Debutez!

Gata, este oficial!

După ce în ultima vreme am publicat tot mai puțin, fiind din ce în ce mai exigent – și nu doar cu mine, dar și cu revistele în care ar fi urmat să apar – definitivând între timp manuscrisele pe care izbutisem să le finalizez și de care eram mulțumit, din octombrie calitatea mea de veșnic debutant se schimbă. Îmi vor apărea nu una, ci două cărți, la două edituri diferite, una în format electronic, cealaltă pe hârtie, un roman conceptual și un volum de povestiri scurte, 21 de satire și 12 povestiri destul de greu de încadrat (fantastic, sf, de dragoste etc., depinde de cum le vedeți și cum le considerați).

 

Vandalii, prima dintre cărțile despre care vă vorbeam, urmează să apară la Herg Benet – una dintre cele mai active edituri din România, și conține 21 de povestiri conceptuale, care se leagă între ele, dând naștere unui adevărat roman. Povestirile din volum au fost lăudate de criticul literar Alex Ștefănescu și răsplătite în utimii trei ani cu nu mai puțin de șase premii și mențiuni la mai multe concursuri literare naționale și internaționale.

 

Apolinaria (titlul este provizoriu), cea de-a doua carte, urmează să apară în format electronic la Web Interactive design, ca urmare a participării la concursul organizat de blogul de carte Bookiseala.ro. Volumul conține 12 povestiri scurte scrise pe 3 continente în decursul a 3 ani, răsplătite și ele tot cu 6 premii și mențiuni la concursurile literare naționale și internaționale.

 

Mai multe detalii în zilele și săptămânile care urmează.

Eternitate

Vă anunţ cu plăcere că povestirea Beyond Lethe a apărut în numărul 529 al revistei nord-americane Bewildering Stories. Aceasta fusese publicată, în română, cu aproape doi ani în urmă în Nautilus.

O puteţi citi şi în rândurile care urmează:

 

 

Mă numesc Howard Phillips şi locuiesc în Providence, Rhode Island, pe strada Angell, la numărul 454. Nu ştiu cât timp a trecut şi nici în ce dată suntem, tot ce-mi amintesc este că începând din cincisprezece martie am devenit prizonierul unui vis din care nu mai reuşesc să mă trezesc.

Camera este la fel, întotdeauna la fel. Aceleaşi haine zac aruncate în dezordine, aceleaşi hârtii, pe jumătatea scrise, sunt împrăştiate pe podea şi pe pătura care a căzut în timpul nopţii din pat. Ceasul arată ca de obicei, cu o încăpăţânare iritantă, ora 7:17. De undeva, de departe, soarele aruncă pe pereţii albi, plini de tablouri abstracte, lumini jucăuşe, filtrate de frunzele care se zbat zbuciumate în bătaia vântului. Evit să mă uit la castanul din faţa casei, gândindu-mă că poate această mică schimbare îmi va aduce izbăvirea în care am încetat să mai sper. Nesiguranţa primelor săptămâni şi luni s-a transformat în îngrijorare, apoi treptat, treptat, în disperare. Doar în indiferenţă n-o să se prefacă niciodată. Nu pot să nu mă-ntreb oare ce vină sunt nevoit să-mi răscumpăr astfel.

Nu ştiu ce-ar trebui să fac, am încercat deja totul. Am spart geamurile, am tăiat castanul, am blestemat soarele, mi-am ars foile, am stat treaz o săptămână întreagă. Inexorabil, timpul începe cu această zi în care, fără să ştiu cum, m-am rătăcit. Implacabil o ia de la capăt. Neschimbat. Nepăsător. Neîndurător.

Dintr-un moment în altul mă aştept ca ea să intre pe uşă, să mă privească cu ochii ei calzi şi blânzi, ferestre deschise către un suflet sfânt, şi să-mi zâmbească. Ştiu fiecare dintre ridurile ce i se formează în jurul ochilor ori buzelor atunci când plânge sau râde, fiecare vorbă pe care mi-o va spune, fiecare dintre culorile amestecate ce i s-au închegat pe piele şi care-au început să se crape. Fiecare tremur al vocii ei suave, fiecare dintre gândurile ei candide şi fiecare anotimp închis între ale ei pleoape. Va păşi uşor, temându-se că are să mă trezească, iar apoi, observând c-o aştept, îmi va arunca o privire dojenitoare şi mă va întreba de ce n-am îndrăznit să ies din cameră. Întorc involuntar capul spre fereastră pentru a vedea de unde vine ciripitul ce mereu mă ia prin surprindere şi chiar în acel moment ea intră grijuliu pe uşa semi-deschisă. Bluza albastră, înflorată îi atârnă neglijent pe umerii, reliefându-i pieptul ce-i tresaltă ritmic. A alergat prin casă. Chiar dacă sunt condamnat să retrăiesc pururi aceste clipe nu mă pot abţine să n-o admir. Privirea ei mă atrage, mă cucereşte şi într-un final mă-nlănţuieşte. Totul s-a întâmplat deja, într-un trecut îndepărtat, distant. Pierdut.

Zâmbeşte încurcată, îmi surâde şi cu-n glas uşor dojenitor mă invită să mănânc. Se retrage şi dispare prin uşa semi-închisă. Calc pe foile ce îmi foşnesc sub tălpile goale, ating tocul rece, trec pe lângă camera ei de lucru şi mă opresc un moment pentru a arunca o privire fugară. Totul pare să fie în exact acelaşi loc ca şi ieri, alaltăieri; ziua sau viaţa anterioară. Şevaletul este acoperit de o pânză pe jumătate pictată, culorile-s toate uscate, pensulele sunt răspândite la-ntâmplare pe podea, cărbunele este frânt în două părţi inegale, iar sticlele goale de diluanţi răsturnate. Trec mai departe şi pătrund în bucătărie. Pentru mine, într-o farfurie, sunt două roşii tăiate, un castravete feliat, nişte morcovi fierţi, o bucată de pâine, o grămăjoară de sare, iar lângă se află o cană ce exală aburi şi un iz vag de mentă. Aceleaşi bucate ca şi ieri, alaltăieri; altădată. De data aceasta n-am de gând să mănânc, vreau doar s-o privesc ca şi când astăzi ar fi ultima zi. Ea gustă exaltată, vorbindu-mi despre lucruri pe care am ajuns să le cunosc, să le simt, să le trăiesc. O ascult. Zâmbesc. Sorb cuvintele ce mă-nfioară. După masa frugală ea are să se retragă pentru a picta în continuare. În fiecare zi acelaşi lucruri, repetate dincolo de orice numărătoare, dincolo de orice limită ori margine. O zi suspendată-n timp, pierdută acolo şi uitată. O zi ce-n ea însăşi e o eternitate. Dar nu vreau să o mai deranjez cu gândurile mele năroade, mă mulţumesc doar să o admir. Îi studiez atent ochii, genele, nasul, buzele, străduindu-mă să găsesc în ele semne care să mă îndrume spre libertate. Îmi plec stânjenit capul, iar privirea îmi cade pe degetele ei firave. Mă simt nevolnic pentru c-am făcut-o acum ceva vreme să plângă. Ea nu-şi aminteşte, însă nu contează. Fapta trăieşte în mine, iar cu fiecare respiraţie o duc mai departe. N-am să-i mai explic ce-i cu mine. Niciodată. Am făcut-o deja de atâtea ori. Şi tot de atâtea ori i-am privit cu inima îndurerată reacţiile şi ne-am luat în braţe întrebându-ne ce-o să facem mai departe. Nu mai pot trece prin toate astea. Mai ales când ştiu, simt, cred, că nu mai există nicio scăpare. Sunt bolnav, iar bolile mele îmi sunt la fel ca şi viaţa şi timpul, imaginare.

Vreau să cred că până acum am visat şi că de abia în această zi m-am trezit, însă ştiu prea bine că nu este aşa. Fiecare gest de-al ei mi-o demonstrează, fiecare freamăt al frunzelor castanului, fiecare nor cu forma ciudată ce lunecă alene pe cerul albastru. Nu e nevoie să-mi arunc privirea pe fereastră, ştiu. Primul are formă de pasăre, al doilea de bulgăre, iar în al treilea am văzut rând pe rând, o gâză, un fluture, un lac, iar de la o vreme doar veşnicia ce nu poate să-mi vorbească. Acesta-i visul, o reverie în care mă afund pe zi ce trece, cu fiecare dimineaţă în care ea-mi zâmbeşte-n prag, iar eu mă las surprins de ciripitul păsării, cu fiecare privire, cu fiecare speranţă şi cuvânt, tot mai mult. Mă scufund.

Pot da naştere la mii de situaţii, o pot face să râdă, să plângă, să-şi smulgă părul, să mă lovească, să mă alunge, să nu mă mai iubească, dar nu pot cu niciun chip scăpa. Am încercat, ne-am certat, am fugit prin câmpul plin de maci, am înghiţit toate pastilele de pe al treilea sertar din dulăpiorul ei de baie, am trecut lama cuţitului prin mâinile mele. Am strigat, m-am zbătut, am căzut în genunchi, am implorat.

Fără să cunosc de când, încearcă să se aştearnă indiferentă acceptarea, dar nu poate. Gândurile refuză să mi se potolească şi continuă zadarnic să se străduiască. Ea se ridică. Ah, mi-am promis că n-am s-o mai pierd din ochi, c-am să mă încred orbeşte în această viaţă şi c-am să-mi petrec întreaga zi uitându-mă la ea. Însă absent, cu privirea pierdută, şi de astă dată am încercat. Să evadez. Dacă tac o să-şi treacă mâna prin părul meu şi-o să mă sărute pe tâmple. Dacă îi vorbesc o să mă asculte atentă, iar după ce am să termin o să plece să picteze. Niciodată nu m-a lăsat să văd măcar şi pentr-un moment acest ultim tablou, însă astăzi, astăzi am de gând să-l descopăr. Îl ascunde… Ca să mă protejeze, îmi zice. Îşi trece degetele răsfirate prin părul meu şi-mi sărută tâmplele. Mă ridic şi-o prind de mână. Îi simt pulsul cald şi mă-ntreb cum de nu-şi aminteşte. Vreau s-o reţin, s-o ţin strâns la piept, să plâng, să zbier. Să-mi iau adio. Oricât aş încerca nu pot nega că de la o vreme zilele au devenit false şi fade. Fiecare-n sinea ei e un sfârşit. Sfâşiat de aerul rece-al dimineţii, hulit de adierea vântului prin frunzele diafane, frânt, profanat, nedorit. Un tremur frivol îi străbate trupul, îl simt, îl ştiu. Mă întreabă îngrijorată ce-i cu mine. Nimic, îi răspund, nimic. Nu e nevoie să mai afle, oricum mâine nu-şi va mai aduce aminte. Nu mai vreau să-i văd lacrimile alergându-i pe obraji. O asigur că totul va fi bine, iar ea se retrage pentru a-şi relua munca inutilă. Se observă pe chipul ei obosit că n-a dormit nopţi.

Stau rezemat incomod de perete şi privesc plictisit punctele ce apar şi dispar cu regularitate pe ecranul televizorului. În curând pe pervaz se va aşeza o turturică şi va ciuguli clătinând din cap firimiturile prea mari de pâine. Apoi o alta i se va alătura. Aş putea reciti cărţile din bibliotecă sau foile din dormitor sau mă pot strădui să-mi reamintesc ceva, orice. Nu ştiu cine sunt, iar uneori o întreb râzând, mimând luciditatea. Ori nebunia. Însă de fiecare dată îmi aruncă o privire plină de reproş, de parcă ar crede că o pun la încercare. Îmi zâmbeşte nesigură şi-mi răspunde vag. N-am să insist. Am să aştept în schimb momentul în care se va duce la fântână şi-am să mă furişez în atelier. Doar asta mi-a mai rămas de făcut, chiar dacă înseamnă trădare. Mi-a explicat cât se poate de clar. Dar totuşi… e ultimul lucru. Singurul lucru.

Mai sunt 34 de minute, 21, 14, 7, 3. Mă ascund şi ascult cum se îndepărtează. Totul e la fel ca înainte, apoi pătrund în urma ei în cameră. Pensulele şi culorile sunt uscate. Cu un gest nesigur dau pânza la o parte. E un tablou ce nu se asemănă deloc cu celelalte. E aproape terminat, doar câteva retuşuri lipsesc ca să fie gata. L-aş putea isprăvi chiar eu, acum, ea oricum nu are s-o facă niciodată. Mă uit atent la decorul foarte detaliat şi remarc că este vorba de sufrageria acestei case, exact în felul în care-o ştiu, cu o mică excepţie, excepţie care capătă în mintea consistenţa unui amănunt esenţial. Definitoriu. Lângă fereastră este o maşinărie ciudată, maşinărie pe care nu cred că am mai văzut-o vreodată. Pe canapea sunt eu, iar ea este lângă mine. Pe fotoliu este un om ceva mai mic. Un om mic. Un copil… fără să-l fi rostit înainte cuvântul mi-a venit pur şi simplu în minte. Lângă uşă, gata să intre sau să iasă, un bărbat cu o faţă foarte ridată. Ce semnifică toate astea? Ce înseamnă? Nu-mi explic, dar privesc fascinat acea maşinărie. Îmi trec mâinile peste suprafaţa ei zgrunţuroasă încercând să desluşesc din trecerea pensulei peste pânză amănunte ce-mi scapă. Îmi pare într-un fel, într-un fel ciudat, familiară. Cunosc toate acestea… Sunt amintiri pe care am încercat să le reprim. Pe care le-am ascuns în adâncul minţii mele, le-am îngropat acolo acoperindu-le cu noi şi noi imagini, cu zile, cuvinte, strădanii şi certuri inutile. Acopăr înfricoşat tabloul şi mă retrag, sperând că ea are să revină. Dau ocol camerei, mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, încerc să mănânc legumele ce-au rămas pe masă, apoi ies plângând afară. O caut, o strig, alerg înnebunit. Mă întorc abia respirând. A trebuit să ştiu, să-mi încalc cuvântul, s-o trădez! Disperarea pluteşte în aer, un aer tot mai dens şi mai vâscos. Ce-am făcut?

Toate acestea s-au petrecut ieri. Ştiu pentru că le-am însemnat pe o foaie de hârtie. De cum am deschis ochii am remarcat că ceva e diferit, însă nu-mi puteam da cu siguranţă seama ce anume. Am realizat doar când m-am uitat la ceva. Era 8:49. Îmi muşc pumnii, mă frământ, reiau căutările deşi ştiu prea bine că n-am s-o mai văd vreodată. Sunt singur, prizonier al unei alte zile. Ah, cât mi-aş dori s-o revăd. Mă străduiesc să-mi amintesc ce-am făcut cu maşinăria, dar nu pot, iar neputinţa asta mă sugrumă, mă doboară, mă condamnă.

Am vrut să-i termin tabloul, însă am constatat că-i neînceput. Alb. Fără să stau prea mult pe gânduri am luat o frânghie şi m-am spânzurat de copac.

Asta a fost ieri. Azi o să-mi sfărâm degetele. Vreau să simt durerea faptei mele, să cunosc vina pe care-o port. Să înţeleg pierderea. De abia de mâine începe eternitatea.

Dansatoarea din Izu

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Impresii:

Volumul Dansatoarea din Izu, ce i-a adus lui Kawabata notorietatea, cuprinde mai multe povestiri dintre care cea mai importantă şi după părerea mea bine scrisă este cea omonimă. Mai multe dintre ele au un caracter uşor moralizator (Ura!, Prinţesa palatului dragonului, Drumul de miere, Castitate sub acoperiş), în care coordonatele temporale în care este amplasată acţiunea sunt vagi, iar personajele arhetipale. Însă mai există şi o altă categorie de povestiri, cele autobiografice. Acestea se rotesc în jurul pierderii părinţilor, dar mai ales a bunicului. În Jurnalul celui de-al 16-lea an, Kawabata redă zilele imediat premergătoare morţii acestuia, zile în care autorul trebuia să-şi ajute bunicul să urineze. Kawabata revine de mai multe ori şi la vârste diferite (ultima dată făcând pe la 50 de ani) asupra acestui jurnal, de fiecare dată rectificând anumite erori intenţionat comise. În Ulei, autorul leagă repulsia faţă de ulei de moartea mamei sale de care nu-şi mai aminteşte absolut nimic, iar în Maestrul Funeraliilor descrie cum a ajuns, mergând la nenumărate înmormântări, să poarte această poreclă.

Dansatoarea din Izu este o reprezentare succintă a primei iubiri: un student aflat în călătorie prin peninsula Izu întâlneşte o trupă de dansatori ambulanţi şi, la invitaţia lor, înnoptează la acelaşi han. De când i-a văzut, studentul doreşte să se afle în preajma dansatoarei din Izu, a cărei frumuseţe l-a fermecat.  Stilul descărnat m-a dus cu gândul la De veghe în lanul de secară, însă în cazul de faţă este nu doar sincer, dar şi profund. Tristeţea reiese atât din imposibilitatea de-a petrece prea mult timp alături de ea (bătrâna din grup nu doreşte să-i lase să meargă singuri la film), cât şi din fapt că studentul trebuie să se întoarcă în curând în Tokyo pentru a-şi continua cursurile. Descrierile, atât ale naturii cât şi ale personajelor, sunt pe cât de sumare pe atât de reuşite, iar felul candid în care personajul-narator vede lucrurile îl situează pe acelaşi plan cu Werther din romanul lui Goethe. Climaxul este înlocuit cu inexorabilul deznodământ, iar faptul că Kawabata nu dezvoltă şi mai mult relaţia dintre cei doi îl îndepărtează de la un dramatism şi patetism care ar fi putut părea inutile. Cu toate acestea, mi-aş fi dorit ca povestea dintre cei doi să continue.

Concursul Naţional de creaţie Ion Creangă

Muzeul Literaturii Române Iaşi, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România – filiala Iaşi, organizează la Muzeul „Ion Creangă“ (Bojdeuca), în zilele de 13 – 14 aprilie 2013, ediţia a XXI-a a Concursului Naţional „Ion Creangă“ de creaţie literară – Povești. Sesiunea de înscrieri a fost deschisa și creațiile literare pot fi trimise până în data de 27 martie 2013.

Potrivit organizatorilor, la acest concurs pot participa, indiferent de vârstă, creatorii care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor (inclusiv din Basarabia şi Bucovina, precum şi românii care trăiesc pe toate meridianele).

Manuscrisele (maximum 15 pagini), dactilografiate la 2 rânduri, în 5 exemplare, vor fi însoţite de un motto, numele autorului, vârsta, adresa, numărul de telefon se vor afla într-un plic sigilat – pe care va fi scris acelaşi motto şi menţiunea „Poveşti scrise de copii“ sau „Poveşti scrise de adulţi“.

Textele care nu se vor încadra acestor rigori nu vor fi luate în consideraţie.

Concurenţii vor expedia lucrările până la data de 27 martie 2013 (data poştei) pe adresa: Muzeul „Ion Creangă” (Bojdeuca), str. Simion Bărnuţiu, nr. 4, Iaşi, cod 700118, tel. 0747499488.

Juriul, format din membri ai Uniunii Scriitorilor din România, va acorda următoarele premii în ziua de 13 aprilie 2013, în cadrul manifestărilor organizate de Muzeul Literaturii Române Iaşi, la împlinirea a 95 de ani de la inaugurarea BOJDEUCII ca prim muzeu literar memorial din România:

– Premiul ION CREANGĂ al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iaşi,
– Premiul revistei Dacia literară şi al Societăţii Culturale Junimea ’90,
– Premiul revistei Convorbiri literare,
– Premiul Editurii „Princeps Edit“,
– Premiul Editurii şi al revistei Cronica,
– Premiul Editurii „Junimea“,
– Premiul Editurii „Universitas XXI“,
– Premiul Editurii „Danaster“ a Fundaţiei ECOART,
– Premiul Editurii „Panfilius“,
– Premiul Editurii „Timpul“,
– Premiul Galeriilor Anticariat „D. Grumăzescu“,
– Premiul Bojdeucii „Ion Creangă“,
– Premiul Studioului de Radio Iaşi,
– Premiul Teatrului „Luceafărul“ Iaşi,
– Premiul pentru Fantasy al Clubului UNESCO „Quasar”,
– Menţiuni la Secţiunea copii

Poveştile premiate la această ediţie vor fi publicate în volumul XV Poveştile de la Bojdeucă, ce va fi lansat în aprilie 2014. Totodata, in cadrul evenimentului va fi lansat volumul XIV Poveştile de la Bojdeucă, în care vor fi prezenţi autorii premiaţi la ediţia din anul 2012.

mesaj preluat de aici: http://clubuldepresatransatlantic.wordpress.com/2013/03/07/concursul-national-de-creatie-literara-ion-creanga/

mai buni şi activi 3

Prin intermediul topului de faţă doresc să stabilesc o diferenţiere a autorilor care au publicat în anul 2012 în revistele Suspans, Nautilus, SRSFF, Helion Online, Gazeta SF şi Revista de Suspans în funcţie de numărul, dar mai ales de calitatea, lucrărilor scrise. A nu se înţelege prin calitate vreun soi de recunoaştere oficială sau unanimă, ci părerea mea cu privire la prozele respective, ţinând cont de stil, originalitate, lexic, structurarea ideilor ş.a.m.d. Pentru că topul se referă la autori ca semnatari ai mai multor texte, sunt luaţi în considerare doar cei care au publicat două sau mai multe povestiri scurte în intervalul 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2012. Numărul acestora se ridică la 59, nouă dintre ei fiind lăsaţi pe dinafară. În cazul scriitorilor care au debutat în volum (12 la număr, după socoteala mea), mă voi abţine de a le comenta evoluţia, menţionându-le, din motive obiective, doar poziţia în prezentul top. Mă tem de orgolii rănite şi reacţii violente. Dacă, însă, doresc să mă opresc şi asupra lor, n-au decât să-mi menţioneze acest lucru.

Am luat în considerarea numărul prozelor publicate, calitatea lor, precum şi revistele în care au apărut, autorii fiind notaţi în plus dacă au publicat în mai multe reviste.

 

Astăzi locurile 30-21

 

30. Tiberiu Virgil Popescu, cu povestirile Câinii fantomă, Îngerul cu coasa şi Critica letală, toate publicate în revista Suspans. Niciuna dintre prozele autorului nu a ajuns în topul celor mai bune povestiri publicate în cele şase reviste anul trecut, însă Tiberiu Virgil Popescu a avut în 2012 o evoluţie constantă. Autorul nu comite erori prea mari, dar nici nu impresionează prin ceva anume. Sfatul meu este să ţintească mai sus, să mai umble la stil lungind şi complicând frazele şi să pun mai mult accent pe atmosfera redată.

 

29. Eugen Cadaru, cu povestirile Exodul şi Oracolul, prima publicată în SRSFF, cea de-a doua în Helion Online. Autorul stăpâneşte bine tehnicile construcţiei narative, demonstrându-ne acest lucru în Oracolul, însă ideile sale nu mi se par suficient de îndrăzneţe. Stilul pe care-l foloseşte este cursiv, acţiunea legându-se rapid şi închegându-se bine. Un autor de care sunt sigur că vom mai auzi şi care, dacă ar fi publicat mai mult, s-ar fi clasat pe o poziţie mai avantajoasă.

 

28. Paul D. Adrian, cu povestirile Fantasma eternităţii, Prada, Nopţi în tenebre: Ecouri din trecut, Nopţi în tenebre: Piatra din Abis şi Descoperirea, apărute în Suspans şi Gazeta SF. Vocea auctorială aleasă este bună, plăcută, profundă, stilul izbutit, însă temele pe care le prezintă nu se ridică întotdeauna la calitatea scriiturii, părând simple pastişe. Ceva mai mută originalitate nu ar strica şi nici un grad mai mare de complexitate.

 

27. Mircea Boboc, cu povestirile Dacă Adam n-ar fi muşcat din măr, Îngerii sărută cu ochii deschişi, Situaţia, Democraţia prescriptivă, Driada şi Zâna, primele două apărute în Gazeta SF, celelalte în Helion Online. Mircea Boboc are un stil care să-l definească, însă prozele dumnealui sunt adesea naive ori par a se adresa îndeobşte celor mici. De asemenea, i se mai poate imputa şi liniaritatea firului epic, autorul mergând prea repede şi într-un mod prea previzibil la ţintă. I-aş recomanda să abordeze şi teme ceva mai serioase, imaginând intrigi ceva mai atractive. În cazul dânsului, arareori putem vorbi de un moment culminat spre care să decurgă poveştile.

 

26. Ioana Cătălina Dorojan, cu prozele Îmbrăţişări din adânc, Vine întunericul, Susurul tăcerii şi Lady A., primele trei publicate în Suspans, cea din urmă în Revista de Suspans. Putem remarca în cadrul prozelor scrise de Ioana Cătălina Dorojan anumite firide între frazele, autoarea lăsând că sare prea repede la o idee la alta, de la o impresie la alta, fără a stărui prea mult asupra loc. În funcţie de subiectul ales, acest lucru poate să placă ori nu. În ultimele proze aceste firide de care vă vorbesc par a fi mai bine integrate în povestire, stilul având de câştigat. Din punctul meu de vedere, autoarei îi lipseşte exerciţiul. Însă este, fără îndoială, pe drumul cel bun.

 

25. Nicolette Orghidan, cu prozele Noaptea de la noapte, Clepsidra  şi Ziua în care Sfinxul a vorbit, toate publicate în Revista de Suspans. Poate că singurul dezavantaj al autoarei îl reprezintă temele alese, mai potrivite în opinia mea nuvelelor ori romanelor. Astfel condensate nu au impact suficient de puternic asupra cititorului.

 

24. Adrian Chifu, cu prozele Ambotros şi La CERN are loc un experiment in secret, ambele publicate în Helion Online. Deşi a publicat doar două proze anul trecut, Adrian Chifu se află în prima jumătate a clasamentului şi asta datorită capacităţii sale de-a se transpune în piele personajelor, precum şi a temelor adoptate. Autorul ştie cum să scrie o povestire şi pe ce anume să pună accentul. Sfatul meu: să publice mai mult.

 

23. Alin Dărângă, cu prozele Copiii negurilor, Livia, Amurg cu natură moartă, Apa neagră, Crimele plăcerii, Uluyan Taşlar – pietrele care urlă, Cântecul oaselor şi Mirtuman, publicate, în ordinea apariţiei lor, în Gazeta SF, Suspans şi Revista de Suspans. Alin Dărângă se află într-o creştere evidentă, stilul dânsului devenind din ce în ce mai bun şi mai poetic. Nici în privinţa atmosferei pe care izbuteşte s-o creeze nu stă deloc rău, ba dimpotrivă, chiar excelează din acest punct de vedere. Temele pe care le alege nu sunt întodeauna inspirate, iar uneori construcţia lasă de dorit. În principal la primele proze publicate, căci la cele din urmă găsesc puţine lucruri de criticat. Dacă va continua la fel, sunt sigur că-n acest an va mai avansa câteva locuri, în anul care vine altele şi tot aşa.

 

22. Marcel Gherman, cu prozele 2049, Neantul, Duel, Ultima furtună şi Cer albastru deasupra Arcadiei”, toate apărute în revista Gazeta SF.

 

21. Teo Tucan, cu prozele Teroarea din ceaţă, Sub semnul colţilor şi  Pânza vie, primele două publicate în Gazeta SF, cea din urmă în Suspans. Şi în cazul lui Teo Tucan observăm îmbunătăţiri, atât în privinţa stilului cât şi a temelor adoptate. Prea multe lucruri de reproşat nu sunt, autorul trebuie doar să continue pe drumul pe care l-a ales. 

 

culoarea diferită semnalează cel mai reuşit text al fiecărui autor.

Cei mai buni şi activi 2

Prin intermediul topului de faţă doresc să stabilesc o diferenţiere a autorilor care au publicat în anul 2012 în revistele Suspans, Nautilus, SRSFF, Helion Online, Gazeta SF şi Revista de Suspans în funcţie de numărul, dar mai ales de calitatea, lucrărilor scrise. A nu se înţelege prin calitate vreun soi de recunoaştere oficială sau unanimă, ci părerea mea cu privire la prozele respective, ţinând cont de stil, originalitate, lexic, structurarea ideilor ş.a.m.d. Pentru că topul se referă la autori ca semnatari ai mai multor texte, sunt luaţi în considerare doar cei care au publicat două sau mai multe povestiri scurte în intervalul 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2012. Numărul acestora se ridică la 59, nouă dintre ei fiind lăsaţi pe dinafară. În cazul scriitorilor care au debutat în volum (12 la număr, după socoteala mea), mă voi abţine de a le comenta evoluţia, menţionându-le, din motive obiective, doar poziţia în prezentul top. Mă tem de orgolii rănite şi reacţii violente. Dacă, însă, doresc să mă opresc şi asupra lor, n-au decât să-mi menţioneze acest lucru.

Am luat în considerarea numărul prozelor publicate, calitatea lor, precum şi revistele în care au apărut, autorii fiind notaţi în plus dacă au publicat în mai multe reviste.

 

Astăzi locurile 40-31

 

40. Ioana Vişan, cu povestirile O oră de iubire, Seminţe de înţelepciune, Afacerea secolului şi Printre heliotropi şi zâmbete, primele trei publicate în Nautilus, iar cea din urmă în Suspans. De obicei Ioana Vişan scrie bine, lucru pentru care ar fi fost normal să se situeze în prima jumătate a clasamentului, doar că povestirile publicate anul trecut de dânsa nu par a se fi ridicat la valoarea aşteptată. Stilul este oarecum indecis, la fel şi tema, rotindu-se atât de mult în jurul unui idei încât aceasta îşi pierde din potenţial, impactul ei diminuându-se vizibil. Sper să-şi revină şi să vină cu texte mai bine structurate.

 

39. Florentin Haidamac, cu povestirile Tetragrammatom, Leacul, Graviton, Cardinalul, spionul şi pipiţele,  Olympus Mons, Jack Vindecătorul, şi Agnus Dei, toate, cu excepţia uneia, publicate în Gazeta SF. Dacă autorul a început anul destul de bine, undeva pe la jumătatea lui s-a pierdut, introducând în povestirile sale un personaj greu de digerat (imperfectibil, arogant, misogin, fudul etc). Sfatul meu este să rămână la prozele science-fiction şi să renunţe la tipologia personajului mai sus amintit, separând prozele fantastice ori detectiviste de cele umoristice. Amestecate iese o varză. De remarcat dedicaţia şi plăcerea cu care scrie.

38. Andra Pavel, cu povestirile O crimă închipuită, Folosită drept bilet de trecere, Offline – mai sigur?, Mărgelele verzi şi Obsesie codificată, apărute în Suspans, respectiv Revista de Suspans. Asemenea lui Florentin Haidamac, Andra Pavel a început bine anul, primele două povestiri ale dânsei stând drept mărturie pentru acest lucru, însă după aceea scrierile au început să-i devină clişeice şi previzibile, urmând parcă un anumit şablon. Ar trebui să pună mai multe emoţii şi sentimente într-o povestire, să o încarce de sensuri, ultimele proze publicate de dânsa părându-mi-se superficiale.

 

37. George Arion, cu povestirile Crime by Skype şi A doua moarte a domnului Michael Conrad, prima publicată în Suspans, cealaltă în Revista de Suspans.

 

36. Lena Kart, cu prozele Insula Gaunilor şi Un crâmpei de lumină, cea dintâi publicată în Suspans, cea din urmă în Revista de Suspans. După ce am citit prima povestire menţionată, mă aşteptam la ceva mai mult din partea dânsei, însă Un crâmpei de lumină mi s-a la fel de slabă pe cât de interesantă mi s-a părut Insula Gaunilor. Se vede că Lena Kart are potenţial şi că ştie cum să-şi pună în valoare ideile, problema constă însă chiar în aceste idei. Ar trebui să le aleagă mai cu grijă şi să se dezbare de obiceiul de-a scrie texte facile.

 

35. Dragomir Victor-Nicuşor, cu prozele Din legendele lui Rhoor, Realitax prime,  Făt-Bionic şi Ileana-Androida, Călătorul intergalactic, Dominator, Războiul raselor, Echilibratorii, Charis şi Eleos, Haliotiss şi Închisoarea roboţilor, publicate în SRSFF, Gazeta SF şi Nautilus. În pofida prolificităţii sale, autorul este prea versatil, venind cu texte a căror calitate variază destul de mult. Cred că Dragomir Victor-Nicuşor nu îşi dă seama care texte sunt reuşite ori cum ar trebui să fie pentru a fi considerate reuşite, altfel nu-mi explic situaţia. De remarcat abundenţa ideilor, multe dintre ele cu adevărat interesante. Dacă s-ar pricepe mai bine să le pună în valoare, ce texte ar ieşi…

 

34. Victor Ovidiu Rusu, cu prozele Poveste şi Olga, ambele publicate în Gazeta SF. Lucrările semnate de dânsul au mesaj, sunt sensibile, însă prea simple, şi cu un aer vetust, dat în principal de felul în care sunt scrise. Adică din pricina stilului.  Liniaritatea firului epic le face să devină previzibile, autorul mergând direct la ţintă. I-aş sugera să încerce să scrie şi povestiri cu acţiuni care să se desfăşoare ceva mai rapid şi, de asemenea, să se străduiască să mărească orizontul de aşteptare al cititorului.

 

33. Teodora Matei, cu prozele Aripile Mândriei şi Leo şi Foxy, prima publicată în SRSFF, cea de-a doua în Nautilus. Teodora Matei a semnat, de asemenea, şi foiletonul Stăpânul Castelului, un roman cât se poate de reuşit, însă, din păcate, nu-l putem lua în considerare în elaborarea acestui top care se adresează strict prozelor scurte. Aici autoarea pare a avea ceva probleme, în prima dintre ele pierzându-se în abstractizări, iar în cea din urmă abordând un text a cărui miză nu se ridică la nivelul scriituri. Povestirile semnate de dânsa sunt sensibile, stilul îngrijit, iar de curând am citit în Nautilus una şi mai reuşită, ceea ce înseamnă că autoarea face progrese. Sfatul meu: să scrie în continuare.

 

32. Radu Ilarion Munteanu, cu prozele Looking for a job şi Crăciunul Renatei, ambele apărute în revista Suspans.

 

31. Karel Cispic, cu prozele Clipa, Păpuşarii, Alb, Mina, Calac, Iunie, Zbor, Întâlnirea, Bodo, De Halloween, Circari, publicate în Suspans şi în Revista de Suspans. Luate individual, prozele sunt destul de bune, însă într-un volum l-ar plictisi de moarte pe cititor şi asta din pricina elementelor pe care le au în comun: încep la fel, au într 1.000 şi 1.500 de cuvinte, structura lor este aproape identică ş.a.m.d. Fără inovaţii, mă tem că o să rămâne fără cititori. Sfatul meu este să mai diversifice.

culoarea diferită semnalează cel mai reuşit text al fiecărui autor.

Scriptorium

Din numărul viitor al revistei Gazeta SF. Sinopsis:

Nautilus

 

Luna aceasta revista Nautilus ne propune spre lectură nu mai puţin de şase proze (număr aflat în creştere, după ce luna trecută ne-a delectat cu cinci proze, iar acum două luni cu patru). După cum ne-a obişnuit, primul text este şi de această dată un basm semnat de Aurel Cărăşel, iar ultimul, trecut la rubrica Multivers,o povestire ce poartă o dublă semnătură: a Andrei Spirescu şi a lui Mihai Perşinaru. Faţă de povestirile publicate de cei doi autori în numele anterioare ale revistei, cea de faţă pare desăvârşită, atmosfera sumbră îmbinându-se perfect cu acţiunea onirică. De remarcat este şi straniul text al lui Cătălin Cofaru, Incompletitudine. Deşi autorul riscă în anumite momente să-l lase pe cititor pe dinafară, textul de faţă este unul de valoare, informaţiile prezentate cu zgârcenie lăsând loc multor interpretări, fără a afecta în vreun fel scheletul acţiunii. Următoarea proză, Jurnalul sfârşitului, de Alexandru Dan, pare mai degrabă o parabolă a societăţii actuale decât un text science-fiction. La sfârşit trebuie să ne luăm adio de la foiletonul Teodorei Matei, o autoare ce ne-a încântat vreme de opt luni de zile cu o povestire pe cât de interesantă pe atât de bine scrisă, şi să ne pregătim pentru un nou foileton, un space-opera deosebit de incitant, după cum se prezintă până acum, semnat de Aurel Cărăşel, semnatarul basmului care-a deschis şirul prozelor din acest număr al revistei Nautilus. Un număr bogat şi o ofertă diversă.

Suspans

 

Revista Suspans nu ne oferă luna aceasta nicio povestire spre lectură. Zero, nothing, nada, vizitaţi concurenţa, vă rugăm.

Revista de Suspans

 

Deşi ceva mai săracă-n proze faţă de primul număr, Revista de Suspans rămâne şi luna aceasta fruntaşă-n privinţa cantităţii, dar şi a calităţii textelor publicate, primele două povestiri prezente între paginile sale virtuale atrăgându-mi în mod special atenţia. Dacă-n Omul cu şobolani sub piele, stilul dezinvolt şi plin de naturaleţe face din text o proză reuşită, în proza semnată de Felix Tzele, Înainte să putrezească totul, stilul şi acţiunea se află-ntr-un echilibru perfect, autorul prezentându-ne o proză cum arar întâlnim în revistele din România. Şi spunându-vă lucrul acesta, vă invit să o lecturaţi, garantându-vă că nu o să regretaţi. Despre celelalte texte prezente în cel de-al doilea număr al Revistei de Suspans nu pot spune că sunt slabe, însă după ce le-am citit pe primele două aşteptările-mi fură mult elevate. Astfel, Clepsidra îmi pare prea statică, De Halloween prea simplă, Flash neterminată, Păpuşa previzibilă, iar schiţele umoristice ale lui Iulian Sârbu insuficient de amuzante. Cred că, pentru a nu ni se deforma percepţia asupra celorlalte texte şi a trăi lectura la intensitatea ei, cele mai bune texte ar trebui publicate ultimele. Însă, dată fiind vastitatea ofertei din acest număr (la prozele de faţă adăugându-se o mulţime de fragmente de varii dimensiuni), sunt sigur că fiecare cititor va găsi ceva care să-i placă. Şi nu neapărat aceleaşi texte care mi-au plăcut mie. 

Radar

Din numărul pe noiembrie al revistei Nautilus. Sinopsis:

 

SRSFF

 

Luna aceasta, revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy ne prezintă nu mai puţin de şapte proze, un număr aproape dublu faţă de numărul prozelor publicate în această revistă luna trecută. Cu toate că textele de faţă variază destul de mult în ceea ce priveşte temele abordate, un lucru par să aibă în comun: originalitatea. Majoritatea lor se înscriu în genul science-fiction, doar două abătându-se de la această regulă: Dimineţile unui băiat cuminte şi Urmele paşilor ei, cea dintâi fiind înţesată de cuvinte greşit ortografiate, iar cea din urmă părându-mi-se neinteresantă. La capătul opus întâlnim, desigur, Celălalt capăt, un text echilibrat şi bine scris până spre final, precum şi Exodul, o proză interesantă şi, pentru ce şi-a dorit autorul, bine aşternută pe hârtie. Pe undeva pe la mijlocul dintre cele două extreme se află celelalte trei texte, acestea, în pofida temelor captivante pe care le redau, păcătuind în ceea ce priveşte exprimarea (Astronautul imposibil) ori compoziţia (Charis şi Eleos şi O mie de ani). Dând dovadă de puţină maliţiozitate şi exagerând voit, aş putea spune că autorii care au idei nu prea ştiu cum să le valorifice, iar cei care ştiu cum s-o facă n-au ce.

 

Gazeta SF

 

 

În numărul 21, Gazeta SF ne aşteptă cu 7 texte, dintre care cel mai bun îmi pare a fi cel semnat de Forentin Ionuţ Haidamac, autorul reuşind să ne surprindă luna aceasta cu o povestire de-o indubitabilă valoare (La mai mare!). De remarcat sunt şi textele semnate de Sergiu Someşan, Mircea Nanu-Muntean şi Ovidiu Bufnilă, cel dintâi încântându-ne printr-o schimbare reuşită de perspectivă, iar cei din urmă printr-un stil plăcut şi fluid. Nici textele semnate de Marcel Gherman şi Alexandra Niculae nu sunt de lepădat. Din păcate nu acelaşi lucru îl putem spune despre proza Elenei Potocean, autoarea părând mai mult că experimentează decât că ne prezintă o operă de maturitate. Însă timp pentru a se perfecţiona este destul. La final, ce le-aş putea sugera autorilor care publică-n Gazeta SF, şi-n special celor aflaţi la început de drum, este să fie mai îndrăzneţi, mai imaginativi şi mai incisivi, aşa cum a făcut-o-n acest număr Florentin Ionuţ Haidamac. În ceea ce priveşte stilul, nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi, îl mânuiţi deja.

 

Helion SF

 

Helion Online ne încântă în cel de-al 25-lea număr al său două proze diametral opuse, atât în ceea ce priveşte atmosfera, cât şi mesajul pe care-l poartă. Dacă Zână are alura unui basm, limbajul fiind zglobiu şi vesel, Ambotros este o proză întunecată, dar foarte bine motivată şi ancorată în realitate, care atrage şi care ţi se întipăreşte în minte.

Radar

din numărul viitor al revistei Nautilus:

Gazeta SF

În numărul de luna aceasta al Gazetei SF ne aşteptă nu mai puţin de 7 texte de diferite facturi şi dimensiuni. Dintre aceste remarcăm originala poveste a lui Sergiu Someşan cu privire la sfârşitul lumii, precum şi textul lui Alexandru Neagu, Deus. Nici povestea lui Andrei Daniel Dascăl nu este de lepădat, autorul prezentându-ne o poveste onirică bine scrisă. Tema predilectă a lunii pare a fi sfârşitul lumii, aceasta regăsindu-se, sub o formă sau alta, în trei dintre textele prezente în acest număr al Gazetei SF. Trebuie să notăm, de asemenea, şi miriadele de greşeli prezente-n textul Strip Tease, acesta necesitând o periere atentă înainte de-a fi publicat. 

SRSFF

Luna aceasta, revista Societăţii Române de Science şi Fantasy ne prezintă patru proze extrem de diverse din punctul de vedere al temelor abordate. Astfel, dacă în Puzzle avem de-a face cu o experienţă stranie şi imposibil de explicat din punctul de vedere al personajului principal, Şobolanul ne implică într-o luptă futuristă purtată pe meleaguri autohtone, În oglindă ni se prezintă un om mărunt obsedat de jocuri video, iar Arborele şi veninul ne descrie o poveste la scală galactică. Din punct de vedere calitativ se evidenţiază nuvela lui Alexandru Şchiopu, evoluţia acestuia de la o lună la altă şi alta fiind vizibilă, la capătul opus fiind textul Teodorei Criş, presărat cu tot felul de cuvinte greşit ortografiate.

Helion SF

Nici Helion Online nu se lasă mai prejos şi ne prezintă trei povestiri diferite atât prin prisma tematicii cât şi a stilului, Dacă în E ziua judecăţii de apoi avem de-a face cu un text filosofic şi absurd totodată, bine condus din condei, Strania poveste a Aurorei Luinda şi a biografului ei nu pare să impresioneze, povestirea fiind una ternă şi prea puţin interesantă. La final, Sergiu Someşan, prezent luna aceasta şi între paginile virtuale ale Gazetei SF, ne încântă cu un nou text care are ca temă sfârşitul lumii. 

Scriptorium

Suspans

În luna iulie, revista Supans a fost bogată-n proze, lucru care nu ar însemna mai nimic dacă nu am adăuga şi faptul că mai toate au fost de bună calitate. Remarcăm, de asemenea, şi varietatea temelor alese de autori, precum şi cele câteva fragmente care se cer continuate în numerele viitoare ale revistei. Este greu să desemnez câteva proze care mi-au plăcut, căci mi-au plăcut cam toate: prin intermediul prozei lui Teo Tucan am simţit ce înseamnă să cazi, tu sau munca ta, în desuetudine, Insula Gaunilor m-a fascinat prin ineditul ei, întorcându-mă la poveştile copilăriei despre locurile misterioase şi fiinţe fabuloase, nostalgia m-a acaparat citind Raze strâmbe şi Susurul tăcerii, Mirtuman m-a înfricoşat, Câinii fantomă m-au hăituit, Accidentul mi-a dat de gândit, Nopţile în tenebre mi-au inspirat groază, iar Întâlnirea m-a ţinut în permanenţă în expectativă. Un numărul care are ce oferi oricărui cititor.
[…]

Nautilus

După o lună sau două în care prozele au fost rare printre paginile virtuale ale revistei Nautilus, aceasta revine în forţă şi ne prezintă în numărul 52 nu mai puţin de patru texte, fără a mai lua aici în considerare şi proza de la secţiunea Multivers ori fragmentul de roman al Teodorei Matei. Aurel Cărel ne prezintă un basm foarte bine scris, căruia i-ar sta bine într-un volum alături de alte basme asemănătoare, Mircea Liviu Goga vine cu o parabolă politică inteligentă şi care-şi atinge din plin ţinta, Andrei Gaceff semnează un text straniu, care îţi ridică tot felul de întrebări, iar Neata Claudiu Petran ne povesteşte ce se poate întâmpla într-o Cameră de cămin. Veţi afla mai multe nu citind critica, ci lecturând textele.
[…]

Restul articolului va putea fi citit în numărul din această lună al revistei Gazeta SF.