Posts tagged ‘maroc’

Spre Sahara

P1110013Când mă gândesc la deșert mă gândesc la Antoaine de Saint-Exupery, la a sa Citadelă, o republică platonică făurită nu din clădiri și cărămizi, ci din oameni și idei. La zadarnica încercare a contelui Almashy de-a găsi orașul pierdut menționat în Istoriile lui Herodot și la la fel de zadarnica sa tentativă de-a o salva pe Katherine. Mă gândesc la Antimemoriile lui Malraux, care-l menționează fugitiv, ca pe un miraj înfiripat de-a lungul secolelor, o creatură legendară, moartă de milenii, eșuată aici de pe o planetă distantă. Și la Le Clezio mă gândesc, la Nour și Lalla, iremediabil separați și pierduți, el prin deșert și printre dune, ea prin deșertăciunea și decadența Marsilliei. Și iată-l acum, îmi zic, privindu-l de la bordul taxiului care se îndreaptă spre inima lui cu o sută douăzeci de kilometri pe oră. Zagora rămâne undeva în spate, înlocuită de satele înșirate de-a lungul șoselei. Vegetația devine din ce în ce mai sărăcăcioasă. Natura se despoaie subtil, cu o lentoare care captivează și subjugă. După nici o oră i se vor putea vedea, sub voalul de pietre, formele afermecătoare, nisipii în lumina galbenă a soarelui. Pe lângă noi trec din vreme în vreme alte taxiuri și rulote care numai a rulote nu arată. Cu roțile lor imense, par albe vehicule militare. Mă uit fugar la numerelor lor de înmatriculare. Franța, Germania, Elveția, Austria, Olanda, Spania. Din când în când, în mijlocul pustietății, apar pentru o vreme două clădiri identice. Vopsite în roz cărămiziu și înconjurate de garduri din cărămidă de aceeași culoare. În fața lor, zeci, poate sute de biciclete așezate alandala. Și unul sau două microbuze galbene. Sunt școli. Amplasate nu în sate, ci între ele. Într-una dintre clădiri învață băieții, în cealaltă fetele. Segregare. În deșert, dincolo de M’hamid, întâlnești tot felul de lucruri. Un pustiu de pietre încorporând fosile, cămile sălbatice, nomazi ridicându-și corturile, fântâni, oaze, o familie făcând autostopul, urme de roți ducând în toate direcțiile, albii secate, albe de sare, un francez cu ghidul și cămila sa călătorind preț de zile, mașini dispărând la orizont și lăsând în urma lor șerpi de praf care lent se ridică în aer și se P1110590metamorfozează în alte animale imaginare. Trec câteva camioane. De ele atârnă covoare și steaguri deșirate flutură în vânt. Parcă le-am mai văzut pe undeva. Da, îmi aduc aminte, la televizor când eram mic, la știri, în filme, în convoiul venind dinspre Paris și îndreptându-se spre Dakar. Televizor nu mai am de mulți ani, la știri sunt doar atentate, la filme arar mă mai uit, iar raliul Paris-Dakar, ce ironie!, s-a mutat în America de Sud. Zâmbesc, pentru că filmele și știrile s-au transformat în realitate. La nici un an după ce am vizitat prima oară Marrakechul, cafeneaua lângă care obișnuiam să prânzesc a fost aruncată în aer. Au murit 17 oameni. Am vizitat Mrrakechul pentru a treia oară, însă cafeneaua, deși refăcută, a rămasă închisă. Las geamul jos și las răsuflarea Saharei să mă învăluie. Închid ochii. Miroase a vară. A doisprezece milenii de vară. Și a soare miroase, a nisip, a caravane, a nopți și stele. Miroase a dor de mare. Și a sare. Zumzetul roților și al vântului izbind parbrizul devine o muzică molcomă, de fundal. După opt ore petrecute în autocarul de noapte, în care bidoane, ghiozdane, încălțăminte și hârtii zburau dintr-o parte în cealaltă pe serpentinele Atlasului, calmul pare în sine o altă lume. La întoarcere o să abandonăm CTM-ul, mai mult roller coaster decât autocar, în favoarea autobuzelor locale. Mai lente, mai murdare, mai pline de oameni. De viață. Deschid ochii. Un negru îmbrăcat în aahaine amazich merge de-a lungul șoselei în direcția opusă. Ultimul sat prin care am trecut se află la peste treizeci de kilometri distanță. Deși este abia începutul primăverii, soarele dogorește totul. Intrăm și trecem de Tagounite. Vegetația devine pentru câteva clipe luxuriantă. Casele par făcute din noroi, gata să se dizolve la prima ploaie. Peste câteva zile, în ksar-ul din Aït Benhaddou (locul în care au fost filmate scene din Gladiator, The Last Temptation of Christ, The Mummy, Prince of Persia și Game of Thrones, printre altele) aveam să văd cum sunt, de fapt, făcute, din paie, bălegar și noroi, fixând o structură formată din pietre de râu. Câteva zeci de kilometri ne despart de capătul șoselei N9. Niciun drumul asfaltat dincolo de M’Hamid, orașelul în care se formau caravanele ce urmau să străbată deșertul. Cincizeci și două de zile din M’Hamid și până în Timbuktu, în Mali. Un drum pe care aș dori să-l fac într-o zi. Nu prea curând, se pare. aaaÎn urmă cu doi ani Timbuktu a căzut în mâna rebelilor care s-au grăbit să impună în oraș sharia și să distrugă străvechile cimitire. O luptă asiduă, febrilă, nu împotriva timpului și nici măcar a modernității ori idolatrilor, ci împotriva lor înșiși. A micimii existenței lor, a incapacității de a fi altceva, altceva decât produsul unei societăți degenerate. De a vedea ori simți timpul atingându-le tălpile. Cum alte popoare s-au străduit să lase în urma lor monumente nepieritoare, ei se străduiesc să le distrugă. În urma lor, doar strădania de-a nu putea fi ceva. Și tot M’Hamid găzduiește an de an un festival de muzică nomadă. Se adună cântăreți, se organizează curse de cămile, turiști veniți de cine știe unde apar ca din pământ. Orașul nu are nici măcar opt mii de locuitori, piața a fost abandonată anul trecut după o furtună de nisip, șiruri de clădiri zac abandonate. Nici măcar copiii nu se joacă printre ele, preocupații de meciul de fotbal înfiripat ad-hoc ori de abgrupulețele de turiști. Este trecut de ora 12 noaptea, iar mașina de teren care urmează să ne ducă a doua zi în Erg Chigaga e plină de persoane. Șoferul cheamă o alta și ne face semn să așteptăm cinci minute. În drumul spre corturi un măgar alergând apare în fața mașinii. Îl fixează cu farurile și încearcă să îl prindă. Nu reușește. După câteva sute de metri apare și stăpânul măgarului cu o lanternă în mână, întrebându-ne încotro a luat-o. Între timp prima mașină s-a îndepărtat atât de mult încât nu i se mai văd nici stopurilor. Al doilea șofer nu cunoaște drumul și e cât pe aici să se afunde cu mașina în nisip. Iepuri sălbatici, orbiți de lumina farurilor, se opresc o clipă, apoi aleargă panicați. Stelele se ridică pe cer, îl umplu, îl cuceresc. Sunt mii. Peste o zi am să adorm în deșert, sub o pătură, ascultând vântul și privind meteori căzând pe cerul nopții. Dunele se îndreaptă încet, agonizant de încet, spre mare. Acoperă clădiri, astupă fântâni, îngroapă sate. Încet, totul agonizant de încet. Ca niște valuri milenare. Unele atingând două se metri în înălțime. De pe ele, în depărtare, se poate vedea Algeria. Granița este foarte bine păzită, atât de-o parte, cât și de cealaltă. Nu există niciun punct de trecere. Cuplul alături de care mergem se află în luna de miere. El e din Brazilia, ea din Spania. Noi suntem din România, Scoția și Statele Unite. Prânzim într-o oază și ațipesc preț de câteva minute. O altă mașină de turiști, de această dată cu toții francezi, oprește. Schimbăm câteva vorbe. Când deschid ochii sunt în taxiul care ne duce înapoi spre Zagora. Ca un vis, Sahara rămâne undeva în spate. Ca un vis în care îmi doresc să mă afund din nou. Pentru mai mult timp. Pentru mai mult timp.

Marrakesh – un loc magic

Încă de când l-am vizitat pentru prima oară, în urmă cu aprozimativ 4 ani de zile, Marrakesh mi-a rămas în minte ca un oraș al contrastelor, plin de oameni și povești într-o continuă și nesfârșită prefacere. Iar vizita de acum o săptămână nu a făcut decât să-mi reîntrăgească această părere.
Dominat de lanțul muntos al Atlasului, ale cărui culmi înzăpezite veghează din depărtare în timpul iernii asupra orașului, Marrakesh rămâne unul dintre puținele locuri în care progresul galopant al civilizației nu a distrus străvechea cultură pe care și de care a fost întemeiat. Cum intri în medina (partea veche a sa, orașul nou ori ville nouveau, construit în mare parte și în grabă de francezi, neprezentând niciun fel de interes din punct de vedere turistic) ești întâmpinat seara de o cacofonie de zgomote în care se amestecă cântecul hipnotizant al îmblânzitorilor de șerpi, drăngănitul aramelor cu care sunt împlătoșați vânzătorii de apă (în zilele noastre mai mult fac poze decât vând apa cu gust de piatră din burdufurile lor de capră), croncănitul păsărilor dresate, așezate de multe ori pe capul cântăreților, șoaptele povestitorilor care îndrugă noapte de noapte povești vechi de când lumea, strigătul chelnerilor care-și atrag mușterii la tarabele ce apar de te miri unde odată cu lăsarea serii și nelipsitele claxoane ale motocicliștilor și bicicliștilor care își croiesc cu greu drum printre râurile de oameni. Jmaa El Fna, piața în care se petrec toate aceste locurile, a și fost inclusă pe lista monumentelor UNESCO datorită valorii sale culturale. (în imaginea din stânga puteți vedea un soi de teatru în aer liber, în care eroul principal, îmbrăcat în culori țipătoare, ia în derâdere obiceiurile lumii moderne). Dacă în timpul zilei, Jmaa El Fna nu prea pare locul pe care vi l-am descis mai sus, seara se umple de magie, de negri bantu, îmbrăcați în costume tradiționale, tuaregi în veșminte de un albastru intens, localnici în djebale groase, din cânepă ori păr de cămilă, femei care sunt gata să-ți imprime un tatuaj cu hena pe mână, acrobați care strâng în jur lor o mulțime de oameni, boxeuri de toate vârstele și greutățile, jocuri care să-ți testeze abilitățile fizice și nu în ultimul rând vizitatori din toate colțurile lumii.

De jur împrejurul acestei mase imense de oameni (să tot fie vreo 10-20.000 de persoane), tarabe la care se vinde aproape non-stop suc proaspăt de portocale (și că tot veni vorba de portocale, la doi pași de piață, în parcul ce înconjoară spre nord moscheea Kotubia – în imaginea din dreapta -, sunt o grămadă de portocali cu fructele în pârg din care vă puteți oricând degusta).  Caleștile înșirate de-a lungul drumului sunt oricând gata să vă scoată ori introducă în această lume fermecată, în care nu pare a exista un timp anume, trecutl și prezentul coexistând într-o armonie veșnic instabilă (ca preț, încercați 100-150 de dirmahi pe oră). Aș fi în stare să-mi pierd nopți la rând ascultând povestirile în arabă, al căror înțeles nu-l pot desluși decât pe chipurile localnicilor care-i ascultă. Nu departe, pe drumurile labirintice menite să te poarte spre măruntaiele medinei, se flă o altă lume aparte, inefabil legată de prima, în care cerșetorii oribi, închistați în lumea lor misterioasă îți trec unii altora monedele primite, încercând să descifreze cu ajutorul degetelor valoarea lor. Și-n tot acest timp își spun cuvinte clare și totodată tainice, aidoma unor incantații. În timpul zilei, când în piață nu se află decât dresorii, îmblânzitorii, dansatorii și vânzătorii de apă, care de abia așteaptă să le faci o poză pentru a-ți cere câțiva dinari (au niște ochi atât de ageri încât singura ta șansă e să ai un zoom generos la cameră), pe străduțele care diverg din ea se găsește un labirint căptușit și înțesat de tot felul de magazine și tarabe care fac din întreaga medină ceea ce și este de fapt – un imens bazar de lucruri tradiționale, făcute de mână și destinat în primul rând localnicilor. Aici puteți găsi cam tot ce vă puteți închipui, de la lămpi, felinare, candelabre și lustre din tablă ori aramă (puteți observa câteva astfel de obiecte în imaginea din stânga), multe încrustate cu vitralii multicolore (adeseori semănând cu cădelnițele și obiectele religioase din țările ortodoxe) și până la covoare persane ori mirodenii cu nume greu de pronunțat și aproape imposibil de ținut minte. Prețurile variază și se negociază, dar sunt mereu sub celor din Europa.  Foarte căutate sunt șalurile din pashima, pentru care va trebui să negociați serios, prețul de pornine fiind de cele mai multe ori peste 100 de dirhami (sunt și câteva locuri în care sunt afișate prețurile și unde un astfel de șal costă în jur de 80 de dirhami). La fel de apreciate sunt și gențile din piele (cu un preț de pornire de 350 de dirhami, dar pe care le-ați putea scoate la sub 200), căciulile din lână, ibricele din alamă, bijuteriile din argint, hainele tradiționale, cutiile și cutiuțele din lemn ori tablă frumos decorată ori micile suveniruri pe care să le dăruiți prietenilor (cum ar fi mici lămpi încrustate cu diverse pietre, seturile de pahare frumos ornate, penarele din piele, vezoiele, fesurile, papucii din piele cu vârf acuțit, curelele ș.a.m.d.). Dacă doriți să achiziționați mai multe obiecte de același fel, cel mai indicat este să cumpărați unul (după ce ați negociat în prealabil), și apoi să vă plimbați pe la alte magazine cu acel obiect la vedere, susținând zâmbitor că ați dat pe el mai puțin decât în realitate. Veți obține garantat un preț mai mic (de cele mai multe ori chiar mai mic decât cel pe care l-ați menționat).

