Naguib Mahfouz – Hoţul şi câinii

Hoţul şi câinii este al cincisprezecelea roman scris de Naguib Mahfouz.

Limba în care a fost scrisă: arabă

Titlul în engleză: The Thief and the fogs

Anul apariţiei: 1961

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1950

Locul în care se petrece acţiunea: Cairo, Egipt

Număr de pagini: 160

Ediţie: Anchor, 1989

Subiect: trădarea, răzbunarea

Curent: existenţialism

 

Despre autor:

Naguib Mahfouz (1911-2006) este primul scriitor de origine arabă care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (în 1988). Este autorul a 38 de romane, peste 350 de povestiri scurte, 5 drame şi mai multe scenarii. Operele sale au iscat nenumărate controverse în ţările arabe, iar în anul 1989 (anul în care Salman Rushie a publicat Versetele Satanice) Omar Abdul-Rahman l-a condamnat pe Naguib Mahfouz la moarte pentru o carte scrisă cu mai bine de 30 de ani înainte (este vorba despre Copiii lui Gebelawi). În 1994 doi extremişti islamişti au încercat să-l omoare. Deşi tentativa lor a fost nereuşită, Naguib Mahfouz a rămas cu sechele pentru tot restul vieţii. Dintre cele mai importante romane ale sale enumăr: Copiii lui Gebelawi, Hoţul şi câinii, Ziua în care liderul a fost ucis şi Akhenaten.

Rezumat:

Said Mahran de abia a ieşit de la închisoare şi deja se gândeşte, unelteşte şi-şi imaginează, cum să o se răzbune în primul rând pe Nabawiyya, fosta lui soţie, recăsătorită între timp, iar în al doilea pe Ilish Sidra, fostul său prieten, care-a luat-o pe fosta lui soţie de nevastă. Se duce la locuinţa lor pentru a-şi vedea fiica, pe Sana, eveniment care se petrece în prezenţa unui detectiv. Fiica sa se teme, însă, de el şi nu-l mai recunoaşte, lucru care nu face decât să sporească aversiunea lui Said faţă de Ilish şi Nabawiyya. Cei doi îl sfătuiesc să se angajeze pe undeva, să ia viaţa de la capăt, iar Said se duce la Rauf Ilwan, cel care l-a iniţiat în arta furatului şi care i-a fost, pe vremuri, mentor. Rauf, însă, este un om schimbat, sau cel puţin impresia aceasta doreşte s-o lase, nu doar s-a lăsat de fărădelegi, dar ocupă chiar şi o poziţie importantă într-un ziar local. Deşi îi stă în putinţă să-l angajeze pe Said, refuză. Acesta din urmă aşteaptă lăsarea nopţii pentru a-i pătrunde fostului său prieten în casă şi-a fura, dar când o face îl găseşte pe Rauf aşteptându-l. Rauf îl alungă fără să cheme poliţia. Said nu renunţă, însă, şi după ce face rost de un pistol se întoarce să-l omoare, însă ucide din greşeală pe altcineva. Căutat de poliţie, se refugiază în care lui Nur, o prostituată îndrăgostită de el. A doua seară încearcă să-i facă de petrecanie lui Ilish, dar la fel, omoară un om nevinovat. Scapă ca prin urechile acului, dar tot nu se învaţă minte. Nur dispare, aşa că Said se ascunde în casa şeicului, un vechi prieten de-al tatălui său. Într-o zi, pe când iese s-o caute pe Nur, este hăituit de câini şi de poliţie şi se retrage într-un cimitir, acolo unde şi moare.

 

Impresii:

După În derivă pe Nil, romanul de faţă vine ca o schimbare pe cât de evidentă pe atât de necesară. Din punct de vedere stilistic, Hoţul şi câinii mi se pare net superior celui amintit anterior, Naguib trecând în mai multe instanţe de la stilul scabros, asemănător celui adoptat de Leonid Andreyev în Povestea şarpelui (ceva mai concentrat decât în Parfumul lui Patrick Süskind ori Golemul lui Gustav Meyrink) şi utilizat pentru a da glas uneltirilor puse la cale de  Said Mahran, la unul modernist şi aproape impersonal. Deşi autorul schimbă destul de des perspectivele şi sare uneori de la lumea exterioară personajului principal la ideile care-i bântuie mintea, acţiunea este uşor de urmat. Personajele sunt puţine şi văzute prin ochii lui Said. Acesta, chiar dacă ştie ce sfârşit îl aşteaptă, nu vrea şi nu poate să se oprească. Stă ascuns şi trăieşte de pe o zi pe alta animat de un singur gând, în mintea sa răzbunarea însemnând, de fapt, dreptate. Iar prin omorârea duşmanilor săi şi-ar face nu doar sieşi dreptate, dar ar face şi un bine societăţii. Cel puţin aşa gândeşte. Însă Said nu este un personaj eminamente negativ, el are şi părţile sale pozitive: de la sentimentele în schimbare faţă de Nur, învăţând să o iubească şi fiind de-a dreptul îngrijorat când ea dispare (să nu uităm că, mergând să vadă ce i s-a întâmplat, cade în ghearele poliţiei) şi până la grija nedisimulată şi iubirea necondiţionată faţă de fiica sa, refuzul ei fiind moment care-l determină să-şi ducă planul la îndeplinire. Însă greşeşte şi greşeşte de două ori, ambele sale tentative de a-şi face dreptate fiind sortite eşecului. Greu de spus din ce motiv Naguib a ales ca lucrurile să stea astfel şi nu altfel, orice interpretare putând fi în acest caz cu dublu tăiş. Există, totuşi, şi un lucru care nu mi-a plăcut la romanul de faţă: complexitatea redusă. Este prea simplu, evenimentele decurg prea rapid, fără să se stabilească prea bine tensiunea între diversele evenimente care au loc, iar personajele exterioare se depărtează tot mai mult pe măsură ce pătrundem în mintea lui Said. Era, în opinia mea, nevoie de mai mult spaţiu, de o zăbovire asupra anumitor lucruri, o mai bună reliefare a anumitor aspecte, o extindere a dialogurilor. În pofida finalului închis, am rămas cu impresia că Naguib Mahfouz nu a spus tot ce dorea să spună. Că mai sunt lucruri lăsate pe dinafară, că s-a grăbit pe alocuri şi că ar mai fi fost lucruri de spus.

Naguib Mahfouz – În derivă pe Nil

Despre autor:

   Naguib Mahfouz (1911-2006) este primul scriitor de origine arabă care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (în 1988). Este autorul a 38 de romane, peste 350 de povestiri scurte, 5 drame şi mai multe scenarii. Operele sale au iscat nenumărate controverse în ţările arabe, iar în anul 1989 (anul în care Salman Rushie a publicat Versetele Satanice) Omar Abdul-Rahman l-a condamnat pe Naguib Mahfouz la moarte pentru o carte scrisă cu mai bine de 30 de ani înainte (este vorba despre Copiii lui Gebelawi). În 1994 doi extremişti islamişti au încercat să-l omoare. Deşi tentativa lor a fost nereuşită, Naguib Mahfouz a rămas cu sechele pentru tot restul vieţii. Dintre cele mai importante romane ale sale enumăr: Copiii lui Gebelawi, Hoţul şi câinii, Ziua în care liderul a fost ucis şi Akhenaten.

Rezumat:

În derivă pe Nil (Adrift on the Nile)  a fost publicată în anul 1966. Romanul începe când Anis Zaki, un funcţionar mediocru, este mustrat de şeful său şi i se taie din salariu pentru că a scris două pagini fără să-şi dea seama că stiloul nu are cerneală. După ce pleacă de la muncă, Anis se întâlneşte întâmplător cu Ragab, un fost coleg de-al său, pe care-l invită pe casa sa plutitoare de pe Nil, o ambarcaţiune unde Anis petrece seară de seară alături de prietenii săi (Sana, Rauf, Amm Abduh şi alţii) fumând haşiş şi bând wiskey. Ragab vine împreună cu o amică de-a lui, Samara Bahgat (o jurnalistă şi scriitoare destul de cunoscută). Aceasta vede viaţa depravată pe care o duc prietenii amicului ei şi le schiţează portretele într-un caiet cu gândul să scrie mai târziu o piesă de teatru care să-i aibă  ca protagonişti. Anis pune mâna pe jurnalul ei (mai bine spus i-l fură) şi se simte insultat de felul în care a fost portretizat (”Funcţionar ratat. Fost soţ şi fost tată. Tăcut şi ameţit zi şi noapte. Se spune că ar fi literat, singurul lucru pe care-l are pe această lume fiind o bibliotecă. Câteodată îmi pare pe jumătate nebun sau pe jumătate mort. A reuşit să obţină exact lucrurile de care a încercat să fugă. S-a uitat pe sine.”). A doua zi, Anis este dat afară, din pricina unei reacţii colerice, de la locul său de muncă. Seara se întâlnesc, ca de obicei, pe barcă, iar prietenii săi au o idee extraordinară: să viziteze Giza. Aşa că se urcă toţi grămadă în maşină şi-o pornesc la drum. Accidentează mortal pe cineva şi fug de la locul faptei.

 

Impresii:

Romanul nu este unul kilometric, ba dimpotrivă, nu are decât vreo 200 de pagini, însă Naguib Mahfouz reuşeşte să surprindă foarte bine o societate egipteană decadentă, ale cărei valori morale sunt degenerate. Indiferenţa este cuvântul de ordine, iar escapadele personajelor principale modul în care acestea fug din calea realităţii şi-a responsabilităţilor. Samara este singura diferită, însă prinsă-n jocul lor devine asemenea acestora, crima din final nefiind decât dovada unei imposibile întoarceri la viaţa de dinainte. Dialogul care se desfăşoară cu rapiditate şi replicile a căror succesivitate este arareori întreruptă de neutralitatea vocii auctoriale permit personajelor să-şi arate adevărata faţă, adică să se dea în stambă. Şi tot acestea fac din scrierea de faţă o lectură uşoară, care poate fi parcursă cu uşurinţă într-o singură sesiune. Nici măcar furtul la care se dedă Anis nu pare ieşit din comun, deşi acesta nu are nicio explicaţie pentru comportamentul său. Dacă ar fi şterpelit doar carneţelul, ar mai fi putut fi scuzat, însă odată cu notările Samarei sustrage şi nişte bani. Cartea nu este hiper, giga, mega, ultra, super, însă, pentru ce doreşte autorul să arate, este exact aşa cum trebuie, miza nefiind una extraordinar de mare.