Posts tagged ‘opinii’

Chinua Achebe – Lumea se destramă

Things Fall Apart

    Despre carte:

      Lumea se destramă este romanul de debut al lui Chinua Achebe. Titlul este al doilea vers din poemul lui William Butler Yeats, A doua venire. Este cea mai citită carte din literatura africană contemporană.

Titlul în engleză: Things Fall Apart

Anul publicării: 1958

Număr de pagini: 197

Ediţie: Penguin, 2006

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârşitul sec. al XIX-lea

Locul în care se petrece acţiunea: Umuofia, Nigeria

Subiect: societatea nigeriană la vremea colonializării

 

Despre autor:

Chinua Achebe (1930-2013) este unul dintre cei mai proeminenţi scriitori nigerieni şi înainte să se stingă luna trecută din viaţă numele său s-a aflat printre cele cu şanse importante la câştigarea  Premiului Nobel pentru Literatură. A fost un copil prodigios şi s-a remarcat încă de mic. Lumea se destramă, romanul său de debut, este cea mai citită carte din literatura africană modernă (a fost vândut în peste 8 milioane de exemplare), Chinua Achebe fiind cel mai tradus scriitor african (romanele sale i-au fost traduse în peste 50 de limbi). Deşi un susţinător al folosirii limbi engleze, acesta critică o parte a literaturii colonialiste, prin care se numără şi cartea lui Joseph Conrad, Inima întunericului. A fost implicat pentru o vreme destul de scurtă în politică. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără: Lumea se destramă (Things Fall Apart), Săgeata Domnului (Arrow of God), Liniştea s-a sfârşit (No Longer at Ease) şi Un om din popor (A Man of the People).

Rezumat:

Cu toate că tatăl său, Unoka, care-n toată viaţa sa nu a adunat decât datorii, nu l-a ajutat ajutat prea mult, Okonkwo izbuteşte graţie hărniciei sale şi a forţei fizice pe care-o posedă să se facă remarcat în Umuofia, satul şi tribul din care face parte. Okonkwo devine un luptător respectat, care are trei soţii (pe Ojiugo, cea mai tânără dintre ele, pe Ekwefi, iar pe cea de-a treia ori am uitat cum o cheamă ori numele ei nu este menţionat). Într-o zi, după ce un soţia unui sătean este omorâtă de un om dintr-un trib vecin, Okonkwo este trimis  să negocieze compensaţiile: o femeie care să-i înlocuiască văduvului soţia şi un băiat, Ikemefuna, care rămâne în casa lui Okonkwo vreme de trei ani înainte ca oamenii din Umuofia să-l jertfească. Okonkwo, deşi este harnic şi silitor, este, de asemenea, şi iute de mânie, iar în săptămâna păcii îşi bate cea mai tânără soţie. Este sancţionat de trib, însă după ceva vreme, un întâmplă un accident şi puşca lui Okonkwo explodează ucigând un copil. Okonkwo împreună cu familia sa sunt ostracizaţi, iar casa le este arsă. În exil este vizitat de Obierika, cel mai bun prieten al său, care are grijă de pământul lui şi care îi aduce, din când în când, veşti. Una dintre aceste veşti este despre misionarii care şi-au ridicat, în pofida protestelor şi avertismentelor tribului, o biserică. Iar de aici încolo lumea începe să se destrame…

 

Impresii:

Recunosc că-n ceea ce priveşte literatura nigeriană sunt un profan, nu însă unul deplin, pentru că mai citit şi Amos Tutuola, iar de Wole Soyinka (primul african care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură) am auzit, deşi nu am reuşit să pun mâna pe niciuna dintre cărţile sale.  Faţă de stilul folosit de Tutuola, cel de care uzitează Achebe este infinit mai complex şi mai cursiv, cu toate că elementul descriptiv rămâne oralitatea.  Însă este destul de greu să-l comparăm din punct de vedere stilistic pe Chinua Achebe cu scriitorii francezi, ruşi ori englezi, deşi este foarte posibil ca unele subtilităţi lingvistice să se piardă o dată cu traducerea ori să fie greu de depistat sau înţeles. Aşa că mai indicat ar fi să ne axăm asupra poveştii. Decadenţa societăţii locale sub influenţa unei civilizaţii exterioare, mai avansate dar în acelaşi timp şi mai ignorante când vine vorba de tradiţiile locale, nu este unul nou, acesta fiind superb exploatat în romanul lui G.G. Marquez, Un veac de singurătate. Am putea stabili o serie de paralele între cele două opere, însă-n Lumea se destramă, deşi spiritele de care se tem localnicii au un rol important, realismul pare să lipsească, puterea spiritelor fiind mai degrabă una temută şi invocată decât una aievea, la fel ca şi-n literatură elină târzie, când apariţiile zeilor se rarefiaseră prevestind o dispariţie totală. Redarea lumii câmpeneşti, surprinsă parcă-n atemporalitatea sa, este una izbutită, revenirile asupra unor evenimente deja menţionate nefiind deloc supărătoare (aşa cum ar putea fi considerată, de exemplu, în Catch 22), iar dialogurile, deşi marca unei lumi profund străine nouă, este vibrant. Okonkwo, prin calităţile şi defectele sale, este un personaj veridic, asemenea vieţii pe care o trăieşti. Alături de evenimente fericite (cum ar fi căsătoria fiicei prietenului său, Obierika) există şi circumstanţe nefavorabile (accidentul fiind una dintre ele), care nu sunt neapărat puse pe seama spiritelor ori zeilor. Cu alte cuvinte, oamenii par să coabiteze cu aceştia, nu să fie complet subjugaţi de ei. Se poate observa că scriitorul vorbeşte despre lucruri pe care le scris, pe care le-a trăit şi care i-au marcat existenţa, unele episoade inspirâdnu-se direct din viaţa sa. Sunt lucruri pe care nu le poţi falsifica, lucruri care într-o operă literară par aproape erori ori elemente nevalorificate (Achebe şi implicit personajele sale nu obţin nimic de pe urma accidentului, Okonkwo putând să fie alungat în urma unei acţiuni conştient, pentru că defecte are destule. Accidentul, în schimb, este lipsit de-o morală şi nu schimbă ori îndreptăţeşte cu nimic concluziile deja formate de cititori). Misionarii fărâmă, însă, acest echilibru în numele binelui şi al ajutorului. Un ajutor forţat care îi loc să-i unească îi dezbină pe localnici (ce se întâmplă între Okonkwo şi cel mai drag dintre fiii săi, Nwoye este un exemplu elocvent). Achebe nu merge însă atât de departe încât să fie orbit de punctul de vedere adoptat şi să cadă-n meteahna patimii, mulţumindu-se să redea situaţia în plenitudinea complexităţii ei. Fiind romanul său de debut, publicat pe când acesta avea 28 de ani, mă aştept ca stilul să evolueze, iar acţiunea să fie şi închegată. 

Reclame

Naguib Mahfouz – În derivă pe Nil

Despre autor:

   Naguib Mahfouz (1911-2006) este primul scriitor de origine arabă care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (în 1988). Este autorul a 38 de romane, peste 350 de povestiri scurte, 5 drame şi mai multe scenarii. Operele sale au iscat nenumărate controverse în ţările arabe, iar în anul 1989 (anul în care Salman Rushie a publicat Versetele Satanice) Omar Abdul-Rahman l-a condamnat pe Naguib Mahfouz la moarte pentru o carte scrisă cu mai bine de 30 de ani înainte (este vorba despre Copiii lui Gebelawi). În 1994 doi extremişti islamişti au încercat să-l omoare. Deşi tentativa lor a fost nereuşită, Naguib Mahfouz a rămas cu sechele pentru tot restul vieţii. Dintre cele mai importante romane ale sale enumăr: Copiii lui Gebelawi, Hoţul şi câinii, Ziua în care liderul a fost ucis şi Akhenaten.

