Posts tagged ‘milan kundera’

Milan Kundera – Viaţa este în altă parte

Viaţa este în altă parte este cel de-al treilea roman scris de Milan Kundera.

Limba în care a fost scris: cehă

Titlul în engleză: Life is Elsewhere

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea: jumătatea sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Cehia

Număr de pagini: 432

Ediţie: Harper Perennial, 2000

Subiect: poezie

Gen: satiră, bildungsroman, Kiinstlerroman

 

Despre autor:

Milan Kundera s-a născut la 1 aprilie 1929 în Cehia şi este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist. Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg poliţie acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecere pe care Kundera o are între scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr: Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

 

Rezumat:

În cartea de faţă urmăm destinul plin de idiosincrasii şi laitmotive penibile a lui Jaromil, încă de când a fost procreat de părinţii săi (un inginer care nu-l doreşte şi o doamnă din înalta societate, să avorteze) şi până la moartea sa, comparată cu sfârşitul lui Lermontov, dar lipsit de orice fel de tragism. Încă de mic, lui Jaromil îi place să fie în centrul atenţiei, iar când observă că adulţii râd de rimele sale infantile începe să vorbească în dodii. Îi place, de asemenea, să deseneze, iar lipsa lui de talent şi imaginaţie este luată de mama sa drept un semn al genialităţii autoproclamate, aşa că-l pune să studieze cu un maestru, cu care întreţine mai târziu şi o relaţie. Mama, nu Jaromil, căci Jaromil este ocupat cu privitul servitoarei pe gaura cheii. Ziua scrie tot felul de poezioare fără ritm şi rimă, iar noaptea se visează un Don Juan, cucerind cu talentul său monstruos tot felul de prostituate. În realitate, trecut de pubertate, Jaromil e un copil timid, fără prea mare succes la femei din pricina nădragilor săi şi-a lipsei de experienţă. Cu ocazia unei festivităţi oarecare, reuşeşte să îi impresioneze pe ascultători şi să-şi facă o admiratoare. Însă adevara lui iubire este o vânzătoare urâtă, pe care-o urmăreşte şi alături de care sfârşeşte. Nu pentru mult timp, pentru că maică-sa nu se arată prea încântată de frumuseţea îndoielnică a fetei, iar gelozia îl roade pe Jaromil. Din pricina acestei Jaromil şi dintr-o dragoste adevărată faţă de comunismul nou instalat, îl pârăşte poliţiei pe fratele prietenei sale, iar poliţia în înhaţă pe amândoi. Frate şi soră, nu iubit şi prietenă. Mândru de fapta sa, Jaromil începe să-şi recite pe la întruniri poeziile şi este aruncat de un ins oarecare de la balcon, astfel terminându-se scurta dar tumultuoasa sa viaţă.

 

Impresii:

Viaţa este în altă parte este tot un anti-roman, deşi acest lucru devine evident abia la începutul celui de-al şaselea capitol, în centrul căruia Kundera îl plasează pe Jaromil, fără însă a părea că-l manevrează asemenea unui păpuşar. Impresia este cea contrară, personajul principal fiind atât de bine construit şi pare atât de liber în acţiunile sale încât îmi este uşor să înţeleg cum anumiţi detractori au văzut în el un alter ego al scriitorului şi au crezut că prin denunţul lui Jaromil, Kundera recunoaşte, într-un fel foarte voalat, că ar fi colaborat cu poliţia politică. Însă mă îndoiesc că astfel stau lucrurile, deşi se poate vorbi pe alocuri de autoironie. Însă aceasta ocupă un loc secundar şi este destul de greu, dacă nu eşti vreun soi de exeget, de depistat, în prim-plan aflându-se sarcasmul şi jovialitatea cu care Milan Kundera pare să-şi trateze personajul principal. Nici acţiunea nu este foarte importantă, ea fiind, ca în mai toate romanele lui Kundera, un simplu pretext prin intermediul căreia se aduce în discuţia un anume subiect. Iar în cazul de faţă subiectul este cât se poate de clar: poezia. Prin fiecare scenă prin care Jaromil (un nume divin în mitologia cehoslovacă) este nevoit să treacă, autorul pare a scoate în evidenţă frivolitatea nu a poeziei în sine, ci a poeţilor, a vieţii lor romanţate de gesturi teatrale şi vise deşănţate, şi a raportului dintre mândria afişată şi importanţa ori calitatea celor scrise. Edificator în acest sens, şi deosebit de amuzant pentru mine, mi s-a părut episodul în care redactorul i-a spus lui Jaromil, arătându-i teancurile de scrisori primite de la diverşi poeţi şi făcând un calcul simplu, conform căruia ar primi mai mult de 4000 pe an, că Cehoslovacia ar trebui să exporte poeţi. Tonul nu este, însă, unul belicos, ci mai degrabă umoristic, deşi nu se poate spune că scenele sunt lipsite de veridicitate, ba dimpotrivă. Scoţând anumite detalii în faţă şi acordându-le o importanţă exagerată, acţiunea pare cât se poate de reală. Lipseşte, ca de fiecare dată, dramatismul. Nu există un moment culminant (chiar şi moartea personajului principal căzând în banalitate), locul lor fiind luat de… idei. Pentru că după cum am spus deja, acţiunea nu este nimic altceva decât un pretext.

 

Citate:

– Continuă să scrii, îi spuse editorul. Sunt sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajungem să exportăm poeţi. Alte ţări exportă tehnicieni, ingineri, făină sau cărbuni, însă principala noastră resursă o reprezintă poeţii. Poeţii cehi or să aducă poezia în ţările din lumea a treia. Iar în schimbul ei o să primim nuci de cocos şi banane.

Reclame

Milan Kundera – Insuportabila lejeritate a fiinţei

   Despre autor:

   Milan Kundera s-a născut la 1 aprilie 1929 în Cehia şi este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist. Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg poliţie acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecere pe care Kundera o are între scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr: Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

.

Rezumat:

 

Insuportabila lejeritate a fiinţei (The Unbearable Lightness of Being)  a fost scrisă în 1982, dar nu a văzut lumina tiparului decât zece ani mai târziu. Este, ca mai toate scrierile lui Kundera, un antiroman (un roman în care autorul i se adresează direct cititorul şi-l ia pe acesta ca martor la scrierea lui). După un mic preambul legat de posibilitatea repetabilităţii vieţilor noastre, Milan Kundera ne prezintă relaţie dintre Tereza (o cameristă într-un sat ceh, dornică să scape de sub tirania mamei sale, care îi citeşte în public jurnalul, râde de ea, şi nu-i permit niciun fel de intimitate, Kundera comparând casa în care locuiau cu un lagăr comunist) şi Tomas (doctor la unul dintre spitalele din Praga, puţin cam afemeiat, dar cu o carieră strălucită în faţă). Cei doi se întâlnesc la hotelul în care ea lucrează şi după ce Tomas îi dă cartea lui de vizită, Tereza vină în Praga şi îl sună şi doarme la el timp de-o săptămână (iniţial dorea să stea doar o zi, însă a răcit între timp). La un oarecare interval, Tereza revine în capitală şi se mută cu el, iar prin intermediul Sabinei, una dintre ibovnicele lui Tomas, obţine o slujbă măruntă la un ziar. Tomas îi dăruieşte un căţea căreia ea îi pune numele de Karenin (de la Alexei Karenin, soţul Anei Karenina din romanul omonim). Tereza avansează cu rapiditate şi ajunge în scurt fotograf. În tot acest timp Tomas continuă să aibă o relaţie amoroasă cu Sabina, relaţie despre care Tereza ştie. Are loc invazia Cehoslovaciei din de către armata rusă, iar Tereza şi Tomas se mută în pentru o vreme în Elveţia. Când se întorc în ţară, din pricina unui articol scris cu mai mult timp în urmă, Tomas este dat afară de la muncă, la fel şi Sabina, primul muncind ca spălător de geamuri (nu de parbrize!), iar cea din urmă ca ospătăriţă. Tomas continuă să aibă relaţii întâmplătoare cu diferite femei, iar Tereza devine tot mai distantă. Contactat de fiul său dintr-o căsătorie anterioară, Tomas semnează o petiţia împotriva ocupaţiei ruse, după care se mută cu Tereza şi Karenin la ţară. Karenin moare. În paralel, după ce Sabina îi face o vizită lui Tomas în răstimpul în care acesta şi Tereza locuiau în Elveţia, începe o relaţie cu Franz, un bărbat căsătorit (Marie-Claude fiind numele soţiei sale). Călătoresc împreună prin mai multe ţări (inclusiv Olanda şi S.U.A.), dar în momentul în care Sabina este rănită de Marie-Claude aceasta, Sabina, dispare pentru totdeauna din viaţa lui. Franz îi mărturiseşte soţiei că a avut o relaţie cu Sabina, dar Marie-Claude pare nepăsătoare, lucru ce-l jigneşte profund. Franz începe o relaţie cu una dintre studentele sale. Sabina află că Tereza şi Tomas au murit împreună într-un accident de maşină. Franz participă, alături de alte nume marcante şi vedete mai mult sau mai puţin închipuite, la un protest în Cambodgia împotriva ocupaţiei vietnameze. Face pe deşteptul şi moare.

 

Impresii:

Milan Kundera este unul dintre cei mai bună, dacă nu cumva chiar cel mai bun, scriitori de antiromane. În pofida faptului că îţi explică pas cu pas (aici, poate, mai puţin, dar astfel stau lucrurile în Nemurirea) că ai în faţă o plăsmuire a minţii sale, îţi este imposibil să nu te ataşezi de personaje, pătrunzând adânc în lumea descrisă de acesta. La Kundera, pretextul este întotdeauna important, el având valoarea unei chei care îţi oferă dezlegarea textului. Şi nu vorbesc aici de o încifrare anterioară, romanele lui pot fi citite şi perfect înţelese şi-n lipsa acestuia, însă cheia le ridică la un nivel superior de înţelegere. Kundera nu descrie acţiuni, aşa cum s-ar putea crede, el dezbate idei şi exemplifică, prin intermediul acţiunii, concluziile sale. Lipseşte, însă, valenţa moralizatoare.

Tema principală în romanul de faţă pare a fi relaţiile umane, deşi, dacă vorbim prin perspectiva cheii oferite, ne dăm seama că tema este cu totul alta: irepetabilitatea vieţii şi felul în care decidem (sau ar trebui să decidem) s-o trăim. Tereza refuză la un moment dat să moară, refuzul ei găsindu-şi explicaţia doar în cazul în care ea consideră, aşa cum pare a mărturisi şi Kundera la un moment dat, opunând pe ea lui Tomas, că viaţa ni se repetă la nesfârşit, diminuând până la insignifianţă propriile noastre gesturi şi reducând importanţa deciziilor pe care le luăm. Este vorba, bineînţeles, şi de frică, însă frica derivă din repetabilitatea de care vorbesc şi nu invers.

În prim plan se mai află şi sexualitatea, văzută atât ca o modalitate de control cât şi ca o cale spre reconciliere. Dar, spre deosebire de mulţi autori ai momentului (iar aici aş include şi o bună parte din scriitorii de la noi, care par să considere obscenitatea o calitate), Kundera nu devine niciodată trivial, acesta aducând faptele, fie ele şi sexuale, la un nivel superior: cel de idee. Şi spunând acest lucru îmi este imposibil să nu observ lejeritatea lui de-a crea lumi, asemănându-se din acest punct de vedere cu Anatole France, ale cărui cărţi par exerciţii (şi ce mai exerciţii exemplare!) de-a scrie romane, cei doi scriitori părând să aibă o serie de caracteristici în comun (erudiţia, ideile inserate-n text, profunzimea etc).

Mi-a plăcut mai puţin, e drept, decât Lentoarea ori Nemurirea, pentru că are mai puţine digresiune, dar mi-a plăcut suficient de mult încât să v-o recomand şi-ncerc să vă conving prin citatele de mai jos:

 

Citate:

Dacă Revoluţia Franceză ar fi să se repete la nesfârşit, istoricii francezi ar fi mai puţin mândri de Robespierre. Dar pentru că au de-a face cu ceva care nu se mai repeta, anii sângeroşi ai Revoluţiei s-au transformat în simple cuvinte, teorii şi discuţii, au devenit mai uşori decât fulgii, neînspăimântând pe nimeni. Există o diferenţă infinită între un Robespierre care are există o singură dată în istorie şi un Robespierre care se întoarce de infinit de multe ori, tăind capetele francezilor.

 

Reconcilierea cu Hitler relevă profunda perversitate morală a unei lumi care constă în inexistenţa unei reveniri, pentru că în această lume totul este scuzabil a priori şi prin urmare totul este în mod cinic permis.

 

Nu există nicio modalitate de-a stabili care decizie este mai bună pentru că nu există nicio bază pentru a face această comparaţie. Trăim totul aşa cum ne este dat, fără avertismente, precum un actor care trebuie să improvizeze.

 

Un alt râu [referindu-se la râul lui Heraclit] semantic: de fiecare dată când acelaşi obiect va da naştere altor impresii, deşi toate impresiile ulterioare vor rezona (precum o paradă de ecouri) laolaltă cu cel nou.

 

Personajele din romanele mele sunt propriile mele posibilităţi nerealizate.

Jose Saramango – Toate numele

          Despre Autor

          Jose (de Sousa) Saramango s-a născut pe 16 noiembrie 1922 şi este, până în prezent, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură (premiu ce i-a fost acordat în anul 1998). Comunist, pesimist şi ateu, Saramango a avut de suferit din cauza convingerilor sale, intrând adesea în conflict cu Biserica Catolică (mai ales după ce-a publicat romanul Evanghelia după Iisus Hristos). A murit în 2010, la vârsta de 87 de ani, din cauza leucemiei.

Rezumat

Domnul José este de mai bine de douăzeci de ani funcţionar al Arhivei Generale a Stării Civile, o instituţie stranie (dintr-un oraş despre care nu ni se spune nimic) în care sunt păstrate, într-o ordine din ce în ce mai precară, fişele (care conţin data naşterii, cea a căsătoriei, a divorţului şi eventual şi cea a morţii) tuturor locuitorilor din oraş pe o perioadă ce se-ntinde hăt-departe în trecut. Spre deosebire de celelalte personaje (ale căror nume nu-l cunoaştem, acestea fiind denumite în funcţie de-o particularitate de-a lor, cum ar fi: inspectorul, bătrâna din apartamentul din dreapta de la parter ş.a.m.d.), Domnul José are o mică şi ciudată pasiune, şi anume aceea de a colecţiona toate articolele şi datele referitoare la cele mai importante o sută de personalităţi ale urbei. Astfel, intrând pe ascuns într-o zi în Arhivă (locuinţa sa având o uşă comună cu aceasta) şi sustrăgând fişa unui înalt prelat, ia din greşeală şi fişa unei femei născute cu mai bine de 30 de ani în urmă. Fire curioasă şi tipicară, Domnul  José porneşte în căutarea respectivei persoane, interogându-i vecinii de la vechea adresă şi pătrunzând chiar şi-n şcoala în care aceasta învăţase şi-n care, fără să ştie, acum preda. Cum îşi cam neglijează munca, domnul  José ajunge în vizorul Conservatorului, cel mai înalt din funcţionarii care lucrează în Arhivă. După mai multe peripeţii, ajunge să dea de femeia respectivă numai pentru a afla că se sinucisese cu o zi în urmă. Dorind să-i vadă mormântul, Domnul  José se duce la cimitir, unde dă de un oier care nu avea altă preocupare decât aceea de-a schimba între ele pietrele de mormânt ale persoanelor îngropate în colţul sinucigaşilor. Dezamăgit, Domnul  José se întoarce acasă, acolo unde este aşteptat chiar de către Conservator. Acesta din urmă, în loc să-l mustre, îi oferă cheia Arhivei şi-l îndeamnă să distrugă fişa pe care era scrisă data morţii respectivei femei.

Impresii

Cu Saramango pot spune că am început cu stângul, prima carte scrisă de el şi pe care eu am citit-o fiind Peştera, un roman mai degrabă plictisitor decât interesant. M-am decis totuşi să răsfoiesc şi Toate numele şi după ce-am parcurs primele pagini m-am apucat să o citesc pe îndelete. N-am făcut-o atât din pricina stilului (care mi se pare mult mai fluid decât în Peştera, fără totuşi ca Saramango să renunţe la doza sa sănătoasă de originalitate), cât datorită ideii kafkiene a Arhivei. O instituţie bizară, cu o organizare pe măsură: în primul rând stau funcţionarii cei mai de jos, care trebuie să răspundă întrebărilor şi să soluţioneze cererile publicului astfel încât să-i împiedice pe oameni să treacă mai departe, către cel de-al doilea rând. Acolo stau subşefii, rezolvând cele câteva cereri care le parvin şi supraveghindu-i pe cei din primul rând, pentru ca şi ei să fie supravegheaţi de către şefii, dincolo de care nu se mai află decât Conservatorul, autoritatea supremă a Arhivei. Acesta nu soluţionează cererile publicului pentru că nicio cerere nu ajunge până la el, ci îşi supraveghează subordonaţii. Şi nu doar organizarea Arhivei este stranie (toţi cei enumeraţi stând într-o singură sală în formă de amfiteatru), ci şi clădirea în sine. Pentru a face loc altor şi altor fişe (nimic nu se aruncă în Arhivă, doar se mănâncă de timp şi şoareci), peretele din spate este dărâmat o dată la câteva luni sau ani. Apoi, kafkian este şi faptul că Domnul José locuieşte într-o anexă a Arhivei şi kafkiene sunt şi preocupările şi acţiunile sale: pătrunde prin efracţie într-o şcoală, mănâncă din frigiderul aflat în cancelarie, se dezbracă până la piele şi se culcă pe canapeaua directorului şi abia a doua zi porneşte să caute fişele după care venise. Dincolo de absurdul prezent în roman, găsim şi teme profund existenţiale, cum ar fi cele sintetizate de aceste câteva cuvinte: “Vorbind cu rigoare, noi nu luăm decizii, deciziile ne iau pe noi. Dovada o găsim în faptul că, ducându-ne viaţa executând succesiv cele mai diverse acte, acestea nu sunt precedate, fiecare în parte, de o perioadă de reflecţie, de evaluare, de calcul, la capătul căreia, şi numai atunci, ne am declara în măsură să hotărâm dacă vom prânzi, vom cumpăra ziarul, sau vom căuta femeia necunoscută.” (o idee pe care o vom întâlni şi în Nemurirea lui Kundera, când acesta va vorbi despre gesturi). Remarcăm, de altfel, şi simbolistica numelor care, de la un moment dat, ajung să înlocuiască persoanele care le poartă (un citat de-al lui Enesto Sabato mi se pare aici revelator: “întotdeauna mi s-a părut uluitor fap­tul că cineva poate să crească, să aibă iluzii, să îndure dezas­tre, să meargă la război, să se deterioreze din punct de vedere spiritual, să-şi schimbe ideile şi sentimentele şi să poarte, to­tuşi, în continuare, acelaşi nume: Fernando Vidal. Are vreun sens?”)

O carte bună spre foarte bună. Deşi m-a dezamăgit puţin finalul, v-o recomand cu căldură!

%d blogeri au apreciat asta: