Posts tagged ‘nobel’

V.S. Naipaul – Jumătate de viaţă

HalfALife.jpg   Despre autor:

    Vidiadhar Surajprasad Naipaul este un scriitor de origine indiană care s-a născut pe data de 17 august 1932 Trinidad Tobago. A primit de-a lungul carieriei numeroase premii, printre care şi premiul Nobel (în 2001). Modul în care vede lumea (şi mai ales ţările din lumea a treia) şi care poate fi dedus din scrierile sale i-a adus numeroase critici, Naipaul fiind acuzat (printre alţii şi de alţi laureaţi ai premiului Nobel, cum ar fi poetul american Derek Walcott) că ar fi un neocolonialist. De asemenea, şi aventurile sale extraconjugale şi părerile misogine l-au adus în atenţia ziarelor de scandal străine.

Rezumat:

Romanul de faţă de roteşte în jurul lui Willie Somerset Chandran, un indian născut dintr-un tată brahman şi o mamă dalit (două caste indiene diferite) şi poate fi împărţit, după acţiune şi mai ales locul în care se desfăşoară aceasta, în trei părţi distincte: prima dintre ele se desfăşoară în India şi este în cea mai mare parte ocupată de povestea tatălui acestuia. Când Willie Somerset era încă la şcoală, tatăl său îi povesteşte cum a luat de soţie o femeie dalit (pe scurt cam aceasta ar fi povestea: simţind cum creşte-n el spiritul revoluţionar, tatăl, un tânăr student pe atunci, arde cărţile şi refuză să se însoare cu femeia ce-i fusese, încă de când era mic, promisă. Şi tot din acelaşi spirit se căsătoreşte cu o femeie dintr-o castă inferioară, atrăgând asupra sa vorbele de ocară ale societăţii). A doua parte se desfăşoară în Anglia, tatăl lui Willie Somerset izbutind să obţină pentru fiul său o bursă de la un nobil englez. Willie Somerset Chandran se mută în Anglia, unde ajunge să cunoască şi alţi imigranţi veniţi din foste colonii britanice. Viaţa acestora este plină de lipsuri, fiecare câştigându-şi cu greu şi adeseori prin mijloace nu tocmai cinstite existenţa. Printre aceştia se numără Percy, cu a cărui iubită Willie Somerset se culcă, dar şi Roger, care îl ajută să publice o carte de povestiri scurte inspirate din Copilăria lui Gorki şi din mai multe filme. Willie Somerset primeşte într-o zi o scrisoare de la o admiratoare şi aşa ajunge să o cunoască pe Ana, o africană cu ceva sânge portughez prin ea. Cei doi au o relaţie, iar la doleanţele lui Willie Somerset, care era în pragul exmatriculării, se mută la familia ei, într-o ţară din Africa. Aceasta este partea a treia a cărţii, scrisă sub forma unei scrisori adresate de Willie Somerset surorii sale, Sarojini. Optsprezece ani şi-a petrecut Willie în Africa înainte să se decidă să divorţeze şi să plece, sătul de jumătatea de viaţă pe care o trăia acolo.

 

Impresii:

O carte deloc rea, deşi am fost oarecum reticent la început de adâncirea prea bruscă în povestea tatălui, o digresiune însemnată de la firul narativ al romanului. Însă această digresiune îşi are rolul ei, toate sentimentele negative pe care Willie Somerset le adunase-n el şi care erau îndreptate împotriva tatălui, învinovăţindu-l pe acesta pentru alegerea făcută, motiv pentru care tatăl îşi şi începe povestea, îşi găsesc motivarea în însăşi viaţa sa. Pentru că, într-un fel sau altul, Willie Somerset ajunge să facă aceleaşi alegeri neinspirate pe care le-a făcut şi tatăl său. Descrierea celor trei stiluri de viaţă total diferite (indian, european şi african) este cât se poate de reuşită, la fel şi amănuntele traiurilor respective (cum ar fi viaţa pe care o duceau în anii ’60 imigranţii de culoare în Londra ori felul în care se iscau războaiele civile în Africa subsahariană). Structura este insolită, dar nu într-atât încât să conclud că avem în faţă o proză experimentală. Sistemul scrisorilor a mai fost adoptat de multe ori în trecut, şi amintesc aici romanul Oameni sărmani, de Feodor Dostoievski. Stilistic vorbind, Naipaul are ceva din eleganţa lui Sinclair Lewis or Galsworthy, motiv pentru care poate părea şi un pic vetust. Se simte, totuşi, lipsa unei moment culminant spre care să conveargă eforturile scriitorului, romanul de faţă lăsând impresia că este mai mult viaţă decât artă, deşi lucrurile stau taman invers.

 

Citate:

Şi atunci se întâmplă adeseori să începi să vezi un soi de adevăr în eroarea ta. Începi să vezi, de exemplu, că a releva bunul nume al cuiva înseamnă în acelaşi timp a-l ascunde.

Reclame

Elfriede Jelinek – Dorinţă

   Despre autor:

Elfriede Jelinek s-a născut în anul 1946 în Austria. În pofida faptului că a obţinut numeroase alte premii internaţionale destul de prestigioase (printre care şi premiul Kafka), înainte de a i se acorda Nobelul pentru literatură (în 2004) a fost puţin cunoscută în afara graniţelor ţării sale. La începutul carierei scriitoriceşti obişnuia să scrie, în conformitate cu moda vremii, fără majuscule, după care s-a răzgândit. În operele sale abordează o varietate de teme, dintre cele care revin în mod recurent amintesc: sexualitatea, locul femeii în societate şi complezenţele sociale. Este o feministă convinsă, iar între anii 1976 şi 1991 a făcut parte din Partidul Comunist Austriac. Suferă de agarofobie şi mizantropie. Cele mai cunoscute romane ale sale sunt: Profesorul de pian (The Piano Teacher), Lăcomie (Greed) şi Dorinţă (Lust).

.

Rezumat:

Herrman, directorul unei mori, şi Gerti, soţia sa, fac sex ba pe canapea, ba prin bucătărie, ba prin baie, uneori şi prin sufragerie, câteodată mai apare în timpul orgiasticelor plăceri şi copilul lor să tragă cu ochiul, iar când cei doi termină se odihnesc puţin, după care se apucă iară cu o râvnă de care, mărturisesc deschis, nu-i credeam în stare.

 

Impresii:

O carte care a stârnit la vremea ei multe controverse şi pe care mulţi critici au considerat-o ca fiind pornografie. Pornografie poate sau nu să fie (înclin să cred că nu şi asta datorită, nu din pricina!, divagaţiilor care ajung să alcătuiască, printre partidele de sex nebun, o poveste-n sine. Şi nu este pentru că nu vizează să-i fie pe plac cititorului, ci mai degrabă să-l oripileze prin scenele uneori violente, câteodată terne, însă întotdeauna anoste), dar pierdere de timp cu siguranţă este. Există câteva generalizări interesante, câteva idei aruncate pe acolo (iar la capitolul idei mărturisesc că am înţeles ce doreşte Jelinek să arate, şi anume diferenţa dintre sexe, dintre felul în care bărbaţii şi femeile privesc şi înţeleg viaţa, însă aceste deosebiri sunt văzute doar prin prisma unui singur aspect: sexul), însă cartea îmi pare, din cauza stilului, lipsită de vitalitate. Imaginaţi-vi-l pe Saramango folosind stilul pe care-l uzitează în Peştera pentru a descrie experienţe sexuale. Te apucă spleenul, nu alta. Plus că experienţele ulterioare sunt aidoma celor de dinainte, Jelinek schimbând uneori limbajul (pe alocuri expresiile sunt de-a dreptul ridicole şi prozaice: bagă cârnatul în cuptorul ei, bagă maşina în garajul ei călduţ şi altele asemenea), dar nu şi ideea. Bate apa-n piuă ca să priceapă iapa. Plus că directorul ăla este atât de dotat (maşina lui e de fapt autobuz în toată regula, ne mărturiseşte scriitoarea) încât mă simt complexat. O carte care nu m-a impresionat câtuşi de puţin şi pe care nu i-aş recomanda-o nimănui. Nu mi se pare nici foarte slabă, nu mi se pare nici excesiv de pornografică, doar neinteresantă. Putea spune ce avea în minte într-un mod mult mai frumos, mai reducând din secvenţele pline de patos animalic, şi investindu-şi timpul în crearea unei poveşti. Dacă vreţi pornografie, vă recomand un autor român care scrie mult mai bine: Robert Nuţu.

 

Citate:

Suntem inutili! Dacă ar fi să avem un rost, atunci să trăim în amintirea unui animal iubit pe care l-am hrănit ori a unei persoane iubite pe care, de asemenea, am hrănit-o.

Mo Yan – Republica Vinului

   Despre autor:

Mo Yan (Guan Moye pe numele său adevărat) s-a născut pe 17 februarie 1955 şi este cel mai apreciat scriitor chinez contemporan.  De asemenea, este şi cel mai recent laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Nu este, însă, foarte popular în rândul scriitorilor din afara ţării sale de origine din pricina afinităţilor pe care le are faţă de guvernul chinez şi a lipsei de reacţie faţă de felul în care sunt trataţi de către autorităţi unii dintre intelectualii chinezi. Printre criticii săi se numără Salman Rushdie şi  Herta Müller. Mo Yan îmbină în romanele sale satira şi realismul magic descriind ori rescriind poveşti tradiţionale.

.

Rezumat:

 

Ding Gou’er soseşte la bordul unui camion (a cărui şoferiţă încearcă să-l sărute) într-un oraş minier pentru a investiga presupuse cazuri de canibalism. După ce se dă în spectacol împuşcându-l pe paznic cu un pistol de jucărie, Ding ajunge să-i cunoască pe secretarul de partid şi directorul minei, doi dintre suspecţii principali. După oarece tergiversări, aceştia îl duc în faţa lui Diamond Jin, superiorul lor. Aici firul narativ se desparte, autorul intercalând în acţiunea principală un şir de scrisori între el şi Li Yidou, un veleitar care-i cere sfatul, rugându-l să-i trimită povestirile revistei Literatura Cetăţeanului spre a-i fi publicate. Revenind la firul iniţial, Ding se reîntâlneşte cu şoferiţa şi după o incursiune printr-un sătuc, cei doi ajung într-o cameră de hotel, unde ea se aruncă în braţele lui. Taman la timp, căci în secunda următoare intră vijelios în cameră nimeni altul decât soţul ei, Diamond Jin, care-l acuză pe Ding că ar fi încercat s-o violeze. Un nou şir de scrisori în care este redată integral povestirea pe care Li Yidou i-o trimite lui Mo Yan (în total vreo zece astfel de povestiri sunt redate: Furnici verzi suprapuse, Autostrada măgarului, Alcool, Copilul-carne, Copilul prodigios, Eroul Yichi, Lecţia de gătit, Cuiburile de rândunică etc.).  În aceste povestiri care se-nvârt în jurul unor reţete de gătit şi-a unor băuturi fine, Li Yudou vorbeşte în principal despre copii şi canibalism, o anume reţetă culinară la care soacra sa pare a fi expertă implicând gătitul copiilor. Citind ne dăm seama că povestirea iniţială este tot o creaţie a personajului Li Yidou.