Rezumat:

În derivă pe Nil (Adrift on the Nile)  a fost publicată în anul 1966. Romanul începe când Anis Zaki, un funcţionar mediocru, este mustrat de şeful său şi i se taie din salariu pentru că a scris două pagini fără să-şi dea seama că stiloul nu are cerneală. După ce pleacă de la muncă, Anis se întâlneşte întâmplător cu Ragab, un fost coleg de-al său, pe care-l invită pe casa sa plutitoare de pe Nil, o ambarcaţiune unde Anis petrece seară de seară alături de prietenii săi (Sana, Rauf, Amm Abduh şi alţii) fumând haşiş şi bând wiskey. Ragab vine împreună cu o amică de-a lui, Samara Bahgat (o jurnalistă şi scriitoare destul de cunoscută). Aceasta vede viaţa depravată pe care o duc prietenii amicului ei şi le schiţează portretele într-un caiet cu gândul să scrie mai târziu o piesă de teatru care să-i aibă  ca protagonişti. Anis pune mâna pe jurnalul ei (mai bine spus i-l fură) şi se simte insultat de felul în care a fost portretizat (”Funcţionar ratat. Fost soţ şi fost tată. Tăcut şi ameţit zi şi noapte. Se spune că ar fi literat, singurul lucru pe care-l are pe această lume fiind o bibliotecă. Câteodată îmi pare pe jumătate nebun sau pe jumătate mort. A reuşit să obţină exact lucrurile de care a încercat să fugă. S-a uitat pe sine.”). A doua zi, Anis este dat afară, din pricina unei reacţii colerice, de la locul său de muncă. Seara se întâlnesc, ca de obicei, pe barcă, iar prietenii săi au o idee extraordinară: să viziteze Giza. Aşa că se urcă toţi grămadă în maşină şi-o pornesc la drum. Accidentează mortal pe cineva şi fug de la locul faptei.

 

Impresii:

Romanul nu este unul kilometric, ba dimpotrivă, nu are decât vreo 200 de pagini, însă Naguib Mahfouz reuşeşte să surprindă foarte bine o societate egipteană decadentă, ale cărei valori morale sunt degenerate. Indiferenţa este cuvântul de ordine, iar escapadele personajelor principale modul în care acestea fug din calea realităţii şi-a responsabilităţilor. Samara este singura diferită, însă prinsă-n jocul lor devine asemenea acestora, crima din final nefiind decât dovada unei imposibile întoarceri la viaţa de dinainte. Dialogul care se desfăşoară cu rapiditate şi replicile a căror succesivitate este arareori întreruptă de neutralitatea vocii auctoriale permit personajelor să-şi arate adevărata faţă, adică să se dea în stambă. Şi tot acestea fac din scrierea de faţă o lectură uşoară, care poate fi parcursă cu uşurinţă într-o singură sesiune. Nici măcar furtul la care se dedă Anis nu pare ieşit din comun, deşi acesta nu are nicio explicaţie pentru comportamentul său. Dacă ar fi şterpelit doar carneţelul, ar mai fi putut fi scuzat, însă odată cu notările Samarei sustrage şi nişte bani. Cartea nu este hiper, giga, mega, ultra, super, însă, pentru ce doreşte autorul să arate, este exact aşa cum trebuie, miza nefiind una extraordinar de mare.

Robert Charles Wilson – Spin

Spin(1stEd).jpgDespre autor:

   Robert Charles Wilson este un scriitor de science fiction care s-a născut pe 15 decembrie 1953 în Statele Unite, dar are locuieşte în Canada. Pentru romanele sale a luat câteva premii, printre care şi un Hugo.

.

.

.

Rezumat:

Spin a fost publicat în 2005, iar pentru acest roman Robert Charles Wilson a primit un an mai târziu premiul Hugo. În timp ce părinţii lor petrec, Taylor Dupree (personajul narator), Jason, prietenul său, şi Diana, sora acestuia, asistă la un eveniment deosebit: dispar de pe cer stelele. O entitate necunoscută (ai cărei reprezentanţi sunt numiţi în carte Ipoteticii) se pare că a îmbrăcat Pământul într-o membrană cu proprietăţi speciale: deşi aştrii nu se mai văd, în interiorul ei totul este anume menţinut pentru a face posibilă viaţa umană, deşi timpul se scurge în afara ei de milioane de ori mai repede. În astfel de condiţii Terra mai are aproximativ 50 de ani înainte să fie evaporată de Soarele care se măreşte treptat. Tentativele lor de-a distruge mecanismul ce menţine membra este un eşec total. E.D., tatăl lui Jason înfiinţează firma Perihelion pentru a cerceta mai pe îndelete membrana. Jason, care este catalogat drept geniu, îşi ia doctoratul în astrofizică şi avansează rapid în compania tatălui. Diana, spre dezamăgirea lui Taylor, aderă la o mişcare religioasă care vede în efectele membranei semnele Judecăţii de Apoi şi se căsătoreşte cu Simon, unul dintre promotorii acestei mişcări. Pentru a putea lupta împotriva Ipoteticilor, oamenii încearcă să terraformeze Marte şi trimit şi câţiva oameni să o colonizeze. După ceva timp (de câteva sute de mii de ori mai mult în afara membranei) şi Marte este acoperită cu o membrană asemănătoare. Din fericire, Wun Ngo Wen, un marţian trimis către Terra, apucă să plece înaintea instalării ei. Cu ajutorul său, oamenii construiesc şi trimit replicatori pe asteroizii din norul Oort. Aceştia îşi îndeplinesc de minune funcţiile, se multiplică şi colonizează rând pe rând sistemele solare din vecinătate până când sunt mâncaţi de alţi nanoboţi mult mai evoluaţi decât ei. Nanoboţi care sunt de fapt… ipoteticii.

 

Impresii:

Am început să citesc cartea atras de ideea din incipit, membrana părându-mi-se ceva extraordinar, iar intenţiile misterioase ale celor care au construit-o constituind pentru mine partea centrală a povestirii. Începutul este, de asemenea, destul de intens şi asta în pofida acţiunii care decurge destul de lent, desfăşurându-se pe două planuri principale: primul, redat ceva mai pe larg, are în centru relaţiile inter-umane ale lui Taylor (el-Diane, el-Taylor, Taylor-E.D.), iar cel de-al doilea, pentru mine şi cel mia interesant, vizează membrana şi tentativele de-a afla ce-i cu ea. Cele două se întrepătrund tot timpul, părând să existe chiar o competiţie între ele, Robert Charles Wilson integrând-o foarte bine pe cea de-a doua în cotidian şi conferindu-i astfel un plus de veracitate. Şi atât de bine este condusă povestirea încât nu se simte nicio clipă nevoia aducerii membranei în prim-plan, efectele ei fiind vizibile, iar destinele personajelor inextricabil legate de aceasta. Ce nu mi-a plăcut a fost finalul. Nu m-a deranjat câtuşi de puţin dezvăluirea identităţii ipoteticilor, însă autorul merge un pas mai departe şi-şi compromite originalitatea alegând un sfârşit desuet, care se găseşte şi-n scrierile lui A.C. Clarke. Motivele Ipoteticilor din misterioase devin banale: vor să salveze rasa umană de la extincţie. No, bine, atâta efort pentru o idee atât de kikirichioasă. Pe cât de frumos a decurs până în acel moment, pe atât de plictisitor s-a încheiat.

Cartea este doar prima parte dintr-o trilogie, însă după un asemenea final nu mai doresc să le citesc şi pe celelalte de teamă să nu mă regăsesc pe-o planetă aflată-n stăpânirea imaginaţiei lui Orson Scott Card, plină de mormoni şi lipsită de feromoni.

Ismail Kadare – Accidentul

Despre autor:

   Ismail Kadare s-a născut pe 28 ianuaria 1936 în Albania.  A debutat la vârsta de 18 ani cu un volum de poezii, trecerea către proză făcând-o şase ani mai târziu. Generalul armatei moarte, primul roman publicat, i-a adus notorietatea. În 1990 primeşte azil în Franţa. În  anul 2005 a câştigat Man Booker International Prize şi a fost de mai multe ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Mesagerul ploii, Cronică în piatră, Florile îngheţate din martie şi Piramida.

.

