Posts tagged ‘povestiri scurte’

Eternitate

Vă anunţ cu plăcere că povestirea Beyond Lethe a apărut în numărul 529 al revistei nord-americane Bewildering Stories. Aceasta fusese publicată, în română, cu aproape doi ani în urmă în Nautilus.

O puteţi citi şi în rândurile care urmează:

 

 

Mă numesc Howard Phillips şi locuiesc în Providence, Rhode Island, pe strada Angell, la numărul 454. Nu ştiu cât timp a trecut şi nici în ce dată suntem, tot ce-mi amintesc este că începând din cincisprezece martie am devenit prizonierul unui vis din care nu mai reuşesc să mă trezesc.

Camera este la fel, întotdeauna la fel. Aceleaşi haine zac aruncate în dezordine, aceleaşi hârtii, pe jumătatea scrise, sunt împrăştiate pe podea şi pe pătura care a căzut în timpul nopţii din pat. Ceasul arată ca de obicei, cu o încăpăţânare iritantă, ora 7:17. De undeva, de departe, soarele aruncă pe pereţii albi, plini de tablouri abstracte, lumini jucăuşe, filtrate de frunzele care se zbat zbuciumate în bătaia vântului. Evit să mă uit la castanul din faţa casei, gândindu-mă că poate această mică schimbare îmi va aduce izbăvirea în care am încetat să mai sper. Nesiguranţa primelor săptămâni şi luni s-a transformat în îngrijorare, apoi treptat, treptat, în disperare. Doar în indiferenţă n-o să se prefacă niciodată. Nu pot să nu mă-ntreb oare ce vină sunt nevoit să-mi răscumpăr astfel.

Nu ştiu ce-ar trebui să fac, am încercat deja totul. Am spart geamurile, am tăiat castanul, am blestemat soarele, mi-am ars foile, am stat treaz o săptămână întreagă. Inexorabil, timpul începe cu această zi în care, fără să ştiu cum, m-am rătăcit. Implacabil o ia de la capăt. Neschimbat. Nepăsător. Neîndurător.

Dintr-un moment în altul mă aştept ca ea să intre pe uşă, să mă privească cu ochii ei calzi şi blânzi, ferestre deschise către un suflet sfânt, şi să-mi zâmbească. Ştiu fiecare dintre ridurile ce i se formează în jurul ochilor ori buzelor atunci când plânge sau râde, fiecare vorbă pe care mi-o va spune, fiecare dintre culorile amestecate ce i s-au închegat pe piele şi care-au început să se crape. Fiecare tremur al vocii ei suave, fiecare dintre gândurile ei candide şi fiecare anotimp închis între ale ei pleoape. Va păşi uşor, temându-se că are să mă trezească, iar apoi, observând c-o aştept, îmi va arunca o privire dojenitoare şi mă va întreba de ce n-am îndrăznit să ies din cameră. Întorc involuntar capul spre fereastră pentru a vedea de unde vine ciripitul ce mereu mă ia prin surprindere şi chiar în acel moment ea intră grijuliu pe uşa semi-deschisă. Bluza albastră, înflorată îi atârnă neglijent pe umerii, reliefându-i pieptul ce-i tresaltă ritmic. A alergat prin casă. Chiar dacă sunt condamnat să retrăiesc pururi aceste clipe nu mă pot abţine să n-o admir. Privirea ei mă atrage, mă cucereşte şi într-un final mă-nlănţuieşte. Totul s-a întâmplat deja, într-un trecut îndepărtat, distant. Pierdut.

Zâmbeşte încurcată, îmi surâde şi cu-n glas uşor dojenitor mă invită să mănânc. Se retrage şi dispare prin uşa semi-închisă. Calc pe foile ce îmi foşnesc sub tălpile goale, ating tocul rece, trec pe lângă camera ei de lucru şi mă opresc un moment pentru a arunca o privire fugară. Totul pare să fie în exact acelaşi loc ca şi ieri, alaltăieri; ziua sau viaţa anterioară. Şevaletul este acoperit de o pânză pe jumătate pictată, culorile-s toate uscate, pensulele sunt răspândite la-ntâmplare pe podea, cărbunele este frânt în două părţi inegale, iar sticlele goale de diluanţi răsturnate. Trec mai departe şi pătrund în bucătărie. Pentru mine, într-o farfurie, sunt două roşii tăiate, un castravete feliat, nişte morcovi fierţi, o bucată de pâine, o grămăjoară de sare, iar lângă se află o cană ce exală aburi şi un iz vag de mentă. Aceleaşi bucate ca şi ieri, alaltăieri; altădată. De data aceasta n-am de gând să mănânc, vreau doar s-o privesc ca şi când astăzi ar fi ultima zi. Ea gustă exaltată, vorbindu-mi despre lucruri pe care am ajuns să le cunosc, să le simt, să le trăiesc. O ascult. Zâmbesc. Sorb cuvintele ce mă-nfioară. După masa frugală ea are să se retragă pentru a picta în continuare. În fiecare zi acelaşi lucruri, repetate dincolo de orice numărătoare, dincolo de orice limită ori margine. O zi suspendată-n timp, pierdută acolo şi uitată. O zi ce-n ea însăşi e o eternitate. Dar nu vreau să o mai deranjez cu gândurile mele năroade, mă mulţumesc doar să o admir. Îi studiez atent ochii, genele, nasul, buzele, străduindu-mă să găsesc în ele semne care să mă îndrume spre libertate. Îmi plec stânjenit capul, iar privirea îmi cade pe degetele ei firave. Mă simt nevolnic pentru c-am făcut-o acum ceva vreme să plângă. Ea nu-şi aminteşte, însă nu contează. Fapta trăieşte în mine, iar cu fiecare respiraţie o duc mai departe. N-am să-i mai explic ce-i cu mine. Niciodată. Am făcut-o deja de atâtea ori. Şi tot de atâtea ori i-am privit cu inima îndurerată reacţiile şi ne-am luat în braţe întrebându-ne ce-o să facem mai departe. Nu mai pot trece prin toate astea. Mai ales când ştiu, simt, cred, că nu mai există nicio scăpare. Sunt bolnav, iar bolile mele îmi sunt la fel ca şi viaţa şi timpul, imaginare.

Vreau să cred că până acum am visat şi că de abia în această zi m-am trezit, însă ştiu prea bine că nu este aşa. Fiecare gest de-al ei mi-o demonstrează, fiecare freamăt al frunzelor castanului, fiecare nor cu forma ciudată ce lunecă alene pe cerul albastru. Nu e nevoie să-mi arunc privirea pe fereastră, ştiu. Primul are formă de pasăre, al doilea de bulgăre, iar în al treilea am văzut rând pe rând, o gâză, un fluture, un lac, iar de la o vreme doar veşnicia ce nu poate să-mi vorbească. Acesta-i visul, o reverie în care mă afund pe zi ce trece, cu fiecare dimineaţă în care ea-mi zâmbeşte-n prag, iar eu mă las surprins de ciripitul păsării, cu fiecare privire, cu fiecare speranţă şi cuvânt, tot mai mult. Mă scufund.

Pot da naştere la mii de situaţii, o pot face să râdă, să plângă, să-şi smulgă părul, să mă lovească, să mă alunge, să nu mă mai iubească, dar nu pot cu niciun chip scăpa. Am încercat, ne-am certat, am fugit prin câmpul plin de maci, am înghiţit toate pastilele de pe al treilea sertar din dulăpiorul ei de baie, am trecut lama cuţitului prin mâinile mele. Am strigat, m-am zbătut, am căzut în genunchi, am implorat.

Fără să cunosc de când, încearcă să se aştearnă indiferentă acceptarea, dar nu poate. Gândurile refuză să mi se potolească şi continuă zadarnic să se străduiască. Ea se ridică. Ah, mi-am promis că n-am s-o mai pierd din ochi, c-am să mă încred orbeşte în această viaţă şi c-am să-mi petrec întreaga zi uitându-mă la ea. Însă absent, cu privirea pierdută, şi de astă dată am încercat. Să evadez. Dacă tac o să-şi treacă mâna prin părul meu şi-o să mă sărute pe tâmple. Dacă îi vorbesc o să mă asculte atentă, iar după ce am să termin o să plece să picteze. Niciodată nu m-a lăsat să văd măcar şi pentr-un moment acest ultim tablou, însă astăzi, astăzi am de gând să-l descopăr. Îl ascunde… Ca să mă protejeze, îmi zice. Îşi trece degetele răsfirate prin părul meu şi-mi sărută tâmplele. Mă ridic şi-o prind de mână. Îi simt pulsul cald şi mă-ntreb cum de nu-şi aminteşte. Vreau s-o reţin, s-o ţin strâns la piept, să plâng, să zbier. Să-mi iau adio. Oricât aş încerca nu pot nega că de la o vreme zilele au devenit false şi fade. Fiecare-n sinea ei e un sfârşit. Sfâşiat de aerul rece-al dimineţii, hulit de adierea vântului prin frunzele diafane, frânt, profanat, nedorit. Un tremur frivol îi străbate trupul, îl simt, îl ştiu. Mă întreabă îngrijorată ce-i cu mine. Nimic, îi răspund, nimic. Nu e nevoie să mai afle, oricum mâine nu-şi va mai aduce aminte. Nu mai vreau să-i văd lacrimile alergându-i pe obraji. O asigur că totul va fi bine, iar ea se retrage pentru a-şi relua munca inutilă. Se observă pe chipul ei obosit că n-a dormit nopţi.

Stau rezemat incomod de perete şi privesc plictisit punctele ce apar şi dispar cu regularitate pe ecranul televizorului. În curând pe pervaz se va aşeza o turturică şi va ciuguli clătinând din cap firimiturile prea mari de pâine. Apoi o alta i se va alătura. Aş putea reciti cărţile din bibliotecă sau foile din dormitor sau mă pot strădui să-mi reamintesc ceva, orice. Nu ştiu cine sunt, iar uneori o întreb râzând, mimând luciditatea. Ori nebunia. Însă de fiecare dată îmi aruncă o privire plină de reproş, de parcă ar crede că o pun la încercare. Îmi zâmbeşte nesigură şi-mi răspunde vag. N-am să insist. Am să aştept în schimb momentul în care se va duce la fântână şi-am să mă furişez în atelier. Doar asta mi-a mai rămas de făcut, chiar dacă înseamnă trădare. Mi-a explicat cât se poate de clar. Dar totuşi… e ultimul lucru. Singurul lucru.

Mai sunt 34 de minute, 21, 14, 7, 3. Mă ascund şi ascult cum se îndepărtează. Totul e la fel ca înainte, apoi pătrund în urma ei în cameră. Pensulele şi culorile sunt uscate. Cu un gest nesigur dau pânza la o parte. E un tablou ce nu se asemănă deloc cu celelalte. E aproape terminat, doar câteva retuşuri lipsesc ca să fie gata. L-aş putea isprăvi chiar eu, acum, ea oricum nu are s-o facă niciodată. Mă uit atent la decorul foarte detaliat şi remarc că este vorba de sufrageria acestei case, exact în felul în care-o ştiu, cu o mică excepţie, excepţie care capătă în mintea consistenţa unui amănunt esenţial. Definitoriu. Lângă fereastră este o maşinărie ciudată, maşinărie pe care nu cred că am mai văzut-o vreodată. Pe canapea sunt eu, iar ea este lângă mine. Pe fotoliu este un om ceva mai mic. Un om mic. Un copil… fără să-l fi rostit înainte cuvântul mi-a venit pur şi simplu în minte. Lângă uşă, gata să intre sau să iasă, un bărbat cu o faţă foarte ridată. Ce semnifică toate astea? Ce înseamnă? Nu-mi explic, dar privesc fascinat acea maşinărie. Îmi trec mâinile peste suprafaţa ei zgrunţuroasă încercând să desluşesc din trecerea pensulei peste pânză amănunte ce-mi scapă. Îmi pare într-un fel, într-un fel ciudat, familiară. Cunosc toate acestea… Sunt amintiri pe care am încercat să le reprim. Pe care le-am ascuns în adâncul minţii mele, le-am îngropat acolo acoperindu-le cu noi şi noi imagini, cu zile, cuvinte, strădanii şi certuri inutile. Acopăr înfricoşat tabloul şi mă retrag, sperând că ea are să revină. Dau ocol camerei, mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, încerc să mănânc legumele ce-au rămas pe masă, apoi ies plângând afară. O caut, o strig, alerg înnebunit. Mă întorc abia respirând. A trebuit să ştiu, să-mi încalc cuvântul, s-o trădez! Disperarea pluteşte în aer, un aer tot mai dens şi mai vâscos. Ce-am făcut?

Toate acestea s-au petrecut ieri. Ştiu pentru că le-am însemnat pe o foaie de hârtie. De cum am deschis ochii am remarcat că ceva e diferit, însă nu-mi puteam da cu siguranţă seama ce anume. Am realizat doar când m-am uitat la ceva. Era 8:49. Îmi muşc pumnii, mă frământ, reiau căutările deşi ştiu prea bine că n-am s-o mai văd vreodată. Sunt singur, prizonier al unei alte zile. Ah, cât mi-aş dori s-o revăd. Mă străduiesc să-mi amintesc ce-am făcut cu maşinăria, dar nu pot, iar neputinţa asta mă sugrumă, mă doboară, mă condamnă.

Am vrut să-i termin tabloul, însă am constatat că-i neînceput. Alb. Fără să stau prea mult pe gânduri am luat o frânghie şi m-am spânzurat de copac.

Asta a fost ieri. Azi o să-mi sfărâm degetele. Vreau să simt durerea faptei mele, să cunosc vina pe care-o port. Să înţeleg pierderea. De abia de mâine începe eternitatea.

Gao Xingjian – Cumpărând o undiţă pentru bunicul meu

   Despre autor:

    Gao Xingjian este un poet, romancier, dramaturg, critic, regizor, pictor şi traducător, care s-a născut pe 4 ianuarie 1940 în China, iar la sfârşitul anilor ’80 a emigrat în Franţa. În 1998 a obţinut cetăţenia franceză, iar doi ani mai târziu i-a fost decernat, din partea comitetului suedez, Premiul Nobel pentru Literatură. Din pricina criticilor aduse guvernului chinez şi asocierii cu protestele din piaţa Tiangjin, toate operele i-au fost interzise în China. Este cunoscut în principal pentru dramele sale absurde, dar şi pentru romanele şi povestirile pe care le-a scris. Dintre cele mai importante enumăr: Muntele sufletului (Soul Mountain), Biblia unui om (One Man’s Bible) şi Celălalt ţărm (The Other Shore).

.

Rezumat:

Cumpărând o undiţă pentru bunicul meu este o colecţie de povestiri scurte (mai precis la număr: Templul, Parcul, Crampa, Accidentul, Cumpărând o undiţă pentru bunicul meu, Într-o clipită) care au fost publicate în intervalul 1986-1990 şi au fost traduse pentru prima oară în engleză în 2004. În aceste povestiri Gao Xingjian abordează mai multe stiluri, mergând de la cel vesel şi uşor umoristic prezent în Templul (o proză la persoana întâi care are ca personaje principale doi tineri de curând căsătoriţi porniţi într-o escapadă în aer liber) şi până la cel sobru şi tragic în Crampa (povestea unui înotător ieşit în larg care are parte de-o colică de toată frumuseţea) ori Accidentul (tatăl reuşeşte să-şi salveze fiul, dar nu şi pe el, de la impactul cu un autobuz). Povestirea care dă şi titlul acestui volum este, până la ultima frază, încâlcită şi fără miză, personajul narator sărind de la o amintire la alta în timp ce îi cumpără bunicului său o undiţă.

 

Impresii:

Gao Xingjian îmbină destul de multe stiluri în relativ puţine pagini, iar din această cauză volumul său de povestiri nu pare suficient de bine legat (cum ar fi, de pildă, Autostrada lui Julio Cortazar, în care sunt prezente multe subiecte, însă toate legate prin stil). Dintre toate, cred că Templul nu ar avea ce căuta printre celelalte, stilul său fiind mult prea lejer şi superficial, fiind astfel un adaos discordant. Mi-a plăcut mult Crampa şi Accidentul, dar nu din pricina acţiunii în sine, ci a perspectivei din care sunt redate. În cadrul lor stilul este sobru, iar frazele sunt încărcate de tristeţe, tensiune şi totodată acceptare. Sunt tăioase şi în acelaşi timp compătimitoare, denotând o viziune complexă şi profundă asupra vieţii. Fără un fie epic foarte bine pus la punct, acestea par mai degrabă frânturi din viaţă, episoade care au puterea de-a schimba personajele implicate. Însă cea mai frumoasă şi completă mi s-a părut chiar povestirea care dă titlul acestui volum. Fără a epata şi fără a remarca de la început ce vrea să spună, Gao zăboveşte asupra unor amintiri insignifiante din viaţa personajului principal (nicio amintire nu este insignifiantă), amânând şi uitând parcă să dea drumul povestirii. Te lasă să te întrebi unde vrea să ajungă şi chiar în acel moment, personajul ajungând, în sfârşit, acasă cu undiţa, toate povestea iniţială pare să fie brusc abandonată. Personajul principal pur şi simplă stă şi se uită la televizor, iar Gao ne redă fazele importantele ale meciului – o atât de mare distracţie de la acţiunea iniţială încât devine, în momentul concluzie, amânat (de parcă i-ar fi ascultat învăţămintele lui Camus) până-n ultima frază, de-o tristeţe până atunci greu de bănuit. O redare perfectă a ideii avute de scriitor în minte.

Dansatoarea din Izu

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Impresii:

Volumul Dansatoarea din Izu, ce i-a adus lui Kawabata notorietatea, cuprinde mai multe povestiri dintre care cea mai importantă şi după părerea mea bine scrisă este cea omonimă. Mai multe dintre ele au un caracter uşor moralizator (Ura!, Prinţesa palatului dragonului, Drumul de miere, Castitate sub acoperiş), în care coordonatele temporale în care este amplasată acţiunea sunt vagi, iar personajele arhetipale. Însă mai există şi o altă categorie de povestiri, cele autobiografice. Acestea se rotesc în jurul pierderii părinţilor, dar mai ales a bunicului. În Jurnalul celui de-al 16-lea an, Kawabata redă zilele imediat premergătoare morţii acestuia, zile în care autorul trebuia să-şi ajute bunicul să urineze. Kawabata revine de mai multe ori şi la vârste diferite (ultima dată făcând pe la 50 de ani) asupra acestui jurnal, de fiecare dată rectificând anumite erori intenţionat comise. În Ulei, autorul leagă repulsia faţă de ulei de moartea mamei sale de care nu-şi mai aminteşte absolut nimic, iar în Maestrul Funeraliilor descrie cum a ajuns, mergând la nenumărate înmormântări, să poarte această poreclă.

Dansatoarea din Izu este o reprezentare succintă a primei iubiri: un student aflat în călătorie prin peninsula Izu întâlneşte o trupă de dansatori ambulanţi şi, la invitaţia lor, înnoptează la acelaşi han. De când i-a văzut, studentul doreşte să se afle în preajma dansatoarei din Izu, a cărei frumuseţe l-a fermecat.  Stilul descărnat m-a dus cu gândul la De veghe în lanul de secară, însă în cazul de faţă este nu doar sincer, dar şi profund. Tristeţea reiese atât din imposibilitatea de-a petrece prea mult timp alături de ea (bătrâna din grup nu doreşte să-i lase să meargă singuri la film), cât şi din fapt că studentul trebuie să se întoarcă în curând în Tokyo pentru a-şi continua cursurile. Descrierile, atât ale naturii cât şi ale personajelor, sunt pe cât de sumare pe atât de reuşite, iar felul candid în care personajul-narator vede lucrurile îl situează pe acelaşi plan cu Werther din romanul lui Goethe. Climaxul este înlocuit cu inexorabilul deznodământ, iar faptul că Kawabata nu dezvoltă şi mai mult relaţia dintre cei doi îl îndepărtează de la un dramatism şi patetism care ar fi putut părea inutile. Cu toate acestea, mi-aş fi dorit ca povestea dintre cei doi să continue.

buni şi activi 4

Prin intermediul topului de faţă doresc să stabilesc o diferenţiere a autorilor care au publicat în anul 2012 în revistele Suspans, Nautilus, SRSFF, Helion Online, Gazeta SF şi Revista de Suspans în funcţie de numărul, dar mai ales de calitatea, lucrărilor scrise. A nu se înţelege prin calitate vreun soi de recunoaştere oficială sau unanimă, ci părerea mea cu privire la prozele respective, ţinând cont de stil, originalitate, lexic, structurarea ideilor ş.a.m.d. Pentru că topul se referă la autori ca semnatari ai mai multor texte, sunt luaţi în considerare doar cei care au publicat două sau mai multe povestiri scurte în intervalul 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2012. Numărul acestora se ridică la 59, nouă dintre ei fiind lăsaţi pe dinafară. În cazul scriitorilor care au debutat în volum (12 la număr, după socoteala mea), mă voi abţine de a le comenta evoluţia, menţionându-le, din motive obiective, doar poziţia în prezentul top. Mă tem de orgolii rănite şi reacţii violente. Dacă, însă, doresc să mă opresc şi asupra lor, n-au decât să-mi menţioneze acest lucru.

Am luat în considerarea numărul prozelor publicate, calitatea lor, precum şi revistele în care au apărut, autorii fiind notaţi în plus dacă au publicat în mai multe reviste.

 

Astăzi locurile 20-11

 

20. Eugen Lenghel, cu povestirile Noxigen 17.95 şi De Sânziene ,prima publicată în SRSFF, cea din urmă în Nautilus. 

 

19. Teo Tucan, cu povestirile Teroarea din ceaţă, Sub semnul colţilor, şi Pânza vie, primele două publica în Gazeta SF, cea din urmă în Suspans. Un alt autor care a făcut de-a lungul anului 2012 progrese însemnate. Povestirile dânsului sunt întunecate şi de cele mai multe ori tragice. Autorul şi cum să dozeze stilul şi pe ce anume să pună accent. La capitolul originalitate, cred însă că ar mai trebui lucrat.

 

18. Ben Ami, cu povestirile Probabilitatea fiBANară şi Te iubesc, dar acum mori, scârbo, cea dintâi publicată în revista SRSFF, cea din urmă în Gazeta SF.

 

17. Daniel Barbu, cu povestirile Frizeria universală, Puzzle şi Traversarea, primele două apărute în SRSFF, cea din urmă în Gazeta SF. Un alt autor care nu duce lipsă de idei şi care ştie cum anume să le aştearnă pe hârtie. Prozele sale sunt bine scrise şi te atrag încă de la primele cuvinte, momindu-te într-un univers guvernat parcă de alte reguli. Dintre cele trei, Puzzle mi s-a părut mai slăbuţă.

 

16. Claudia Gehl, cu prozele Astronautul imposibilParticula lui Bohnem, şi Minunata incertitudine a unui sentiment familiar, toate trei apărute în revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Dacă-n primele două autoarea nu şi-a valorificat ideile la adevăratul său potenţial, stilul neimpresionând prin nimic, iar frazele nefiind suficient de atent finisate, în cea din urmă elementele prozei s-au găsit într-o perfectă armonie. Sfatul meu este să continue să scrie povestire cel puţin la fel de bune ca Minunata incertitudine a unui sentiment familiar.

 

15. Raluca Băceanu, cu prozele Demonul iubiriiUscăţivulRenaştereaDictatura raţiunii, filosofia morţiiBasmul pe dos şi Proprietarulprimele două apărute în Gazeta SF, următoarele trei în Suspans, iar ultima în Revista de Suspans.

 

14. Eugen Ovidiu Chirovici, cu prozele Semper FiCeva trebuie să se întâmpleOraşul de granit şi Accidentul, toate publicate în revista Suspans.

 

13. Andrei Gaceff, cu prozele Poartă-te frumos cu JuliaLocuiesc mai departe cu ai meiZiua şi locul primului refuz şi Astronotus, schimb ochelarii, publicate, în ordinea apariţiei lor, în Nautilus, Suspans, Nautilus şi Revista de Suspans. Andrei Gaceff reuşeşte prin scrierile sale să creeze un univers aparte, prezentându-se o lume din care lipsesc o mulţime de elemente pentru a se face pe deplin înţeleasă. Stilul abordat este cât se poate de bun, tema remânând să fie judecată de fiecare în parte.

 

12. Mircea Liviu Goga, cu prozele Întoarcerea acasăÎnvăţătorul şi Noapte cu vampir şi steag, toate apărute în revista Nautilus.

 

11. Sergiu Someşan, cu prozele Mica mea contribuţie la sfârşitul lumiiPlaneta ieftinăÎntâlnire cu dragonul şi  Eu sunt Gică, una apărută în Helion Online, celelalte în Gazeta SF.

 

culoarea diferită semnalează cel mai reuşit text al fiecărui autor.

Cele mai bune proze scurte din 2012

Este vorba de o listă ce cuprinde cele mai bune 100 de povetiri scurte pe care le-am citit şi comentat în anul ce tocmai s-a încheiat. Textele reprezintă aproximativ o treime din numărul total de proze scurte publicate în 2012 (nu mai puţin de 303) în revistele: Gazeta SF, Nautilus, Suspans, SRSFF, Revista de Suspans şi Helion Online. În alcătuirea acestui clasament nu am luat în considerare foiletoanele ori fragmentele şi nici cele cinci povestiri scurte pe care nu le-am comentat din varii motive la vremea lor.

Iată clasamentul:

1. “Bumerangul lui Zeeler” de Marian Dumitraşcu

2. “Înainte să putrezească totul“ de Felix Tzele

3. “Homunculi de lut” de Gheorghe Recheşan

4. “Însângerată, luna” de Oliviu Crâznic

5. “Mica mea contribuţie la sfârşitul lumii“ de Sergiu Someşan

6. “Pentru toate comorile iadului” de Cătălina Fometici

7. “Bătrânul care şi-a uitat numele” de Paul Tudor

8. “Tester” de Diana Alzner

9. “Tâlharul” de Adrian Sand

10. “Lumină dublă” de Ovidiu Bufnilă

11. “Omul cu şobolani sub piele” de Alexandra Niculae

12. “Învăţătorul” de Mircea Liviu Goga

13, “Chipul Euridicei”, de Cătălina Fometici

14. “Taxidermistul” de Felix Tzele

15. “It’s a long way to Katmandu” de Gheorghe Recheşan

16. “Omul de dincolo” de Mihai Hafia Traistă

17. “Praf scânteietor şi filamente” de Diana Alzner

18. “Phaedra” de Cătălina Fometici

19. “Femeia în mov” de Mihai Hafia Traistă

20. “Minunata incertitudine a unui sentiment familiar” de Claudia Gehl

21. “Zburătorul şi Contele Muscă“ de Alexandra Niculae

22. “Sus, într-o cameră de hotel“ de Florin Irimia

23. “Darul” de Adrian Sand

24 ”E ziua judecăţii de apoi” de George Ceauşu

25. “Susurul tăcerii” de Ioana-Cătălina Dorojan

26. “Secretul domnului Wally“ de Teodora Gheorghe

27. “Pielea ta ca păcatul…” de Alexandra Niculae

28. “Cealaltă dintre gheţuri” de Cătălina Fometici

29. “Baba Docă” de Dan Moldovan

30. “Ferma” de Diana Alzner

31. “Dracul din Bucegi” de Cătălina Fometici

32. “Dindin şi cartea fermecată” de Aurel Cărăşel

33. “Dincolo de umbre” de Cătălina Fometici

34. “Astronotus, schimb ochelarii“ de Andrei Gaceff

35. “O crimă închipuită” de Andra Pavel

36. “Noxigen 17.95” de Eugen Lenghel

37. “Poveste despre iarba fiarelor” de Aurel Cărăşel

38. “Cei care gonesc cu vântul” de Alexandra Niculae

39. “Folosită drept bilet de trecere” de Andra Pavel

40. “Gheţurile Marelui Nord” de Cătălina Fometici

41. “Povestea lui Florea Înfloritul de pe tărâmul florilor” de Aurel Cărăşel

42. “Tinereţe fără bătrâneţe” de Aurel Cărăşel

43. “Povestea lui Alb Împărat şi a fântânilor cu apa-vie” de Aurel Cărăşel

44. “Cel mai vesel bărbat de pe pământ” de Antuza Genescu

45. “Furia de piatră” de Alexandra Niculae

46. “Ziua în care Sfinxul a vorbit“ de Nicolette Orghidan

47. “Jertfă pentru marea liniştită” de Cătălina Fometici

48. “Fericitul viitor” de Balin Feri

49. “Scrum” de A.R. Deleanu

50. “Turnul” de Adrian Sand

51. “Agnus Dei” de Florentin Ionuţ Haidamac

52. “Povestea Soarelui şi a Lunii“ de Aurel Cărăşel

53. “Demonul iubirii” de Raluca Băceanu

54. “Pelerina” de Diana Alzner

55. “Traversarea” de Daniel Barbu

56. “În urma lor, doar flăcările…” de Cătălina Fometici

57. “Sub semnul colţilor” de Teo Tucan

58. “Te vei înălţa în adâncuri, te vei coborî în ceruri” de Florian Nan

59. “Trenul umbrelor” de A.R. Deleanu

60. “Semper Fi de Eugen Ovidiu Chirovici

61. “În numele lui Whitman” de Ştefan Bolea

62. “Realitax prime” de Dragomir Victor Nicuşor

63. “Fantasma eternităţii” de Paul D. Adrian

64. “Spune-mi Abadon” de James R. Blaisse

65. “Crime by Skype” de George Arion

66. “Kill” de Veronica Mircea

67. “Podul viselor pierdute” de Manuela Moroşanu

68. “Duelde Marcel Gherman

69. “În zori, pădurea era albastră” de Cătălinei Fometici

70. “Noapte cu vampir şi steagde Mircea Liviu Goga

71. “Insula Gaunilor” de Lena Kart

72. “Ziua şi locul primului refuz” de Andrei Gaceff

73. “Frizeria universală” de Daniel Barbu

74. ”Memoriile lui Odamar” de Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru

75. “Deus” de Alexandru Neagru

76. “Pilotul” de Anişoara Peţa

77. “Incompletitudine” de Cătălin Cofaru

78.O oră de iubirede Ioana Vişan

79. “Raniţa de soldat” de Mihai Hafia Traistă

80. “Particula lui Bohnem” de Claudia Gehl

81. “Accidentul” de Eugen Ovidiu Chirovici

82. “Dictatura raţiunii, filosofia morţii” de Raluca Băceanu

83. “Oracolul” de Eugen Cadaru

84. “Infinitul finit, finitul infinit şi alte dureri de cap” de Mircea Nanu-Muntean

85. “În oglindă” de Alexandru Şchiopu

86. “Dacă Adam n-ar fi muşcat din măr” de Mircea Boboc

87.Raze strâmbede Alexandra Niculae

88. “Poveste” de Victor Ovidiu Rusu

89. ”Ambotros” de Adrian Chifu

90. “Pânza vie“ de Teo Tucan

91. “Ultimul tablou“ de Cristian Lisandru

92. “Periuţa, bat-o vina” de Ioana Vişan

93. “Locuiesc mai departe cu ai mei” de Andrei Gaceff

94. “Looking for a job” de Radu Ilarion Munteanu

95.Supravieţuitorulde Alexandra Niculae

96. “Dominator, Războiul raselor” de Victor-Nicuşor Dragomir

97. “Livia” de Alin Dărângă

98. “Asediul realităţii” de Andrei Nicolae Zorila

99. “Uniţi în moarte” de Aurelia Chircu

100. “Nopţi în tenebre: Ecouri din trecut”, de Paul D. Adrian

Scriptorium

Suspans

În luna iulie, revista Supans a fost bogată-n proze, lucru care nu ar însemna mai nimic dacă nu am adăuga şi faptul că mai toate au fost de bună calitate. Remarcăm, de asemenea, şi varietatea temelor alese de autori, precum şi cele câteva fragmente care se cer continuate în numerele viitoare ale revistei. Este greu să desemnez câteva proze care mi-au plăcut, căci mi-au plăcut cam toate: prin intermediul prozei lui Teo Tucan am simţit ce înseamnă să cazi, tu sau munca ta, în desuetudine, Insula Gaunilor m-a fascinat prin ineditul ei, întorcându-mă la poveştile copilăriei despre locurile misterioase şi fiinţe fabuloase, nostalgia m-a acaparat citind Raze strâmbe şi Susurul tăcerii, Mirtuman m-a înfricoşat, Câinii fantomă m-au hăituit, Accidentul mi-a dat de gândit, Nopţile în tenebre mi-au inspirat groază, iar Întâlnirea m-a ţinut în permanenţă în expectativă. Un numărul care are ce oferi oricărui cititor.
[…]

Nautilus

După o lună sau două în care prozele au fost rare printre paginile virtuale ale revistei Nautilus, aceasta revine în forţă şi ne prezintă în numărul 52 nu mai puţin de patru texte, fără a mai lua aici în considerare şi proza de la secţiunea Multivers ori fragmentul de roman al Teodorei Matei. Aurel Cărel ne prezintă un basm foarte bine scris, căruia i-ar sta bine într-un volum alături de alte basme asemănătoare, Mircea Liviu Goga vine cu o parabolă politică inteligentă şi care-şi atinge din plin ţinta, Andrei Gaceff semnează un text straniu, care îţi ridică tot felul de întrebări, iar Neata Claudiu Petran ne povesteşte ce se poate întâmpla într-o Cameră de cămin. Veţi afla mai multe nu citind critica, ci lecturând textele.
[…]

Restul articolului va putea fi citit în numărul din această lună al revistei Gazeta SF.

Ofer feedback

Cum pe lângă întreţinerea celor două rubrici lunare de ‘critică literară’ din revistele Nautilus şi Gazeta SF mai primesc din când în când şi mesaje pe adresa de e-mail ce conţin diverse texte ce se vor a fi comentate, m-am gândit că n-ar strica să le fac celor ce doresc o opinie sinceră şi obiectivă viaţa mai uşoră, punându-le la dispoziţie atât disponibilitatea mea (limitată, se înţelege) cât şi datele de contact: enola_enola2003[coadă de maimuţă]yahoo[punct]com

Carevasăzică dacă aţi scris ceva şi doriţi o părere, trimiteţi-mi un mesaj. Electronic să fie, că stau la mile depărtare de România.

%d blogeri au apreciat asta: