Eternitate

Vă anunţ cu plăcere că povestirea Beyond Lethe a apărut în numărul 529 al revistei nord-americane Bewildering Stories. Aceasta fusese publicată, în română, cu aproape doi ani în urmă în Nautilus.

O puteţi citi şi în rândurile care urmează:

 

 

Mă numesc Howard Phillips şi locuiesc în Providence, Rhode Island, pe strada Angell, la numărul 454. Nu ştiu cât timp a trecut şi nici în ce dată suntem, tot ce-mi amintesc este că începând din cincisprezece martie am devenit prizonierul unui vis din care nu mai reuşesc să mă trezesc.

Camera este la fel, întotdeauna la fel. Aceleaşi haine zac aruncate în dezordine, aceleaşi hârtii, pe jumătatea scrise, sunt împrăştiate pe podea şi pe pătura care a căzut în timpul nopţii din pat. Ceasul arată ca de obicei, cu o încăpăţânare iritantă, ora 7:17. De undeva, de departe, soarele aruncă pe pereţii albi, plini de tablouri abstracte, lumini jucăuşe, filtrate de frunzele care se zbat zbuciumate în bătaia vântului. Evit să mă uit la castanul din faţa casei, gândindu-mă că poate această mică schimbare îmi va aduce izbăvirea în care am încetat să mai sper. Nesiguranţa primelor săptămâni şi luni s-a transformat în îngrijorare, apoi treptat, treptat, în disperare. Doar în indiferenţă n-o să se prefacă niciodată. Nu pot să nu mă-ntreb oare ce vină sunt nevoit să-mi răscumpăr astfel.

Nu ştiu ce-ar trebui să fac, am încercat deja totul. Am spart geamurile, am tăiat castanul, am blestemat soarele, mi-am ars foile, am stat treaz o săptămână întreagă. Inexorabil, timpul începe cu această zi în care, fără să ştiu cum, m-am rătăcit. Implacabil o ia de la capăt. Neschimbat. Nepăsător. Neîndurător.

Dintr-un moment în altul mă aştept ca ea să intre pe uşă, să mă privească cu ochii ei calzi şi blânzi, ferestre deschise către un suflet sfânt, şi să-mi zâmbească. Ştiu fiecare dintre ridurile ce i se formează în jurul ochilor ori buzelor atunci când plânge sau râde, fiecare vorbă pe care mi-o va spune, fiecare dintre culorile amestecate ce i s-au închegat pe piele şi care-au început să se crape. Fiecare tremur al vocii ei suave, fiecare dintre gândurile ei candide şi fiecare anotimp închis între ale ei pleoape. Va păşi uşor, temându-se că are să mă trezească, iar apoi, observând c-o aştept, îmi va arunca o privire dojenitoare şi mă va întreba de ce n-am îndrăznit să ies din cameră. Întorc involuntar capul spre fereastră pentru a vedea de unde vine ciripitul ce mereu mă ia prin surprindere şi chiar în acel moment ea intră grijuliu pe uşa semi-deschisă. Bluza albastră, înflorată îi atârnă neglijent pe umerii, reliefându-i pieptul ce-i tresaltă ritmic. A alergat prin casă. Chiar dacă sunt condamnat să retrăiesc pururi aceste clipe nu mă pot abţine să n-o admir. Privirea ei mă atrage, mă cucereşte şi într-un final mă-nlănţuieşte. Totul s-a întâmplat deja, într-un trecut îndepărtat, distant. Pierdut.

Zâmbeşte încurcată, îmi surâde şi cu-n glas uşor dojenitor mă invită să mănânc. Se retrage şi dispare prin uşa semi-închisă. Calc pe foile ce îmi foşnesc sub tălpile goale, ating tocul rece, trec pe lângă camera ei de lucru şi mă opresc un moment pentru a arunca o privire fugară. Totul pare să fie în exact acelaşi loc ca şi ieri, alaltăieri; ziua sau viaţa anterioară. Şevaletul este acoperit de o pânză pe jumătate pictată, culorile-s toate uscate, pensulele sunt răspândite la-ntâmplare pe podea, cărbunele este frânt în două părţi inegale, iar sticlele goale de diluanţi răsturnate. Trec mai departe şi pătrund în bucătărie. Pentru mine, într-o farfurie, sunt două roşii tăiate, un castravete feliat, nişte morcovi fierţi, o bucată de pâine, o grămăjoară de sare, iar lângă se află o cană ce exală aburi şi un iz vag de mentă. Aceleaşi bucate ca şi ieri, alaltăieri; altădată. De data aceasta n-am de gând să mănânc, vreau doar s-o privesc ca şi când astăzi ar fi ultima zi. Ea gustă exaltată, vorbindu-mi despre lucruri pe care am ajuns să le cunosc, să le simt, să le trăiesc. O ascult. Zâmbesc. Sorb cuvintele ce mă-nfioară. După masa frugală ea are să se retragă pentru a picta în continuare. În fiecare zi acelaşi lucruri, repetate dincolo de orice numărătoare, dincolo de orice limită ori margine. O zi suspendată-n timp, pierdută acolo şi uitată. O zi ce-n ea însăşi e o eternitate. Dar nu vreau să o mai deranjez cu gândurile mele năroade, mă mulţumesc doar să o admir. Îi studiez atent ochii, genele, nasul, buzele, străduindu-mă să găsesc în ele semne care să mă îndrume spre libertate. Îmi plec stânjenit capul, iar privirea îmi cade pe degetele ei firave. Mă simt nevolnic pentru c-am făcut-o acum ceva vreme să plângă. Ea nu-şi aminteşte, însă nu contează. Fapta trăieşte în mine, iar cu fiecare respiraţie o duc mai departe. N-am să-i mai explic ce-i cu mine. Niciodată. Am făcut-o deja de atâtea ori. Şi tot de atâtea ori i-am privit cu inima îndurerată reacţiile şi ne-am luat în braţe întrebându-ne ce-o să facem mai departe. Nu mai pot trece prin toate astea. Mai ales când ştiu, simt, cred, că nu mai există nicio scăpare. Sunt bolnav, iar bolile mele îmi sunt la fel ca şi viaţa şi timpul, imaginare.

Vreau să cred că până acum am visat şi că de abia în această zi m-am trezit, însă ştiu prea bine că nu este aşa. Fiecare gest de-al ei mi-o demonstrează, fiecare freamăt al frunzelor castanului, fiecare nor cu forma ciudată ce lunecă alene pe cerul albastru. Nu e nevoie să-mi arunc privirea pe fereastră, ştiu. Primul are formă de pasăre, al doilea de bulgăre, iar în al treilea am văzut rând pe rând, o gâză, un fluture, un lac, iar de la o vreme doar veşnicia ce nu poate să-mi vorbească. Acesta-i visul, o reverie în care mă afund pe zi ce trece, cu fiecare dimineaţă în care ea-mi zâmbeşte-n prag, iar eu mă las surprins de ciripitul păsării, cu fiecare privire, cu fiecare speranţă şi cuvânt, tot mai mult. Mă scufund.

Pot da naştere la mii de situaţii, o pot face să râdă, să plângă, să-şi smulgă părul, să mă lovească, să mă alunge, să nu mă mai iubească, dar nu pot cu niciun chip scăpa. Am încercat, ne-am certat, am fugit prin câmpul plin de maci, am înghiţit toate pastilele de pe al treilea sertar din dulăpiorul ei de baie, am trecut lama cuţitului prin mâinile mele. Am strigat, m-am zbătut, am căzut în genunchi, am implorat.

Fără să cunosc de când, încearcă să se aştearnă indiferentă acceptarea, dar nu poate. Gândurile refuză să mi se potolească şi continuă zadarnic să se străduiască. Ea se ridică. Ah, mi-am promis că n-am s-o mai pierd din ochi, c-am să mă încred orbeşte în această viaţă şi c-am să-mi petrec întreaga zi uitându-mă la ea. Însă absent, cu privirea pierdută, şi de astă dată am încercat. Să evadez. Dacă tac o să-şi treacă mâna prin părul meu şi-o să mă sărute pe tâmple. Dacă îi vorbesc o să mă asculte atentă, iar după ce am să termin o să plece să picteze. Niciodată nu m-a lăsat să văd măcar şi pentr-un moment acest ultim tablou, însă astăzi, astăzi am de gând să-l descopăr. Îl ascunde… Ca să mă protejeze, îmi zice. Îşi trece degetele răsfirate prin părul meu şi-mi sărută tâmplele. Mă ridic şi-o prind de mână. Îi simt pulsul cald şi mă-ntreb cum de nu-şi aminteşte. Vreau s-o reţin, s-o ţin strâns la piept, să plâng, să zbier. Să-mi iau adio. Oricât aş încerca nu pot nega că de la o vreme zilele au devenit false şi fade. Fiecare-n sinea ei e un sfârşit. Sfâşiat de aerul rece-al dimineţii, hulit de adierea vântului prin frunzele diafane, frânt, profanat, nedorit. Un tremur frivol îi străbate trupul, îl simt, îl ştiu. Mă întreabă îngrijorată ce-i cu mine. Nimic, îi răspund, nimic. Nu e nevoie să mai afle, oricum mâine nu-şi va mai aduce aminte. Nu mai vreau să-i văd lacrimile alergându-i pe obraji. O asigur că totul va fi bine, iar ea se retrage pentru a-şi relua munca inutilă. Se observă pe chipul ei obosit că n-a dormit nopţi.

Stau rezemat incomod de perete şi privesc plictisit punctele ce apar şi dispar cu regularitate pe ecranul televizorului. În curând pe pervaz se va aşeza o turturică şi va ciuguli clătinând din cap firimiturile prea mari de pâine. Apoi o alta i se va alătura. Aş putea reciti cărţile din bibliotecă sau foile din dormitor sau mă pot strădui să-mi reamintesc ceva, orice. Nu ştiu cine sunt, iar uneori o întreb râzând, mimând luciditatea. Ori nebunia. Însă de fiecare dată îmi aruncă o privire plină de reproş, de parcă ar crede că o pun la încercare. Îmi zâmbeşte nesigură şi-mi răspunde vag. N-am să insist. Am să aştept în schimb momentul în care se va duce la fântână şi-am să mă furişez în atelier. Doar asta mi-a mai rămas de făcut, chiar dacă înseamnă trădare. Mi-a explicat cât se poate de clar. Dar totuşi… e ultimul lucru. Singurul lucru.

Mai sunt 34 de minute, 21, 14, 7, 3. Mă ascund şi ascult cum se îndepărtează. Totul e la fel ca înainte, apoi pătrund în urma ei în cameră. Pensulele şi culorile sunt uscate. Cu un gest nesigur dau pânza la o parte. E un tablou ce nu se asemănă deloc cu celelalte. E aproape terminat, doar câteva retuşuri lipsesc ca să fie gata. L-aş putea isprăvi chiar eu, acum, ea oricum nu are s-o facă niciodată. Mă uit atent la decorul foarte detaliat şi remarc că este vorba de sufrageria acestei case, exact în felul în care-o ştiu, cu o mică excepţie, excepţie care capătă în mintea consistenţa unui amănunt esenţial. Definitoriu. Lângă fereastră este o maşinărie ciudată, maşinărie pe care nu cred că am mai văzut-o vreodată. Pe canapea sunt eu, iar ea este lângă mine. Pe fotoliu este un om ceva mai mic. Un om mic. Un copil… fără să-l fi rostit înainte cuvântul mi-a venit pur şi simplu în minte. Lângă uşă, gata să intre sau să iasă, un bărbat cu o faţă foarte ridată. Ce semnifică toate astea? Ce înseamnă? Nu-mi explic, dar privesc fascinat acea maşinărie. Îmi trec mâinile peste suprafaţa ei zgrunţuroasă încercând să desluşesc din trecerea pensulei peste pânză amănunte ce-mi scapă. Îmi pare într-un fel, într-un fel ciudat, familiară. Cunosc toate acestea… Sunt amintiri pe care am încercat să le reprim. Pe care le-am ascuns în adâncul minţii mele, le-am îngropat acolo acoperindu-le cu noi şi noi imagini, cu zile, cuvinte, strădanii şi certuri inutile. Acopăr înfricoşat tabloul şi mă retrag, sperând că ea are să revină. Dau ocol camerei, mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, încerc să mănânc legumele ce-au rămas pe masă, apoi ies plângând afară. O caut, o strig, alerg înnebunit. Mă întorc abia respirând. A trebuit să ştiu, să-mi încalc cuvântul, s-o trădez! Disperarea pluteşte în aer, un aer tot mai dens şi mai vâscos. Ce-am făcut?

Toate acestea s-au petrecut ieri. Ştiu pentru că le-am însemnat pe o foaie de hârtie. De cum am deschis ochii am remarcat că ceva e diferit, însă nu-mi puteam da cu siguranţă seama ce anume. Am realizat doar când m-am uitat la ceva. Era 8:49. Îmi muşc pumnii, mă frământ, reiau căutările deşi ştiu prea bine că n-am s-o mai văd vreodată. Sunt singur, prizonier al unei alte zile. Ah, cât mi-aş dori s-o revăd. Mă străduiesc să-mi amintesc ce-am făcut cu maşinăria, dar nu pot, iar neputinţa asta mă sugrumă, mă doboară, mă condamnă.

Am vrut să-i termin tabloul, însă am constatat că-i neînceput. Alb. Fără să stau prea mult pe gânduri am luat o frânghie şi m-am spânzurat de copac.

Asta a fost ieri. Azi o să-mi sfărâm degetele. Vreau să simt durerea faptei mele, să cunosc vina pe care-o port. Să înţeleg pierderea. De abia de mâine începe eternitatea.

Concursul Naţional de creaţie Ion Creangă

Muzeul Literaturii Române Iaşi, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România – filiala Iaşi, organizează la Muzeul „Ion Creangă“ (Bojdeuca), în zilele de 13 – 14 aprilie 2013, ediţia a XXI-a a Concursului Naţional „Ion Creangă“ de creaţie literară – Povești. Sesiunea de înscrieri a fost deschisa și creațiile literare pot fi trimise până în data de 27 martie 2013.

Potrivit organizatorilor, la acest concurs pot participa, indiferent de vârstă, creatorii care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor (inclusiv din Basarabia şi Bucovina, precum şi românii care trăiesc pe toate meridianele).

Manuscrisele (maximum 15 pagini), dactilografiate la 2 rânduri, în 5 exemplare, vor fi însoţite de un motto, numele autorului, vârsta, adresa, numărul de telefon se vor afla într-un plic sigilat – pe care va fi scris acelaşi motto şi menţiunea „Poveşti scrise de copii“ sau „Poveşti scrise de adulţi“.

Textele care nu se vor încadra acestor rigori nu vor fi luate în consideraţie.

Concurenţii vor expedia lucrările până la data de 27 martie 2013 (data poştei) pe adresa: Muzeul „Ion Creangă” (Bojdeuca), str. Simion Bărnuţiu, nr. 4, Iaşi, cod 700118, tel. 0747499488.

Juriul, format din membri ai Uniunii Scriitorilor din România, va acorda următoarele premii în ziua de 13 aprilie 2013, în cadrul manifestărilor organizate de Muzeul Literaturii Române Iaşi, la împlinirea a 95 de ani de la inaugurarea BOJDEUCII ca prim muzeu literar memorial din România:

– Premiul ION CREANGĂ al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iaşi,
– Premiul revistei Dacia literară şi al Societăţii Culturale Junimea ’90,
– Premiul revistei Convorbiri literare,
– Premiul Editurii „Princeps Edit“,
– Premiul Editurii şi al revistei Cronica,
– Premiul Editurii „Junimea“,
– Premiul Editurii „Universitas XXI“,
– Premiul Editurii „Danaster“ a Fundaţiei ECOART,
– Premiul Editurii „Panfilius“,
– Premiul Editurii „Timpul“,
– Premiul Galeriilor Anticariat „D. Grumăzescu“,
– Premiul Bojdeucii „Ion Creangă“,
– Premiul Studioului de Radio Iaşi,
– Premiul Teatrului „Luceafărul“ Iaşi,
– Premiul pentru Fantasy al Clubului UNESCO „Quasar”,
– Menţiuni la Secţiunea copii

Poveştile premiate la această ediţie vor fi publicate în volumul XV Poveştile de la Bojdeucă, ce va fi lansat în aprilie 2014. Totodata, in cadrul evenimentului va fi lansat volumul XIV Poveştile de la Bojdeucă, în care vor fi prezenţi autorii premiaţi la ediţia din anul 2012.

mesaj preluat de aici: http://clubuldepresatransatlantic.wordpress.com/2013/03/07/concursul-national-de-creatie-literara-ion-creanga/

Scriptorium

Din numărul pe decembrie al Gazetei SF:

 

 

Nautilus

 

 

După ce-n ultimele luni numărul prozelor prezente-n revista Nautilus s-a înscris într-o tendinţă ascendentă, acesta, fără a mai creşte, se menţine la un nivel ridicat, luna aceasta cititorii putând lectura nu mai puţin de şase texte. Cristalizându-şi şi mai bine structura prin introducerea unei noi rubrici (şi anume Povestea vorbei) în care vor fi publicate de acum încolo basmele lui Aurel Cărăşel, basme, de altfel, cât se poate de reuşite, nu pot să nu remarc şi un aspect negativ, şi anume lipsa unui fragment la rubrica Foileton. Acelaşi Aurel Cărăşel îşi începuse luna trecută nuvela, sau poate romanul, Întâlnire de gradul trei, iar după ce ne-a stârnit interesul ne-a lăsat cu ochii-n soare. Poate luna viitoare… De asemenea, Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru duc mai departe Multi-versul, venind în numărul acesta al revistei cu o nouă povestire succintă şi originală. La Proză avem patru texte: un space opera semnat de Victor-Nicuşor Dragomir, asemănător, pe alocuri, cu-n joc video, o povestire fantastică sensibilă semnată de Teodora Matei, o lume distopică în care ne introduce Gabriel Munteanu şi un drum iniţiatic pe care ne invită să păşim Adrian Mielcioiu. Cu o asemenea ofertă bogată şi variantă, revista Nautilus vă aşteaptă luna aceasta să o frunzăriţi. 

 

 

Suspans

După o pauză de o lună de zile, timp în care în revista Suspans nu a apărut nicio povestire, iată că-n noiembrie publică nu mai puţin de trei proze, plus alte câteva fragmente. Ce au în comun cele trei texte menţionate este lungimea lor, niciunul nedepăşind 2.000 de cuvinte şi împreună luate fiind mai scurte decât basmul publicat de Aurel Cărăşel în revista Nautilus. Însă acest lucru nu înseamnă că sunt lipsite de calităţi, ba dimpotrivă. Astfel, dacă în proza lui Nicolae Cornescian dimensiunea textului reprezintă clar un dezavantaj, Irina Lucia Mihalca reuşeşte să creeze în puţine cuvinte o lume vibrantă şi vie, ideile filosofice prezente-n text împletindu-se foarte bine cu acţiunea descrisă. Ultima povestire, al cărei final neaşteptat mi-a plăcut, se-ntinde pe mai bine de doi ani, surprinzând în elementele sale definitorii o relaţie de iubire. Şi, dacă ultimele două texte menţionate conţin un număr mare greşeli de tot felul, primul este curat scris. 

 

 

Revista de Suspans

După ce-n numărul de debut Revista de Suspans ne-a luat cu asalt prezentându-ne nu mai puţin de cincisprezece povestiri, fără a mai lua aici în considerare şi fragmentele de varii dimensiuni, luna aceasta publică doar şase proze, număr care, sper eu, să rămână constant şi să nu mai scadă în continuare. Întâlnim şi de această dată o mare varietate a temelor abordate, deşi lipsesc cu desăvârşire povestirile science fiction, predominând cele poliţiste (precum Plimbarea ori A doua moarte a domnului Michael Conrad). De asemenea, mai putem întâlni şi o povestire sentimentală în care accentul cade pe relaţiile interumane (Ziua în care Sfinxul a vorbit) şi una cavalerească, a cărei acţiune este plasată spre sfârşitul Evului Mediu (Un peşte pentru Spuf). La fel ca şi Circari, Astronotus, schimb ochelarii este greu de clasificat, deşi prima aduce mai degrabă a text fantastic. Cel din urmă nu aduce a nimic, de aceea şi place. Se aseamănă pe locuri cu-n text dadaist, dar este totuşi departe de-a se-ncadra în acest gen.

 

 

Taina

Buşteni putregăiţi se rostogoliseră pe povârniş, blocaseră drumul înnămolit şi se popriseră în răstoaca de pe dreapta râului. De la Sergiu am aflat. Am vorbit cu el acum două ceasuri şi am vorbit cu el şi cu o seară înainte. Era hotărât, atunci, să plece-n oraş, ori târg, cum îi spune acesta. Însă nici nu o pornise bine de acasă, că se şi văzuse nevoit să se întoarcă din drum. Era o ceaţă groasă şi mohorâtă, de octombrie, iar gloaba i se opintise brusc, înainte de-a ajunge la primul podeţ. Începuse să fornăie înfricoşată, smucindu-şi sălbatic grumazul. Sergiu a încercat să o hăţuiască, dar când a băgat de seamă că nu are încotro, a coborât de pe capră, şi-a aruncat biciul în ladă şi, trecându-şi mâinile bătucite pe greabănul mârţoagei, s-a dus să vadă ce-i ţinea calea. Pământul îmbibat cu apa ploilor ce căzuseră în ultima vreme se surpase şi o luase la vale. Şi asta din pricina despăduririlor necontrolate şi ilegale. Sergiu a privit mirat noroiul şi trunchiurile copacilor – sau cel puţin aşa mi-a spus – şi printre buştenii decojiţi şi mâlul plin de steiuri a zărit, prin ceaţa deasă, nişte urme neclare.

– Şi crezi că-i vorba de aceeaşi dihanie care ne-a dat târcoale iarna trecută? mă întrerupe unul dintre bătrânii care mă ascultaseră până atunci fără să spună nimic. Aceeaşi dihanie care sperie copiii şi intră în taina nopţii în gospodării pentru a ne fura din dobitoace?

– Din câte mi-a povestit Sergiu, eu aşa cred, i-am răspuns eu, uitându-mă la flăcările plăpânde ce se străduiau să se caţere pe lemnele încă umede aflate în mijlocul nostru, aşa cred pentru că asta bănuieşte el.

– Că-i aceeaşi fiară care l-a luat pe copilul ăla mic al lui Morovăţ? Ăla de voia să se şcolească în oraş şi să se întoarne dascăl?

– Da, i-am spus eu puţin iritat, aşa bănuieşte Sergiu şi aşa zic şi eu, că este aceeaşi care l-a luat în urmă cu douăzeci şi unu de ani pe…

Bătrânul se uită la ceilalţi prin lumina palidă şi tremurătoare a flăcărilor ce se căzneau să străpungă întunericul nopţii. Casele se zăreau nedesluşite în spatele lor, înecate în bezna ce se revărsa din pădure. Un câine lătră de câteva ori, apoi se potoli numaidecât, lăsând loc liniştii sfărâmate din când în când de trosnetul lemnelor. Apoi bătrânul îşi roti capul şi îşi pironi privirea asupra mea.

– Da’ de unde ştii că e aceeaşi, dacă nici măcar nu te născuseşi pe atunci? zise el scuipând în văpăile ce se căţăraseră, în sfârşit, pe buturugi.

– Păi n-aţi spus voi că dihania ce ne-a dat târcoale în iarnă trebuie să fie aceeaşi cu cea care l-a răpit pe…

– Aşa om fi spus, zise moşul, ţintuindu-mă cu privirea lui rece pe care nici lumina focului n-o mai încălzea, da’ noi putem să spunem una, şi alta poate să fie. Aşa că tu de unde ştii?

Uneori pur şi simplu nu ai cum să te înţelegi cu bătrânii. Se uită la tine, te întreabă, le răspunzi, ai impresia că au priceput, însă în clipa următoare te lovesc în moalele capului cu o astfel de întrebare. De aceea şi vreau să plec din sătucul acesta uitat de lume, unde doar vârstnicii mai vieţuiesc, dând dovadă de o dârzenie de neînţeles. Unii dintre ei nici nu îndrăznesc să se apropie de oraş, le stârneşte o aşa puternică aversiune, încât nici măcar nu vor să-l vadă.

– Nu ştiu, moşule, i-am zis eu iritat, că una spun şi alta poate să fie, nu aşa ai zis matale?

Bătrânul mă privi trist, de parcă acesta ar fi fost răspunsul de care s-ar fi temut, apoi îşi pleacă ochii în pământ şi începu să-şi sugă buza de jos. Cred că l-am jignit luându-l peste picior. Şi cred că i-am jignit şi pe ceilalţi, pentru că niciunul dintre ei nu se mai uita la mine. Aş fi preferat să-mi spună ceva, orice, să mă învinovăţească ori să mă deteste, numai să mă privească. Însă n-o făceau, iar eu nu-mi ceream scuze. Să-i ia naiba! Dacă astfel vor să se poarte, atunci nu aveau decât.

– Mda, spuse într-un târziu unul dintre ei, trebuie să o găsim cât e încă pe aproape. Astăzi a prăvălit peste drumeag buşteni, ca să nu-l mai lase pe Sergiu să treacă, însă mâine cine ştie ce o să mai facă. Se apropie iarna şi a început s-o răzbească foamea.

Nici nu termină bine de vorbit, că se şi ridică, dispăru în beznă şi se întoarse peste vreun sfert de ceas cu mai multe beţe înfăşurate la un capăt cu zdrenţe îmbibate în păcură. Îşi alese unul, iar după ce le lăsă jos pe celelalte, îl trecu prin foc şi o porni domol spre pădure. Am crezut că glumeşte, însă în momentul în care i-am observat pe ceilalţi imitându-l, a început să mi se facă un pic teamă. Nişte bătrâni intrând noaptea în pădure pentru a căuta o dihanie ce i-ar putea cu uşurinţă doborî, mi se pare o decizie stranie. I-am urmărit tăcut, iar când ultimul dintre ei a ridicat din glod penultimul băţ, mi-am dat seama că ar trebui să-i urmez.

– Tu ce faci, nu vii? Ori te pomeneşti că ţi-e frică?

Degeaba s-a străduit să-mi vorbească potolit, pentru că am simţit viclenia şi totodată tristeţea din vocea sa. Boşorogul! Mie să-mi fie frică? Îmi venea să mă reped la el şi să-i scot ochii ăia iscoditori. Boşorogul! Am luat ultima făclie, am trecut-o prin focul ce se înverşuna înfuriat să răzbească prin fumul alburiu (pe care tot el îl iscase şi tot el încerca să-l biruiască, cercând astfel să se înalţe spre cerul înnorat) apoi am pornit-o în urma lor. Să-mi spună mie că mi-e frică, mie, care mă duceam singur în oraş, prin viroage sălbatice şi râuri ce vuiau neîncetat, străbătând hăţişuri şi îndurând urletul jivinelor! Mai degrabă mi-e frică să mă reped la el, să nu-i rup toate oasele. Boşorogul!

– Vezi să nu te pierzi, strigă el după mine înainte de-a ajunge în pădure.

N-ai tu grija mea! Ce, Sergiu când a fost anul trecut s-a pierdut? Sau Mihai al Catrinei, ăl’ de-a fost acum două primăveri când vi s-a năzărit vouă că auziţi ceva, s-a pierdut? Nu, s-au rătăcit doar, dar au putut mai apoi să se întoarcă teferi acasă. Şi cu ce sunt ei mai breji decât mine? Că Sergiu e cu un an mai mare, iar celălalt cu doi? Mare lucru! Vorbeşte şi moşul că nu are ce face.

Am lăsat în urmă drumul mocirlos şi am pătruns în negura pădurii. Poteci multe şi mici ce nu duceau niciunde o străbăteau din loc în loc, iar aerul părea ceva mai cald şi mirosea puternic a răşină. Ploaia abia se strecurase printre ramurile brazilor, iar pe jos nu era deloc noroi. Doar straturi de aciculi ce formau o pătură moale şi continuă, iar din când în când câte o ramură udă pe dinafară, dar uscată pe dinăuntru, îmi mai trosnea frântă sub picioarele. Ţineam făclia departe de cap, pentru a putea vedea pe unde mergeam. Contururile copacilor se întrupau înaintea mea, iar eu încercam să mă călăuzesc după flacăra bătrânului, însă frigul începea să-mi pătrundă în oase, iar un gând mi se înfiripa minte. Un gând ce-mi spunea neîncetat să-mi întorc privirea. Dar n-o făceam, iar gândul se transforma treptat în teamă.

– Stai aşa, moşule, am strigat după lumina plăpândă ce transpărea o clipă în depărtate, printre trunchiurile brazilor, apoi dispărea iar. Stai aşa, moşule! Însă lumina pâlpâia, aşa de repede se mişca bătrânul. Doar nu voia să-mi joace vreo farsă! Am dat să râd, însă chiar în momentul acela m-am împiedicat şi m-am prăbuşit la pământ, fără să scap totuşi din mâna făclia. M-am ridicat repede şi m-am uitat după bătrân. Nu se mai vedea,  iar gândul urla în mintea mea. Dar nu mă puteam uita în spate. Ştiam că dacă am s-o fac, am să-l pierd definitiv din ochi. Credeam însă că nu-i prea departe, aşa că am început să alerg. Iar întunericul a început şi el să alerge în urma mea. M-am oprit speriat şi, în timp ce-mi trăgeam sufletul, mă chinuiam să nu cedez propriului meu gând ce se străduia să mă supună. Urla şi se zbătea şi îmi poruncea şi încerca să-mi ia locul. Alergam pentru a scăpa de el, dar făclia începuse să pâlpâie. Am suflat în ea, iar bezna s-a retras câţiva paşi. Am înaintat încet şi brazii s-au smuls din statornicia lor pentru a trece dinapoia mea. Ca nişte umbre. Ca nişte umbre ce deveneau în spatele meu altceva. Ceva ce nu îndrăzneam să văd. Să simt, să ştiu. Nu mai alergam de teamă că făclia avea să se stingă, iar bezna să se repeadă asupra mea. Am simţit deodată o răsuflare rece prelingându-mi-se de pe ceafă pe spinare şi, fără să vreau, m-am întors. Nu era nimic, ştiam că nu avea să fie nimic! Nu trebuia să cedez, nu trebuia. Frica îmi colcăia în minte, iar spaima mă lua în stăpânirea sa. Mă vedeam nevoit să mă uit mereu jur împrejurul meu. Să împung cu făclia întunericul. Să-l opresc să se repeadă asupra mea. Deşi tocmai lumina mă făcea să devin o victimă. Dacă aş fi aruncat făclia, cred că bezna s-ar fi năpustit peste ea şi m-ar fi lăsat în pace. Dar n-am avut curaj. M-am îndreptat spre un brad şi, după ce l-am înconjurat, m-am lipit cu spatele de el. M-am străduit să-mi potolesc bătăile inimii, dar n-am reuşit. Iar ele au devenit tot mai puternice. Îmi sfărâmau coşul pieptului. Mă sufocau. Mă pierdusem! Speranţa că totul nu era decât o farsă a mai palpitat de câteva ori, apoi s-a stins. Auzeam pădurea. Mă striga. Am urlat: e cineva acolo? Ştiam că e. Şi ştiam că nu-mi va răspunde. Acolo era cineva. Am simţit o atingere şi am tresărit, aruncându-mă în acelaşi timp înainte. M-am întors speriat şi am privit trunchiul de care am stat lipit. Avea ceva straniu în el, ceva aproape viu. El era viu. Toţi copacii erau şi mereu au fost astfel. Însă abia atunci mi-am dat seama de asta. Până atunci doar am ştiut. Însă în momentul acela am simţit. Dumnezeule, cât era de înalt! Iar eu cât eram de mic, prăbuşit în faţa sa. Crengile-i erau braţe, aciculii – degete. Ba nu, tocmai asta e, că nu! Braţele mele erau crengi, iar degetele-mi erau aciculi. Mi-am îndreptat făclia spre el, iar el a părut că se retrage. Ce-a lăsat în urmă era o mască. Bradul era o mască. A ceva ce sălăşluia în sinea sa. O fiinţă căreia îi era frică de lumină aşa cum îmi era mie de întuneric. Iar ca ea erau multe. Atâtea câţi copaci erau pe lume. Dacă sălăşluia şi-n mine? Umbrele au început să se zvârcolească tânguitoare. Din pricina făcliei ce mocnea şi-a luminii ce se zbătea. Am privit-o pierdut, năuc şi totodată speriat, şi aproape plângând am înfipt-o iute în pământ. Întunericul din copaci, din pământ şi din văzduh s-a repezit în mine şi-ncet, încet, m-a cuprins.

Am început să desluşesc rândurile nesfârşite de brazi, nu doar pe cei ce-mi erau aproape. Lumina mă orbise. Am privit uimit pădurea. Doamne, cât era de frumoasă! Cu norii ce lunecau deasupra ei şi stelele ce-i rămâneau agăţate de ramuri. Era atâta linişte! Iar copaci stăteau nemişcaţi, precum nişte străjeri înlemniţi în decizia lor de-a priveghea. Şi-a contempla nemărginirea spre care-şi îndreptau vârfurile, jinduind că într-o zi o vor atinge. Şi-n tot acest timp drujbele îi culcau la pământ, rând pe rând, iar joagărul rânjea binevoitor în josul râului. Mi-am trecut mâinile peste scoarţa rănită, sângerând răşină şi am rămas o clipă nemişcat. Pădurea respira, nevăzută, neauzită, neînţeleasă. Pădurea mă chema.

Am urcat versantul prăpăstios, apucându-mă de trunchiurile copacilor şi alunecând din când în când, iar când am ajuns în vârf m-am căţărat într-un brad stingher şi am privit peste bungetul şi bezna ce se uneau sub cerul înstelat, devenind la un moment dat aceeaşi fiinţă bestială şi bicefală ce adăsta calmă. De atâta timp adăsta. În depărtare, ca o pată de lucoare, slinoasă şi infectă, se zărea oraşul lăbărţat în toate părţile, întinzându-şi ca o caracatiţă braţele luminoase spre alte localităţi şi prin localităţile acelea apropiindu-se de pădure. Aerul deasupra lui era murdar şi bătea în galben, un galben bolnav, hepatic, ce tindea să cuprindă întreaga zare.

Am rămas acolo şi am privit, şi am ştiut şi am simţit că n-am să mă pot întoarce niciodată printre oameni şi din acel moment am devenit captivul pădurii şi am tot încercat să-i opresc pe alţii să se piardă.

Ştiu, sunt doar o dihanie care scoboară uneori spre sat, nelăsându-i pe ceilalţi să ajungă în oraş. O fiară fără nume care s-a pierdut privind în ochi nemărginirea.

Scriptorium

Din numărul viitor al revistei Gazeta SF. Sinopsis:

Nautilus

 

Luna aceasta revista Nautilus ne propune spre lectură nu mai puţin de şase proze (număr aflat în creştere, după ce luna trecută ne-a delectat cu cinci proze, iar acum două luni cu patru). După cum ne-a obişnuit, primul text este şi de această dată un basm semnat de Aurel Cărăşel, iar ultimul, trecut la rubrica Multivers,o povestire ce poartă o dublă semnătură: a Andrei Spirescu şi a lui Mihai Perşinaru. Faţă de povestirile publicate de cei doi autori în numele anterioare ale revistei, cea de faţă pare desăvârşită, atmosfera sumbră îmbinându-se perfect cu acţiunea onirică. De remarcat este şi straniul text al lui Cătălin Cofaru, Incompletitudine. Deşi autorul riscă în anumite momente să-l lase pe cititor pe dinafară, textul de faţă este unul de valoare, informaţiile prezentate cu zgârcenie lăsând loc multor interpretări, fără a afecta în vreun fel scheletul acţiunii. Următoarea proză, Jurnalul sfârşitului, de Alexandru Dan, pare mai degrabă o parabolă a societăţii actuale decât un text science-fiction. La sfârşit trebuie să ne luăm adio de la foiletonul Teodorei Matei, o autoare ce ne-a încântat vreme de opt luni de zile cu o povestire pe cât de interesantă pe atât de bine scrisă, şi să ne pregătim pentru un nou foileton, un space-opera deosebit de incitant, după cum se prezintă până acum, semnat de Aurel Cărăşel, semnatarul basmului care-a deschis şirul prozelor din acest număr al revistei Nautilus. Un număr bogat şi o ofertă diversă.

Suspans

 

Revista Suspans nu ne oferă luna aceasta nicio povestire spre lectură. Zero, nothing, nada, vizitaţi concurenţa, vă rugăm.

Revista de Suspans

 

Deşi ceva mai săracă-n proze faţă de primul număr, Revista de Suspans rămâne şi luna aceasta fruntaşă-n privinţa cantităţii, dar şi a calităţii textelor publicate, primele două povestiri prezente între paginile sale virtuale atrăgându-mi în mod special atenţia. Dacă-n Omul cu şobolani sub piele, stilul dezinvolt şi plin de naturaleţe face din text o proză reuşită, în proza semnată de Felix Tzele, Înainte să putrezească totul, stilul şi acţiunea se află-ntr-un echilibru perfect, autorul prezentându-ne o proză cum arar întâlnim în revistele din România. Şi spunându-vă lucrul acesta, vă invit să o lecturaţi, garantându-vă că nu o să regretaţi. Despre celelalte texte prezente în cel de-al doilea număr al Revistei de Suspans nu pot spune că sunt slabe, însă după ce le-am citit pe primele două aşteptările-mi fură mult elevate. Astfel, Clepsidra îmi pare prea statică, De Halloween prea simplă, Flash neterminată, Păpuşa previzibilă, iar schiţele umoristice ale lui Iulian Sârbu insuficient de amuzante. Cred că, pentru a nu ni se deforma percepţia asupra celorlalte texte şi a trăi lectura la intensitatea ei, cele mai bune texte ar trebui publicate ultimele. Însă, dată fiind vastitatea ofertei din acest număr (la prozele de faţă adăugându-se o mulţime de fragmente de varii dimensiuni), sunt sigur că fiecare cititor va găsi ceva care să-i placă. Şi nu neapărat aceleaşi texte care mi-au plăcut mie. 

Întâmplări dintr-o ţară îndepărtată

Alaltăieri, după ce-am terminat cursurile, am ieşit, ca de obicei, cu un alt profesor la o empanada cu aji (aji e un fel de sos picant cu ceapă, ardei iute, ceva verde cu gust de vânătă tocată şi alte minunăţii pe care nu ai cum să le descrii).  Dintr-una într-alta, profesorul – pentru a nu-i da numele am să-i spun Oscar -, nemaireuşind să mai ţină-n el, îmi mărturiseşte că are întâlnire cu o studentă fotomodel. Cum era deja nouă şi jumătate seara, ora la care e indicat să nu ieşi din casă, ori dacă ieşi să ieşi în pijamale, mă arăt intrigat: Şi unde e, îl întreb, întâlnirea? În Suba, îmi răspunde. Adică la mama dracului, însă numai bine, aproape de el. Însă cum tipu-i columbian, mă gândesc că se descurcă el. În C4 (autobuzul cu care mergem, pentru câteva staţii, împreună) am mai stâlcit câteva vorbe peste capetele călătorilor şi balonul verde pe care scria Feliz compleaños, coincidenţă sau nu, chiar era ziua mea, şi pe care o tipă-l proteja cu toată ardoarea, însă era atât de aglomerat încât ne-am văzut nevoiţi să renunţăm şi să ne lăsăm de gloată violaţi.

A doua zi, la orele dimineţii, nici urmă de Oscar. Cum aveam un ‘conversational club’,  lipsa lui nu m-a afectat în niciun fel, nefiind nevoit să-i ţin locul, aşa că nu i-am acordat importanţă.  M-am apucat să le vorbesc studenţilor câte ceva de România, să le pun câteva videoclipuri şi aşa de bine ne-am distrat încât au mai venit doi profesori să asiste la lecţie, abandonându-şi clasele. Apoi, un student ne-a invitat, pe mine şi pe profesoara din China, la prânz. După ce-am mâncat, în timp ce-o conduceam pe profesoară să ia autobuzul (după ce a fost jefuită de două ori într-o săptămână e atât de speriată încât îi e frică să mai meargă singură pe stradă şi trebuie să o conducem cu rândul până la ‘staţia’ cea mai apropiată) mă sună Oscar şi, cu o voce sepucrală, mă întreabă unde sunt. Carrera 10 con calle 68, îi răspund. Don’t move, îmi zice vocea aia venită din mormând. Why not? Stay there. Ok, îi zic şi mă îndrept cu Ruben, studentul, spre Carrera septima. La întoarcere dăm nas în nas cu Oscar. Arăta de parcă trecuse printr-un malaxor stricat: hainele spânzurau pe el, gâtul îi era plin de vânătăi, iar vocea plină de inflexiunii strainii, de la şoapte răguşite şi până la silabe strigate şi expectorate.  What the hack happened, dude? I dunno, I was sleeping. What do you mean you were sleeping? The chick, man…  

Abia după două ore şi cinci beri am reuşit să aflu de la el că, nemulţumită de prestaţiile sale sexuale, studenta a continuat să profite de el până la epuizare.