Rezumat:

Accidentul (The Accident)  a văzut pentru prima oară lumina tiparului în anul 2010 şi este povestea învăluintă în mister a cuplului Rovena şi Besfort Y. Taxiul cu care cei doi se îndreaptă spre aeroport părăseşte banda carosabilă şi se răstoarnă de câteva ori. În urma accidentului, atât Rovena cât şi Besfort mor. Şoferul taxiului declară că a pierdut controlul volanului după ce atenţia i-a fost atrasă de sărutul pe care Besfort a încercat să i-l dea Rovenei. Deşi interogat de nenumărate ori, acesta este incapabil să le spună ce anume era atât de neobişnuit în legătură cu acel sărut. Lucrurile le complică în momentul în care intră pe fir mai mulţi agenţi secreţi şi-ncepe să se răspândească zvonul că Rovena şi Besfort au fost asasinaţi. După acest prim capitol, în cadrul celui de-al doilea ne întoarcem în trecut pentru a vedea coordonatele relaţiei celor doi. La suprafaţă toate par frumoase, însă-n adâncime Rovena simte că nu primeşte la fel de multe câte oferă şi că Besfort o domină prin caracterul său puternic. Încearcă să scape de sub jugul lui avântându-se într-o relaţie cu Liza, dar nu reuşeşte. În ultimul capitol, Liza le mărturiseşte anchetatorilor că Rovena a fost ucisă de Besfort, iar în ziua accidentului, acesta avea ca parteneră un manechin. Apoi tot Liza le spune că, de fapt, Rovena trăieşte, dar că şi-a schimbat numele în Anevor.

 

Impresii:

Faţă de Călăreţul fantomă, celălalt roman scris de Ismail Kadare şi pe care l-am citit de curând, Accidentul pare a îmbrăţişa nu doar stilul, dar şi valorile vestice. Deşi autorul discută în nenumărate rânduri despre bombardarea Iugoslaviei, o face într-un mod de care doar un vestic este în stare. Cât despre povestea în sine… introducerea mi s-a părut cât se poate de reuşită, accidentul atrăgându-ţi atenţia prin caracterul neobişnuit al motivului invocat de şofer. Stilul este în primul capitol plin de vitalitate, însă-n cel de-al doilea pierde un tempo şi devine oarecum infertil, povestea celor doi iubiţi fiind pe alocuri plictisitoare. Nu multe se întâmplă între ei, acţiunea se interiorizează, trăirile câştigă primplanul, iar relaţiile exterioare devin minimale. Nu mai aveam de-a face cu evenimente, ci mai degrabă cu amintiri pe cale să se formeze. Ritmul se pierde şi din pricina stilului orizontul de aşteptare al cititorului se micşorează treptat. În ultimul capitol se încearcă o renaştere a interesului, însă este o strădanie tardivă, acesta s-a pierdut de mult pe drum. Probabil dacă începutul nu ar fi fost atât de puternic, nu s-ar fi remarcat lentoarea din capitolul secund, însă concluzia este cea care ne aţâţă curiozitatea şi mai puţin evenimentele premergătoare. O oarecare restructurare ar fi avut avantajele sale, în felul în care este acum riscând să adoarmă o bună parte a cititorilor. Ismail Kadare oferă în final mai puţin decât promitea în primul capitol al cărţii sale.

Ismail Kadare – Călăreţul fantomă

Despre autor:

   Ismail Kadare s-a născut pe 28 ianuaria 1936 în Albania.  A debutat la vârsta de 18 ani cu un volum de poezii, trecerea către proză făcând-o şase ani mai târziu. Generalul armatei moarte, primul roman publicat, i-a adus notorietatea. În 1990 primeşte azil în Franţa. În  anul 2005 a câştigat Man Booker International Prize şi a fost de mai multe ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Mesagerul ploii, Cronică în piatră, Florile îngheţate din martie şi Piramida.

.

Rezumat:

Călăreţul fantomă (The Ghost Rider)  a fost publicat în 2011 şi reprezintă o versiune uşor modificată (au fost adăugate câteva capitole) a romanului Doruntine, care este la rândul său o romanţare a legendei albaneze Constantin şi Doruntine. Totul începe într-o noapte, când un investigator local pe nume Stress (naratorul) este chemat la familia Vranaj pentru a dezlega un mister: atât Doruntine, întoarsă în noaptea respectivă acasă taman din Germania, cât şi şi mama acesteia au leşinat după ce fiica i-a spus mamei că a fost adusă de Konstandin, fratele ei, iar mama i-a spus fiicei că fratele ei a murit în urmă cu mai mulţi ani în război. În urma investigaţiilor intreprinse, Stress reuşeşte să afle următoare lucruri:  în pofida voinţei fraţilor săi, Doruntine s-a căsătorit cu trei ani în urmă cu un străin şi a plecat să locuiască la el în ţară. Înainte să plece, Konstandin i-a promit atât ei cât şi mamei sale că o să o aducă înapoi ori de câte ori vor vrea să se vadă. Însă Konstandin împărtăşeşte soarta fraţilor săi şi moare în război, eveniment de care Doruntine nu este conştientă. Mama îl blesteamă pe Konstandin că nu s-a ţinut de promisiune. Într-o noapte, Konstandin apare la uşa surorii sale şi după o călătorie de câteva zile cei doi ajuns în satul natal. Konstandin îi spune surorii sale să meargă acasă, că o să vină şi el după ce rezolvă treaba pe care o are la biserică şi astfel dispare pentru totdeauna. Stress găseşte mormântul lui Konstandin răvăşit, însă crede că este vorba de o farsă. De aceeaşi părere este şi arhiepiscopul, care-i cere să-i dea cât mai repede de cap misterului. Un vânzător de icoane care mormăia ceva legat de Doruntine este prins la graniţele ţării şi dat pe mâna lui Stress. Deşi la început neagă orice implicare, după ce este torturat vânzătorul de icoane recunoaşte că el a amăgit-o şi păcălit-o pe Doruntine. Stress nu este mulţumit de răspuns şi ordonă ca individul să fie torturat şi a doua oară. Între timp atât Doruntine cât şi mama acesteia mor. În cele din urmă, investigatorul este convins că vânzătorul nu este implicat în această poveste şi că Konstandin s-a trezit din mormânt doar pentru a-şi îndeplini promisiunea.

 

Impresii:

Nu trebuie să fii cine ştie ce expert pentru a-ţi da seama că Ismail Kadare a avut la bază o legendă locală. Povestea este situată într-o epocă atemporală, iar fantasticul nu este unul cert, ci mai degrabă o vălurire a realităţii. Culorile locale sunt bine surprinse în romanul lui Kadare, putem întrevedea chiar anumite nuanţări care ne duc cu gândul la cărţile lui Nikos Kazantzakis ori cele ale lui Ivo Andrić (deşi stilul nu este nici la fel de descărnat ca în cazul primului autor menţionat şi nici la fel de lent şi planturos ca în cazul celui de-al doilea). Autorul ştie cum să-ţi stârnească interesul şi să te-ndrume pe pistele pe care le deschide şi închide rând pe rând, fără să-ţi permită să zăbăveşti prea mult în căutarea incongruenţelor (deşi cum de n-a reuşit Doruntine să-şi facă fratele la faţă în zilele, mai degrabă nopţile, în care au mers împreună călare, rămâne o întrebare fără un răspuns mulţumitor). Jocul de umbre şi lumini este bine mânuit, iar legenda frumos aprofundată şi valorificată. Fără să cadă în patima mistificării şi punând accent mai mult pe stranietatea situaţiei decât pe fantasticul ce reiese din aceasta, Kadare izbuteşte să închege o poveste aproape veridică. Motivul din final m-a cam deziluzionat, însă este doar un element peste care se poate trece.

Preconcepţii legate de extratereştrii

Una dintre cele mai des întâlnite preconcepţii legate de eventuala existenţă a unor fiinţe extraterestre (cu care am intra în contact) este dorinţa lor de-a ne cuceri. Dând astfel dovadă de-o teribilă şi inexplicabilă stupiditate, fiinţele extraterestre străbat vaste spaţii interstelare doar pentru a supune nişte pământeni ce se înghesuie pe o planetă dintr-un sistem solar aflat la marginea galaxiei. La ce le-ar servi distrugerea unor asemenea gâze? Deşi supoziţiile se împart, acestea continuă să rămână ridicole: pentru resurse, spun unii (ce resurse se află pe Terra şi nu se află pe nicio altă planetă? În afara vieţii pe care doresc s-o nimicească, niciuna); pentru că sunt răi de la natură, sunt de părere alţii (dacă asta ar fi fost situaţia, atunci s-ar fi autodistrus de mult, cred eu); iar cei mai mulţi nici nu se obosesc să ne explice de ce.

Iar ca ridicolul să fie complet, în majoritatea filmelor ce tratează acest subiect (de la Independence Day, Signs, War of the Worlds, şi până la Battle: Los Angeles) oamenii ies învingători din această confruntare. Adică extratereştrii străbat ani lumină (utilizând o tehnologie ce nouă ne lipseşte) doar pentru a pierde un război în faţa unei rase inferioare. Ştie cineva vreo carte ori film în care situaţia să fie diferită? Căci mie, unul, doar situaţia din District 9 mi s-a părut verosimilă. Bine, şi cea din romanul Eden al lui Stanisław Lem.

Se aseamănă, la înfăţişare, extratereştrii cu oamenii?

Do aliens resemble humans?

Chiar dacă n-am prins niciun exemplar căruia să-i arătăm ospitalitatea tipic pământeană, măsurându-l mai întâi cu şublerul şi disecându-l apoi pentru a vedea ce şi cum, dacă stăm un pic să raţionăm (sigur, nu mulţi oameni fac lucrul acesta, însă nu acelora mă adresez) ajungem la o concluzie ce ar trebui să fie destul de evidentă: Nu, probabilităţile ca extratereştrii să fie asemănători oamenilor (deşi invers ar fi fost mai corect formulat, dar egocentrismul este la putere) sunt foarte mici, chiar subunitare aş putea spune. Şi asta în pofida filmelor ce ne sunt servite pe bandă rulantă, filme în care adeseori observăm nişte fiinţe bipede (Alien, Predator, District 9) cu puţin mai înalte ori mai scunde decât un om obişnuit (motivul din spatele acestei lipse de imaginaţie fiind, la origine, unul destul de simplu: trebuia să încapă omul în costum 🙂 ) Însă sunt foarte mulţi factori care determină înfăţişarea unei fiinţe aflate-n vârful evoluţiei, iar dintre aceştia enumăr:

  •       Mărimea planetei (în cazul celor mai mari, este posibil ca vietăţile care se găsesc pe ele să aibă nişte dimensiuni destul de reduse, din pricina gravitaţiei, tot la fel cum este posibil să nu aibă la bază aceleaşi elemente ca vieţuitoarele de pe Terra, iar în loc de carbon să folosească… fier. Desigur, într-o atmosferă lipsită de oxigen, pentru că altfel acesta ar oxida).
  •    Distanţa faţă de stea (de acest lucru depinzând cât de multă energie poate primi fiecare individ. Este posibil, ca în cazul unor planete mai îndepărtate, fiinţele care ar exista pe ea să fie mai… voluminoase)
  •      Dacă este mareic blocată (aşa cum este Luna faţă de Pământ. Pe astfel de planete se presupune că viaţa ar putea apărea în zonele de penumbră, lucru care ar determina, printre altele, şi sensibilitatea vieţuitoare în faţa acestor variaţii)
  •     Lanţul trofic care o susţine (abundenţa vieţii de pe Terra s-ar putea să nu se regăsească şi prin alte părţi ale universului, iar fiinţele care ajung în vârful evoluţiei să fie nevoite să se hrănească rar ori puţin, arătând aidoma unor scheleţi şi având un metabolism extrem de lent.
  •         Modificările genetice (dacă au capacitatea de-a călători între două sisteme solare, nu este greşit să credem că asemenea fiinţe şi-ar putea schimba deliberat înfăţişarea pentru a deveni mai puternice, ori mai bizare 🙂 ).

Concluzie: Ca extratereştrii să fie asemenea noastră, ar însemna că în primul rând planeta lor să fie, în mare parte, asemenea Terrei. Iar din cele peste 1.500 de care ştim până acum, dintre care aproximativ 80 ar putea susţine viaţa (în forma în care o cunoaştem noi), niciuna nu se aseamănă prea mult cu aceasta pe care trăim. Iar dacă privim în ansamblu, noi suntem singurele fiinţe bipede, din cele câteva milioane de specii de animale şi plante câte sunt pe Pământ.

%d blogeri au apreciat asta: