Despre autor:

J. M. Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

 

 

Rezumat:

Scrisă din perspectiva Susanei Barton, cartea relatează întâmplările la care aceasta a luat parte: în timpul unei revolte pe vaporul pe care se afla, Susana este pusă pe barcă, iar după ce pluteşte în derivă pe apele Atlanticului naufragiază pe insula pe care locuieşte Robinson Crusoe şi Friday, personajele romanului lui Daniel Defoe. Pe insulă acţiunea lipseşte cu desăvârşire, Crusoe neîncercând în niciun fel să se salveze, Friday cu atât mai puţin, ori să-şi facă viaţa mai uşoară, singurul lucru pe care l-a construit în răstimpu-n care a trăit aici fiind o serie de terase megalitice menită să servească eventualilor naufragiaţi care vor veni după el, pentru că el, după cum însuşi mărturiseşte, nu are niciun fel de seminţe pe care să le fi putut planta pe aceste terase. Friday, cu limba tăiată, poate de negustorii de slavi, poate chiar de Crusoe, după cum speculează Susana, este cel care se ocupă de procurarea mâncării. După un an de vieţuit pe insulă, Susana împreună cu Friday şi Crusoe sunt salvaţi de o ambarcaţiune, însă cel din urmă nu supravieţuieşte voiajului către Europa. Dându-se drept soţia lui Crusoe, Susana se stabileşte în Anglia, încercând în tot acest timp să strângă bani pentru a-l trimite pe Friday înapoi în Africa, locul în care s-a născut. Şi metoda pe care-o găseşte de cuvinţă este de a-i vinde povestea sa, poveste pe care o relatează aproape în întregime sub forma unor scrisori, domnului Foe. Daniel Defoe.

 

Impresii:

Prima treime a romanului nu pot spune că m-a impresionat, Coetzee evitând să atace miezul problemei şi rotindu-se în jurul unor întrebări pe care Susana şi le adresează. Totul în jurul ei este static, plictiseală, nedumeriri şi întrebări la care nu-şi poate răspunde, Susana analizând cu luciditate, ori încercând să analizeze, căci informaţiile lipsesc, Crusoe fiind necomunicativ, Friday la fel, cel din urmă nerecunoscând decât un număr limitat de cuvinte, iar schimbarea vine în cele din urmă din exterior şi fiind reprezentată de nava care-i salvează. Deşi aproape lipsită de acţiune, prima treime este aproape sufocantă, suprasaturată de căutări şi întrebări. Odată cu urcarea la bordul vaporului, acţiunea are că-ncepe să curgă, însă este o falsă impresie: rămâne aproape statică, întrebările revenind în mintea Susanei asemenea unor coşmaruri de care nu poate scăpa. Foe, or Defoe, rămâne până spre final o figură misterioasă, acesta schimbându-şi adresa fără a-i adresa Susanei niciun cuvânt. Scrisorile ei rămân, în mare parte nerăspunse, iar tentativa sa de eliberare a lui Friday se izbeşte de caracterul oamenilor din jurul ei, oameni care fără niciun fel de scrupul l-ar vinde pe negru a doua oară în loc să-l ducă pe tărâmurile sale natale. În fine, Susana înţelege, ori sfârşitul relevă acest lucru, că eliberarea nu înseamnă Africa, ci limbajul. Capacitatea de-a te putea exprima, de-a putea spune ce-i în inima ta. Prin prisma sfârşitului, avem de-a face cu un roman parabolă, menit nu să răspundă unor întrebări rămase fără soluţie în romanul lui Defoe, ci să ridice altele, într-un şir nesfârşit, care o spirală, învălmăşind şi amestecând sensurile, căutând în tot acest timp calea către libertate.

 

Citate:

Chance had cast me on his island, chance had thrown me in his arms. In a
world of chance, is there a better and a worse? We yield to a stranger’s embrace or give ourselves to the waves; for the blink of an eyelid our vigilance relaxes; we are asleep; and when we awake, we have lost the direction of our lives. What are these blinks of an eyelid, against which the only defence is an eternal and inhuman wakefulness? Might they not be the cracks and chinks through which another voice, other voices, speak in our lives? By what right do we close our ears to them?