 

 

Impresii:

Unele dintre povestirile lui Li Yidou sunt destul de reuşite, demonstrând că lui Mo Yan nu-i lipseşte talentul, însă-n ansamblul său romanul este o varză pe jumătate călită. Ideea pe care se bazează (obsesia mâncărurilor) este una prozaică, iar felul în care este spusă aşijderea. Relaţia dintre Ding Gou’er şi şoferiţă este bine surprinsă, chiar spumoasă la un moment dat, la fel aş putea spune şi despre Cuiburile de rândunică, deşi vocea auctorială este cu totul diferită aici, însă-n momentul în care Mo Yan adoptă un stil jucăuş, dedându-se la glume puerile, cade-n penibil. Se străduieşte prea mult în decursul a câtorva paragrafe pentru ca mai apoi s-o lase mai moale preţ de mai multe zeci de pagini, determinându-te să te-ntrebi care-i rostul întregului roman. Nici realismul său magic nu prea m-a impresionat, părând să fie o copie nereuşită a celui utilizat de Salman Rushie, care la rândul său este o copie a celui folosit de Gabriel Garcia Marquez. Carevasăzică este copia unei copii. Măcar de-ar fi fost izbutită. Autorul încearcă marea cu sarea, originalitatea pe care-o doreşte constând în întrepătrunderea dintre satiră şi realism magic, însă rezultatul consider că este dezastruos şi deloc onorant pentru un laureat al premiului Nobel. Şi când mă gândesc că Rushie nu l-a luat, iar alţi scriitori care l-ar fi meritat – şi aici dau un singur exemplu: Chinua Achebe – au murit între timp…

Herta Müller – Îngerul foamei

   Despre autor:

Herta Müller este o scriitoare germană de origine română, care s-a născut pe 17 august 1953 în judeţul Arad. În 2009, anul apariţiei Îngerului Foamei, a fost recompensată pentru scrierile sale cu Premiul Nobel pentru Literatură. Acţiunea romanelor semnate de Herta Müller se petrece în România, autoarea descriind ori făcând referire la regimul comunist şi situaţia şvabilor din Banat, comunitate din care şi ea face parte. Deşi a publicat cărţi şi înainte de-a părăsi România, a avut de suferit de pe urma Securităţii (averea tatălui fiind confiscată de către regimul comunist, iar mama ei deportată cu forţa în Uniunea Sovietică).

Rezumat:

Leo Auberg este un român de origine şvabă care urmează să fie, la începutul anului 1945, deportat alături de alţi conaţioanali de-ai săi în Ucraina (atunci parte a Uniunii Sovietice) din simplul motiv că sunt de origine germană. Deşi Leo Auberg intuieşte zilele negre care or să-l aştepte în lagărul de deportare, atitudinea sa este oarecum degajată, aşteptând cu sporită curiozitate să părăsească ”oraşul în care fiecare piatră are ochi”. Consătenii îi dau tot feluri de lucruri mai mult sau mai puţin utile, pe care Leo le îndeasă în cutia unui gramofon, care-i serveşte pe post de geamantan (”Tot ce am iau cu mine”, aceasta fiind şi prima frază din care şi totodată titlul acesteia în varianta engleză). După ce străbat România îndesaţi într-un vagon din care, în momentele în trenul este oprit, coboară să se uşureze, ajung în gulag. Din acest moment acţiunea devine liniară, cu multe aduceri aminte şi nenumărate descrieri ale obiectelor de care se serveşte, a mâncării pe care şi-o imaginează, dar mai ales a stărilor (despre oameni stricţi, alcoolul din cărbune, îngerul foamei, plopi negri, lopata, cărbune, nisip ş.m.d.), printre care sunt inserate şi câteva povestiri (cazul pâinii furate, povestea celor 10 ruble). După cinci ani petrecuţi în lagăr, Leo şi celelalte persoane care au supravieţuit se întorc în România. Leo întâmpină dificultăţi când vine vorba de reintegrare şi la îndemnul bunicului său se angajează într-o fabrică, iar mai târziu se căsătoreşte.

 

Impresii:

După cum mărturiseşte autoarea, romanul de faţă se bazează pe mărturiile poetului Oskar Pastior, alături de care şi-ar fi dorit să scrie această carte. Oskar a murit, însă, înainte ca Herta Müller să purceadă la adaptarea însemnărilor şi transformarea lor în ceea ce avea să devină romanul de succes Îngerul Foamei. După cum se poate deduce din rezumat, romanul poate fi împărţit în trei părţi distincte: prima, a plecării lui Leo din Banat, a doua a celor cinci ani petrecuţi în gulag, iar cea de-a treia a întoarcerii acasă. Atât modul în care este construită acţiunea cât şi stilul sunt diferite în aceste trei părţi, prima asemănându-se cu ultima, iar cea de-a doua, care ocupă cea mai mare parte a cărţii, solitară, constituie centrul întregului roman. Sub spectrul inaniţiei, a nopţilor nedormite din pricina puricilor şi a păduchilor, precum şi frigului şi-a muncii forţate, în cea de-a doua parte de care am amintit mai devreme evenimentele nu se mai petrec liniar, nemaiexistând o delimitare clară a lor. Capitole sunt scurte şi tratează o multitudine de aspecte legate de viaţa în gulag, de la visele lucide legate de mult dorita mâncare, la descărcatul vagoanelor de cărbuni şi până la cimentul care le intră în plămâni. Este o deconstrucţie a acţiunii, la fel cum putem întâlni şi-n romanul lui Wieslaw Mysliwski, Piatră peste piatră, stilul autoarei şi felul în care personajul principal priveşte lucrurile asemănându-se puţin cu felul în care Oskar, din Toba de tinichea a lui Gunter Grass, un alt laureat al premiului Nobel, vede viaţa. Nu este vorba de compătimire, nici măcar de acceptare, ci de un anumit grad de fantastic cu forţa introdus în viaţa cotidiană pentru a putea trăi fără să te alienezi complet. Căci îngerul foamei asta este, o nălucire, o fantasmă care îi şopteşte în ureche, care-l îndeamnă să ascundă în sticle ciorba de varză, care îi salvează viaţa şi îl salvează pe el de la îndobitocire. De la o ireversibilă pierdere. Foamea este în sine un personaj, la fel şi conexiunea care se stabileşte între membrii comunităţii, foarte bine ilustrată de scena pedepsirii celui care a furat pâinea. Fără ură, fără să gândească, fără să stârnească vreun fel de antipatii între ei. Ceva instinctiv, precum foamea. Episoadele de cruzime (spre deosebire, de exemplu, de nuvelele lui Vorobiov ori a lui Barbusse, în cazul Hertei Müller acestea nu sunt niciodată redate-n amănunt ori nejustificate, nici măcar privite ca pe scene de cruzime ori barbarie) alternează cu dovezile de umanitate (amintesc aici doar momentul în care i-a fost dăruită batista albă). Personajele sunt slab individualizate, sugerând că respectiva poveste, cu excepţia sosirii şi plecării din lagăr, îi aparţine în egală măsură lui Leo Aubert şi compatrioţilor săi care au stat cinci ani închişi între aceleaşi garduri, mâncând aceeaşi ciorbă de varză şi dormind în aceleaşi barăci aglomerate.

Yasunari Kawabata – O mie de cocori

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Cartea de faţă este structurată în cinci părţi (O mie de cocori, Dumbrava în amurg, Reprezentarea Shino, Rujul mamei sale şi Stea dublă). Kurimoto Chikako este gazda ceremoniei ceaiului la care, alături de Mitani Kikuji, fiul răposatului său amant şi personajul central al cărţii, iau parte şi Inamura Yukiko (o fată frumoasă cu care Chikako doreşte să-l căsătorească), doamna Ota (cealaltă amantă a tatălui lui Kikuji) şi Fumiko (fiica doamnei Ota) . Deşi o admiră pe Yukiko (pe care, datorită fişiului pe care-l poartă şi-al cărui motiv sunt cei o mie de cocori la care face referire titlul, o numeşte Fata celor o mie de cocori), Kikuji este iritat atât de intenţia lui Chikako, cât şi de faptul că nu ştiuse nimic despre aceasta înainte să dea curs invitaţiei. Înaintă să părăsească oraşul, Kikuji are o relaţie cu doamna Ota. Presat de stăruinţele lui Chikako, se întoarce în Kamakura şi ia parte la o a doua ceremonie, în urma căreia se arată dacă nu dornic măcar dispus să-şi împartă destinul cu Yukiko. Chikako o înştiinţează pe doamna Ota de căsătoria celor doi, iar după o discuţie de altfel calmă cu Kikuji, doamna Ota se sinucide. În urma acestui gest, Kikuji, spre disperarea lui Chikako, nu mai doreşte să o ia pe Yukiko de soţie. După un timp oarecare, Chikako îi spune că atât Fumiko (de care Kikuji se apropiase suficient de mult încât să-şi dorească să o ia de nevastă) cât şi Yukiko s-a căsătorit. Întâmplător intrând în legătură cu cea dintâi, Kikuji află că Chikako l-a minţit. Kikuji pleacă să o întâlnească, însă nu o găseşte acasă şi îşi dă seama că şi Fumiko s-a sinucis.

Impresii

O mie de cocori este una dintre cărţile menţionate de juriul care i-a acordat lui Kawabata premiul Nobel pentru literatură. Asemenea celorlalte romane semnate de acesta, şi cel de faţă este succint, cu o acţiune liniară, fără niciun fel de climax, tensiunea reieşind în principal din relaţia dintre personaje. Stilul este minimalist, cu fraze scurte dar puternice precum sentinţe ce nu admit reconsiderări, Yasunari Kawabata împrumutând elemente din poezia japoneză, multe dintre descrierile sale fiind de fapt haikuri, iar un capitol întreg putând fi considerat haibun (Ex: Deşi norii nu sunt grei, nu-şi dă seama unde este steaua. Norii se deschid în apropierea orizontului. Roşul palid devine profund acolo unde atinge acoperişul caselor.). Din acelaşi motiv dialogurile par marcate de încrâncenare (mai ales cele dintre Kikuji şi Chikako) ori nostalgie (cele dintre Kikuji şi doamna Ota). Naratorul intervine rar, lăsându-şi personajele să evolueze prin intermediul replicilor şi mulţumindu-se să le despartă când ţi când doar pentru a le plasa într-un decor vibrant, schiţat dintr-o singură trăsătură de penel, fără ştersătură şi fără a reveni a doua oară. Vocea auctorială este de fiecare dată directă, însă niciodată moralizatoare, evitând să se pronunţe, evitând să tragă concluzii. Atent la detalii, Kawabata uzitează pe scară largă simbolistica, obiectele ajungând să reprezinte idei, amintiri, sentimente. Două dintre acestea sunt evidente: semnul din naştere al lui Chikako, care pare să-i marcheze viaţa şi despre care doamna Ota şi Kikuji discută pe larg, şi vasul Shino pe care, după moartea mamei sale, Fumiko i-l dăruieşte lui Kikuji, dar pe care în cele din urmă îl sparge, eliberându-l parcă pe Kikuji de influenţa doamnei Ota. Căci eliberarea, sau mai degrabă iluzia şi imposibilitatea realizării ei, pare a fi tema centrală a acestui roman. Chikako nu se poate elibera de impresia pe care semnul ei îl are asupra altora, Kikuji nu poate ieşi din umbra tatălui său, adeseori întrebându-se pe cine vede doamna Ota în el, iar doamna Ota de dragostea pe care i-a purtat-o cândva tatălui şi pe care acum, în numele lui, i-o poartă fiului. Există un mod tragic de-a spune că istoria se repetă, că suntem victimele propriilor noastre prejudecăţi şi că, într-un final, trebuie să ne alegem singuri destinul. Deşi tocmai din faţa destinului nu par personajele lui Kawabata a scăpa. Deşi Inamura Yukiko este doar un personaj secundar, la care se face adesea referire dar care nu apare în prea multe scene, titlul face totuşi referire la ea şi la modelul de pe fişiul ei. Să fie în acest model cusute personajele fără putinţa de-a ieşi din tiparul în care pare să-i fi turnat destinul? Să fie Yukiko un model spre care Kikuji aspiră, dar pe care-l refuză?

Bjørnstjerne Bjørnson – Un copil fericit

     Despre autor:

Bjørnstjerne Bjørnson (1832 – 1910) este unul dintre cei mai mare scriitori norvegieni şi, alături de Henrik Ibsen, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din această ţară. Spre deosebire, însă, de compatriotul său, Bjørnson a reuşit să primească Premiul Nobel, deşi Ibsen l-ar fi meritat cel puţin la fel de mult. Născut într-un sătuc retras din inima Norvegiei, stilul lui Bjørnson este unul auster, fără înflorituri, redând cu precădere în operele sale viaţa pastorală de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Descrie idile, poveşti de viaţă, întâmplări câmpeneşti, mai toate având în centrul lor ca personaje ţărani simpli, dar cu aspiraţii care-i smulg din lumea în mijlocul căreia se află. A făcut parte din comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Pace (singurul Premiul Nobel oferit de Norvegia).

 

Rezumat:

Romanul este povestea lui Oyvind, de la naşterea sa şi până la ieşirea din adolescenţă, accentul căzând, aşa cum şi era normal, pe cea din urmă. La vârsta de patru ani o întâlneşte pe Marist, care-l păcăleşte şi de care ajunge mai apoi să se îndrăgostească. Urmând o amplă digresiune, cel de-al treilea capitol îi are în are ca personaje pe tatăl şi unchiul Maristei, Bjørnson întorcându-se mult în trecut pentru a ne explica felul în care fata a ajuns să fie crescută de unchiul său. De asemenea, rolul acestei digresiune este şi de-a ne dezvălui caracterul şi motivaţiile acestuia. După ce Oyvind o vede pe Marist dansând cu un student la agronomie de curând întors în sat devine gelos şi se retrage treptat din viaţa ei. Ajutat de învăţător şi încercând să o recâştige, Oyvind pleacă din sat şi se înscrie el însuşi la Universitatea de Studii Agronomice, unde îşi petrece următorii patru ani. Corespondează atât cu părinţii săi prin intermediul învăţătorului, cât şi cu Marist, scrisorile dintre ei alcătuind un întreg capitol. Oyvind este de acum sigur de dragostea ei, însă un singur obstacol le mai stă în cale: unchiul ei. Băiatul se hotărăşte să-l impresioneze prin inteligenţă şi hărnicie, iar după câţiva ani izbuteşte.

 

Impresii

Dacă n-ar fi fost primele două capitole, am fi putut vorbi de un bildungsroman, tema fiind asemănătoare, iar felul în care este tratată aşijderea. Stilul lui Bjørnson este sobru şi auster, ceea ce nu însemnă că nu poate reda cu precizie sentimentele omului. Copilăria este bine surprinsă, la fel şi viaţa câmpenească, simplă, motivele personajelor sunt nobile, sentimentele lor sincere. Există, însă, salturi mari între evenimente, între ani, salturi în care personajele par să evolueze foarte puţin. Psihologia lor nu este la fel de bine redată precum cea a personajelor scriitorilor ruseşti din aceeaşi perioadă, iar sentimentele acestora, oricât de sinceri şi candide ar fi, par totuşi de suprafaţă dacă avem în vedere răbdarea lor aparent inexplicabilă. Însă cine-a locuit printre norvegieni ştie că nu este vorbe nici de superficialitate şi nici frivolitate, ci de un fel de-a fi.  Mi s-a părut că trece, totuşi, prea în grabă peste anumite lucruri, mulţumindu-se să explice şi nu să pătrundă-n sufletul personajelor.

J.M. Coetzee – Viaţa şi timpurile lui Michael K.

        Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

 

Rezumat

Simplu grădinar Cape Town şi nevoit să îndure umilinţa pe care buza sa de iepure o atrage, Michael K. este considerat de întreaga societate un idiot şi asta din pricina obiceiului său de-a nu vorbi prea mult şi-a refuza să dea explicaţii ori de-a prezenta evenimentele într-o ordine logică. În urma înrăutăţirii sănătăţii mamei sale, Michael K. renunţă la slujba sa şi se duce să o îngrijească. Însă dorinţa mamei sale este alta: de-a se întoarce în oraşul său natal, acolo unde a lucrat o bună perioadă de vreme ca femeie de serviciu pentru o familie înstărită. Michael K.  străduieşte să obţină permisul de călătorie (să nu uităm că vorbim de Africa de Sud în timpul aperheidului), însă strădaniile sale sunt în zadar. Aşa că încropeşte un cărucior în care-şi pune mama şi o porneşte spre Prince Albert. Pe drum, însă, mama sa, Anna K, moare. Michael se hotărăşte să-şi continue călătoria şi să împrăştie cenuşa mamei sale pe meleagurile natale. Fără acte, este obligat să muncească forţat preţ de câteva zile. Nici după ce ajunge pe moşia (acum în paragină) pe care-a lucrat cândva mama sale lucrurile nu par a sta mai bine pentru el, după ce se întâlneşte cu unul dintre fiii proprietarilor, care tocmai a dezertat din armată şi este în căutarea unui loc în care să se ascundă, Michael K. este iarăşi arestat pentru vagabondaj. Evadează, iar, după ce trăieşte câteva luni de zile ca un pustnic, hrănindu-se cu dovleci, lăcuste şi şopârle. Slab mort, ajunge să fie internat într-un spital, bănuit fiind că ar lucra pentru o bandă de tâlhari. Medicul care se îngrijeşte de el e fascinat de încăpăţânarea sa, de refuzul de-a mânca, precum şi de simplitatea care-l caracterizează.

 

Impresii:

Prin prisma locurilor descrise şi-a timpurilor surprinse, carte de faţă nu poate să fie altfel decât interesantă. Avem de-a face cu o ţară în plină prefacere, o birocraţie exasperantă şi o autoritatea care susţine că luptă pentru binele minorităţilor în vreme ce nu se arată câtuşi de puţin interesată de aceste minorităţi. Inegalitatea este la ea acasă, la fel şi cruzimea şi nepăsarea, toate foarte bine descrise de autor, fără a părea că s-ar situa de-o parte a alta a baricadei. Nu trage concluzii, nu arată cu degetul, permiţându-i astfel cititorului să-şi formeze o impresia cât mai clară despre situaţia existentă-n Africa de Sud. Şi spunând acestea, cartea pare a fi destinată locuitorilor acestei ţări, Coetzee oferindu-ne informaţiile fără nicio explicaţie ori introducere a lor într-un context mai larg. Peregrinările lui K. (personaj ce se aseamănă în anumite aspecte, şi nu doar prin prisma numelui, cu personajul din Verdictul lui Kafka – amândoi sunt în centrul unei lumi care pare total alienată şi lipsită de sens, cu reguli necunoscute) sunt peregrinările omul prin viaţă în căutarea păcii, a liniştii şi a unui loc care să-i aparţină. K. nu tânjeşte decât după o viaţă simplă, departe de forfota lumii. În afara lui, singurul personaj pozitiv şi complex pare a fi doctorul care-l îngrijeşte şi care vrea să-l elibereze din spital, în ciuda stării precare a lui Michael, care ajunge să cântărească la un moment dat 35 de kilograme. Doctorul ţine chiar şi un jurnal (a doua dintre cele trei părţi ale romanului fiind redată din perspectiva sa, Coetzee trecând de la persoana a III-a la a-ntâia) în care-şi pune tot felul de întrebări cu privire la trecutul, prezentul şi viitorul pacientului său, pentru ca la final să-l invidieze pentru simplitatea minţii şi legătura pe care acesta o are cu natura, un paradis care pentru doctor pare pentru totdeauna pierdut.  O carte bună, pe care-o citeşti dintr-o suflare. O carte care nu-ţi împinge sub nas sensuri, ci te îndeamnă să le cauţi.

 

Citate:

The way they talked, there should be a fence down the middle of the camp, men on one side, women on the other, dogs to patrol it at night. What they would really like—this is my opinion—is for the camp to be miles away in the middle of the Koup out of sight. Then we could come on tiptoe in the middle of the night like fairies and do their work, dig their gardens, wash their pots, and be gone in the morning leaving everything nice and clean.

Not a month after they opened the gates everyone was sick. Dysentery, then measles, then ‘flu, one on top of the other. From being shut up like animals in a cage. The district nurse came in, and you know what she did? Ask anyone who was here, they will tell you. She stood in the middle of the camp where everyone could see, and she cried. She looked at children with the bones sticking out of their bodies and she didn’t know what to do, she just stood and cried. A big strong woman. A district nurse. ‘Anyway,’ said Robert, ‘they got a big fright. After that they started dropping pellets in the water and digging latrines and spraying for flies and bringing buckets of soup. But do you think they do it because they love us? Not a hope. They prefer it that we live because we look too terrible when we get sick and die. If we just grew thin and turned into paper and then into ash and floated away, they wouldn’t give a stuff for us. They just don’t want to get upset. They want to go to sleep feeling good.’

Then as I sat at the nurse’s table in the evening, with nothing to do and the ward in darkness and the south-easter beginning to stir outside and the concussion case breathing away quietly, it came to me with great force that I was wasting my life, that I was wasting it by living from day to day in a state of waiting…

J.M. Coetzee – Foe

          Despre autor:

J. M. Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

 

 

Rezumat:

Scrisă din perspectiva Susanei Barton, cartea relatează întâmplările la care aceasta a luat parte: în timpul unei revolte pe vaporul pe care se afla, Susana este pusă pe barcă, iar după ce pluteşte în derivă pe apele Atlanticului naufragiază pe insula pe care locuieşte Robinson Crusoe şi Friday, personajele romanului lui Daniel Defoe. Pe insulă acţiunea lipseşte cu desăvârşire, Crusoe neîncercând în niciun fel să se salveze, Friday cu atât mai puţin, ori să-şi facă viaţa mai uşoară, singurul lucru pe care l-a construit în răstimpu-n care a trăit aici fiind o serie de terase megalitice menită să servească eventualilor naufragiaţi care vor veni după el, pentru că el, după cum însuşi mărturiseşte, nu are niciun fel de seminţe pe care să le fi putut planta pe aceste terase. Friday, cu limba tăiată, poate de negustorii de slavi, poate chiar de Crusoe, după cum speculează Susana, este cel care se ocupă de procurarea mâncării. După un an de vieţuit pe insulă, Susana împreună cu Friday şi Crusoe sunt salvaţi de o ambarcaţiune, însă cel din urmă nu supravieţuieşte voiajului către Europa. Dându-se drept soţia lui Crusoe, Susana se stabileşte în Anglia, încercând în tot acest timp să strângă bani pentru a-l trimite pe Friday înapoi în Africa, locul în care s-a născut. Şi metoda pe care-o găseşte de cuvinţă este de a-i vinde povestea sa, poveste pe care o relatează aproape în întregime sub forma unor scrisori, domnului Foe. Daniel Defoe.

 

Impresii:

Prima treime a romanului nu pot spune că m-a impresionat, Coetzee evitând să atace miezul problemei şi rotindu-se în jurul unor întrebări pe care Susana şi le adresează. Totul în jurul ei este static, plictiseală, nedumeriri şi întrebări la care nu-şi poate răspunde, Susana analizând cu luciditate, ori încercând să analizeze, căci informaţiile lipsesc, Crusoe fiind necomunicativ, Friday la fel, cel din urmă nerecunoscând decât un număr limitat de cuvinte, iar schimbarea vine în cele din urmă din exterior şi fiind reprezentată de nava care-i salvează. Deşi aproape lipsită de acţiune, prima treime este aproape sufocantă, suprasaturată de căutări şi întrebări. Odată cu urcarea la bordul vaporului, acţiunea are că-ncepe să curgă, însă este o falsă impresie: rămâne aproape statică, întrebările revenind în mintea Susanei asemenea unor coşmaruri de care nu poate scăpa. Foe, or Defoe, rămâne până spre final o figură misterioasă, acesta schimbându-şi adresa fără a-i adresa Susanei niciun cuvânt. Scrisorile ei rămân, în mare parte nerăspunse, iar tentativa sa de eliberare a lui Friday se izbeşte de caracterul oamenilor din jurul ei, oameni care fără niciun fel de scrupul l-ar vinde pe negru a doua oară în loc să-l ducă pe tărâmurile sale natale. În fine, Susana înţelege, ori sfârşitul relevă acest lucru, că eliberarea nu înseamnă Africa, ci limbajul. Capacitatea de-a te putea exprima, de-a putea spune ce-i în inima ta. Prin prisma sfârşitului, avem de-a face cu un roman parabolă, menit nu să răspundă unor întrebări rămase fără soluţie în romanul lui Defoe, ci să ridice altele, într-un şir nesfârşit, care o spirală, învălmăşind şi amestecând sensurile, căutând în tot acest timp calea către libertate.

 

Citate:

Chance had cast me on his island, chance had thrown me in his arms. In a
world of chance, is there a better and a worse? We yield to a stranger’s embrace or give ourselves to the waves; for the blink of an eyelid our vigilance relaxes; we are asleep; and when we awake, we have lost the direction of our lives. What are these blinks of an eyelid, against which the only defence is an eternal and inhuman wakefulness? Might they not be the cracks and chinks through which another voice, other voices, speak in our lives? By what right do we close our ears to them?

 

 

Gunter Grass – Toba de tinichea

    Despre autor

Gunter Grass s-a născut la 16 decembrie 1927 şi este considerat ca fiind cel mai important scriitor german al zilelor noastre. În 1999 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. În ultima vreme s-a remarcat prin poeziile sale cu tentă politică vizând situaţia Israelului, motiv pentru care această ţară l-a declarat persoana non-grata.

 

 

Rezumat

Oskar Matzerath, un pitic aflat într-un ospiciu, îi cere gardianului său Bruno un pachet cu coli de hârtie pe care se apucă să-şi istorisească viaţa. Începe aşadar cu povestea întâlnirii dintre bunica sa, Anna Koljaiczek Bronski (o ţărancă purtând patru fuste şi care trăia cultivând şi vânzând cartofi), şi bunicul său, Joseph Koljaiczek (un pirom care, după căsătorie, părea să renunţe la vechiul şi neplăcutul său obicei). Apoi Oskar se concentrează asupra mamei sale, Agnes Koljaiczek, şi a celor doi taţi ai săi (bineînţeles că are doar unul, doar că nu ştie care e): Jan Bronski (vărul mamei sale cu care aceasta are o relaţie înainte de a-şi întâlni şi după ce-şi întâlneşte soţul) şi Alfred Matzerath (patronul unui mic aprozar). Când Oskar împlineşte trei ani şi îşi aude tatăl spunând că vrea ca el să-i calce pe urme, se decide să se opună acestui plan şi se aruncă (bineînţeles, cu capul în jos) în pivniţă, oprindu-şi astfel în mod intenţionat (ori cel puţin aşa susţine Oskar) creşterea. Agnes nu-l va ierta niciodată pe Alfred că a lăsat trapa deschisă şi-i va reproşa acest lucru de multe ori. Oskar nu pare afectat de lumea exterioară, el continuând să se joace cu toba sa pe care o primise cu puţin timp în urmă. De fiecare dată când o strică, el le cere părinţilor săi alta. Familia Matzerath se duce într-o zi la mare, iar Agnes, observând cum sunt prinşi ţiparii cu ajutorul unui cap de cal, refuză să mai mănânce pentru o vreme peşte, apoi începe să cumpere zilnic ţipari şi să-i devoreze cu dezgust, ajungând din această pricină să moară. Jan o urmează şi el la scurt timp, după ce Oskar, ducându-se la poşta la care lucru acesta pentru a-i cere să-i repare toba, reuşeşte să-l implice în lupta dintre nazişti şi patrioţii polonezi. După moartea soţiei sale, Alfred, care-i simpatiza pe nazişti, o angajează ca vânzătoare pe Maria Truczinski, care-l tratează pe Oskar ca pe copil (deşi la momentul acela Oskar avea vreo 16 ani, dar doar 90 de cm în înălţime). Cei doi ajung aibă o relaţie, cu doar câteva zile înainte ca Maria să se culce (şi ulterior mărite) cu Alfred. Din această relaţie (nu se ştie care) se naşte Kurt. Disperat că Maria nu-l mai iubeşte şi că Kurt continuă, spre deosebire de el, să crească, Oskar fuge cu circul în Franţa. Se întoarce după câteva luni acasă, izbutind să-l omoare, chiar dacă indirect, şi pe Alfred, dându-l de gol în faţa ruşilor. După care Oskar, fiul său şi Maria se îndreaptă spre Dusseldorf, acolo unde cel dintâi ajunge, pozând şi cântând, bogat. N-am să vă spun cum de-i în ospiciu, lăsându-vă pe voi să descoperiţi acest lucru.

 

Impresii

După ce-am citit-o, nu pot spune că aş fi tentat să plasez cartea primele favoritele mele, deşi Gunter Grass are momentele sale de ilaritate şi genialitate (discuţiile dintre Oskar şi Satana plăcându-mi în mod deosebit). Puţin cam redundant în partea de început, Oskar punând mult mai mult accent pe primii săi ani din viaţă decât pe ultimii, lucru atipic pentru un roman pseudoautobiografic cum este şi acesta. Se întâlnesc şi câteva elemente mai mult sau mai puţin fantastice (Satana fiind unul dintre ele), dar n-aş merge atât de departe încât să spun că este vorba de realism magic. Nesiguranţa, incertitudinea, hardul vieţii, toate apar ca teme principale, Gunter Grass prezentându-ne o fabulă întunecată a vieţii din timpul celui de-al doilea război mondial, precum a anilor imediat următori. Oskar este un antierou, un copil mai mult decât un adult, care încearcă, cumva, să se integreze într-o lume pe care o simte nu străină, ci denaturată. O carte interesantă, dar, sincer să fiu, mă  aşteptam la mai mult de la un laureat al Premiului Nobel.

John Steinbeck – Despre şoareci şi oameni

        Despre autor:

John Steinbeck (1902-1968) este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori americani ai secolului XX, romanul care i-a adus notorietate fiind Despre şoareci şi oameni, publicat în 1937. Doi ani mai târziu, Steinbeck publică Fructele mâniei, roman ce-i aduce un Premiu Pulitzer pentru Literatură.  În 1952 publică romanul La est de Eden, iar în 1962 primeşte Premiul Nobel pentru Literatură.

Rezumat:

Povestea de faţă se petrece în California, în timpul marii crizei interbelice din secolul trecut. George Milton (un băiat isteţ, sensibil şi săritor) şi Lennie Small (o matahală cu mintea unui copil, care nu-i responsabil de acţiunile sale) îşi caută de lucru cu ziua pe la fermele din vecinătate, după ce, din pricina celui din urmă, au intrat într-un bucluc şi au fost nevoiţi să-şi abandoneze fostul loc de muncă. Visul lor este să-şi cumpere propriul lor pământ, pământ pe care să-l lucreze şi pe care să-şi construiască o casă. Ei ajung la o fermă din apropiere, iar George, după ce vorbeşte cu unul dintre îngrijitori, reuşeşte să obţină de lucru pentru el şi pentru prietenul său. Lennie intră şi aici în bucluc, strivindu-i, într-un gest de autoapărare, pumnul lui Curley (fiul şefului). Auzindu-i pe George şi Lennie discutând, Candy, un negru, vrea să li se alăture şi să cumpere împreună o bucată de pământ. Însă tot visul lor se destramă când Lennie o omoară (provocat şi totodată fără intenţie) pe soţia lui Curley. Panicat, Lennie fuge la locul unde George îi spusese să se ascundă în cazul în care face iarăşi ceva rău. George vine să-l întâlnească şi, în timp ce încearcă să-l potolească şi să-l veselească, scoate un pistol şi îl împuşcă. Nu din ură, însă, ci din dragoste, conştient că prietenul său, prin forţa lui extraordinară, va continua să intre mereu în alte belele asemănătoare.

Impresii

Cartea de faţă, destul de scurtă dacă stăm să ne gândim la numărul de cuvinte ori de pagini, se caracterizează în primul rând prin simplitate. Autorul ne lasă să vedem cum stau lucrurile încă din primele pagini şi ne face să aşteptăm cu nerăbdare şi înfrigurare sfârşitul. Un sfârşit implacabil, care nu poate fi altfel decât tragic. Lennie, prototipul alienatului mintal, ne stârneşte emoţii, cititorului fiindu-i conferită poziţia pe care George o are în roman: cea ocrotitoare, de frate mai mare, dar care trebuie totuşi să ia o decizie, să-l oprească într-un fel sau altul pe Lennie, care, fără să vrea, omoară tot ce atinge. O poveste sensibilă, care merită citită. Pentru că ea nu trebuie înţeleasă, ea trebuie trăită.

%d blogeri au apreciat asta: