Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice este cel de-al treilea roman scris de Haruki Murakami

Limba în care a fost scris: japoneză

Titlul în engleză: A Wild Sheep Chase

Anul apariţiei: 1982

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1970

Locul în care se petrece acţiunea: Japonia (Tokyo, Hokkaido)

Număr de pagini: 378

Ediţie: Polirom, 2005

Gen: dramă, postmodernism, suprarealism

Diverse: Este cel de-al treilea roman din Trilogia Șobolanului (primul fiind Ascultă vântul cântând, iar al doilea, Pintball 1973), iar pentru el Murakami a primit Noma Literary Newcomer’s Prize.

 

Despre autor:

Haruki Murakami s-a născut în Kyoto, Japonia, pe 12 ianuarie 1949. A tradus numeroase opere literare din engleză în japoneză și a scris mai multe romane și volume de povestiri scurte, numărându-se la momentul de față printre cei mai apreciați scriitori japonezi. Pentru scrierile sale a fost recompensat cu numeroase premii naționale și internaționale, printre care și Franz Kafka (despre care se spune că ar fi un indicator al premiului Nobel pentru Literatură) și Ierusalim. Depărtându-se de la romanul tradițional japonez și îmbrățișând cultura vestică, Murakami îmbină solitudine cu nihilismul, dându-le un aer fantastic, comparat uneori cu cel din scrierile lui Kafka.

 

Rezumat:

Personajul narator al acestui roman, al cărui nume nu-l cunoaștem, este co-partener la o firmă destul de mică de publicitate, care a părăsit de soția sa. După câteva analepse și prolepse menite să sugereze cauzele divorțului, acțiunea se poziționează într-un prezent 1978. Ca parte a meseriei sale, ajunge să cunoască și apoi să aibă o relație, cu o fată care lucra ocazional ca model, având în același timp și o slujbă cu jumătate de normă la o mică editură din capitala niponă. În paralel, personajul narator păstrează o corespondență unilaterală (adică doar primește scrisori, nu și trimite) cu un vechi amic de-al său, generic denumit Șobolanul. Într-o zi Șobolanul îi trimite în plin și o fotografie făcută de el (și un manuscris, pe care, dintr-un motiv sau altul, personajul narator nu ajunge să-l citească). După ce naratorul publică fotografia în umila sa revistă, este contactat de reprezentantul unul important interlop și amenințat să găsească una dintre oile prezente în fotografia făcută de Șobolan (ca o poveste secundară intercalată în cea principală, aflăm pe parcurs că respectivul interlop avusese o legătură personală cu o oaie asemănătoare celei din poză – o rasă inexistentă, se pare, cu o stea maronie pe spate. Ca urmare a acestei legături personale, explicată sub forma faptului că oaia ar fi intrat în el și ar fi început, încet, încet, (să-l ajute) să-i (să-și) conducă viața, din simplu criminal de război, omul ajunge una dintre cele mai influente persoane de Japonia. Naratorul pornește alături de prietena sa în căutarea oii fantastice, având ca punct de pornire scrisorile primite de la Șobolan, scrisori pe care se discerne vag ștampila oficiului poștal. Prima lor oprire este în Sapporo, unde se cazează la Hotelul Delfin. Coincidență sau nu, singurul locatar stabil al hotelului este și tatăl patronului, fost responsabil cu recensământul oilor. Discutând cu el, cei doi află că și acesta a avut o relație personală cu oaia, doar că oaia l-a folosit drept mijloc de transport, după care l-a părăsit fără niciun fel de remușcări și l-a înșelat, pardon, schimbat, cu interlopul. Recunoscând peisajul din poză, fostul responsabil cu recensământul oilor îi trimite pe cei doi în Hokkaido. Întrebând prin jur, cei doi izbutesc să ajungă în cele din urmă în locul în care a fost făcută poza. Apariția unui om îmbrăcat în oaie o determină pe prietena naratorului să se întoarcă în Sapporo, în timp ce naratorul este hotărât să rămână aici până când va ajunge să dea de Șobolan și de oaia cu pricina. Și ajunge.

 

Despre carte:

În căutarea oii fantastice este cel de-al șaptelea roman al lui Haruki Murakami pe care l-am citit și o spun sincer, printre cele mai slabe. Cel mai slab ar fi, totuși, Paintball 1973, urmat la o oarecare distanță de Iubita mea, Sputnik. Departe de Cronica păsării-arc ori Pădurea norvegiană, În căutarea oii fantastice este un roman lejer, scris de Murakami în prima sa tinerețe. Deși evenimentele se înlănțuie destul de bine (cu foarte mici, dar vizibile și supărătoare, excepții, cum ar fi strania și incredibila coincidență, marcă a unor cărți de-o calitate inferioară, de-a da tocmai peste fostul responsabil cu recensământul oilor chiar în hotelul în care s-au cazat. Bine, înțeleg că prietena naratorului, urecheata, avea ceva capacități extrasenzoriale, dar dacă tot le avea, de nu a pus direct mână pe hartă pe locul în care se afla, în Hokkaido, peisajul din poza cu pricina), romanul nu atinge profunzimea celor enumărate anterior. Fantasticul, în această instanță, este unul lipsit de veridicitate, cumva aplatizat prin însăși prezența sa pe scară largă de-a lungul cărții (șoferul, sunatul la Dumnezeu, urecheata), singura instanță în care se justifică ca parte a lumii murakamiene fiind secvența din final. Cum acest roman a fost scris înainte ca Murakami să atingă desăvârșirea ca autor, nu-l pot pune în aceeași categorie cu ultimele sale opere. În cazul de față mizează pe acțiune în  detrimentul ideilor și a digresiunilor (deși, în genere, romanele sale stau foarte bine la primul capitol), iar dialogurile, oarecum naive în romane precum Iubita mea, Sputnik, ori Pădurea norvegiană, aici riscă să devină ridicole. Dacă acesta carte este prima de Murakami pe care o citiți, există șanse destul de mari să vă placă, altfel riscați să fiți dezamăgiți de slaba și uneori naiva utilizare a motivelor abordate de autor în alte cărți de-ale sale.

 

Motive des întâlnite în romanele lui Haruki Murakami:

Pentru că tot am amintit mai devreme de motivele din opera lui Murakami, îmi permit să enumăr câteva (unele fiind simple idei, întâmplări ori instanțe la care Haruki recurge de parcă-ar face parte din recuzită):

– părăsirea. Toate (sau mai toate) personajele-narator ale lui Murakami sunt bărbați părăsiți de soțiile ori prietenele lor, acest lucru având de obicei loc la începutul cărții și reprezentând, de fapt, motorul care pune lucrurile în mișcare. Și tot de obicei, spre final are loc o a doua părăsire ori, în cazuri mult mai rare, împăcarea. Sensul din spatele acestor permutații are legătură cu al doilea motiv:

– neînțelegerea. Personajul-narator al lui Murakami, apatic și lipsit de imaginație, nu înțelege pe deplin lucrurile care se petrec în jurul său din simplu motiv că niciodată nu a stat să le observa cu îndeajuns de multă atenție ori să se îndoiască de ele în maniera existențialismului francez. Faptul că nu înțelege este și cauza pentru este părăsit. Desigur, la începutul cărții noi nu știm acest lucru, însă ajungem să-l descoperim pe parcurs. Împăcarea ori a doua despărțire din final vin să marcheze schimbările care au loc pe parcurs în mintea personajului, acestea fiind consecințele directe ale faptul că ajunge, în cele din urmă, să înțeleagă. Însă de obicei aceste înțelegeri sunt futile, ele nu ajung să explice nimic și-l plasează pe narator într-o situație similară cu cea de la începutul cărții. Înțelegând, în loc să fie descătușat, personajul-narator se găsește singur, alienat într-o lume alienată (motiv pentru care are loc și cea de-a doua părăsire roi despărțire. În romanele în care avem de-a face cu o împăcare, așa cum se întâmplă și în cazul cărții Iubita mea Sputnik, neînțelegerea este lipsită de coordonata ei existențială și kafkiană, fiind una lumească) și tot ce poate face este să-și accepte poziția. Cărți în care se petrece acest lucru: Cronica păsării-arc, La sud de graniță, la vest de soare, Pădurea norvegiană, Dans, dans, dans, În căutarea oii fantastice etc.

– căutarea. Aceasta survine ca urmare a primelor două. De fiecare dată imboldul este unul exterior (mai puțin în Pintball 1973, un alt roman lipsit de vectorul fantastic), reprezentat, într-o primă fază, de despărțirea naratorului de persoana iubită. Din acest moment, acesta încearcă să afle cauzele despărțirii, ajungând în cele din urmă la adevăratul imbold. În În căutarea oii fantastice, acesta se traduce prin amenințările la care recurg oamenii interlopului, în Cronica-păsării arc, la apariția Cretei și Maltei Kano. În mod similar stau lucrurile și în celelalte romane ale sale. Scopul subliminal și final al căutării nu constă în aflarea motivelor pentru care a fost părăsit, ci în găsirea sensului.

Pe lângă aceste motive principale, mai întâlnim și o serie de motive secundare și incidentală, precum și evenimente și locuri recurente. Primul dintre ele, des întâlnit în romanele nipone moderne și postmoderne, este pierderea celui de-al doilea război mondial și implicit bombardarea orașelor Nagasaki și Hiroshima. Într-un fel sau altul, distrugerea celor două orașe revine obsesiv, marcând cel mai important și tragic moment din istoria Japoneză modernă. Între condamnare și rușine, furie și acceptare, aceste evenimente par omniprezente. Niciun pas nu pare să fie făcut ignorându-le, niciun cuvânt spus uitându-le, nicio privire necunoscându-le. Ca parte a romanelor lui Murakami apare momentul 0, incidentele de la granița dintre Manchiuria și Mongolia care au degenerat în confruntare de proporții între forțele ruse și cele nipone de la Khalkhin Gol (Nomanhan, în japoneză), acestea din urmă suferind o înfrângere zdrobitoare. Deși episodul este relatat pe larg în Cronica păsării-arc, ecourile lui se fac simțite și în alte scrierile de-ale lui Murakami. În În căutarea oii fantastice, de aici vine interlopul cu oaia. Un alt element care revine constant este barul (Haruki Murakami, înainte să se apuce de scris, a fost patronul unui bar), precum și muzica. Pădurea norvegiană este denumită după melodia omonimă a celor de la Beatles, La sud de graniță, la vest de soare vine la de cântecul lui Nat King Cole, care este menționat și în În căutarea oii fantastice. Ar mai fi apoi oaia (partea nu doar a celor trei romane din Trilogia Șobolanului, Omul Oaie apărând și în Dans, Dans, Dans), sexualitatea, pierderea locului de muncă ș.a.

Yōko Ogawa – Îngrijitoarea şi profesorul

]ngrijitoarea şi profesorul (cunoscut şi sub titlul Darul numerelor ori Îndrăgita ecuaţie a profesorului) este un roman scris de Yōko Ogawa

Limba în care a fost scris: japoneză

Titlul în engleză: The Housekeeper and the Professor

Anul apariţiei: 2003

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârşitul secolului XX

Locul în care se petrece acţiunea: Japonia

Număr de pagini: 180

Ediţie: Picador, 2009

Subiect: experienţe inter-culturale

Diverse: cartea a fost ecranizată în 2006, filmul numindu-se The Professor’s Beloved Equation

 

Despre autor:

Yoko Ogawa este o scriitoare japoneză, născută pe 30 martie 1962 în Okayama. A scris peste 20 de romane (doar câteva dintre ele au fost traduse în engleză) pentru care a primit mai multe premii. Pe pagina de wikipedia dedicată ei, văd că a fost lăudată de Kenzaburō Ōe, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Rezumat:

Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva unei îngrijitoare care, prin intermediul agenţiei la care lucra, ajunge în slujba Profesorului, un bătrân de 64 de ani cu probleme de memorie (de când a suferit un accident – eveniment care a avut loc cu aproximativ 30 de ani înainte – acesta nu mai poate forma amintiri noi, tinerea lui de minte pornind de la 0 la fiecare 80 de minute.).  Cumnata Profesorului, cea care se ocupă de formalităţi (înaintea prezentei îngrijitoare, alte 8 au fost angajate şi concediate), nu doreşte să fie deranjată de îngrijitoare, motiv pentru care, deşi ea casa Profesorului se află în curtea ei, cele două nu se văd niciodată. Cum Profesorul se arată îngrijorat de faptul că îngrijitoarea şi-a lăsat singur fiul acasă, îi cere acesteia să vină cu el la muncă. În curând între cei trei se formează o relaţie specială. Îngrijitoarea este însă concediată în momentul în care cei trei, după ce au asistat la un meci de baseball, se întorc târziu acasă, iar ea şi fiul său aleg să doarmă la Profesor peste noapte. După o lună, însă, când fiul îngrijitoarei (căruia profesorului îi spune Root – radical – din pricina capul său neted) vine să-l viziteze pe Profesor, cumnata acestuia decide să o reangajeze pe cea pe care o dăduse afară.

 

Impresii:

Nici eu nu ştiu de ce m-am apucat să citesc această carte; am dat peste ea şi, scrutând primele  pagini, m-am trezit atras de stilul simplu şi curat folosit de autoare. Prin prisma acestei simplicităţi, la care se mai adaugă şi un grad ridicat de sinceritate, întregul roman lasă impresia unei mărturisirii, fără să fie într-adevăr vorba de aşa ceva. Este, totuşi, o operă de ficţiune care se roteşte nu atât de mult în jurul personajelor ori evenimentelor cât a atracţiei deosebite pe care o reprezintă pentru Yoko Ogawa numerele (şi, după finalizarea lecturii, cred că microbul, din copilărie sădit în mine, a început să se dezvolte dintr-o dată, îndemnându-mă să-i caut şi cartea de nonficţiune O introducere în lumea celei mai elegante matematici). Despre idee nu pot spune că este una foarte originală (aceasta stând la baza filmului Memento, film în care este, în opinia mea, mult mai bine valorificată) şi nici abordarea nu este una ieşită din comun, autoarea neepatând prin nimic, dar cu toate acestea cartea place, pentru că este, după am mai spus, sinceră şi simplă. Cu excepţia profesorului, personajele nu sunt atent redate, ci doar fugitiv, la fel fiind tratate şi firele narative adiacente acţiunii principale. Exista loc de mai bine, fără nicio urmă de îndoială, însă în modul în care autoarea a conceput-o, cartea în sine posedă personalitate. Dacă vă pică în mână, eu zic că merită să-i acordaţi câteva ore.

Yukio Mishima – Sete de viaţă

     Despre autor:

Yukio Mishima (1925 – 1970) este unul dintre cei mai de seamă scriitori japonezi, cochetând, printre altele, şi cu actoria şi regia. L-a admirat foarte mult şi a fost ataşat de Yasunari Kawabata, însă în momentul în care acesta a fost recompensat cu premiul Nobel pentru Literatură, Yukio Mishima şi-a dat seama că şansele sale de-a fi recompensat cu acelaşi premiu s-au redus la zero. Pe 25 noiembrie 1970 a încercat o lovitură de stat, dar în momentul în care a fost luat în derâdere de soldaţii gărzii imperiale, s-a închis în palat şi s-a sinucis.  Printre cele mai cunoscute opera ale sale se numără cele patru romane din tetralogia Marea Fertilităţii, dar şi Templul de aur şi Confesiunea unei măşti. A publicat 34 de romane, 50 de piese de teatru, 25 de volume de povestiri scurte şi 35 de volume de eseuri.

 

Personaje:

Etskuto (soţia lui Ryosuke, amanta lui Yakichi), Ryosuke (soţul lui Etsuko, fiul lui Yakichi), Kesuke (fratele lui Ryosuke, fiul lui Yakichi), Chieko (soţia lui Kesuke), Saburo (grădinarul lui Yakichi), Miyo (slujnica lui Yakichi).

 

Rezumat:

Romanul începu cu Etsuko Sugimoto întorcându-se în casa socrului ei după ce i-a cumpărat grădinarului o pereche de şosete. Soţul lui Etsuko a murit de febră tifoidă cu ceva timp în urmă, lăsând-o încă de tânără văduvă. Împreună cu fratele soţului ei, Kesuke, şi cu soţia acestuia, Chieko, Etsuko trăieşte în casa socrului şi lucrează, alături de cei doi, pentru el. Deşi îl găseşte dezgustător, Etsuko, pentru a continuă să locuiască în respectiva casă, începe o relaţie cu socrul său, deşi îl iubeşte pe Saburo, grădinarul căruia i-a cumpărat la începutul cărţii şosete. Saburo, însă, nu-i împărtăşeşte dragostea, arătându-se total indiferent farmecelor ei, indiferenţa şi cuvântul care-l descrie cel mai bine. Etsuko îşi aminteşte adeseori de ultimele zile din viaţa soţului său, de mersul la spital şi de cât de liniştită se simţea în acelea clipe. Nu îl iubea, aproape că-l ura, însă dorea ca el să trăiască pentru a se şi a-l persecuta. Când Saburo o lasă însărcinată pe Miyo, slujnica, iubirea obsesivă a lui Etsuko atinge paroxismul. Îl convinge pe Yakichi, socrul ei, să o alunge pe Miyo în momentul în care Saburo pleacă la părinţii săi pentru a le vorbi de-o eventuală căsătorie. La întoarcere, deşi Saburo îşi dă seama că Etsuko este în spatele alungării concubinei sale, rămâne indiferent. Aceeaşi indiferenţă o arată şi faţă de Etsuko în momentul în care aceasta îi mărturiseşte dragostea sa, determinând-o să-l omoare. Îl îngroapă apoi, cu ajutorul lui Yakichi.

 

Impresii:

Romanul de faţă, al treilea scris de Yukio Mishima, se deosebeşte total de precedentul: dacă în Confesiunea unui măşti acţiunea se desfăşoară de-a lungul a aproape 20 de ani, în Sete de viaţă aceasta este condensată în mai puţin de o lună, şi dacă-n prima acţiunea este liniară, implicând un număr limitat de personaje şi niciun fel de intrigi secundare, în cea de faţă întâlnim mai multe personaje principale între care se ţese o intrigă complexă. Firul epic nu mai este liniar, Mishima folosindu-se de fluxul conştiinţei pentru a-i sonda lui Etsuko trecutul şi a o contura cât mai bine. Şi-n fine, spre deosebire de cea dintâi, Sete de viaţă este scrisă la persoana a treia, conferindu-i autorului mai multă libertate de exprimare, lucru care se reflectă în stil: cel mai adesea acesta este descărnat, cu intervenţii minime şi tăioase din partea naratorului, însă din când în când lasă să se vadă dezgustul ce mocneşte-n Etsuko, precum şi obsesia ei faţă de Saburo. Dragostea ei nu este doar obsesivă, este şi flagelatoare. Îşi cere victime şi o consumă sufleteşte. Însă triunghiul amoros nu pare a se limita la Etsuko, Samuro şi Yakichi, între ei interpolându-se imaginea aproape omniprezentă a lui Ryosuke. Toate personajele, inclusiv copiii lui Etsuko şi cei ai lui Chieko, care au un rol secundar, trăiesc toate sub acelaşi acoperişi, destinele lor fiind astfel inextricabil legate.

 

 

Yukio Mishima – Confesiunea unei măşti

     Despre autor:

Yukio Mishima (1925 – 1970) este unul dintre cei mai de seamă scriitori japonezi, cochetând, printre altele, şi cu actoria şi regia. L-a admirat foarte mult şi a fost ataşat de Yasunari Kawabata, însă în momentul în care acesta a fost recompensat cu premiul Nobel pentru Literatură, Yukio Mishima şi-a dat seama că şansele sale de-a fi recompensat cu acelaşi premiu s-au redus la zero. Pe 25 noiembrie 1970 a încercat o lovitură de stat, dar în momentul în care a fost luat în derâdere de soldaţii gărzii imperiale, s-a închis în palat şi s-a sinucis.  Printre cele mai cunoscute opera ale sale se numără cele patru romane din tetralogia Marea Fertilităţii, dar şi Templul de aur şi Confesiunea unei măşti. A publicat 34 de romane, 50 de piese de teatru, 25 de volume de povestiri scurte şi 35 de volume de eseuri.

 

Rezumat:

Confesiunea unei măşti este un roman cu valenţe autobiografice, scria la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului-narator, Kochan. Acesta îşi povesteşte viaţă începând, poate puţin neplauzibil, cu momentul în care s-a născut şi continuând cu imaginea unui cavaler care i se întipăreşte în memorie de pe la vârsta de 4 ani. Mai târziu, aflând că respectivul cavaler era de fapt o femeie (Ioana d’Arc) suferă o mare decepţie. Din pricina constituţiei sale astenice, Kochan este marginalizat în timpul şcolii şi priveşte la început cu invidie, apoi cu fascinaţie, trupurile viguroase ale colegilor săi şi îndeosebi de al lui Omi. Modul în care Kochan îl priveşte pe Omi depăşeşte fascinaţia, intrând în zona dorinţelor sexuale. Pentru că de fapt Kochan este homosexual şi ştiindu-se diferit încearcă nu doar să ascundă acest lucru, dar şi să încerce să fie normal. Iar de aici vina toată drama sa. Este măcinat de întrebări, de remuşcări, îngenunchiat de neputinţă. După ce află că Omi a fost exmatriculat, Kochan se retrage şi mai mult în sinea sa. Ajungând în ciclul superior de învăţământ conform organigramei nipone, Kochan se împrieteneşte cu Nukada şi prin intermediul lui o cunoaşte pe Sokonu, sora acestuia. În pofida naturii sale, se forţează să se îndrăgostească de ea şi întreţin o minimă corespondenţă în timpul celui de-al doilea război mondial. Deşi cochetează cu ideea morţii, găsind-o romantică şi sperând, fără ca totuşi să o facă pe deplin, că profeţia lui Omi, potrivit căreia o să moară înainte să ajungă la 19 ani, o să de adeverească, Kochan minte la înrolarea în armată, iar doctorul îl lasă la vatră, diagnosticându-l cu oftică. Kochan lucrează într-o fabrică de armament, întâlnindu-se în rarele permisii pe care le are cu Sokonu. Când familia ei aduce îi trimite o scrisoare în care-l întreabă ce intenţii are şi dacă se gândeşte sau nu la căsătorie, Kochan se eschivează. Câteva luni mai târziu Sokonu se căsătoreşte cu altcineva.

 

Impresii:

Chiar şi cu minimele informaţii pe care le aveam când am început să citesc această carte despre autorul ei, mi-am putut da seama că este, cel puţin în parte, autobiografică, după felul în care personajul-narator al lui Mishima vede anumite lucruri, după detaliile asupra cărora zăboveşte şi după claritatea introspecţiei. Iar o carte scrisă la persoana întâi la doar 24 de ani este aproape imposibil să nu conţină anumite date autobiografice. Conflictul este unul interior, Kochan străduindu-se din răsputeri nu doar să-şi ascundă homosexualitatea, dar şi să se integreze. Acolo, în mintea sa, se desfăşoară adevărata bătălia, acolo se formează şi se modifică realitatea şi tot acolo se nasc întrebările şi răspunsurile care vor contribui la formarea personalităţii sale. Am putea spune că influenţa împrejurărilor este aproape minimă asupra sa, după cum reiese şi din importanţa scăzută care i se acordă războiului. Nu ia parte la frenezia care pare să agite lumea din jurul său şi vede războiul şi implicit moartea în timpul luptei într-un fel romantic şi visător. Visează dă moară, chiar dacă îşi doreşte să trăiască. Doreşte să fie normal, însă îşi dă seama că este cu neputinţă. De aceea şi ajunge să se întrebe dacă nu cumva este mai bine să rămână aşa cum este şi să continue să se ascundă de ceilalţi. Kochan nu este un caracter slab, doar indeciz şi neintegrat, lucrul acesta fiind cel mai bine evidenţiat în momentul în care pune faţă-n faţă lumea lăuntrică şi cea exterioară. Neliniştile lui sunt bine redate, Mishima evitând căderea în penibil ori teribilismul de dragul teribilismului, concentrându-se să prezinte cu minuţiozitate şi veracitate încurcatele iţe sufleteşti. Dacă l-ar fi descris din afară, dacă ar fi recurs la persoane a treia, fără îndoială că Kochan ar fi părut un personaj obtuz, aproape meschin, însă identificându-se cu el, Mishima ni-l prezintă în plenitudinea complexităţii sale. O carte bună, care i-a adus autorului notorietatea, propulsându-l pe prima scenă a literaturii nipone.

 

Citate:

Într-o relaţie reciprocă aşa cum este iubirea, trebuie să dăruieşti acelaşi lucru pe care-l ceri din partea celuilalt.

 

Toţi spun că viaţa este o scenă, dar majoritatea oamenilor nu par să devină obsedaţi de această idee, cel puţin nu la o vârstă atât de fragedă ca mine. Până să ies din copilărie am devenit ferm convins că astfel stau lucrurile şi că trebuie să-mi joc rolul fără să-mi dezvălui vreodată adevărata identitate.

 

Nu am mai văzut niciodată o fabrică atât de ciudată. În ea toată tehnica modernă, toată ştiinţa, împreună cu mintea raţională şi precisă a celor mai străluciţi oameni erau dedicate unui singur scop – moartea.

 

I-am acoperit buzele cu buzele mele. A trecut o secundă. Nici cea mai mică senzaţie de plăcere. Două secunde. Este la fel. Trei secunde… Am înţeles totul.

 

Mi-era indiferent dacă aveam să câştigăm războiul sau nu. Tot ce doream era să încep o viaţă nouă.

 

 

Yasunari Kawabata – Ţara Zăpezii

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Ţara zăpezii (Yukiguni) este denumirea unei regiuni din Japonia în care în timpul iernii stratul de zăpadă poate să depăşească trei, patru metri. În acest ţinut destul de izolat de restul Japoniei, şi mai exact într-o localitate balneoclimaterică unde vizitatorii vin de la mari distanţe pentru a se bucura de binefacerile izvoarelor calde din regiune, Shimamura (un expert autoproclamat în balet, de viţă nobilă şi căsătorit) o întâlneşte pe Komako. Deşi la început, din pricina vârstei sale şi a lipsei de experienţă, pretinde că nu ar fi gheişă, Komako se vede nevoită mai târziu să admită că a învăţat singură tehnicile din obligaţie morală faţă de Yukio. Se zvoneşte chiar că ar fi logodnica lui, deşi nu este adevărat. După câteva zile petrecute împreună, Shimamura se întoarce la familia sa, promiţându-i gheişei că o să se întoarcă în primăvară cu ocazia unei festivităţi locale, însă nu se ţine de promisiune. Se văd în toamna anului următor, iar Komako îi reproşează că nu s-a ţinut de promisiune, ea însăşi venind în februarie de la oarecare depărtare pentru a se întâlni. Komako, care s-a angajat pentru patru ani la stabilimentul unui localnic, îşi vede de clienţii ei, participând la petrecerile la care este invitată, furişându-se uneori până la casa în care locuia Shimamura pentru a sta cu el şi a-i vorbi, în pofida faptul că era beată. Cartea se încheie cu Shimamura şi Komako grăbindu-se către incendiul care-a izbucnit în sat.

Impresii

Ţară zăpezii este una dintre cele trei cărţi menţionate de juriul care i-a acordat lui Kawabata premiul Nobel pentru literatură, celelalte două fiind O mie de cocori şi Vechea Capitală. Momentul culminant lipseşte şi de această dată, iar acţiune nu pare să ducă undeva. În pofida dialogurilor care ocupă mai multe pagini, romanul întreg pare o descriere.  Şi asta din pricina lipsei tensiunii, a încordării, a conflictului. Propoziţiile sunt scurte, frânte, haikuri în care autorul condensează nu doar o filozofie de viaţă, ci parcă însăşi viaţa. Nu există surplus, nu există amănunte de prisos ori scene care ar fi putut să lipsească. Paragrafele sunt bine legate, personajele puternic individualizate. Între ele nu există neînţelegeri, doar o acceptare placidă a destinului, singurele momente în care se smulg din uniformitatea conştiinciozităţii lor fiind cele în care discută despre lucruri insignifiante. În ele, în aceste lucruri lipsite de importanţă, găsesc nostalgia trecerii timpului şi-a devenirii. La fel ca şi-n celelalte opere ale lui Kawabata, realitatea nu pare falsificată, ci stilizată. Detaliile au adeseori o însemnătate mai mare decât acţiunea în sine, fapt bine evidenţiat prin stilul minimalist folosit de autor. Finalul este de excepţie. Kawabata nu ne spune cum se sfârşeşte relaţia dintre cei doi, ci îşi îndreaptă atenţia asupra Căii Lactee, care revine obsesiv în ultimele pagini, deşi până-n acel moment nu-mi aduc aminte să mai fi apărut prin carte. Stelele, asemenea văpăilor cu care ajung să se confundă, sunt simboluri ale frumuseţii şi-n acelaşi timp ale depărtării. Însă cel mai mult mi-a plăcut modul în care autorul redă viaţa şi tradiţiile japoneze, fără a se pripi să tragă concluzii, fără a-şi judeca în vreun fel personajelor. Chiar dacă Komako este gheişă, iar Shimamura are acasă o familie, relaţia lor este pură şi se bazează nu atât pe-o înţelegere reciprocă, dar pe-o înţelegere a vieţii în general.

Yasunari Kawabata – O mie de cocori

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Cartea de faţă este structurată în cinci părţi (O mie de cocori, Dumbrava în amurg, Reprezentarea Shino, Rujul mamei sale şi Stea dublă). Kurimoto Chikako este gazda ceremoniei ceaiului la care, alături de Mitani Kikuji, fiul răposatului său amant şi personajul central al cărţii, iau parte şi Inamura Yukiko (o fată frumoasă cu care Chikako doreşte să-l căsătorească), doamna Ota (cealaltă amantă a tatălui lui Kikuji) şi Fumiko (fiica doamnei Ota) . Deşi o admiră pe Yukiko (pe care, datorită fişiului pe care-l poartă şi-al cărui motiv sunt cei o mie de cocori la care face referire titlul, o numeşte Fata celor o mie de cocori), Kikuji este iritat atât de intenţia lui Chikako, cât şi de faptul că nu ştiuse nimic despre aceasta înainte să dea curs invitaţiei. Înaintă să părăsească oraşul, Kikuji are o relaţie cu doamna Ota. Presat de stăruinţele lui Chikako, se întoarce în Kamakura şi ia parte la o a doua ceremonie, în urma căreia se arată dacă nu dornic măcar dispus să-şi împartă destinul cu Yukiko. Chikako o înştiinţează pe doamna Ota de căsătoria celor doi, iar după o discuţie de altfel calmă cu Kikuji, doamna Ota se sinucide. În urma acestui gest, Kikuji, spre disperarea lui Chikako, nu mai doreşte să o ia pe Yukiko de soţie. După un timp oarecare, Chikako îi spune că atât Fumiko (de care Kikuji se apropiase suficient de mult încât să-şi dorească să o ia de nevastă) cât şi Yukiko s-a căsătorit. Întâmplător intrând în legătură cu cea dintâi, Kikuji află că Chikako l-a minţit. Kikuji pleacă să o întâlnească, însă nu o găseşte acasă şi îşi dă seama că şi Fumiko s-a sinucis.

Impresii

O mie de cocori este una dintre cărţile menţionate de juriul care i-a acordat lui Kawabata premiul Nobel pentru literatură. Asemenea celorlalte romane semnate de acesta, şi cel de faţă este succint, cu o acţiune liniară, fără niciun fel de climax, tensiunea reieşind în principal din relaţia dintre personaje. Stilul este minimalist, cu fraze scurte dar puternice precum sentinţe ce nu admit reconsiderări, Yasunari Kawabata împrumutând elemente din poezia japoneză, multe dintre descrierile sale fiind de fapt haikuri, iar un capitol întreg putând fi considerat haibun (Ex: Deşi norii nu sunt grei, nu-şi dă seama unde este steaua. Norii se deschid în apropierea orizontului. Roşul palid devine profund acolo unde atinge acoperişul caselor.). Din acelaşi motiv dialogurile par marcate de încrâncenare (mai ales cele dintre Kikuji şi Chikako) ori nostalgie (cele dintre Kikuji şi doamna Ota). Naratorul intervine rar, lăsându-şi personajele să evolueze prin intermediul replicilor şi mulţumindu-se să le despartă când ţi când doar pentru a le plasa într-un decor vibrant, schiţat dintr-o singură trăsătură de penel, fără ştersătură şi fără a reveni a doua oară. Vocea auctorială este de fiecare dată directă, însă niciodată moralizatoare, evitând să se pronunţe, evitând să tragă concluzii. Atent la detalii, Kawabata uzitează pe scară largă simbolistica, obiectele ajungând să reprezinte idei, amintiri, sentimente. Două dintre acestea sunt evidente: semnul din naştere al lui Chikako, care pare să-i marcheze viaţa şi despre care doamna Ota şi Kikuji discută pe larg, şi vasul Shino pe care, după moartea mamei sale, Fumiko i-l dăruieşte lui Kikuji, dar pe care în cele din urmă îl sparge, eliberându-l parcă pe Kikuji de influenţa doamnei Ota. Căci eliberarea, sau mai degrabă iluzia şi imposibilitatea realizării ei, pare a fi tema centrală a acestui roman. Chikako nu se poate elibera de impresia pe care semnul ei îl are asupra altora, Kikuji nu poate ieşi din umbra tatălui său, adeseori întrebându-se pe cine vede doamna Ota în el, iar doamna Ota de dragostea pe care i-a purtat-o cândva tatălui şi pe care acum, în numele lui, i-o poartă fiului. Există un mod tragic de-a spune că istoria se repetă, că suntem victimele propriilor noastre prejudecăţi şi că, într-un final, trebuie să ne alegem singuri destinul. Deşi tocmai din faţa destinului nu par personajele lui Kawabata a scăpa. Deşi Inamura Yukiko este doar un personaj secundar, la care se face adesea referire dar care nu apare în prea multe scene, titlul face totuşi referire la ea şi la modelul de pe fişiul ei. Să fie în acest model cusute personajele fără putinţa de-a ieşi din tiparul în care pare să-i fi turnat destinul? Să fie Yukiko un model spre care Kikuji aspiră, dar pe care-l refuză?

Dansatoarea din Izu

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Impresii:

Volumul Dansatoarea din Izu, ce i-a adus lui Kawabata notorietatea, cuprinde mai multe povestiri dintre care cea mai importantă şi după părerea mea bine scrisă este cea omonimă. Mai multe dintre ele au un caracter uşor moralizator (Ura!, Prinţesa palatului dragonului, Drumul de miere, Castitate sub acoperiş), în care coordonatele temporale în care este amplasată acţiunea sunt vagi, iar personajele arhetipale. Însă mai există şi o altă categorie de povestiri, cele autobiografice. Acestea se rotesc în jurul pierderii părinţilor, dar mai ales a bunicului. În Jurnalul celui de-al 16-lea an, Kawabata redă zilele imediat premergătoare morţii acestuia, zile în care autorul trebuia să-şi ajute bunicul să urineze. Kawabata revine de mai multe ori şi la vârste diferite (ultima dată făcând pe la 50 de ani) asupra acestui jurnal, de fiecare dată rectificând anumite erori intenţionat comise. În Ulei, autorul leagă repulsia faţă de ulei de moartea mamei sale de care nu-şi mai aminteşte absolut nimic, iar în Maestrul Funeraliilor descrie cum a ajuns, mergând la nenumărate înmormântări, să poarte această poreclă.

Dansatoarea din Izu este o reprezentare succintă a primei iubiri: un student aflat în călătorie prin peninsula Izu întâlneşte o trupă de dansatori ambulanţi şi, la invitaţia lor, înnoptează la acelaşi han. De când i-a văzut, studentul doreşte să se afle în preajma dansatoarei din Izu, a cărei frumuseţe l-a fermecat.  Stilul descărnat m-a dus cu gândul la De veghe în lanul de secară, însă în cazul de faţă este nu doar sincer, dar şi profund. Tristeţea reiese atât din imposibilitatea de-a petrece prea mult timp alături de ea (bătrâna din grup nu doreşte să-i lase să meargă singuri la film), cât şi din fapt că studentul trebuie să se întoarcă în curând în Tokyo pentru a-şi continua cursurile. Descrierile, atât ale naturii cât şi ale personajelor, sunt pe cât de sumare pe atât de reuşite, iar felul candid în care personajul-narator vede lucrurile îl situează pe acelaşi plan cu Werther din romanul lui Goethe. Climaxul este înlocuit cu inexorabilul deznodământ, iar faptul că Kawabata nu dezvoltă şi mai mult relaţia dintre cei doi îl îndepărtează de la un dramatism şi patetism care ar fi putut părea inutile. Cu toate acestea, mi-aş fi dorit ca povestea dintre cei doi să continue.

Yasunari Kawabata – Maestrul de go

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Prin cartea de faţă, autorul ne introduce într-o lume complet străină, în care valorile morale sunt deosebite de cele pe care le acceptăm fără a le supune analizei. Romanul relatează ultima partidă de go a maestrului Honinbo Shusai precum şi moartea acestuia, evenimente la care Yasuri Kawabata participă în mod direct, acesta lucrând la vremea respectivă ca jurnalist şi încercând să-i ţină pe cititori la curent cu evoluţia meciului care se întinde pe nu mai puţin de şase luni. Începutul este de fapt sfârşitul cronologic, Yasuri fiind preocupat cu fotografierea cadavrului maestrului. Autorul se afundă apoi în amintiri şi redă întreaga partidă. Era meciul de retragere al maestrului, iar Otaké este mult mai tânărul său adversar. Pe măsură ce lucrurile evoluează, starea lui Honinbo se înrăutăţeşte treptat, iar evoluţia sa (începând cu piesa 121, dacă-mi aduc bine aminte) este din ce în ce mai slabă. Cu toate acestea continuă să joace până la final, fiind chiar de acord cu doleanţa adversarului său de-a amâna pentru o zi una dintre întâlniri. Shusai pierde, însă, iar câteva zile mai târziu moare.

Impresii

Kawabata consideră aceasta carte ca fiind cea mai bună pe care-a scris-o şi, observând stilul minimalist, dar profund, nu este de mirare că mai mulţi critici literari au încercat să găsească în acest roman anumite analogii cu al doilea război mondial. Începutul este unul puternic, fără să deschidă totuşi prea multe uşi, pentru că dezvăluind finalul şi adoptând un stil succint şi totodată tragic orizontul de aşteptare al cititorului este unul limitat. Însă tocmai pe acest tragism cred că a şi mizat Kawabata, fiecare frază de-a sa părând să aibă un dublu înţeles. Gesturile celor doi competitori sunt descrise uneori cu minuţiozitate, autorul oprindu-se deseori asupra condiţiei lor fizice, însă niciodată nu le descrie sentimentele. Şi cu toate acestea, prin gesturile lor, prin modul în care surprinde natura, prin replicile dramatice, sentimentele le sunt foarte bine redate. Avem parte de un conflict între generaţii, maestrul (simbolul al tradiţionalismului nipon şi al valorilor intrinseci, ancestrale) având aproape dublul vârstei adversarului său (simbol al accidentalismului, al influenţelor venite din afară şi al goanei după succes şi eficienţă). Felul său de-a juca este unul calculat, acesta fiind absorbit de joc, pe când Otaké profită de noile reguli ale competiţiei, obţinând prin intermediul acestora un avantaj pe care Honinbo îl consideră nedrept. Însă nu există neînţelegeri evidente între ei, totul pare a se desfăşura pe un plan secund, autorul transpunând lupta din afara într-una interioară. Una pe care maestrul nu are cum să o câştige, lucru pe care pare să-l ştie încă de la început. O carte care-ţi lasă un gust amar, asemănându-se pe alocuri cu Străinul lui Camus şi, prin pofida subiectului abordat şi a vocii auctoriale, cu O moarte liniştită de Simone de Beauvoir. În opinia mea, marele merit al lui Kawabata constă în imortalizarea aproape picturală a unei întâmplări reale, ce relevă mai multe decât lasă să se înţeleagă.

Apariţie editorială – Timpul nu aşteaptă pe nimeni

La editura niponă Tokio Sogensha a apărut de curând cartea intitulată ‘Timpul nu aşteaptă pe nimeni‘, o antologie în care apar şi doi scriitori români: Roxana Brînceana şi Ona Frantz. .