Pierzându-vă pe astfel de străduțe veți descoperi locuri cu adevărat minunate, unul dintre ele fiind și Souk (piață, în arabă) Lakdima (în imaginea din dreapta), acolo unde, pe lângă cele menționate anterior, puteți găsi și piei de zebre ori leoparzi ori chiar cameleoni vii, care-și schimbă culoarea sub ochii dvs. În spatele acestor magazine (și uneori chiar și înăuntrul lor) sunt cei care confecționează toată această puzderie de obiecte. Pășiți cu încredere pe străduțele lăturalnice și-i veți descoperi cu siguranță. Îi veți vedea ciocănind tabla, vopsind pielea, trebăluind și ferchezuind. În acest proces, de prelucrare și vânzare, pare a fi implicat întreg orașul, un singur și simplu obiect trecând prin nenumărate mâini până să ajungă în folosința celor care-l cumpără. Și am să vă dau aici un singur exemplu: pielăria. Mai întâi sunt crescătorii de animale, apoi cei care le sacrifică și aduc pieile în oraș. Aici acestea sunt tăbăcite și tratate preț de câteva zile ori săptămâni (depinde ce anume se dorește mai apoi să se facă din ele) de către alți oameni în locurile speciale amenajate din jurul porții (Derb, în arabă) Dbagh (în imaginea din stânga puteți vedea un astfel de loc – pieile se pun în acele cavități alături de varii substanțe, de la rahat de porumbel și până la diverși acizi). Apoi acestea se lasă la uscat și sunt vândute, la grămadă, mai departe, pentru a fi vopsite și decupat corespunzător. De aici ajung în mâinile celor care le dau forma finală, fie că vorbim de genți, haine, ghiozdane ori portofele. Iar ultimii, și cei care fac și cei mai mulți bani din acest proces (dacă nu cumva trebuie și ei să cotizeze locația), sunt vânzătorii. Și toți, dar absolut toți, negociează.

Dacă doriți să vizitați locul în care pieile se lasă la macerat, îndreptați-vă spre Derb Dbagh. Veți fi acostați de o mulțime de binevoitori dornici să vă dea indicații (băgați de seamă că toți cei care vă însoțesc, chiar și părând că au o altă destinație finală, vă vor cere bani pentru serviciul lor. Dacă nu doriți să-i plătiți, pur și simplu zâmbiți-le atotștiutor și amuzați și spuneți-le că ați mai fost deja la ‘berber market’ – indiferent de ziua în care vă găsiți, aceste călăuze ori să susțină mereu că este o singură dată pe săptămână. Legați-vă șireturile, schimbați o vorbă cu soțul ori soția și lăsați-i să se îndepărteze înainte de a vă continua drumul). La intrarea într-o astfel de tannery, plătiți în avans 20 de dirhami, motivând că vreți să aruncați doar o privire (altfel ghidul vă va îndruga verzi și uscate conducându-vă la final spre magazinul amicului său, unde toate lucrurile au prețuri piperate. Dacă ați ajuns până aici, pur și simplu nu cumpărați nimic, spunând că nu aveți bani la voi și că veți reveni mai târziu. Nu are niciun rost să negociați – prețurile sunt de app. 15-20 de ori mai mari decât în mod normal).

În încheiere, dacă doriți să vedeți ceva din Africa Neagră, fără să vă simțiți vreo clipă în nesiguranță, Marrakeshul este locul ideal. Și tot locul ideal este și pentru cumpărături de tot felul (ca regulă, nu vă avântați să cumpărați până ce nu veți fi cercetat atent piața și calitatea produselor. Neapărat de văzut locurile cu prețuri și apoi de cumpărat din alte părți, încercând să negociați). Pentru produsele care costă mai bine de 100 de dirhami (în jur de 9 euro), începeți prin a sugera o trime din din cât cer ei și opriți-vă pe la 2,5. Pentru cele sub 100, începeți de la jumătare și opriți-vă la 2/3. Nu sugerați niciodată un preț pe care nu sunteți dispus să-l plătiți! Cu cât sunt mai scumpe, cu atât începeți de la valori mai mici).

%d blogeri au apreciat asta: