndure sunt chiar însemnele Imperiului, sunt felul în care nativii resimt consecinţele civilizaţiei multpropovăduite. O mascaradă deplină, şi-o duplicitate care atinge perfecţiunea, salvatorii (în cazul de faţă soldaţii) ajungând să se confunde până la identificare cu torţionarii. În atare condiţii, romanul riscă să devină o alegorie, căci extrapolând evenimentele descrise ne putem da seama cum stăteau lucrurile în timpul Imperiul Britanic.

 

Citate:

Cînd unii oameni suferă pe nedrept, mi-am spus, este soarta celor care asista la suferinţa lor să sufere ruşinea situaţiei.

J.M. Coetzee – Stăpânul Petersburgului

     Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

 

Rezumat:

Aflat în cel de-al 49-lea an al vieţii sale şi căsătorit cu o femeie cu mult mai tânără decât el, F.M. Dostoievsky (da, scriitorul rus este personajul principal al acestui roman) vine din Dresda-n Petersburg pentru a-şi îngropa fiul vitreg, pe Pavel Alexandrovich, mort în condiţii suspecte. Dostoievscky, pentru a fi mai aproape de fiul său pe care nu-l consideră întru-totul dispărut din lumea aceasta, se decide să închirieze camera-n care-a locuit Pavel înainte de-a muri. În acelaşi timp încearcă să recupereze de la poliţie toate scrisorile şi scrierile fiului său şi descoperă că Pavel era membru într-o organizaţie nihilistă condusă de Sergey Nechayev, organizaţie care avea ca scop detronarea ţarului printr-o serie de asasinate menite să declanşeze o răscoală de largi proporţii. Dostoievsky se culcă de câteva ori cu gazda sa, Anna Sergeyevna, aceasta simţind că prin relaţia lor Dostoievsky încearcă să ajungă la fiica ei, Matryosha. În seara zilei când F.M. ar fi trebuit să se-ntoarcă-n Dresda, apare-n scenă Nechayev, care-i fură banii şi care învinovăţeşte poliţia pentru moartea lui Pavel.

 

Impresii:

Un roman straniu la prima vedere, filosofic la a doua. Deşi cea mai mare parte a evenimentelor descrise-n această carte sunt apocrife, există anumite elemente de legătură între scriitorul Dostoievsky şi personajul omonim. Însă mai importante decât evenimentele sunt gândurile şi întrebările pe care personajul principal şi le adresează, gânduri în strânsă relaţie cu temele romanelor semnate de acesta. Întâlnim astfel nenumărate conexiuni între scrierea de faţă şi Oameni sărmani (cartea preferată a Annei), Soţul etern (în antiteză cu chiriaşul etern menţionat de Anna), Adolescentul (fiul său), Amintiri din casa morţii (carte autobiografică), Idiotul (imaginea Europei vestice, a viciului de-a paria), Crimă şi pedeapsă (scopul scuză mijloacele, replică pe care i-o aruncă-n faţă Nechayev), Fraţii Karamazov (necontenitele ispite la care Dostoievsky îl supune pe Dumnezeu, precum şi acuzaţiile ce rezultă din tăcerea celui din urmă), dar mai ales Demonii (Nechayev este, de fapt, Stavroghin, cel al cărui plan era să dea foc Moscovei, convingându-i pe oameni că există celule de câte cinci persoane pregătite să-l dea jos pe ţar şi îndemnându-i să alcătuiască alte astfel de celule). Romanul este unul profund introspectiv şi filosofic, o analiză a durerii, a facerii şi a prefacerii, un lanţ de întrebări fără început şi fără sfârşit. Supus îndoielii necontenite, totul decade, doar Dumnezeu rămâne imuabil în această scriere, urmând totuşi să decadă-n ultima sa operă, Fraţii Karamazov, prin spusele, acuzaţiile şi îndoielile lui Ivan. Dostoievsky ne apare ros de întrebări, însetat de răspunsuri, înfrânt sub povara proprie sale vieţi care nu este nimic altceva decât o perpetuă căutare. O carte ce merită citită! Dar doar după parcurgerea întregii opere a lui Dostoievsky.

 

Citate:

‘What frightens us most about dying isn’t the pain. It is the fear that we must leave behind those who love us and travel alone. But that is not so, it is simply not so. When we die, we carry our loved ones with us in our breast. So Pavel carried you with him when he died, and he carried me, and your mother. He still carries all of us. Pavel is not alone.’

 

They pay him lots of money for writing books, said the child, repeating the dead child. What they failed to say was that he had to give up his soul in return.

 

 

J.M. Coetzee – Viaţa şi timpurile lui Michael K.

        Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

 

Rezumat

Simplu grădinar Cape Town şi nevoit să îndure umilinţa pe care buza sa de iepure o atrage, Michael K. este considerat de întreaga societate un idiot şi asta din pricina obiceiului său de-a nu vorbi prea mult şi-a refuza să dea explicaţii ori de-a prezenta evenimentele într-o ordine logică. În urma înrăutăţirii sănătăţii mamei sale, Michael K. renunţă la slujba sa şi se duce să o îngrijească. Însă dorinţa mamei sale este alta: de-a se întoarce în oraşul său natal, acolo unde a lucrat o bună perioadă de vreme ca femeie de serviciu pentru o familie înstărită. Michael K.  străduieşte să obţină permisul de călătorie (să nu uităm că vorbim de Africa de Sud în timpul aperheidului), însă strădaniile sale sunt în zadar. Aşa că încropeşte un cărucior în care-şi pune mama şi o porneşte spre Prince Albert. Pe drum, însă, mama sa, Anna K, moare. Michael se hotărăşte să-şi continue călătoria şi să împrăştie cenuşa mamei sale pe meleagurile natale. Fără acte, este obligat să muncească forţat preţ de câteva zile. Nici după ce ajunge pe moşia (acum în paragină) pe care-a lucrat cândva mama sale lucrurile nu par a sta mai bine pentru el, după ce se întâlneşte cu unul dintre fiii proprietarilor, care tocmai a dezertat din armată şi este în căutarea unui loc în care să se ascundă, Michael K. este iarăşi arestat pentru vagabondaj. Evadează, iar, după ce trăieşte câteva luni de zile ca un pustnic, hrănindu-se cu dovleci, lăcuste şi şopârle. Slab mort, ajunge să fie internat într-un spital, bănuit fiind că ar lucra pentru o bandă de tâlhari. Medicul care se îngrijeşte de el e fascinat de încăpăţânarea sa, de refuzul de-a mânca, precum şi de simplitatea care-l caracterizează.

 

Impresii:

Prin prisma locurilor descrise şi-a timpurilor surprinse, carte de faţă nu poate să fie altfel decât interesantă. Avem de-a face cu o ţară în plină prefacere, o birocraţie exasperantă şi o autoritatea care susţine că luptă pentru binele minorităţilor în vreme ce nu se arată câtuşi de puţin interesată de aceste minorităţi. Inegalitatea este la ea acasă, la fel şi cruzimea şi nepăsarea, toate foarte bine descrise de autor, fără a părea că s-ar situa de-o parte a alta a baricadei. Nu trage concluzii, nu arată cu degetul, permiţându-i astfel cititorului să-şi formeze o impresia cât mai clară despre situaţia existentă-n Africa de Sud. Şi spunând acestea, cartea pare a fi destinată locuitorilor acestei ţări, Coetzee oferindu-ne informaţiile fără nicio explicaţie ori introducere a lor într-un context mai larg. Peregrinările lui K. (personaj ce se aseamănă în anumite aspecte, şi nu doar prin prisma numelui, cu personajul din Verdictul lui Kafka – amândoi sunt în centrul unei lumi care pare total alienată şi lipsită de sens, cu reguli necunoscute) sunt peregrinările omul prin viaţă în căutarea păcii, a liniştii şi a unui loc care să-i aparţină. K. nu tânjeşte decât după o viaţă simplă, departe de forfota lumii. În afara lui, singurul personaj pozitiv şi complex pare a fi doctorul care-l îngrijeşte şi care vrea să-l elibereze din spital, în ciuda stării precare a lui Michael, care ajunge să cântărească la un moment dat 35 de kilograme. Doctorul ţine chiar şi un jurnal (a doua dintre cele trei părţi ale romanului fiind redată din perspectiva sa, Coetzee trecând de la persoana a III-a la a-ntâia) în care-şi pune tot felul de întrebări cu privire la trecutul, prezentul şi viitorul pacientului său, pentru ca la final să-l invidieze pentru simplitatea minţii şi legătura pe care acesta o are cu natura, un paradis care pentru doctor pare pentru totdeauna pierdut.  O carte bună, pe care-o citeşti dintr-o suflare. O carte care nu-ţi împinge sub nas sensuri, ci te îndeamnă să le cauţi.

 

Citate:

The way they talked, there should be a fence down the middle of the camp, men on one side, women on the other, dogs to patrol it at night. What they would really like—this is my opinion—is for the camp to be miles away in the middle of the Koup out of sight. Then we could come on tiptoe in the middle of the night like fairies and do their work, dig their gardens, wash their pots, and be gone in the morning leaving everything nice and clean.

Not a month after they opened the gates everyone was sick. Dysentery, then measles, then ‘flu, one on top of the other. From being shut up like animals in a cage. The district nurse came in, and you know what she did? Ask anyone who was here, they will tell you. She stood in the middle of the camp where everyone could see, and she cried. She looked at children with the bones sticking out of their bodies and she didn’t know what to do, she just stood and cried. A big strong woman. A district nurse. ‘Anyway,’ said Robert, ‘they got a big fright. After that they started dropping pellets in the water and digging latrines and spraying for flies and bringing buckets of soup. But do you think they do it because they love us? Not a hope. They prefer it that we live because we look too terrible when we get sick and die. If we just grew thin and turned into paper and then into ash and floated away, they wouldn’t give a stuff for us. They just don’t want to get upset. They want to go to sleep feeling good.’

Then as I sat at the nurse’s table in the evening, with nothing to do and the ward in darkness and the south-easter beginning to stir outside and the concussion case breathing away quietly, it came to me with great force that I was wasting my life, that I was wasting it by living from day to day in a state of waiting…

J.M. Coetzee – Foe

          Despre autor:

J. M. Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

 

 

Rezumat:

Scrisă din perspectiva Susanei Barton, cartea relatează întâmplările la care aceasta a luat parte: în timpul unei revolte pe vaporul pe care se afla, Susana este pusă pe barcă, iar după ce pluteşte în derivă pe apele Atlanticului naufragiază pe insula pe care locuieşte Robinson Crusoe şi Friday, personajele romanului lui Daniel Defoe. Pe insulă acţiunea lipseşte cu desăvârşire, Crusoe neîncercând în niciun fel să se salveze, Friday cu atât mai puţin, ori să-şi facă viaţa mai uşoară, singurul lucru pe care l-a construit în răstimpu-n care a trăit aici fiind o serie de terase megalitice menită să servească eventualilor naufragiaţi care vor veni după el, pentru că el, după cum însuşi mărturiseşte, nu are niciun fel de seminţe pe care să le fi putut planta pe aceste terase. Friday, cu limba tăiată, poate de negustorii de slavi, poate chiar de Crusoe, după cum speculează Susana, este cel care se ocupă de procurarea mâncării. După un an de vieţuit pe insulă, Susana împreună cu Friday şi Crusoe sunt salvaţi de o ambarcaţiune, însă cel din urmă nu supravieţuieşte voiajului către Europa. Dându-se drept soţia lui Crusoe, Susana se stabileşte în Anglia, încercând în tot acest timp să strângă bani pentru a-l trimite pe Friday înapoi în Africa, locul în care s-a născut. Şi metoda pe care-o găseşte de cuvinţă este de a-i vinde povestea sa, poveste pe care o relatează aproape în întregime sub forma unor scrisori, domnului Foe. Daniel Defoe.

 

Impresii:

Prima treime a romanului nu pot spune că m-a impresionat, Coetzee evitând să atace miezul problemei şi rotindu-se în jurul unor întrebări pe care Susana şi le adresează. Totul în jurul ei este static, plictiseală, nedumeriri şi întrebări la care nu-şi poate răspunde, Susana analizând cu luciditate, ori încercând să analizeze, căci informaţiile lipsesc, Crusoe fiind necomunicativ, Friday la fel, cel din urmă nerecunoscând decât un număr limitat de cuvinte, iar schimbarea vine în cele din urmă din exterior şi fiind reprezentată de nava care-i salvează. Deşi aproape lipsită de acţiune, prima treime este aproape sufocantă, suprasaturată de căutări şi întrebări. Odată cu urcarea la bordul vaporului, acţiunea are că-ncepe să curgă, însă este o falsă impresie: rămâne aproape statică, întrebările revenind în mintea Susanei asemenea unor coşmaruri de care nu poate scăpa. Foe, or Defoe, rămâne până spre final o figură misterioasă, acesta schimbându-şi adresa fără a-i adresa Susanei niciun cuvânt. Scrisorile ei rămân, în mare parte nerăspunse, iar tentativa sa de eliberare a lui Friday se izbeşte de caracterul oamenilor din jurul ei, oameni care fără niciun fel de scrupul l-ar vinde pe negru a doua oară în loc să-l ducă pe tărâmurile sale natale. În fine, Susana înţelege, ori sfârşitul relevă acest lucru, că eliberarea nu înseamnă Africa, ci limbajul. Capacitatea de-a te putea exprima, de-a putea spune ce-i în inima ta. Prin prisma sfârşitului, avem de-a face cu un roman parabolă, menit nu să răspundă unor întrebări rămase fără soluţie în romanul lui Defoe, ci să ridice altele, într-un şir nesfârşit, care o spirală, învălmăşind şi amestecând sensurile, căutând în tot acest timp calea către libertate.

 

Citate:

Chance had cast me on his island, chance had thrown me in his arms. In a
world of chance, is there a better and a worse? We yield to a stranger’s embrace or give ourselves to the waves; for the blink of an eyelid our vigilance relaxes; we are asleep; and when we awake, we have lost the direction of our lives. What are these blinks of an eyelid, against which the only defence is an eternal and inhuman wakefulness? Might they not be the cracks and chinks through which another voice, other voices, speak in our lives? By what right do we close our ears to them?

 

 

%d blogeri au apreciat asta: