Posts tagged ‘jose saramango’

Jose Saramango – Toate numele

          Despre Autor

          Jose (de Sousa) Saramango s-a născut pe 16 noiembrie 1922 şi este, până în prezent, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură (premiu ce i-a fost acordat în anul 1998). Comunist, pesimist şi ateu, Saramango a avut de suferit din cauza convingerilor sale, intrând adesea în conflict cu Biserica Catolică (mai ales după ce-a publicat romanul Evanghelia după Iisus Hristos). A murit în 2010, la vârsta de 87 de ani, din cauza leucemiei.

Rezumat

Domnul José este de mai bine de douăzeci de ani funcţionar al Arhivei Generale a Stării Civile, o instituţie stranie (dintr-un oraş despre care nu ni se spune nimic) în care sunt păstrate, într-o ordine din ce în ce mai precară, fişele (care conţin data naşterii, cea a căsătoriei, a divorţului şi eventual şi cea a morţii) tuturor locuitorilor din oraş pe o perioadă ce se-ntinde hăt-departe în trecut. Spre deosebire de celelalte personaje (ale căror nume nu-l cunoaştem, acestea fiind denumite în funcţie de-o particularitate de-a lor, cum ar fi: inspectorul, bătrâna din apartamentul din dreapta de la parter ş.a.m.d.), Domnul José are o mică şi ciudată pasiune, şi anume aceea de a colecţiona toate articolele şi datele referitoare la cele mai importante o sută de personalităţi ale urbei. Astfel, intrând pe ascuns într-o zi în Arhivă (locuinţa sa având o uşă comună cu aceasta) şi sustrăgând fişa unui înalt prelat, ia din greşeală şi fişa unei femei născute cu mai bine de 30 de ani în urmă. Fire curioasă şi tipicară, Domnul  José porneşte în căutarea respectivei persoane, interogându-i vecinii de la vechea adresă şi pătrunzând chiar şi-n şcoala în care aceasta învăţase şi-n care, fără să ştie, acum preda. Cum îşi cam neglijează munca, domnul  José ajunge în vizorul Conservatorului, cel mai înalt din funcţionarii care lucrează în Arhivă. După mai multe peripeţii, ajunge să dea de femeia respectivă numai pentru a afla că se sinucisese cu o zi în urmă. Dorind să-i vadă mormântul, Domnul  José se duce la cimitir, unde dă de un oier care nu avea altă preocupare decât aceea de-a schimba între ele pietrele de mormânt ale persoanelor îngropate în colţul sinucigaşilor. Dezamăgit, Domnul  José se întoarce acasă, acolo unde este aşteptat chiar de către Conservator. Acesta din urmă, în loc să-l mustre, îi oferă cheia Arhivei şi-l îndeamnă să distrugă fişa pe care era scrisă data morţii respectivei femei.

Impresii

Cu Saramango pot spune că am început cu stângul, prima carte scrisă de el şi pe care eu am citit-o fiind Peştera, un roman mai degrabă plictisitor decât interesant. M-am decis totuşi să răsfoiesc şi Toate numele şi după ce-am parcurs primele pagini m-am apucat să o citesc pe îndelete. N-am făcut-o atât din pricina stilului (care mi se pare mult mai fluid decât în Peştera, fără totuşi ca Saramango să renunţe la doza sa sănătoasă de originalitate), cât datorită ideii kafkiene a Arhivei. O instituţie bizară, cu o organizare pe măsură: în primul rând stau funcţionarii cei mai de jos, care trebuie să răspundă întrebărilor şi să soluţioneze cererile publicului astfel încât să-i împiedice pe oameni să treacă mai departe, către cel de-al doilea rând. Acolo stau subşefii, rezolvând cele câteva cereri care le parvin şi supraveghindu-i pe cei din primul rând, pentru ca şi ei să fie supravegheaţi de către şefii, dincolo de care nu se mai află decât Conservatorul, autoritatea supremă a Arhivei. Acesta nu soluţionează cererile publicului pentru că nicio cerere nu ajunge până la el, ci îşi supraveghează subordonaţii. Şi nu doar organizarea Arhivei este stranie (toţi cei enumeraţi stând într-o singură sală în formă de amfiteatru), ci şi clădirea în sine. Pentru a face loc altor şi altor fişe (nimic nu se aruncă în Arhivă, doar se mănâncă de timp şi şoareci), peretele din spate este dărâmat o dată la câteva luni sau ani. Apoi, kafkian este şi faptul că Domnul José locuieşte într-o anexă a Arhivei şi kafkiene sunt şi preocupările şi acţiunile sale: pătrunde prin efracţie într-o şcoală, mănâncă din frigiderul aflat în cancelarie, se dezbracă până la piele şi se culcă pe canapeaua directorului şi abia a doua zi porneşte să caute fişele după care venise. Dincolo de absurdul prezent în roman, găsim şi teme profund existenţiale, cum ar fi cele sintetizate de aceste câteva cuvinte: “Vorbind cu rigoare, noi nu luăm decizii, deciziile ne iau pe noi. Dovada o găsim în faptul că, ducându-ne viaţa executând succesiv cele mai diverse acte, acestea nu sunt precedate, fiecare în parte, de o perioadă de reflecţie, de evaluare, de calcul, la capătul căreia, şi numai atunci, ne am declara în măsură să hotărâm dacă vom prânzi, vom cumpăra ziarul, sau vom căuta femeia necunoscută.” (o idee pe care o vom întâlni şi în Nemurirea lui Kundera, când acesta va vorbi despre gesturi). Remarcăm, de altfel, şi simbolistica numelor care, de la un moment dat, ajung să înlocuiască persoanele care le poartă (un citat de-al lui Enesto Sabato mi se pare aici revelator: “întotdeauna mi s-a părut uluitor fap­tul că cineva poate să crească, să aibă iluzii, să îndure dezas­tre, să meargă la război, să se deterioreze din punct de vedere spiritual, să-şi schimbe ideile şi sentimentele şi să poarte, to­tuşi, în continuare, acelaşi nume: Fernando Vidal. Are vreun sens?”)

O carte bună spre foarte bună. Deşi m-a dezamăgit puţin finalul, v-o recomand cu căldură!

Reclame

Jose Saramago – Peştera

Despre autor

Jose (de Sousa) Saramango s-a născut pe 16 noiembrie 1922 şi este, până în prezent, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură (premiu ce i-a fost acordat în anul 1998). Comunist, pesimist şi ateu, Saramango a avut de suferit din cauza convingerilor sale, intrând adesea în conflict cu Biserica Catolică (mai ales după ce-a publicat romanul Evanghelia după Iisus Hristos). A murit în 2010, la vârsta de 87 de ani, din cauza leucemiei.

Rezumat

Olari de meserie, Cipriano Algor împreună cu fiica sa, Marta, primesc într-o zi o veste neplăcută din partea Centrului, locul de desfacere a mărfurilor şi totodată locul de muncă al lui Marçal, soţul Martei. Pentru a nu-şi închide olăria, Cipriano Algor şi fiica sa se decid să facă în locul vaselor de argilă, depăşite acum din pricina apariţiei unora mai noi şi mai ieftine, din plastic, figurine din lut. Pentru a cerceta piaţa, Centrul ordonă o comandă semnificativă de astfel de figurine, spre bucuria celor doi. Între timp între Cipriano Algor şi o văduvă din sat, Isaura Estudiosa pe numele ei, se înfiripă o idilă, deşi cei doi nu ajung să schimbe mai mult de câteva vorbe. Cercetările efectuate de Centru au rezultate negative, iar comanda este anulată chiar după ce Marçal este numit paznic cu drepturi depline, o poziţie care-i permite să se mute alături de familia sa în Centru, într-un apartament pus de angajatorul său la dispoziţie, situaţie care-i repugnă lui Cipriano Algor, obişnuit să muncească în olăria sa şi să se îngrijească de Pierdut (Perdido), un câine care se aciuase pe lângă ograda lui. După oarece discuţii, cei trei se mută în Centru, iar Cipriano Algor, investigând zonele în care nu era autorizat să meargă şi pe care cumnatul său le păzea, face o descoperire nu atât şocantă cât respingătoare, care-i determină pe cei trei să se întoarcă la simplitatea vieţii de la sat.

Impresii

A citi acest roman nu-i un lucru uşor, Saramango nerecurgând la uzul liniei de dialog ori ghilimelelor, preferând în schimb să facă tranziţia de la povestitul la persoana a treia la replica unui personaj prin folosirea, în mijlocul frazei, a majusculei (ex: Mă duc în camera mea, spuse Marta, am ceva de cusut şi am tot amînat, dar azi trebuie să termin, Nici eu nu  mai stau mult, spuse tatăl, sînt obosit deşi n-am făcut nimic, Ai frămîntat lut, ai verificat cuptorul, ceva tot ai făcut, Ştii la fel de  bine ca şi mine că trebuie să mai frămînt o dată lutul). De asemenea, un alt lucru care îngreunează lectura este folosirea excesivă a prolepselor, a adresărilor directe către cititor, precum şi a descrierilor uneori balzaciene (ex: Bărbatul care conduce camioneta se numeşte Cipriano Algor, este olar de profesie şi are şaizeci şi patru de ani, deşi la prima  vedere pare mai tînăr. Bărbatul de lîngă el e ginerele lui, se numeşte Marcal Gacho şi încă n-a împlinit treizeci. Oricum, cu chipul  pe care îl are nimeni nu i-ar da atîţia. Cum poate s-a remarcat, amîndoi au lipite de prenume nişte patronime insolite cărora le ignoră originea, sensul şi motivaţia. Ar fi probabil nemulţumiţi dacă ar afla vreodată că algor înseamnă răceala intensă a trupului,  care vesteşte febra, şi că gacho nu e altceva decît grumazul boului pe care sade jugul. Cel mai tînăr are uniformă, dar nu e  înarmat. Cel mai vîrstnic poartă haine civile şi pantaloni mai mult sau mai puţin pe măsură, o cămaşă închisă sobru la guler, fără  cravată. Mîinile care ţin volanul sînt mari şi puternice, de ţăran, şi totuşi, poate din pricina contactului cotidian cu moliciunea  argilei, la care-l obligă meseria, sugerează sensibilitate. Mîna dreaptă a lui Marcal Gacho n-are nimic deosebit, dar podul palmei  stingi poartă o cicatrice cu aspect de arsură, mergînd în diagonală de la baza degetului mare pînă la baza degetului mic.  Camioneta nu-şi merită numele, e doar o furgonetă de mărime mijlocie, un model demodat, şi e plină de vase). Cu toate că romanul are peste 100.000 de cuvinte, informaţiile pe care ni le prezintă autorul nu sunt prea multe, iar acţiunea, din pricina prolepselor, a descrierilor minuţioase şi a tot felul de intruziuni, se dezvoltă prea puţin, putând să fie lesne redată sub forma unei nuvele sau chiar a unei povestiri scurte. Nici finalul nu m-a impresionat prea mult, alegoria prezentă-n el fiind mai potrivită pentru o lucrare de dimensiuni mai mici. Cu toate acestea, fantasticul se îmbină foarte bine cu realul, iar satira şi acuzele aduse societăţii, ce devin vizibile prin intermediul simbolisticii Centrului, contrastează puternic cu liniştea vieţii patriarhale şi chiar cu stilul moşnegesc adoptat de autor.

%d blogeri au apreciat asta: