Debutez!

Gata, este oficial!

După ce în ultima vreme am publicat tot mai puțin, fiind din ce în ce mai exigent – și nu doar cu mine, dar și cu revistele în care ar fi urmat să apar – definitivând între timp manuscrisele pe care izbutisem să le finalizez și de care eram mulțumit, din octombrie calitatea mea de veșnic debutant se schimbă. Îmi vor apărea nu una, ci două cărți, la două edituri diferite, una în format electronic, cealaltă pe hârtie, un roman conceptual și un volum de povestiri scurte, 21 de satire și 12 povestiri destul de greu de încadrat (fantastic, sf, de dragoste etc., depinde de cum le vedeți și cum le considerați).

 

Vandalii, prima dintre cărțile despre care vă vorbeam, urmează să apară la Herg Benet – una dintre cele mai active edituri din România, și conține 21 de povestiri conceptuale, care se leagă între ele, dând naștere unui adevărat roman. Povestirile din volum au fost lăudate de criticul literar Alex Ștefănescu și răsplătite în utimii trei ani cu nu mai puțin de șase premii și mențiuni la mai multe concursuri literare naționale și internaționale.

 

Apolinaria (titlul este provizoriu), cea de-a doua carte, urmează să apară în format electronic la Web Interactive design, ca urmare a participării la concursul organizat de blogul de carte Bookiseala.ro. Volumul conține 12 povestiri scurte scrise pe 3 continente în decursul a 3 ani, răsplătite și ele tot cu 6 premii și mențiuni la concursurile literare naționale și internaționale.

 

Mai multe detalii în zilele și săptămânile care urmează.

Concursul de proză scurtă RADU ROSETTI

CONCURSUL NAȚIONAL DE PROZĂ SCURTĂ „RADU ROSETTI” ediţia a XVI-a, 2014     CONCURS DE PROZĂ SCURTĂ Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele: –         primirea lucrărilor: 1 septembrie – 1 octombrie 2014 –         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: 2 octombrie – 29 octombrie 2014 –         premierea şi gala laureaţilor: 30 octombrie 2014   Regulamentul concursului: 1. La concurs pot participa persoanele care nu au debutat editorial și nu au depășit vârsta de 35 de ani (există trei categorii: 10-15 ani, 16-20 de ani, 21-35 de ani) 2. Sunt acceptate în concurs 1-2 povestiri scurte ori schițe, care să nu depășească 10 pagini și să nu fi fost premiate la alte ediții ale concursului. Fontul să fie Times new roman, 12, marginile setate la 2 cm, alinierea justify, documentul salvat ca .doc (nu .docx!). 3. Lucrările vor fi trimise atât prin poștă cât și prin e-mail la adresele menționate mai jos. Se va merge pe sistemul motto (cele două exemplare vor fi trimise într-un plic mare, având în partea superioară a paginii un motto ales de dvs., iar în plicul mare, alături de povestire/ri, introduceți un plic mic în care să fie incluse datele dvs. personale – numele şi prenumele dvs., data naşterii, adresa completă, numărul de telefon şi profesia. Nu se va trece nimic la destinatar!).   Adresele la care sunt așteptate înscrierile: – prin poștă: Biblioteca Municipală ,,Radu Rosetti”, Bulevardul Oituz nr. 13 A, Cod poştal 601077, Oneşti, Jud. Bacău – prin e-mail: bibli_on@yahoo.com (mesajul având ca subiect „pentru concursul de proza Radu Rosetti”)   Premiile care se vor acorda: • nu se precizează   Anunțul original Mai multe concursuri   Mult succes!

 

Începutul unei proze și rolul lui*

 *articol publicat inițial în revista Nautilus

 

         Parcurgând textele publicate luna trecută în revistele SRSFF şi Gazeta SF şi observând dificultăţile pe care le întâmpină majoritatea scriitorilor începători în a atrage cititorul prin intermediul frazelor de început, m-am gândit să scriu un succint şi deloc exhaustiv articol pe această temă.

         Despre importanţa primei propoziţii, a primului paragraf ori a primei pagini nu cred că este nevoie să spun prea multe, fiind un lucru bine ştiut că majoritatea editorilor care decid să-şi arunce privirea peste materialele primite la redacţie îşi dau seama după câteva rânduri cu ce fel de proze au de-a face. Într-un articol recent publicat pe un prestigios site literar din Statele Unite se specula că în cazul a peste 95% din textele primite, agenţii literari abandonează lectura după prima pagină. A nu se înţelege totuşi că trebuie să te axezi doar pe expoziţie, lăsând de izbelişte restul naraţiunii, însă dacă ai o povestire reuşită, pentru ca posibilii cititori să ajungă să o parcurgă şi să-i descopere calităţile, este nevoie de un incipit pe măsură, mai ales dacă eşti începător, iar numele tău nu spune nimănui nimic. Nu este cea mai bună metodă, probabil nici cea mai eficientă, să tragi concluzii după parcurgerea unei părţi infime dintr-un text, însă cu siguranţă este cea mai rapidă. Şi având în vedere cât de mult se scrie în ziua de astăzi, este lesne de înţeles dispoziţia scăzută a editorilor de-a parcurge pagină după pagină din care nu află nimic altceva decât chinurile pe care le întâmpină personajul principal în tentativa sa prozaică de-a se culca, aşa cum se întâmplă în magistralul roman În căutarea timpului pierdut, al lui Marcel Proust, roman care a fost refuzat din această pricină de André Gide. După publicarea în regim propriu, André Gide i-a trimis o scrisoare lui Proust prin care-şi cerea scuze pentru gafa făcută. Iar acesta nu este un caz singular, există nenumărate alte romane care s-au impus ulterior pe piaţă, dar care au fost iniţial refuzate din aceeaşi cauză: atractivitatea scăzută a începutului. Dacă nu aveţi de gând să plătiţi pentru a fi publicat, atunci n-ar fi rău să acordaţi atenţie sporită felului în care vă începeţi proza. În paranteză fie spus, la Proust mai existau şi câteva greşeli de sintaxă.

         Pentru a antrena cititorul, orice început, fie că vorbim de roman (unde începutul s-ar traduce prin primele pagini) ori de o povestire scurtă (unde acesta este reprezentat de primele paragrafe), trebuie să îndeplinească trei condiţii esenţiale:

         1) să ne introducă în poveste şi să dea acţiunii un prim impuls

         2) să introducă protagonistul şi să ne spune ceva despre el (nu mă refer neapărat la descrieri)

         3) să aprindă imaginaţia cititorului

         La acestea trei se mai adaugă şi două funcţii cu rol secundar:

         1) stabilirea ritmului lecturii (un aspect adesea ignorat de specialişti din simplul motiv că, fie că-i acorzi vreo importanţă fie că nu, un ritm al lecturii tot o să existe. Însă după părerea mea este mai bine să fie luat în considerare. Gândiţi-vă doar la Curcubelul gravitaţiei, de Thomas Pynchon, unde aliteraţia şi cadenţa joacă roluri importante: „A screaming comes across the sky” – îngroşările îmi aparţin. Cu excepţia articolelor „a” şi „the”, sunetele „s” şi „c” se regăsesc în toate cuvintele din prima propoziţie, astfel: apar unite în primul şi ultimul cuvânt, dar despărţite în celelalte două. Prin folosirea consonanţei în paralel cu scăderea numărului de litere dintr-un cuvânt (9-5-6-3-3), lectura este descătuşată, deşi a fost înfrânată la un moment dat prin uzitarea disonanţei, însă dat fiind faptul că-n ultimul cuvânt sunetele „s” şi „c” se regăsesc împreună, propoziţia nu se stinge pe parcurs şi nu-şi pierde spre final din impact, ba dimpotrivă.)

         2) să creeze o atmosferă specifică ori anumite stări de spirit (mai ales în cazul povestirilor gotice ori horror. Observaţi, de pildă, cum începe Mary Shelly romanul Frankestein: „Te vei bucura să auzi că niciun dezastru nu a însoțit începutul acelei întreprinderi pe care aţi privit-o cu atât de sumbre presimţiri.” Avem aici atât un verb cu conotaţii pozitive, a te bucura, cât şi un adjectiv şi un substantiv cu conotaţii negative: sumbru, respectiv presimţire.)

         Aceste condiţii nu trebuie disociate şi tratate separat, nici transformate într-un scop în sine. Îndeplinirea lor trebuie să fie un gest natural, nu o intruziune auctorială. Uneori, pentru acest lucru este nevoie de o singură frază, alteori de pagini întregi. Însă cu cât mai devreme realizarea lui, cu atât mai bine. În Omul din castelul înalt, spre exemplu, Philip K. Dick reuşeşte să le reunească pe toate trei încă din prima propoziţie: „Timp de-o săptămână domnul R. Childan a privit nerăbdător cutia poştală”. Verbul la diateza activă prefaţează acţiunea, protagonistul este introdus, iar despre el ştim ceva esenţial: că aşteaptă o scrisoare. În acelaşi timp, în mintea cititorului se ridică cel puţin două întrebări: ce scrisoare aşteaptă acesta?, respectiv de ce?. În cazul romanul lui Pynchon pe care l-am menţionat mai devreme, două dintre ele, la care se mai adaugă şi una secundară, sunt prezente din prima propoziţie (acţiunea începe să curgă, imaginaţia cititorului este incitată, iar ritmul lecturii stabilit). A nu se crede, totuşi, că este impetuos necesar să vă începeţi astfel romanele ori povestirile scurte, însă în elaborarea lor ar trebui să aveţi în vedere toate aceste aspecte. Căci, pentru a încălca o „regulă”, trebuie mai întâi să fiţi conştient de existenţa ei.

         În continuare am să enumăr câteva feluri în care se poate începe un roman ori o povestire scurtă, rezumându-mă în mod explicit la prima frază. Unele dintre aceste feluri au căzut de-a lungul timpului în desuetudine, altele, dimpotrivă, au câştigat în ultima vreme teren. Pentru o cât mai clară privire de ansamblu, mi-am permis să clasific aceste fraze de început după trei criterii: relaţia dintre timpul acţiunii şi cel al lecturii, relaţie temporală dintre incipit şi acţiunea principală, respectiv caracterul informaţiilor oferite.

         Astfel, în funcţie de relaţia dintre timpul acţiunii şi cel al lecturii, întâlnim două categorii principale: începuturi pasive şi începuri active. Prin cele pasive înţelegem o suspendare totală a acţiunii. Cu alte cuvinte, timpul acţiunii încremeneşte şi doar cel al citirii se scurge. Parcurgi o frază, un paragraf, o pagină, trec câteva secunde ori minute pentru tine, ca şi cititor, dar în povestire nu se întâmplă nimic. Cel mai adesea, pentru a suspenda acţiunea se folosesc:

         – descrierile (spre exemplu în romanul lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă: „O clădire înghesuită, gri de doar treizeci şi şase de etaje.” ori Jose Saramago în Toate numele: „ Deasupra tocului uşii se află o placă metalică lungă şi îngustă, acoperită cu smalţ.” sau John Steinbeck în Şoareci şi oameni: „Câteva mile mai la sud de Soledad, râul Salinas vine să se lipească de coasta dealului şi curge verde şi adânc.”).

         – afirmaţii generale cu funcţie metonimică (în romanul Anna Karenina, de Tolstoi: „Familiile fericite sunt toate la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”, în Cel mai iubit dintre pământeni, romanul în trei volume al lui Marin Preda: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător” ori în Domnul Formica de E.T.A. Hoffman: „Despre oamenii celebri se spun multe lucruri rele, chiar dacă aceste vorbe sunt îndreptăţite ori nu” etc)

         – prezentarea personajului principal (în Lucrurile se destramă, de Chinua Achebe: „Okonkwo era bine cunoscut în cele nouă sate, dar şi în afara lor”, în Însemnări din subterană, de Feodor Dostoievski: „Sunt un om rău… Sunt un om dezgustător…” ori în Moby Dick, de Herman Melville: „Spune-mi Ismael.”)

         – adresându-te în mod direct cititorului (în Sala lui Arthur, de E.T.A. Hoffman: „Trebuie, dragă cititorule, să fi auzit multe despre remarcabilul oraş comercial Dantzic” ori în antiromanele lui Milan Kundera) etc.

         În cadrul romanelor, folosirea unui început pasiv nu constituie cine ştie ce impediment, însă în cazul povestirilor scurte acesta nu este foarte recomandat pentru că nu implică mai deloc cititorul – nu urneşte acţiunea, nu prezintă protagonistul şi nici nu stârneşte interesul. De aceea, atunci când sunt folosite fie prezintă ceva insolit (când Aldous Huxley a scris Minunata lume nouă zgârie norii nu erau ceva neobişnuit, însă aspectul lor era unul strălucitor, grandios, iar prezenţa lor îţi capta privirea, adică exact opusul clădirii gri şi înghesuite de care ne vorbeşte el. O altă ideosincrazie o întâlnim şi în romanul lui Dostoievski: Nimeni nu crede cu adevărat despre el însuşi că este un om rău, atunci de ce protagonistul ne spune acest lucru? Iar în Lucrurile se destramă, personajul principal pare să posede anumite caracteristici ieşite din comun) fie vin să îndeplinească anumite funcţii, precum stabilirea locului ori a timpului în care urmează să se petreacă acţiunea (Naguib Mahfouz astfel îşi începe romanul În derivă pe Nil: „Aprilie, luna prafului şi a minciunii.”, iar J.M. Coetzee, în Stăpânul Petersburgului, ne spune clar şi succint: „Octombrie, 1869”. Despre ce minciuni să fie vorba în romanul lui Naguib, iar pentru un roman scris în 1994 de ce a ales Coetzee ca acţiunea să se petreacă în 1869? Să fie vorba despre un roman istoric?).

         În cazul începuturilor active lucrurile par să stea ceva mai simplu, pentru că aici nu mai este nevoie atragem cititorul prin alte mijloace decât prin povestea pe care dorim să o prezentăm. Există, totuşi, câteva feluri în care poate fi introdusă acţiunea:

         – ab initio sau ab avo, adică să începem cu începutul. Deşi procedeul acesta se mai poate întâlni şi-n romanele unor scriitori contemporani (şi vin şi aici cu trei exemple: Salman Rushdie, în Copiii miezului nopţii, purcede cu începutul: „M-am născut în Mumbai, cândva.”, Haruki Murakami, în La sud de graniţă, tot cu momentul naşterii începe: „M-am născut pe 4 ianuarie 1951, deci în prima săptămână din prima lună a primului an din cea de a doua jumătate a secolului XX.”, la fel şi Viaţa şi vremurile lui Michael K., romanul scris de J.M. Coetzee: „Primul lucru pe care moaşa l-a remarcat la Michael când a ajutat-o pe mamă să-l nască a fost buza de iepure.”), pare să fi căzut de ceva vreme în desuetudine. Motivele sunt simple: este nevoie de mult spaţiu pentru a dezvolta intriga, sunt prezentate momente de-o mai mică relevanţă, au aspectul unor povestiri în ramă, ceea ce implică şi un moment culminant aplatizat etc.

         – destrămând starea de status quo (în romane precum Jude Obscurul, de Thomas Hardy: „Învăţătorul pleca din sat şi tuturor le părea rău”, Suferinţele tânărului Werther, de Goethe: „Cât de fericit sunt că am plecat!” ori în Insula Pinguinilor, de Anatole France, care începe cu trimiterea lui Mael la mânăstire). Astfel de începuturi au darul de-a te introduce în acţiune şi în acelaşi timp de a-ţi spune că din momentul în care ţi-ai început lectura lucrurile tocmai s-au schimbat. Datorită dinamismului pe care-l induc, sunt foarte recomandate.

         – prin dialog (precum în Audodafe, de Elias Canetti „– Ce cauţi aici, micuţule?” ori Punct contrapunct de Aldous Huxley: „– Nu ai să vii târziu, nu?”). De obicei dialogul este dublat de vocea auctorială care are darul de-a ne spune ceva despre starea ori identitatea celui care vorbeşte. Mult mai rar acesta este lăsat liber preţ de câteva replici înainte ca naratorul să intervină (în romanul lui Canetti am numărat nu mai puţin de 43). Principala regulă în acest caz este echilibrul. Dacă vocea auctorială şi dialogul decurg în paralel, atunci nu este necesar ca paragrafele narative să fie lungi, însă dacă dialogul este în exces în primele rânduri, atunci şi narării îi trebuie acordat un spaţiu mai larg (dacă tot am dat ca exemplu Autodafe, observăm că după cele 43 de replici urmează mai multe pagini fără pic de dialog).

         – prin intermediul personajului principal. De obicei personajul principal poate fi pus să facă un anumit lucru (chiar dacă este vorba despre un lucru care nu cere efort fizic, aşa cum se întâmplă în povestirea O apariţie la Owl Creek, scrisă de Ambrose Bierce: „Un om stătea pe podul de cale ferată din nordul Alabamei, uitându-se la apa care curgea înspumată la douăzeci de paşi sub el”) ori poate fi surprins într-o anumită ipostază („Încă o dată respira aerul libertăţii.”, ne spune Naguib Mahfouz în romanul Oraşul şi câinii) ori îi pot fi descrise gândurile (precum în Zăpadă, romanul lui Orhan Pamuk, care începe astfel: „Tăcerea zăpezii, gândi omul care stătea chiar în spatele şoferului.”. Tot prin redarea gândurilor personajului principal îşi începe şi William Faulkner romanul Lumină de august) sau, dacă romanul este scris la persoana întâi, să afirme ceva (în romanul Dans, Dans, Dans, de Haruki Murakami, protagonistul ne spune încă de la primele cuvinte: „Visez adesea hotelul Delfin”, iar în Îngerul Foamei, de Herta Muller, protagonistul mărturiseşte: „Tot ce am iau cu mine.”). La fel stau lucrurile şi în cazul romanelor Marile speranţe, de Charles Dickens, ori Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffman. Orice aţi face, nu ridicaţi în slăvi personajul principal decât dacă aveţi de gând să demonstraţi pe parcurs că lucrurile stau exact pe dos în ceea ce-l priveşte. Iar dacă doriţi să stârniţi interesul cititorului, atunci puneţi-l într-o situaţie dificilă încă de la început.

         – in media res, adică în mijlocul evenimentelor. Acest procedeu este foarte recomandat şi foarte des întâlnit atât în povestirile scurte cât şi în romane (câteva exemple: William Faulkner, în Zgomotul şi furia: „Peste gard, printre locurile cu flori încârligate, îi vedeam izbind mingea”, Joseph Heller în Norma 22: „A fost dragoste la prima vedere”). Marele lui avantaj este că, lăsând evenimentele care l-au precedat deoparte, interesul cititorului este imediat captat. Atenţie, însă, ca evenimentele pe care le lăsaţi pe dinafară să nu fie mai importante ori mai tragice decât cele pe care urmează să le descrieţi, pentru că nu doriţi să vă începeţi proza printr-un anticlimax. Puteţi, de asemenea, să începeţi şi prin a rezuma o acţiune anterioară (aşa cum face Harper Lee în romanul Să ucizi o pasăre cântătoare: „Când avea aproape treisprezece ani, fratele meu Jem şi-a rupt mâna”). Aici, însă, întâlnim un caz special, pentru că deşi începutul pare unul activ (nu există niciun dubiu, s-a întâmplat ceva), acesta este de fapt pasiv („s-a întâmplat”, în trecut, şi nu vorbesc de prezentul ori trecutul cititorului, ci de cel al naraţiunii. S-a întâmplat înainte ca povestea să se desfăşoare. Da, face parte din povestire, dar prin faptul că se sare peste o lungă perioadă de timp o precede. La fel stau lucrurile şi în cazul romanului Marele Gatsby, scris de F. Scott Fitzgerald: „Pe vremea când eram mai tânăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte.”)

         În funcţie de timpul naraţiunii (reiterez, n-are nicio legătură cu anul apariţiei cărţii ori cu perioada în care este citită, ci se referă la raportarea celorlalte evenimente la timpul acţiunii principale), există trei feluri de începuturi:

         – prin analepse (când se descrie un eveniment anterior povestirii, aşa cum se întâmplă în cazul romanului lui Scott Fitzgerald pe care l-am menţionat anterior, dar şi în Bătrânul Gringo, de Carlos Fuentes: „Acum stă singură şi-şi aminteşte”.) Înainte de-a te lansa în amintiri şi flash-back-uri este nevoie ca prezentul acţiunii să fie cât mai bine stabilit ori, în caz contrat, trecutul descris să redea o anumită acţiune, ţinând cont de momentele subiectului, care o face inutilă ori o înlocuieşte pe cea prezentă. Această din urmă variantă este uzitată cu precădere pentru a crea o antiteză între trecut şi prezent, făcându-l pe cititor să se întrebe cum a ajuns personajul principal în situaţia în care se află. De asemenea, pentru ca acţiunea să nu fie pe deplin previzibilă, se cere ca finalul să nu fie aidoma începutului, ci să continue puţin, aducând o răsturnare de situaţie. Ori, în funcţie de importanţa acţiunii din trecut în detrimentul motivelor protagonistului, să fie aidoma începutului.

         – prin acţiunea principală (nu cred că are rost să dau aici vreun exemplu pentru că majoritatea povestirilor şi romanelor încep prin prezentarea acţiunii)

         – prin prolepse (descrierea unor evenimente viitoare, aşa cum se întâmplă în romanul Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez: „Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată cînd tatăl său îl dusese să facă cunoştinţa cu gheaţa”). Rolul lor este de-a crea suspans. Ştim că un anumit eveniment o să se întâmple (în cazul de faţă, că Aureliano Buendia o să ajungă în faţa plutonului de execuţie), însă nu ştiu nici de ce o să se întâmple (habar n-avem cum a ajuns Aureliano Buendi în faţa plutonului) şi nici ce urmează după (a ajuns în faţa lui, dar nu ştim dacă o să scape sau nu). După cum observaţi, se aseamănă foarte mult cu începutul introdus prin analepse. Pentru că, de la un moment dat, acestea devin interschimbabile.

         În funcţie de reacţia pe care-o stârneşte începutul prozelor, aş îndrăzni să le despart în trei feluri diferite:

         – incipituri neutre, care nu stârnesc sentimente ori întrebări în mintea cititorului. De obicei acestea sunt şi pasive. De regulă descrieri, explicaţii, digresiuni (exemple puteţi găsi mai sus)

         – incipituri afective sau emotive, care stârnesc anumite sentimente (cum ar fi începutul romanului Străinul de Albert Camus: „Astăzi a murit mama” sau al Tobei de tinichea, de Gunter Grass: „Admit: sunt un pacient într-un spital de nebuni.” ori al Normei 22 de Joseph Heller). Datorită caracterului lor melodramatic, acestea tind să fie folosite pentru a crea o atmosferă de cele mai multe ori apăsătoare.

         – incipituri interogative, care prin caracterul lor insolit, ideosincraziile sau aparentele aporii prezentate îţi ridică anumite întrebări (exemple: 1984, de George Orwell: „Era o zi rece de aprilie şi toate ceasurile indicau ora treisprezece”, Procesul, de Franz Kafka: „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.”, Aşteptându-i pe barbari, de J.M. Coetzee: „Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător” ori Abatorul 5 de Kurt Vonnegut: „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin.”) Toate îşi stârnesc interesul şi te determină să cauţi răspunsuri. Însă, cum nu te poţi mulţumi cu propriile răspunsuri pentru că nu ai cum să ştii dacă sunt corecte sau nu, trebuie să citeşte pentru a le compara cu cele oferite de autor.

         Vă puteţi întreba în cazul anumitor fraze citate, unde sunt acele condiţii esenţiale despre care aminteam mai devreme. Răspunsul este unul singur: în celelalte rânduri ori paragrafe. Pentru că, aşa cum am precizat deja, la roman începutul se traduce prin primele pagini. Priviţi, spre exemplu, cum îşi continuă Huxley romanul Punct contrapunct, după replica de început: „era anxietate în vocea lui Marjorie Carling, era ceva ce aducea a implorare.” Le putem acum bifa pe toate trei, nu? Personajul principal este introdus, acţiunea începe să curgă (prin plecarea lui Walter, cel căruia Marjorie i se adresează), despre protagonist ştim câteva lucruri (anxietatea şi implorarea din vocea ei denotă că este slabă şi nesigură de ceva), iar întrebările încep să işte (de ce este nesigură Marjorie? Unde pleacă Walter? O să se întoarcă la timp?). La fel stau lucrurile şi în cazul celorlalte romane menţionate, în care condiţiile nu sunt îndeplinite din prima frază.

         Până acum v-am prezentat o înşiruire a câtorva dintre metodele prin care se poate începe o povestire scurtă ori un roman, însă nu v-am spus care este cel mai important lucru, şi anume că trebuie să ţineţi cont de rolul incipitului în ansamblul povestirii. Nu introduceţi elemente de care nu o să vă serviţi şi nu îl îndreptaţi pe cititor pe o pistă greşită (poate doar dacă aveţi de gând să scrieţi romane poliţiste). Aşa cum spunea şi Cehov, dacă puneţi o armă în decorul primului act atunci asiguraţi-vă că o să se tragă cu ea în al doilea sau în al treilea act. Încercaţi să prefaţaţi întreaga povestire încă de la primele cuvinte. Nu ştiu cât de cunoscut este acest lucru, dar atât Odiseea cât şi Iliada încep prin chiar cuvântul care le-ar putea rezuma: omul în primul caz, furia în cel de-al doilea. Şi ca să vă daţi seama de importanţa lor, Homer, înainte de-a prezenta acţiunea propriu-zisă, o prefaţează prin intermediul altor personaje. Mēnis, furia despre care am amintit, descrie reacţia lui Apollo faţă de aheii care i-au răpit una dintre slujitoare, tot la fel cum aceeaşi furie (spun aceeaşi pentru că nu este vorba despre orice fel de furie, ci de una anume, legată de nedreptate) urmează să-l cuprindă pe Ahile în momentul în care este nedreptăţit de Agammemnon. Apollo, care determină macrointriga, se reflectă prin acest singur cuvânt în caracterul lui Ahile, care determină microintriga. În Împăratul muştelor, de William Goldwing, încă din primul paragraf putem vedea care urmează să fie relaţia dintre personaje, precum şi rolul acestora: Ralph găseşte cochilia, dar Piggy este cel care vorbeşte despre importanţa ei şi cum se poate sufla în ea ca într-o trompetă. Suferind însă de astm, Piggy nu poate să sufle în ea. Pentru tot restul romanului, cochilia va fi emblema conducerii, Ralph, pentru că a descoperit-o, liderul, iar Piggy „creierul”. Când cochilia va fi distrusă, Ralph îşi va pierde autoritatea, iar mica lor societate se va scufunda în anarhism. Kurt Vonnegut, spunându-ne în Abatorul cinci că „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin” vine să preîntâmpine reacţia cititorului vizavi de povestea incredibilă prin care-a trecut protagonistul (a fost răpit de extratereştrii şi dus pe Tralfadore). Spunând „Era o zi rece de aprilie şi toate ceasurile indicau ora treisprezece” (în engleză, limba în care a fost scrisă cartea, ora 13 nu există decât în terminologia militară), George Orwell ne vorbeşte deja despre caracterul distopic şi marţial al romanului său. Însă cum numerotarea orelor este o simplă convenţie, se prea poate ca şi distopia lui să devină la un moment dat realitate. Intrând în mintea personajului şi redându-i gândurile, Orhan Pamuk stabileşte în Zăpadă caracterul contemplativ al întregii povestiri. Acţiunea are rolul ei, însă ce este cu adevărat important este felul în care urmează să fie percepută de protagonist. În O apariţie la Owl Creek, de Ambrose Bierce, protagonistul stă pe pod şi priveşte apa curgând dedesubtul lui. Reuşeşte să scape aruncându-se în apă şi înotând, cel puţin aşa pare să se întâmple, pentru că la sfârşit aflăm că evadarea sa a fost doar o iluzie. El a continuat să stea pe pod, iar gândurile sale, precum apa pe care o privea, au curs departe. Pentru că unul dintre verbele folosite este predicativ (un om stătea), iar celălalt nepredicativ (uitându-se).

         Uneori o proză întreagă poate fi considerată început, mai ales dacă vorbim de un volum de povestiri scurte. Astfel stau lucrurile în cazul cărţii A doua venire, de Marian Truţă, unde Ubik, mon amour, prima şi cea mai scurtă dintre cele cinci povestiri cuprinse-n volum, vine să le prefaţeze pe celelalte, inducând schematic tema care se va regăsi, sub o formă sau alta, şi în restul: distorsionarea realităţii.

         Există şi romane care încep prolix, prin fraze lungi şi încâlcite, însă nu ştiu vreunul care să fi fost de debut. Ca exemple vă dau romanele Absalom, Absalom, de William Faulkner, care începe cu o frază de 122 de cuvinte şi Întunericul dimprejur, de Cormac McCarthy, care începe cu o frază de 132 de cuvinte. Deloc surprinzător, fraza de început a romanului de debut al lui Faulkner are 15 cuvinte, iar al lui McCarthy 22. Şi romanele de debut ale altor scriitori care s-au remarcat mai apoi prin complexitatea şi lungimea frazei încep relativ simplu (prima propoziţia din În căutarea timpului pierdut a lui Proust are 6 cuvinte, prima din Ora rea a lui Marquez are 8 cuvinte ş.a.m.d.). Ceea ce nu înseamnă că este interzis să vă începeţi astfel romanul sau povestirea scurtă, doar că veţi întâmpina dificultăţi în a le publica.

         Şi dacă tot v-am dat câteva sfaturi referitoare la cum să vă începeţi proza, am să vă spun şi cum să nu o faceţi:

         – moşnegeşte, dezvoltând greu acţiunea, poticnit (ca exemplu am să vă dau un roman celebru, anume Demonii, de Feodor Dostoievski, unde primele două, trei sute de pagini sunt de umplutură. Motivul este, însă, unul destul de banal: Dostoievski era plătit pentru cât scria şi avea motive să o lungească pentru că avea o mulţime de datorii). Dacă nu v-a plătit nimeni a priori scrierii romanului, nu-l începeţi astfel.

         – prin descrieri şi verbe la diateze pasive ori care nu denotă acţiune (priviţi cum îşi începe Ivo Andrić romanul Cronica din Travnik: „La capătul târgului din Travnik, sub năvalnicul şi recele izvor al Sumecului, îşi află loc de când se pomeneşte lumea un mic stabiliment botezat „cafeneaua lui Lutva”. Pe acest Lutva, cel dintâi stăpân al măruntei cafenele, nu l-au mai apucat în viaţă nici oamenii cei mai bătrâni din oraş; odihneşte de mai bine de-o sută de ani într-unul din cimitirele risipite pe dealurile Travnikului, dar toţi se duc şi acum „la Lutva” să bea o cafea, iar numele lui e ţinut minte şi rostit acolo unde s-a aşternut negura uitării peste numele atâtor sultani, viziri şi begi. În grădina cafenelei, chiar sub stâncă, la piciorul dealului, e un loc mai retras, ceva mai săltat şi mai răcoros, unde creşte un tei bătrân. Jur împrejurul teiului, printre stânci şi boschete, sunt înfipte bănci joase de formă ciudată, care te-mbie să te aşezi şi o dată aşezat, nu te mai lasă inima să te scoli. Sunt mâncate de vreme, scovârdate de ani şi de prea multă folosire, făcând parcă una cu trunchiul bătrân al copacului, cu ţărâna şi piatra din preajmă.” Şi o ţine tot aşa preţ de multe alte pagini). Dacă nu sunteţi deja cunoscut, nu vă începeţi astfel proza.

         – prin onomatopee (n-am exemple pentru că nu am citit încă un astfel de roman şi nici nu-mi doresc s-o fac)

         – îndrumându-l pe cititor pe o pistă greşită (cum o face, spre exemplu, Melville în Moby Dick. După ce în primele capitole îl plăsmuieşte cu migală pe Bulkington, se răzgândeşte şi scapă de el)

         – printr-un prolog (nu mai trăim pe vremea lui Laurence Sterne)

         – oferind prea multe informaţii

         În concluzie, primele cuvinte sunt esenţiale pentru că de ele depinde în mare măsură succesul povestirii, aşa că ar trebui să le gândiţi cu foarte mare atenţie. Nu trebuie să fie pompoase, dar este bine să-şi releve importanţa după câteva paragrafe.

Eternitate

Vă anunţ cu plăcere că povestirea Beyond Lethe a apărut în numărul 529 al revistei nord-americane Bewildering Stories. Aceasta fusese publicată, în română, cu aproape doi ani în urmă în Nautilus.

O puteţi citi şi în rândurile care urmează:

 

 

Mă numesc Howard Phillips şi locuiesc în Providence, Rhode Island, pe strada Angell, la numărul 454. Nu ştiu cât timp a trecut şi nici în ce dată suntem, tot ce-mi amintesc este că începând din cincisprezece martie am devenit prizonierul unui vis din care nu mai reuşesc să mă trezesc.

Camera este la fel, întotdeauna la fel. Aceleaşi haine zac aruncate în dezordine, aceleaşi hârtii, pe jumătatea scrise, sunt împrăştiate pe podea şi pe pătura care a căzut în timpul nopţii din pat. Ceasul arată ca de obicei, cu o încăpăţânare iritantă, ora 7:17. De undeva, de departe, soarele aruncă pe pereţii albi, plini de tablouri abstracte, lumini jucăuşe, filtrate de frunzele care se zbat zbuciumate în bătaia vântului. Evit să mă uit la castanul din faţa casei, gândindu-mă că poate această mică schimbare îmi va aduce izbăvirea în care am încetat să mai sper. Nesiguranţa primelor săptămâni şi luni s-a transformat în îngrijorare, apoi treptat, treptat, în disperare. Doar în indiferenţă n-o să se prefacă niciodată. Nu pot să nu mă-ntreb oare ce vină sunt nevoit să-mi răscumpăr astfel.

Nu ştiu ce-ar trebui să fac, am încercat deja totul. Am spart geamurile, am tăiat castanul, am blestemat soarele, mi-am ars foile, am stat treaz o săptămână întreagă. Inexorabil, timpul începe cu această zi în care, fără să ştiu cum, m-am rătăcit. Implacabil o ia de la capăt. Neschimbat. Nepăsător. Neîndurător.

Dintr-un moment în altul mă aştept ca ea să intre pe uşă, să mă privească cu ochii ei calzi şi blânzi, ferestre deschise către un suflet sfânt, şi să-mi zâmbească. Ştiu fiecare dintre ridurile ce i se formează în jurul ochilor ori buzelor atunci când plânge sau râde, fiecare vorbă pe care mi-o va spune, fiecare dintre culorile amestecate ce i s-au închegat pe piele şi care-au început să se crape. Fiecare tremur al vocii ei suave, fiecare dintre gândurile ei candide şi fiecare anotimp închis între ale ei pleoape. Va păşi uşor, temându-se că are să mă trezească, iar apoi, observând c-o aştept, îmi va arunca o privire dojenitoare şi mă va întreba de ce n-am îndrăznit să ies din cameră. Întorc involuntar capul spre fereastră pentru a vedea de unde vine ciripitul ce mereu mă ia prin surprindere şi chiar în acel moment ea intră grijuliu pe uşa semi-deschisă. Bluza albastră, înflorată îi atârnă neglijent pe umerii, reliefându-i pieptul ce-i tresaltă ritmic. A alergat prin casă. Chiar dacă sunt condamnat să retrăiesc pururi aceste clipe nu mă pot abţine să n-o admir. Privirea ei mă atrage, mă cucereşte şi într-un final mă-nlănţuieşte. Totul s-a întâmplat deja, într-un trecut îndepărtat, distant. Pierdut.

Zâmbeşte încurcată, îmi surâde şi cu-n glas uşor dojenitor mă invită să mănânc. Se retrage şi dispare prin uşa semi-închisă. Calc pe foile ce îmi foşnesc sub tălpile goale, ating tocul rece, trec pe lângă camera ei de lucru şi mă opresc un moment pentru a arunca o privire fugară. Totul pare să fie în exact acelaşi loc ca şi ieri, alaltăieri; ziua sau viaţa anterioară. Şevaletul este acoperit de o pânză pe jumătate pictată, culorile-s toate uscate, pensulele sunt răspândite la-ntâmplare pe podea, cărbunele este frânt în două părţi inegale, iar sticlele goale de diluanţi răsturnate. Trec mai departe şi pătrund în bucătărie. Pentru mine, într-o farfurie, sunt două roşii tăiate, un castravete feliat, nişte morcovi fierţi, o bucată de pâine, o grămăjoară de sare, iar lângă se află o cană ce exală aburi şi un iz vag de mentă. Aceleaşi bucate ca şi ieri, alaltăieri; altădată. De data aceasta n-am de gând să mănânc, vreau doar s-o privesc ca şi când astăzi ar fi ultima zi. Ea gustă exaltată, vorbindu-mi despre lucruri pe care am ajuns să le cunosc, să le simt, să le trăiesc. O ascult. Zâmbesc. Sorb cuvintele ce mă-nfioară. După masa frugală ea are să se retragă pentru a picta în continuare. În fiecare zi acelaşi lucruri, repetate dincolo de orice numărătoare, dincolo de orice limită ori margine. O zi suspendată-n timp, pierdută acolo şi uitată. O zi ce-n ea însăşi e o eternitate. Dar nu vreau să o mai deranjez cu gândurile mele năroade, mă mulţumesc doar să o admir. Îi studiez atent ochii, genele, nasul, buzele, străduindu-mă să găsesc în ele semne care să mă îndrume spre libertate. Îmi plec stânjenit capul, iar privirea îmi cade pe degetele ei firave. Mă simt nevolnic pentru c-am făcut-o acum ceva vreme să plângă. Ea nu-şi aminteşte, însă nu contează. Fapta trăieşte în mine, iar cu fiecare respiraţie o duc mai departe. N-am să-i mai explic ce-i cu mine. Niciodată. Am făcut-o deja de atâtea ori. Şi tot de atâtea ori i-am privit cu inima îndurerată reacţiile şi ne-am luat în braţe întrebându-ne ce-o să facem mai departe. Nu mai pot trece prin toate astea. Mai ales când ştiu, simt, cred, că nu mai există nicio scăpare. Sunt bolnav, iar bolile mele îmi sunt la fel ca şi viaţa şi timpul, imaginare.

Vreau să cred că până acum am visat şi că de abia în această zi m-am trezit, însă ştiu prea bine că nu este aşa. Fiecare gest de-al ei mi-o demonstrează, fiecare freamăt al frunzelor castanului, fiecare nor cu forma ciudată ce lunecă alene pe cerul albastru. Nu e nevoie să-mi arunc privirea pe fereastră, ştiu. Primul are formă de pasăre, al doilea de bulgăre, iar în al treilea am văzut rând pe rând, o gâză, un fluture, un lac, iar de la o vreme doar veşnicia ce nu poate să-mi vorbească. Acesta-i visul, o reverie în care mă afund pe zi ce trece, cu fiecare dimineaţă în care ea-mi zâmbeşte-n prag, iar eu mă las surprins de ciripitul păsării, cu fiecare privire, cu fiecare speranţă şi cuvânt, tot mai mult. Mă scufund.

Pot da naştere la mii de situaţii, o pot face să râdă, să plângă, să-şi smulgă părul, să mă lovească, să mă alunge, să nu mă mai iubească, dar nu pot cu niciun chip scăpa. Am încercat, ne-am certat, am fugit prin câmpul plin de maci, am înghiţit toate pastilele de pe al treilea sertar din dulăpiorul ei de baie, am trecut lama cuţitului prin mâinile mele. Am strigat, m-am zbătut, am căzut în genunchi, am implorat.

Fără să cunosc de când, încearcă să se aştearnă indiferentă acceptarea, dar nu poate. Gândurile refuză să mi se potolească şi continuă zadarnic să se străduiască. Ea se ridică. Ah, mi-am promis că n-am s-o mai pierd din ochi, c-am să mă încred orbeşte în această viaţă şi c-am să-mi petrec întreaga zi uitându-mă la ea. Însă absent, cu privirea pierdută, şi de astă dată am încercat. Să evadez. Dacă tac o să-şi treacă mâna prin părul meu şi-o să mă sărute pe tâmple. Dacă îi vorbesc o să mă asculte atentă, iar după ce am să termin o să plece să picteze. Niciodată nu m-a lăsat să văd măcar şi pentr-un moment acest ultim tablou, însă astăzi, astăzi am de gând să-l descopăr. Îl ascunde… Ca să mă protejeze, îmi zice. Îşi trece degetele răsfirate prin părul meu şi-mi sărută tâmplele. Mă ridic şi-o prind de mână. Îi simt pulsul cald şi mă-ntreb cum de nu-şi aminteşte. Vreau s-o reţin, s-o ţin strâns la piept, să plâng, să zbier. Să-mi iau adio. Oricât aş încerca nu pot nega că de la o vreme zilele au devenit false şi fade. Fiecare-n sinea ei e un sfârşit. Sfâşiat de aerul rece-al dimineţii, hulit de adierea vântului prin frunzele diafane, frânt, profanat, nedorit. Un tremur frivol îi străbate trupul, îl simt, îl ştiu. Mă întreabă îngrijorată ce-i cu mine. Nimic, îi răspund, nimic. Nu e nevoie să mai afle, oricum mâine nu-şi va mai aduce aminte. Nu mai vreau să-i văd lacrimile alergându-i pe obraji. O asigur că totul va fi bine, iar ea se retrage pentru a-şi relua munca inutilă. Se observă pe chipul ei obosit că n-a dormit nopţi.

Stau rezemat incomod de perete şi privesc plictisit punctele ce apar şi dispar cu regularitate pe ecranul televizorului. În curând pe pervaz se va aşeza o turturică şi va ciuguli clătinând din cap firimiturile prea mari de pâine. Apoi o alta i se va alătura. Aş putea reciti cărţile din bibliotecă sau foile din dormitor sau mă pot strădui să-mi reamintesc ceva, orice. Nu ştiu cine sunt, iar uneori o întreb râzând, mimând luciditatea. Ori nebunia. Însă de fiecare dată îmi aruncă o privire plină de reproş, de parcă ar crede că o pun la încercare. Îmi zâmbeşte nesigură şi-mi răspunde vag. N-am să insist. Am să aştept în schimb momentul în care se va duce la fântână şi-am să mă furişez în atelier. Doar asta mi-a mai rămas de făcut, chiar dacă înseamnă trădare. Mi-a explicat cât se poate de clar. Dar totuşi… e ultimul lucru. Singurul lucru.

Mai sunt 34 de minute, 21, 14, 7, 3. Mă ascund şi ascult cum se îndepărtează. Totul e la fel ca înainte, apoi pătrund în urma ei în cameră. Pensulele şi culorile sunt uscate. Cu un gest nesigur dau pânza la o parte. E un tablou ce nu se asemănă deloc cu celelalte. E aproape terminat, doar câteva retuşuri lipsesc ca să fie gata. L-aş putea isprăvi chiar eu, acum, ea oricum nu are s-o facă niciodată. Mă uit atent la decorul foarte detaliat şi remarc că este vorba de sufrageria acestei case, exact în felul în care-o ştiu, cu o mică excepţie, excepţie care capătă în mintea consistenţa unui amănunt esenţial. Definitoriu. Lângă fereastră este o maşinărie ciudată, maşinărie pe care nu cred că am mai văzut-o vreodată. Pe canapea sunt eu, iar ea este lângă mine. Pe fotoliu este un om ceva mai mic. Un om mic. Un copil… fără să-l fi rostit înainte cuvântul mi-a venit pur şi simplu în minte. Lângă uşă, gata să intre sau să iasă, un bărbat cu o faţă foarte ridată. Ce semnifică toate astea? Ce înseamnă? Nu-mi explic, dar privesc fascinat acea maşinărie. Îmi trec mâinile peste suprafaţa ei zgrunţuroasă încercând să desluşesc din trecerea pensulei peste pânză amănunte ce-mi scapă. Îmi pare într-un fel, într-un fel ciudat, familiară. Cunosc toate acestea… Sunt amintiri pe care am încercat să le reprim. Pe care le-am ascuns în adâncul minţii mele, le-am îngropat acolo acoperindu-le cu noi şi noi imagini, cu zile, cuvinte, strădanii şi certuri inutile. Acopăr înfricoşat tabloul şi mă retrag, sperând că ea are să revină. Dau ocol camerei, mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, încerc să mănânc legumele ce-au rămas pe masă, apoi ies plângând afară. O caut, o strig, alerg înnebunit. Mă întorc abia respirând. A trebuit să ştiu, să-mi încalc cuvântul, s-o trădez! Disperarea pluteşte în aer, un aer tot mai dens şi mai vâscos. Ce-am făcut?

Toate acestea s-au petrecut ieri. Ştiu pentru că le-am însemnat pe o foaie de hârtie. De cum am deschis ochii am remarcat că ceva e diferit, însă nu-mi puteam da cu siguranţă seama ce anume. Am realizat doar când m-am uitat la ceva. Era 8:49. Îmi muşc pumnii, mă frământ, reiau căutările deşi ştiu prea bine că n-am s-o mai văd vreodată. Sunt singur, prizonier al unei alte zile. Ah, cât mi-aş dori s-o revăd. Mă străduiesc să-mi amintesc ce-am făcut cu maşinăria, dar nu pot, iar neputinţa asta mă sugrumă, mă doboară, mă condamnă.

Am vrut să-i termin tabloul, însă am constatat că-i neînceput. Alb. Fără să stau prea mult pe gânduri am luat o frânghie şi m-am spânzurat de copac.

Asta a fost ieri. Azi o să-mi sfărâm degetele. Vreau să simt durerea faptei mele, să cunosc vina pe care-o port. Să înţeleg pierderea. De abia de mâine începe eternitatea.

Dansatoarea din Izu

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Impresii:

Volumul Dansatoarea din Izu, ce i-a adus lui Kawabata notorietatea, cuprinde mai multe povestiri dintre care cea mai importantă şi după părerea mea bine scrisă este cea omonimă. Mai multe dintre ele au un caracter uşor moralizator (Ura!, Prinţesa palatului dragonului, Drumul de miere, Castitate sub acoperiş), în care coordonatele temporale în care este amplasată acţiunea sunt vagi, iar personajele arhetipale. Însă mai există şi o altă categorie de povestiri, cele autobiografice. Acestea se rotesc în jurul pierderii părinţilor, dar mai ales a bunicului. În Jurnalul celui de-al 16-lea an, Kawabata redă zilele imediat premergătoare morţii acestuia, zile în care autorul trebuia să-şi ajute bunicul să urineze. Kawabata revine de mai multe ori şi la vârste diferite (ultima dată făcând pe la 50 de ani) asupra acestui jurnal, de fiecare dată rectificând anumite erori intenţionat comise. În Ulei, autorul leagă repulsia faţă de ulei de moartea mamei sale de care nu-şi mai aminteşte absolut nimic, iar în Maestrul Funeraliilor descrie cum a ajuns, mergând la nenumărate înmormântări, să poarte această poreclă.

Dansatoarea din Izu este o reprezentare succintă a primei iubiri: un student aflat în călătorie prin peninsula Izu întâlneşte o trupă de dansatori ambulanţi şi, la invitaţia lor, înnoptează la acelaşi han. De când i-a văzut, studentul doreşte să se afle în preajma dansatoarei din Izu, a cărei frumuseţe l-a fermecat.  Stilul descărnat m-a dus cu gândul la De veghe în lanul de secară, însă în cazul de faţă este nu doar sincer, dar şi profund. Tristeţea reiese atât din imposibilitatea de-a petrece prea mult timp alături de ea (bătrâna din grup nu doreşte să-i lase să meargă singuri la film), cât şi din fapt că studentul trebuie să se întoarcă în curând în Tokyo pentru a-şi continua cursurile. Descrierile, atât ale naturii cât şi ale personajelor, sunt pe cât de sumare pe atât de reuşite, iar felul candid în care personajul-narator vede lucrurile îl situează pe acelaşi plan cu Werther din romanul lui Goethe. Climaxul este înlocuit cu inexorabilul deznodământ, iar faptul că Kawabata nu dezvoltă şi mai mult relaţia dintre cei doi îl îndepărtează de la un dramatism şi patetism care ar fi putut părea inutile. Cu toate acestea, mi-aş fi dorit ca povestea dintre cei doi să continue.

Scriptorium 15

Din numărul pe februarie al revistei Gazeta SF. Sinopsis:

 

Nautilus

 

 

În numărul 61, revista Nautilus ne invită să citit nu mai puţin de şase povestiri scurte, care se diferenţiază între ele mai ales prin modul în care sunt structurate şi calitate. Astfel, dacă două dintre ele, Trebuie să zbang, tung, bung şi Praf de stele, par a se adresa celor mici, având structura specifică basmelor şi poveştilor pentru copii, prin Căderea pătrundem într-un univers oniric, în care realitatea şi visul se împletesc într-un mod interesant şi reuşit. Comunitatea neurostenică este o proză lipsită de acţiune în care, sub forma unor definiţii (asemănătoare celor din dicţionarul khazar), suntem familiarizaţi cu o istorie a viitorului. Tot lipsită de acţiune este şi Scurtătura, un text ce aduce mai degrabă a secvenţă ori fragment, iar Evadare este un text halucinant, în care cititorul este aruncat în mijlocul evenimentelor şi lăsat să se descurce singur cu informaţiile fragmentare ce îi sunt furnizate. Toate povestirile prezente în acest număr al revistei sunt scurte, unele putându-se cu succes încadra la ultrascurte, doar două depăşind o mie trei sute de cuvinte. Un alt lucru pe care îl au în comun este o vizibilă îndepărtare (mai puţin în proza lui Sergiu Someşan şi-n cea a lui Aurel Cărăşel) de la structura povestirilor clasice, autorii preferând să aducă anumite inovaţii. Bune ori rele, rămâne să ne dumirim în continuare.

[…]

 

Revista de Suspans

 

 

 

 

În numărul 5 al Revistei de Suspans putem lectura patru povestiri scurte, număr în scădere faţă de luna şi numărul trecut. Dintre acestea, Baladă pentru un leu mi-a atras în mod deosebit atenţia atât prin stilul poetic, cât şi prin modul în care autoarea a ales să ne spună povestea. Prin gaura cheii este, de asemenea, un text reuşit, însă mult prea scurt, asemănându-se din acest punct de vedere cu o scenetă. La un pahar cu fantoma pare plin de clişee şi lipsit de originalitate, o simplă rescriere a unei poveşti spuse deja de prea multe ori, iar Ascensiune pare o tentativă de-a oripila cititorii prin amalgamul de sânge şi organe. Le-aş recomanda ultimilor doi autori să dea dovadă de mai multă originalitate şi îndrăzneală, nefiind nicio onoare în a sta în umbra cuiva.

[…]

 

Suspans

 

 

 

După câteva luni în care prozele publicate în revista Suspans au scăzut continuu ca număr, iată că-n ianuarie îşi revine şi ne încântă cu nu mai puţin de şase povestiri scurte. Din păcate, două dintre acestea au fost publicate anterior şi-n alte reviste, denotând o oarecare lipsă de profesionalism din partea celor doi autori. În ceea ce priveşte celelalte patru texte rămase, remarcăm, pentru cine ştie a câta oară, contribuţia Dianei Alzner. Textul acesteia, deşi nu excelează la capitolul originalitate, prin vocea narativă şi talentul scriitoricesc care stă la baza lui, este unul cât se poate de izbutit. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre proza lui Paul D. Adrian, care se străduieşte şi de această dată (ceva mai mult decât a făcut-o în Revista de Suspans) să epateze, amestecând laolaltă epitete mult prea descriptive şi personaje care mai de care mai întunecate. Nu lipseşte nici omniprezentul text oniric, cel de luna aceasta purtând semnătura lui Ionuţ Buda. La final, Dadal Cristinel ne încântă cu o povestire aproape statică, impresionând prin măiestria sa balzaciană de-a surprinde puţin în multe cuvinte.

 

II.1.

II Zorii literaturii

 

1. Literatura sumeriano-akkadiană (cca. 2600 – 600 î.e.n.)

             Motivul pentru care analizez cele două limbi împreună constă în nenumăratele aspecte pe care acestea le au în comun. Ambele au folosit sistemul de scriere cuneiform, religiile lor sunt identice, la fel şi legendele ori proverbele, iar akkadieni obişnuiau să înveţe să scrie folosind ca model texte sumeriene, traducându-le în limba lor. Toate acestea sunt cât se poate de logice având în vedere că Sumer şi Akkad erau regate vecine, primul fiind încorporat pentru scurtă vreme în cel din urmă prin preajma anului 2250 î.e.n. de către Sargon cel Mare, a cărui viaţă pare inextricabil legată şi asemănătoare cu cea a lui Moise.

             Cele mai vechi scrieri păstrate nu pot fi considerate literare, acesta reprezentând diferite calcule matematice, liste de regi, tabele lexicale ş.a.m.d., care aveau în societatea acelei vremi o utilitate practică. Deşi nu există un consens în rândul cercetătorilor privind perioada în care textele au început să dobândească o valenţă literară, mijlocul mileniului al III-lea î.e.n. îmi pare o dată destul de realistică.

Din cele două limbi s-au păstrat mai bine de 1600 de texte diferite (marea lor majoritate în akkadiană, dată fiind cucerirea Sumerului de către Sargon din Akkad), lucru ce relevă un grad destul de ridicat de alfabetizare, precum şi folosirea pe scară largă a scribilor, existând vaste biblioteci (dintre care o amintin doar pe cea, dintr-o epocă mai recentă, a regelui Asurbanipal). Printre genurile abordate (pentru prima oară în istorie) se numără: povestirea, legenda, epopeea mitologică şi istorică, fabula, proverbul, poemul, satira, elegia, dezbaterea, autobiografia, la care se mai adaugă un număr mare de texte religioase, scrisori, ghicitori, preziceri, coduri de legi ş.a.m.d.

              Cea mai veche scriere literară este reprezentată, în opinia mai multor exegeţi, de Instrucţiunile lui Shuruppak, un set de sfaturi transmise de regele Shuruppak fiului său Ziusundra şi datează din sec. al XXVII-lea î.e.n. Mai multe copii din diferite perioade şi în diferite limbi au fost descoperite, lucru ce atestă popularitatea şi influenţa acestor ziceri (multe dintre ele apărând mai târziu în textele biblice). Pe lângă înţelepciunea din spatele acestor precepte, textul vădeşte clare valenţe literare, printre procedeele artistice folosite enumerându-se repetiţia şi aliteraţia. Pentru exemplificare redau în totalitate primul paragraf (rândurile 1-13): ,,In those days, in those far remote days, in those nights, in those faraway nights, in those years, in those far remote years, at that time the wise one who knew how to speak in elaborate words lived in the Land; Curuppag, the wise one, who knew how to speak with elaborate words lived in the Land. Curuppag gave instructions to his son; Curuppag, the son of Ubara-Tutu gave instructions to his son Zi-ud-sura: My son, let me give you instructions: you should pay attention! Zi-ud-sura, let me speak a word to you: you should pay attention! Do not neglect my instructions! Do not transgress the words I speak! The instructions of an old man are precious; you should comply with them!’’1. Textul nu este unul fad, ba dimpotrivă: prin repetiţie, anumite sfaturi sunt accentuate, limbajul caracterizându-se prin vitalitate şi complexitate.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre legendele găsite, unele dintre ele, cum ar fi Legenda Etanei, datând din aceeaşi perioadă. S-a păstrat un număr mare de astfel de legende, la care se mai adaugă şi alte texte cu caracter fantastic, care alcătuiesc o mitologie bine închegată. Prin intermediul lor cunoaştem astăzi religia sumerienilor şi relaţia dintre ei şi zeii care i-au creat. Un loc central în cadrul acestor legende îl reprezintă neascultarea, care dă naştere haosului, şi fecundarea. Deşi scrise acum mai bine de patru milenii, putem observa în ele structura clasică a povestirilor: expoziţiunea (în care importantă este coordonata temporală şi mai puţin cea spaţială), intriga (bine subliniată având în vedere importanţa ei), desfăşurarea acţiunii (de-o mai mică ori mai mare întindere), punctul culminant (nu la fel de bine reliefat precum intriga), deznodământul (care dă pe alocuri întregii povestiri un caracter moralizator), precum şi un succint elogiu la adresa unei zeităţi (de cele mai multe ori sub forma: Slăvit fie …). Personajele nu sunt, aşa cum ne-am fi aşteptat, antagonice, conflictul fiind construit mai degrabă prin trădarea ori înşelăciunea unuia dintre ele ori prin căutarea a ceva anume. Există, mai ales în rândul zeilor, liberul arbitru. Cele mai importante legende sumeriene sunt: Legenda Etanei, precum şi cele care-i au în centru pe Enki, Enlil, Inana şi Ninurta, dintre zei, respectiv Lugalbanda şi Ghilgameş2 dintre eroi.

              Un alt gen ce datează de la jumătatea mileniului al III-lea î.e.n. este dezbaterea3 (în versuri), rolul acestora fiind de-a răspunde unei întrebări aparent simple: care (dintre cele două lucruri aflate în conflict) este mai folositor omului? S-au păstrat şapte astfel de dezbari (Disputa4 dintre Peşte şi Pasăre, Disputa dintre Vară şi Iarnă, Disputa dintre Copac şi Stuf, Disputa dintre Sapă5 şi Plug, Disputa dintre Argint şi Cupru, Disputa dintre Vită şi Grâu şi Disputa dintre Piatra de moară şi Gulgul6), majoritatea într-un mod fragmentar. Structura lor este aproape identică: în prima parte ne sunt prezentaţi protagoniştii, accentul punându-se pe modul în care aceştia au fost creaţi (naraţiune la pers. a III-a), în a doua parte ne sunt prezentate calităţile protagoniştilor, unul dintre ei atacându-l (uneori nelimitându-se la cuvinte) pe celălalt (dialog cu mici intruziuni la pers. a III-a ce fac trecere de la un protagonist la celălalt), în a treia parte Enlil ori Enki soluţionează disputa în favoarea unuia dintre protagonişti, împăcându-i astfel, iar finalul, ca şi-n cazul legendelor, este reprezentat de un succint elogiu adus zeului care a pus capăt conflictului. Aceste dispute sunt adevărate mostre literare, dialogurile fiind patetice (pretându-se parcă unei cauze mai înălţătoare), simţămintele puternice, iar imagistica viridă. Pentru edificare redau un scurt fragment din Disputa dintre Peşte şi Pasăre (versurile 29-40, cca. 2100 î.e.n.): ,,…… Bird, …… there is no insult ……! Croaking, …… noise in the marshes…… squawking! Forever gobbling away greedily, while your heart is dripping with evil! Standing on the plain, you can keep pecking away until they chase you off! The farmer’s sons lay lines and nets for you in the furrows. The gardener sets up nets against you in gardens and orchards. He cannot rest his arm from firing his sling; he cannot sit down because of you. You cause damage in the vegetable plots; you are a nuisance. In the damp parts of fields, there are your unpleasing footprints. Bird, you are shameless: you fill the courtyard with your droppings. The courtyard sweeper-boy who cleans the house chases after you with ropes.’’

              Codurile de legi (dintre care cel mai vechi, Codul lui Urukagina, datează din jurul anului 2400 î.e.n.). Deşi fără valenţe literare, importanţa acestora nu poate fi negată, din ele influenţându-se multe alte popoare. Cel mai cunoscut şi mai bine păstrat dintre ele este Codul lui Hammurabi (1780 î.e.n.).

               O altă categorie este reprezentată de textele religioase (cel mai vechi, Imnurile Enheduanei – fiica lui Sargon şi primul autor al cărui nume îl cunoaştem, aceasta semnând cel puţin 42 de astfel de imnuri, datând din jurul anilor 2270 î.e.n.), abundenţa lor atât în sumeriană cât şi în akkadiană (iar mai târziu în asiriană şi babiloniană) relevând importanţa religiei în acele vremuri. Acestea cuprind, dar nu se limitează la: imnuri (în care atât zeii cât şi anumiţi eroi legendari sunt elogiaţi), elogii (asemănătoare imnurilor), rugăciuni (în care zeii, după ce erau elogiaţi, erau rugaţi să păstreze ordinea în lume ori altele asemenea), lamentări (sunt pline de patos, de multe ori având în centrul lor oameni care se plâng de soarta lor, subliniind nimicnicia omului în faţa morţii şi a dezastrelor naturale şi cerând explicaţii din partea zeilor), preziceri (sumerienii şi akkadieni erau destul de superstiţioşi. Aceştia interpretau destinul în forma norilor, poziţia stelelor, vânt, evenimente meteorologice şi astronomice, flăcări, comportamentul animalelor, culoarea apei râurilor etc., sumerienii şi akkadieni practicând şi crezând în astrologie, apantomanţie, austromanţia, capnomanţie, nefelomanţie, ornitomanţie, ololigomanţie etc.) Şi acestea sunt pline de patos şi de imagini bine redate, având de multe ori şi un substrat filozofic, prin intermediul lor omul încercând să-şi definească ori afle poziţia în Univers. Dintre cele mai importante enumerăm: Imnurile Enheduanei (cca. 2270 î.e.n.), Jelanie pentru Ur (cca. 2200 î.e.n.), Blestemul lui Agade (cca. 2100 î.e.n.).

          Poezii, cântece şi poeme. Printre temele preferate enumărându-se creare

a lumii, slăvirea zeilor, dragostea, rolul omului în Univers etc., acestea purtând în funcţie de subiectul abordat şi modul de adresare diverse denumiri: ululumama, shir-namshub, shir-namgala, shir-gida, balbale etc. Dintre ele, cele mai importante rămân, probabil, cele de dragoste, printre ele numărându-se şi cel mai vechi poem de dragoste din lume: ,,Bridegroom, dear to my heart / Goodly is your beauty Honeysweet, / Lion, dear to my heart / Goodly is your beauty Honeysweet, / You have captivated me, / Let me stand tremblingly before you. / Bridegroom, I would be taken by you to the bedchamber / you have captivated me, / let me stand tremblingly before you […]’’

 

Poză preluată de aici: http://mristanblue.wordpress.com/first-love-letter-of-the-world-istanbul-archaeological-museum/

     

           Proverbe, fabule, ghicitori, acestea încadrându-se în literatura cu scop educaţional. Au fost găsite mai multe zeci de tablete conţinând astfel de texte şi datând din epoci diferite. Dintre cele mai importante astfel de texte enumerăm: Fabula salciei, Fabula vulpii, Cătina şi palmierul, Calul şi măgarul etc. Câteva exemple de proverbe: nu tăia gâtul celui care are deja gâtul tăiat; Cel care insultă va fi insultat.

          Printre textele găsite se numără şi o satiră (Dialogul pesimismului, datând de la începutul primului mileniu î.e.n.), interpretată de anumiţi istorici drept tragedie, şi care redă conversaţia dintre un stăpân şi sclavul său. Dialogul scoate în evidenţă absurdul vieţii, futilitatea acţiunilor omului, degradarea morală a zeilor, inutilele obiceiuri religioase ş.a.m.d., mai mulţi cercetători stabilind anumite paralele între acesta şi cartea Ecleziast din Biblie.

            Au fost descoperite, de asemenea, şi mai multe zeci de scrisori (Aradngu şi Shulgi corespondând destul de mult), a căror valoare este mai mult istorică decât literară. Cele mai cunoscute sunt cele peste 300 de scrisori descoperite la Amarna, în Egiptul de Sus şi care datează din anii 1350-1330 î.e.n. Deşi găsite în Egipt, limba folosită în ele este akkadiana, ele fiind scrise de faraonul Amenhotep al III-lea şi omologul său babilonian, Kadashman-Enlil Întâi.

             Însă cele mai importante şi cunoscute scrieri sumeriene şi akkadiene sunt epopeile, dintre care cea a lui Ghilgameş ocupă un loc aparte în istoria literaturii. Despre ea, însă, vom discuta data viitoare.

 

1http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/section5/tr561.htm

2despre Epopeea lui Ghilgameş voi vorbi data viitoare

3în engleză disputation (dispută)

4în engleză debate (dezbatere)

5în engleză pickaxe (târnăcop)

6un soi de piatră

7http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/section5/tr535.htm

8. http://mristanblue.files.wordpress.com/2009/08/loveletter-small1.jpg?w=372&h=615

 

Scriptorium

Din numărul pe decembrie al Gazetei SF:

 

 

Nautilus

 

 

După ce-n ultimele luni numărul prozelor prezente-n revista Nautilus s-a înscris într-o tendinţă ascendentă, acesta, fără a mai creşte, se menţine la un nivel ridicat, luna aceasta cititorii putând lectura nu mai puţin de şase texte. Cristalizându-şi şi mai bine structura prin introducerea unei noi rubrici (şi anume Povestea vorbei) în care vor fi publicate de acum încolo basmele lui Aurel Cărăşel, basme, de altfel, cât se poate de reuşite, nu pot să nu remarc şi un aspect negativ, şi anume lipsa unui fragment la rubrica Foileton. Acelaşi Aurel Cărăşel îşi începuse luna trecută nuvela, sau poate romanul, Întâlnire de gradul trei, iar după ce ne-a stârnit interesul ne-a lăsat cu ochii-n soare. Poate luna viitoare… De asemenea, Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru duc mai departe Multi-versul, venind în numărul acesta al revistei cu o nouă povestire succintă şi originală. La Proză avem patru texte: un space opera semnat de Victor-Nicuşor Dragomir, asemănător, pe alocuri, cu-n joc video, o povestire fantastică sensibilă semnată de Teodora Matei, o lume distopică în care ne introduce Gabriel Munteanu şi un drum iniţiatic pe care ne invită să păşim Adrian Mielcioiu. Cu o asemenea ofertă bogată şi variantă, revista Nautilus vă aşteaptă luna aceasta să o frunzăriţi. 

 

 

Suspans

După o pauză de o lună de zile, timp în care în revista Suspans nu a apărut nicio povestire, iată că-n noiembrie publică nu mai puţin de trei proze, plus alte câteva fragmente. Ce au în comun cele trei texte menţionate este lungimea lor, niciunul nedepăşind 2.000 de cuvinte şi împreună luate fiind mai scurte decât basmul publicat de Aurel Cărăşel în revista Nautilus. Însă acest lucru nu înseamnă că sunt lipsite de calităţi, ba dimpotrivă. Astfel, dacă în proza lui Nicolae Cornescian dimensiunea textului reprezintă clar un dezavantaj, Irina Lucia Mihalca reuşeşte să creeze în puţine cuvinte o lume vibrantă şi vie, ideile filosofice prezente-n text împletindu-se foarte bine cu acţiunea descrisă. Ultima povestire, al cărei final neaşteptat mi-a plăcut, se-ntinde pe mai bine de doi ani, surprinzând în elementele sale definitorii o relaţie de iubire. Şi, dacă ultimele două texte menţionate conţin un număr mare greşeli de tot felul, primul este curat scris. 

 

 

Revista de Suspans

După ce-n numărul de debut Revista de Suspans ne-a luat cu asalt prezentându-ne nu mai puţin de cincisprezece povestiri, fără a mai lua aici în considerare şi fragmentele de varii dimensiuni, luna aceasta publică doar şase proze, număr care, sper eu, să rămână constant şi să nu mai scadă în continuare. Întâlnim şi de această dată o mare varietate a temelor abordate, deşi lipsesc cu desăvârşire povestirile science fiction, predominând cele poliţiste (precum Plimbarea ori A doua moarte a domnului Michael Conrad). De asemenea, mai putem întâlni şi o povestire sentimentală în care accentul cade pe relaţiile interumane (Ziua în care Sfinxul a vorbit) şi una cavalerească, a cărei acţiune este plasată spre sfârşitul Evului Mediu (Un peşte pentru Spuf). La fel ca şi Circari, Astronotus, schimb ochelarii este greu de clasificat, deşi prima aduce mai degrabă a text fantastic. Cel din urmă nu aduce a nimic, de aceea şi place. Se aseamănă pe locuri cu-n text dadaist, dar este totuşi departe de-a se-ncadra în acest gen.

 

 

Taina

Buşteni putregăiţi se rostogoliseră pe povârniş, blocaseră drumul înnămolit şi se popriseră în răstoaca de pe dreapta râului. De la Sergiu am aflat. Am vorbit cu el acum două ceasuri şi am vorbit cu el şi cu o seară înainte. Era hotărât, atunci, să plece-n oraş, ori târg, cum îi spune acesta. Însă nici nu o pornise bine de acasă, că se şi văzuse nevoit să se întoarcă din drum. Era o ceaţă groasă şi mohorâtă, de octombrie, iar gloaba i se opintise brusc, înainte de-a ajunge la primul podeţ. Începuse să fornăie înfricoşată, smucindu-şi sălbatic grumazul. Sergiu a încercat să o hăţuiască, dar când a băgat de seamă că nu are încotro, a coborât de pe capră, şi-a aruncat biciul în ladă şi, trecându-şi mâinile bătucite pe greabănul mârţoagei, s-a dus să vadă ce-i ţinea calea. Pământul îmbibat cu apa ploilor ce căzuseră în ultima vreme se surpase şi o luase la vale. Şi asta din pricina despăduririlor necontrolate şi ilegale. Sergiu a privit mirat noroiul şi trunchiurile copacilor – sau cel puţin aşa mi-a spus – şi printre buştenii decojiţi şi mâlul plin de steiuri a zărit, prin ceaţa deasă, nişte urme neclare.

– Şi crezi că-i vorba de aceeaşi dihanie care ne-a dat târcoale iarna trecută? mă întrerupe unul dintre bătrânii care mă ascultaseră până atunci fără să spună nimic. Aceeaşi dihanie care sperie copiii şi intră în taina nopţii în gospodării pentru a ne fura din dobitoace?

– Din câte mi-a povestit Sergiu, eu aşa cred, i-am răspuns eu, uitându-mă la flăcările plăpânde ce se străduiau să se caţere pe lemnele încă umede aflate în mijlocul nostru, aşa cred pentru că asta bănuieşte el.

– Că-i aceeaşi fiară care l-a luat pe copilul ăla mic al lui Morovăţ? Ăla de voia să se şcolească în oraş şi să se întoarne dascăl?

– Da, i-am spus eu puţin iritat, aşa bănuieşte Sergiu şi aşa zic şi eu, că este aceeaşi care l-a luat în urmă cu douăzeci şi unu de ani pe…

Bătrânul se uită la ceilalţi prin lumina palidă şi tremurătoare a flăcărilor ce se căzneau să străpungă întunericul nopţii. Casele se zăreau nedesluşite în spatele lor, înecate în bezna ce se revărsa din pădure. Un câine lătră de câteva ori, apoi se potoli numaidecât, lăsând loc liniştii sfărâmate din când în când de trosnetul lemnelor. Apoi bătrânul îşi roti capul şi îşi pironi privirea asupra mea.

– Da’ de unde ştii că e aceeaşi, dacă nici măcar nu te născuseşi pe atunci? zise el scuipând în văpăile ce se căţăraseră, în sfârşit, pe buturugi.

– Păi n-aţi spus voi că dihania ce ne-a dat târcoale în iarnă trebuie să fie aceeaşi cu cea care l-a răpit pe…

– Aşa om fi spus, zise moşul, ţintuindu-mă cu privirea lui rece pe care nici lumina focului n-o mai încălzea, da’ noi putem să spunem una, şi alta poate să fie. Aşa că tu de unde ştii?

Uneori pur şi simplu nu ai cum să te înţelegi cu bătrânii. Se uită la tine, te întreabă, le răspunzi, ai impresia că au priceput, însă în clipa următoare te lovesc în moalele capului cu o astfel de întrebare. De aceea şi vreau să plec din sătucul acesta uitat de lume, unde doar vârstnicii mai vieţuiesc, dând dovadă de o dârzenie de neînţeles. Unii dintre ei nici nu îndrăznesc să se apropie de oraş, le stârneşte o aşa puternică aversiune, încât nici măcar nu vor să-l vadă.

– Nu ştiu, moşule, i-am zis eu iritat, că una spun şi alta poate să fie, nu aşa ai zis matale?

Bătrânul mă privi trist, de parcă acesta ar fi fost răspunsul de care s-ar fi temut, apoi îşi pleacă ochii în pământ şi începu să-şi sugă buza de jos. Cred că l-am jignit luându-l peste picior. Şi cred că i-am jignit şi pe ceilalţi, pentru că niciunul dintre ei nu se mai uita la mine. Aş fi preferat să-mi spună ceva, orice, să mă învinovăţească ori să mă deteste, numai să mă privească. Însă n-o făceau, iar eu nu-mi ceream scuze. Să-i ia naiba! Dacă astfel vor să se poarte, atunci nu aveau decât.

– Mda, spuse într-un târziu unul dintre ei, trebuie să o găsim cât e încă pe aproape. Astăzi a prăvălit peste drumeag buşteni, ca să nu-l mai lase pe Sergiu să treacă, însă mâine cine ştie ce o să mai facă. Se apropie iarna şi a început s-o răzbească foamea.

Nici nu termină bine de vorbit, că se şi ridică, dispăru în beznă şi se întoarse peste vreun sfert de ceas cu mai multe beţe înfăşurate la un capăt cu zdrenţe îmbibate în păcură. Îşi alese unul, iar după ce le lăsă jos pe celelalte, îl trecu prin foc şi o porni domol spre pădure. Am crezut că glumeşte, însă în momentul în care i-am observat pe ceilalţi imitându-l, a început să mi se facă un pic teamă. Nişte bătrâni intrând noaptea în pădure pentru a căuta o dihanie ce i-ar putea cu uşurinţă doborî, mi se pare o decizie stranie. I-am urmărit tăcut, iar când ultimul dintre ei a ridicat din glod penultimul băţ, mi-am dat seama că ar trebui să-i urmez.

– Tu ce faci, nu vii? Ori te pomeneşti că ţi-e frică?

Degeaba s-a străduit să-mi vorbească potolit, pentru că am simţit viclenia şi totodată tristeţea din vocea sa. Boşorogul! Mie să-mi fie frică? Îmi venea să mă reped la el şi să-i scot ochii ăia iscoditori. Boşorogul! Am luat ultima făclie, am trecut-o prin focul ce se înverşuna înfuriat să răzbească prin fumul alburiu (pe care tot el îl iscase şi tot el încerca să-l biruiască, cercând astfel să se înalţe spre cerul înnorat) apoi am pornit-o în urma lor. Să-mi spună mie că mi-e frică, mie, care mă duceam singur în oraş, prin viroage sălbatice şi râuri ce vuiau neîncetat, străbătând hăţişuri şi îndurând urletul jivinelor! Mai degrabă mi-e frică să mă reped la el, să nu-i rup toate oasele. Boşorogul!

– Vezi să nu te pierzi, strigă el după mine înainte de-a ajunge în pădure.

N-ai tu grija mea! Ce, Sergiu când a fost anul trecut s-a pierdut? Sau Mihai al Catrinei, ăl’ de-a fost acum două primăveri când vi s-a năzărit vouă că auziţi ceva, s-a pierdut? Nu, s-au rătăcit doar, dar au putut mai apoi să se întoarcă teferi acasă. Şi cu ce sunt ei mai breji decât mine? Că Sergiu e cu un an mai mare, iar celălalt cu doi? Mare lucru! Vorbeşte şi moşul că nu are ce face.

Am lăsat în urmă drumul mocirlos şi am pătruns în negura pădurii. Poteci multe şi mici ce nu duceau niciunde o străbăteau din loc în loc, iar aerul părea ceva mai cald şi mirosea puternic a răşină. Ploaia abia se strecurase printre ramurile brazilor, iar pe jos nu era deloc noroi. Doar straturi de aciculi ce formau o pătură moale şi continuă, iar din când în când câte o ramură udă pe dinafară, dar uscată pe dinăuntru, îmi mai trosnea frântă sub picioarele. Ţineam făclia departe de cap, pentru a putea vedea pe unde mergeam. Contururile copacilor se întrupau înaintea mea, iar eu încercam să mă călăuzesc după flacăra bătrânului, însă frigul începea să-mi pătrundă în oase, iar un gând mi se înfiripa minte. Un gând ce-mi spunea neîncetat să-mi întorc privirea. Dar n-o făceam, iar gândul se transforma treptat în teamă.

– Stai aşa, moşule, am strigat după lumina plăpândă ce transpărea o clipă în depărtate, printre trunchiurile brazilor, apoi dispărea iar. Stai aşa, moşule! Însă lumina pâlpâia, aşa de repede se mişca bătrânul. Doar nu voia să-mi joace vreo farsă! Am dat să râd, însă chiar în momentul acela m-am împiedicat şi m-am prăbuşit la pământ, fără să scap totuşi din mâna făclia. M-am ridicat repede şi m-am uitat după bătrân. Nu se mai vedea,  iar gândul urla în mintea mea. Dar nu mă puteam uita în spate. Ştiam că dacă am s-o fac, am să-l pierd definitiv din ochi. Credeam însă că nu-i prea departe, aşa că am început să alerg. Iar întunericul a început şi el să alerge în urma mea. M-am oprit speriat şi, în timp ce-mi trăgeam sufletul, mă chinuiam să nu cedez propriului meu gând ce se străduia să mă supună. Urla şi se zbătea şi îmi poruncea şi încerca să-mi ia locul. Alergam pentru a scăpa de el, dar făclia începuse să pâlpâie. Am suflat în ea, iar bezna s-a retras câţiva paşi. Am înaintat încet şi brazii s-au smuls din statornicia lor pentru a trece dinapoia mea. Ca nişte umbre. Ca nişte umbre ce deveneau în spatele meu altceva. Ceva ce nu îndrăzneam să văd. Să simt, să ştiu. Nu mai alergam de teamă că făclia avea să se stingă, iar bezna să se repeadă asupra mea. Am simţit deodată o răsuflare rece prelingându-mi-se de pe ceafă pe spinare şi, fără să vreau, m-am întors. Nu era nimic, ştiam că nu avea să fie nimic! Nu trebuia să cedez, nu trebuia. Frica îmi colcăia în minte, iar spaima mă lua în stăpânirea sa. Mă vedeam nevoit să mă uit mereu jur împrejurul meu. Să împung cu făclia întunericul. Să-l opresc să se repeadă asupra mea. Deşi tocmai lumina mă făcea să devin o victimă. Dacă aş fi aruncat făclia, cred că bezna s-ar fi năpustit peste ea şi m-ar fi lăsat în pace. Dar n-am avut curaj. M-am îndreptat spre un brad şi, după ce l-am înconjurat, m-am lipit cu spatele de el. M-am străduit să-mi potolesc bătăile inimii, dar n-am reuşit. Iar ele au devenit tot mai puternice. Îmi sfărâmau coşul pieptului. Mă sufocau. Mă pierdusem! Speranţa că totul nu era decât o farsă a mai palpitat de câteva ori, apoi s-a stins. Auzeam pădurea. Mă striga. Am urlat: e cineva acolo? Ştiam că e. Şi ştiam că nu-mi va răspunde. Acolo era cineva. Am simţit o atingere şi am tresărit, aruncându-mă în acelaşi timp înainte. M-am întors speriat şi am privit trunchiul de care am stat lipit. Avea ceva straniu în el, ceva aproape viu. El era viu. Toţi copacii erau şi mereu au fost astfel. Însă abia atunci mi-am dat seama de asta. Până atunci doar am ştiut. Însă în momentul acela am simţit. Dumnezeule, cât era de înalt! Iar eu cât eram de mic, prăbuşit în faţa sa. Crengile-i erau braţe, aciculii – degete. Ba nu, tocmai asta e, că nu! Braţele mele erau crengi, iar degetele-mi erau aciculi. Mi-am îndreptat făclia spre el, iar el a părut că se retrage. Ce-a lăsat în urmă era o mască. Bradul era o mască. A ceva ce sălăşluia în sinea sa. O fiinţă căreia îi era frică de lumină aşa cum îmi era mie de întuneric. Iar ca ea erau multe. Atâtea câţi copaci erau pe lume. Dacă sălăşluia şi-n mine? Umbrele au început să se zvârcolească tânguitoare. Din pricina făcliei ce mocnea şi-a luminii ce se zbătea. Am privit-o pierdut, năuc şi totodată speriat, şi aproape plângând am înfipt-o iute în pământ. Întunericul din copaci, din pământ şi din văzduh s-a repezit în mine şi-ncet, încet, m-a cuprins.

Am început să desluşesc rândurile nesfârşite de brazi, nu doar pe cei ce-mi erau aproape. Lumina mă orbise. Am privit uimit pădurea. Doamne, cât era de frumoasă! Cu norii ce lunecau deasupra ei şi stelele ce-i rămâneau agăţate de ramuri. Era atâta linişte! Iar copaci stăteau nemişcaţi, precum nişte străjeri înlemniţi în decizia lor de-a priveghea. Şi-a contempla nemărginirea spre care-şi îndreptau vârfurile, jinduind că într-o zi o vor atinge. Şi-n tot acest timp drujbele îi culcau la pământ, rând pe rând, iar joagărul rânjea binevoitor în josul râului. Mi-am trecut mâinile peste scoarţa rănită, sângerând răşină şi am rămas o clipă nemişcat. Pădurea respira, nevăzută, neauzită, neînţeleasă. Pădurea mă chema.

Am urcat versantul prăpăstios, apucându-mă de trunchiurile copacilor şi alunecând din când în când, iar când am ajuns în vârf m-am căţărat într-un brad stingher şi am privit peste bungetul şi bezna ce se uneau sub cerul înstelat, devenind la un moment dat aceeaşi fiinţă bestială şi bicefală ce adăsta calmă. De atâta timp adăsta. În depărtare, ca o pată de lucoare, slinoasă şi infectă, se zărea oraşul lăbărţat în toate părţile, întinzându-şi ca o caracatiţă braţele luminoase spre alte localităţi şi prin localităţile acelea apropiindu-se de pădure. Aerul deasupra lui era murdar şi bătea în galben, un galben bolnav, hepatic, ce tindea să cuprindă întreaga zare.

Am rămas acolo şi am privit, şi am ştiut şi am simţit că n-am să mă pot întoarce niciodată printre oameni şi din acel moment am devenit captivul pădurii şi am tot încercat să-i opresc pe alţii să se piardă.

Ştiu, sunt doar o dihanie care scoboară uneori spre sat, nelăsându-i pe ceilalţi să ajungă în oraş. O fiară fără nume care s-a pierdut privind în ochi nemărginirea.

Lui Serafim, morţii (cap. IV)

Când ajunse în faţa ferestrei împărţite în patru cadrane inegale de două cercevele murdare, mâncate de cari şi roase de timp, în care cu ţinte erau ţinute de două ori mai multe geamuri sparte sau crăpate pe la jumătate, femeia se opri şi îşi duse instinctiv mâna la burtă. Neliniştile ce îşi făcuseră brusc loc în trupul ei gârbovit în urmă cu un an de zile, când murise nea Fane, fără să ştie, doamne, fără să ştie, şi care încet, încet, o acaparaseră, se amestecau şi se năclăiau acum într-un mod hidos cu sentimentul dureros şi scabros al zămislirii unei astfel de fiare fără asemănare. Căci Samuel asta era, o fiară scârboasă şi perfidă ce mirosea a peşte şi catran, precum sosul acela alb şi puturos în care-şi muia pe vremuri friptura centurionul roman. Iar în această privinţă nu mai încăpea nicio urmă de îndoială. Văzuse vara trecută, pe când Serafim se tunsese chilug, semnul fiarei pe care singur şi-l făcuse, cu acul şi cu pixul, pe chelbe, de la o ureche la cealaltă, lăsându-şi apoi părul să crească pentru ca lumea să nu cunoască cine este cu adevărat. Şi chiar dacă nimeni altcineva nu-l vedea, ea ştia, ştia că este acolo, sub părul lins cu gel, îl zărise şi nu-l mai putea uita. Ca ars cu fierul roşu, semnul i se întipărise în minte şi începuse să se răspândească în jurul ei precum o boală contagioasă, acaparând şi întinând toţi oamenii pe care îi întâlnea în cale. Acum nu-l mai zărea doar în propriul său fecior, dar şi în ogorul reavăn atunci când era răscolit toamna cu plugul, în umbra soioasă a lunii pe care copacii o lăsau iarna pe stradă ori prin ogradă, sau în râul ce se lăbărţase în primăvară, înghiţise porci, capre şi vaci şi le scuipase devale, în dreptul barajului. Albi, umflaţi, crăpaţi şi puţind a peşte. Semnul se mărise, cuprinsese frunzele viţei de vie, furase roşiile şi mâncase porumbul, se răspândise în tot satul şi nu mai putea fi văzut decât de sus, de sus de tot, ca-n hărţile acelea pe care le mai arată uneori la televizor şi din care nu pricepi nimic. Jos sunt doar semnele lui, dar de acolo, de sus, dacă ai ochi să vezi şi minte să înţelegi, ai să pricepi că semnul fiarei se întinde până dincolo de vale şi creşte în continuare. În fiecare zi şi în fiecare noapte, creşte, răspândit de rudari şi samsari, creşte, purtat de cămătari şi zlătari, creşte, cucereşte şi se întunecă întunecând nu pământul, ci pe oamenii care refuză să-l muncească, nu viţa de vie, ci pe oamenii care renunţă să o mai îngrijească, nu casele, ci pe oamenii care stau în ele, uitând să mai trăiască.

Femeia îşi apropie faţa cătrănită de marginea ferestrei acoperite pe interior de o pătură prinsă în cuie de perete şi încercă să bage de seamă, prin muzica tânguitoare ce răzbătea dinăuntru, cine vorbeşte atât de tare. Era doar el, fiul ei, discutând la telefon, ştia prea bine că nu putea să fie decât el, fiul ei, de astă dată singur, aşteptându-i pe rudarii ăia de devale, ăia cu care se înhăitase şi de la care luase semnul pe care avea să-l dea mai apoi mai departe, prin pumnul ce avea să lovească, prin cuţitul ce avea să înjunghie sau prin pistolul pe care-l cumpărase doar pentru a da mai departe prin el semnul acela morbid care avea, într-o nefastă zi, să cucerească întreg pământul. Căci odată însămânţată, ura creşte-n om, şi creşte şi devine prea puternică pentru a rămâne un timp îndelungat în acelaşi trup, aşa că se revarsă şi îndeamnă mâna să lovească, gura să ponegrească şi gândul să murdărească, urmărind în acest fel să se răspândească. Şi se răspândise şi se răspândea, iar pe Samuel nu multă vreme îl despărţea – ştia asta, ştia, ochiul ciclopic al lunii i-o spusese şi ochii ceilalţi, ascunşi în tecile de fasole ce se uscaseră pe gard şi pe pârleaz, i-o spuseseră, iar ea nu avea decât să creadă şi să aştepte, temându-se – de momentul în care avea să săvârşească o faptă murdară, dacă nu cumva o săvârşise deja. Căci ridicase mâna asupra ei, iar de când cu tărăşenia asta, cu dispariţia, femeia nu ştia ce să mai creadă. Cum, măi Samuele, îl întrebase, cum să plece aşa de nebun fără să-mi spună nimic şi nici telefonul să nu şi-l ia cu el, îi spusese ea, iar el rânjise, ca o fiară rânjise, şi-i zise că mai pleacă oamenii, iar câteodată oamenii aceştia de mai pleacă nu se mai întorc, dar că poate, cine ştie, el avea să se întoarcă, că doar nu plecase decât până-n capitală să facă nişte afaceri. Ce afaceri, măi Samuele, să facă, că doar nu cunoaşte pe nimeni pe acolo, îi zise, iar el îşi supse gingiile, scuipă o sămânţă neagră şi goală în bătătură şi-i răspunse că a plecat cu alde Jean să ia bani de la fraieri, că sunt mulţi fraieri pe acolo care au să-i dea bani. Şi ea l-a crezut, deşi s-a îndoit la început de spusele lui, l-a crezut, gândindu-se că semnul s-a întins de la unul la celălalt, dar când acesta i-a spus că din capitală a plecat mai departe, în Franţa, să ia bani şi de pe la fraierii ăia de pe acolo, a ştiut că minte şi că Samuel sau prietenii ăia ai săi, rudarii, sau mai degrabă şi unul şi alţii, i-au făcut ceva şi că bărbat-su nu are să se mai întoarcă niciodată. Dar îl aşteptase, chiar şi acum, în timp ce intra în odaia ei mică şi joasă, îl aştepta şi spera să se întoarcă. Şi se ruga să se întoarcă, să se îndure de ea şi să se întoarcă, deşi nu mai credea că o să revină şi deşi într-o noapte îl visase bătut de Samuel, iar într-o alta îl visase, tot de Samuel, dus la groapă. Şi nu colo în cimitir, la groapă, unde se duce tot mortul pe picioarele altora, ci la marginea câmpului, pe un teren lăsat în pârloagă, unde oamenii mergeau cu pungile, sacii, căruţul ori căruţa să arunce gunoiul, cu toate că poliţistul din comună, care tot acolo îşi arunca şi el zoaiele, le spusese să n-o mai facă şi deşi ţăranul care-şi avea acolo terenul pe care îl lăsase în pârloagă (îl lăsase, săracul, ce era şi el să facă, se săturase să tot plătească de pomană tractorul şi însămânţatul şi săpatul, că oricum nu mai scotea nimic de pe pământul lui de când se strângeau şi-i furau vara ştiuleţii, toamna cocenii, iar iarna hambarul şi cotineţele din grădină) îi ameninţase că dacă or s-o mai facă o să vină şi el şi o să le mute gunoiul înapoi de pe câmp în curte ori în casă. Şi-ntr-o bună dimineaţă încercase să-l strămute, venind cu noaptea-n cam şi revolta-n ochi şi luase la spinare un sac pe care îl cărase peste câmp, pătrunsese într-o casă, însă renunţase la scurt timp după aceea, căci poliţistul îl prinsese şi-l amendase pentru că intrase în curte prin efracţie, iar ăia de la primărie, care treceau în drumul lor pe acolo şi mai luau, când se făceau, o plasă, două, de ştiuleţi, să-i fiarbă, îl amendaseră şi ei pentru că îşi lăsase terenul în pârloagă şi făcuse din el o groapă de gunoi neautorizată, refuzând să-l mai muncească. Aşa că omul se lăsase păgubaş şi mai mult obligat decât motivat cultiva jumătate din pământ pentru alţii şi lăsa, tot pentru alţii, cealaltă jumătate să-i fie umplută cu gunoi, ce altceva ar fi putut şi el să facă decât să renunţe, însă ea, ea era plămădită din alt aluat, era prea ataşată de ce avea şi nu putea, sub nicio formă nu putea renunţa. Aşa că se duse să-şi caute bărbatul prin sacii de nailon şi plasele de rafie, o zi întreagă îl căutase în vreme ce oamenii care veneau dinspre primărie şi treceau pe acolo râdeau de ea, iar ea plângea, ce altceva ar fi putut, doamne, să facă decât să plângă, să scormonească şi să deplângă zilele tot mai fade ce treceau pe lângă ea şi nopţile ce se prelingeau pe pereţii casei şi se scurgeau pe pământul bătătorit, prelungindu-se ca nişte mâini, ca nişte mâini, doamne, ce scurmau în căutarea lui. Iar ea stătea în cămăruţa aceea mică şi joasă şi privea absentă ştirile seci de la televizor, ca seminţele ce-i atârnau lui Samuel de limbă şi-n care nu se află nimic, ca şi-n cap şi-n inimă şi-n suflet, absolut nimic: o femeie – răsună glasul lipsit de inflexiuni al unei fete tinere şi frumoase, ai cărei ochi scânteiau, de ce scânteiau, doamne, de plăcere scânteiau?, iar gura îi rânjea în timp ce spunea că pe undeva, printr-un sat uitat de lume, o femeie – şi-a pus capăt zilelor după ce şi-a petrecut singură sărbătorile. Se pare că soţul acesteia era plecat de mai mult timp la muncă în străinătate, continuă ea, exaltată şi surescitată, iar fiul femeii se dusese să se distreze, spuse ea sfidând nepăsătoare moartea altcuiva, o moarte fără însemnătate, cu nişte colegi de-ai săi la munte. Care munte, doamne, se gândi femeia privind-o revoltată, care munte, că şade în camera lui şi se îmbată cu rudarii ăştia nenorociţi, apoi merg prin sat să ceară bani şi să se bată. Sonorul televizorului căzu brusc şi femeia auzi, prin peretele din cărămidă nearsă, brăzdat în locurile în care erau puse proptele din lemn, de crăpăturile ce-şi făcuseră loc prin cele trei sau patru rânduri de zugrăveală, sunetul deşănţat al manelor ce răgeau groaznic, acompaniate de izbiturile celor trei petrecăreţi, duduiturile podelei din lemn şi chiuiturile lor îngrozitoare, de animale perfide şi stupide, bătute de soartă şi conduse de instincte. Rămase nemişcată câteva clipe, apoi se ridică în capul oaselor şi dădu o palmă în cutia televizorului. Sunetul reveni, fără ca totuşi să mai poată acoperi zgomotele acelea terifiante ce veneau din camera cealaltă. Doar de s-ar fi dus la munte, doamne, să mă lase şi pe mine să-mi trag sufletul două, trei, zile, doar de s-ar fi dus, doamne.

Pe podea, în faţa ei, lumina acelui ciclop antic, acelui Polifem ce o privea neîncetat, de parcă ar fi ştiut că a călcat strâmb şi ar fi încercat să spună asta lumii prin razele sale ce profilau pe drum ori prin ogradă imagini fatidice şi dezmăţate, desene în basorelief, destrăbălate şi murdare, strecurate prin cercevelele ferestrei, imprima pe covorul dungat o cruce macabră pe care nici lumina televizorului şi nici lucoarea flăcărilor ce se încăierau în sobă nu o puteau spăla. Îşi duse instinctiv mâna la pântecele din care se născuse acel diavol, carne din carnea ei şi sânge din sângele ei şi dacă din ea a ieşit, doamne, atunci nu înseamnă că e şi ea, într-un ungher al minţii sale, pe undeva… de ce nu-mi răspunzi, doamne, de ce, pentru că am sărit pârleazul la nea Fane, doamne, că eu nici nu ştiu dacă l-am sărit, cred că am intrat pe poartă din spate, dar am greşit, ştiut că am greşit, dar a trecut o viaţă de om de atunci, doamne, şi m-am căit, ce altceva mai trebuia să fac ca să vezi şi tu că m-am căit? Că mi-am pierdut zilele şi săptămânile mi le-am pierdut şi lunile şi anii şi pentru ce, doamne, pentru ce am sacrificat tot ce am visat şi sperat? Pentru ceva ce nu-mi doresc? Dar ţie nu-ţi pasă, doamne, nu e aşa că nu îţi pasă, doar stai şi asculţi ca un surd şi taci ca un mut şi te uiţi la noi prin ochii tăi orbi, prin miile tale de ochi orbi, ca din degete ochi, ca din păstăi ochi, ca din găuri şi găoace şi flăcări şi vânt şi degeaba mă frământ, că ţie nu-ţi pasă, doamne, şi niciodată nu ţi-a păsat.

Prin faţa ferestrei trecu o umbră, iar un cântec cadenţat, la început slab auzit, apoi tot mai tare şi mai grăbit, îi întrerupse şirul gândurilor. Tresări. Sări din pat şi puse mâna pe telefon, după care îşi căută în grabă ochelarii pentru a citi pe ecranul albastru numele sau numărul celui care o suna, însă nu mai apucă să o facă pentru că sunetul crescuse şi el, ca şi semnul, paroxistic şi neîndurător, punând stăpânire pe ea, pe simţurile şi gândurile ei, aşa că răspunse şi cu sufletul la gură, încrezătoare şi bucuroasă, spuse: bărbate, tu eşti, bărbate, însă atât din micul difuzor, cât şi din şi prin perete, vocea fiului mugi înspăimântător, urlând la ea să pună lemne pe foc că moare de frig, şi de frig să nu moară, femeia s-a ridicat din pat şi a băgat lemne în sobă, peste cele care erau deja acolo şi se mistuiau, aşa cum dorul şi vina şi neputinţa o mistuiau pe ea. Luă telefonul şi sună înapoi, iar când auzi glasul fiarei răzbind prin perete şi imediat după aceea prin micul difuzor îi spuse nu vrei să te duci tu, măi Samuele, la munte, cu băieţii ăştia ai tăi, să vă distraţi şi voi acolo, la munte, iar acesta îi răspunse că pe ce bani şi râse, pe pensia ta, şi râse, moment în care femeia tăcu ruşinată, lăsând telefonul să-i cadă din mână pe podea. Dar era prea târziu, auzise deja, prin muzica jeluitoare, uşa deschizându-se în camera cealaltă şi din camera cealaltă îşi auzi fiul venind şi peste puţin timp acesta ajunse la ea şi începu să-i caute prin geantă, iar femeia nu-i spuse nimic, după atâţia ani petrecuţi sub acelaşi acoperiş ce ar mai fi putut, doamne, să-i spună, şi îl lăsă să se uite, iar după ce plecă, răsuflă uşurată. Se aşeză o clipă în pat, să-şi mai tragă sufletul, că tare obosită se mai simţea, plănuind să se ducă mai târziu să caute prin magazie sau prin vecini o sfoară, ceva, ba nu, nu prin vecini, pentru că n-ar mai fi putut trăi după aceea ştiindu-se datoare cuiva, aşa că mai degrabă prin magazie sau debara, o sfoară să caute şi nimic altceva.