Posts tagged ‘premiul nobel pentru literatura’

Doris Lessing – Întoarcerea acasă

   Despre autor:

    Doris Lessing  este o scriitoare engleză care s-a născut pe 22 octombrie 1919 în Persia (acum Iran), din părinţi englezi. În tinereţe a făcut parte din Partidul Comunist Englez, pentru ca mai apoi să se retragă din acesta. Nu înainte de a-i fi interzise călătoriile în Rhodesia, ţară pe care obişnuia să o viziteze pentru a le lua interviuri figurilor publice marcante. Cariera sa literară poate fi împărţită în trei perioade distincte, în prima dintre ele socialismul fiind tema principală a romanelor sale, în a doua a scris opere psihologice, iar în ultima a abordat teme sf. În anul 2007 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind cea mai în vârstă persoană care l-a prmit vreodată (88 de ani la momentul respectiv). A scris nenumărate romane, cărţi memorialistice, eseuri şi povestiri scurte. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale amintesc: Teoristul bun, Caietul de aur şi Cântă iarba.

Rezumat:

Întoarcerea acasă este o carte cu caracter memorialistic, care a văzut pentru prima oară lumina tiparului în anul 1957. În ea este relatată situaţia Rhodesiei (astăzi Zimbabwe) în timpul aperheidului. După cum v-aţi aştepta, situaţia nu era deloc roz, cel puţin nu pentru nativi, căci englezi trăiau boiereşte pe spinarea lor, luându-le cu japca pământul, menţinându-i într-o sărăcie lucie şi plângându-se apoi că negrii sunt atât de înapoiaţi încât nu pot avea aceleaşi drepturi pe care albii singuri şi le acordau. Discriminarea este la ordinea zilei, mai scapă din când în când şi câte un omor, iar segregarea în funcţie de culoarea pielii este legea. Cozile sunt împărţite în albe şi negre, funcţiile la fel, iar de salarii nu mai spus, un alb câştigând în genere, pentru o muncă mai uşoară decât cea prestată de un nativ, de 50-100 de ori mai mult decât acesta.

 

Impresii:

Ceea ce mi-a plăcut la cartea lui Doris Lessing este faptul că autoarea, în pofida afinităţilor comuniste, nu este deloc părtinitoare şi nu se sfieşte să-şi recunoască greşelile în momentul în care îşi dă seama că s-a înşelat. Nefiind familiarizaţi cu subiectul, viaţa descrisă de ea pare la mii de ani distanţă, când doar o jumătate de veac ne desparte de felul în care se comportau cei mai civilizaţi oameni ai planetei, aşa cum erau consideraţi englezii la vremea respectivă. . Şi vorbesc de englezi, deşi nici belgieni ori francezii nu erau mai breji. Felul în care îşi motivează faptele este kafkian, snobismul albilor fiind dus la extrem. Până şi societăţile de binefacere sunt doar simple paravane care lasă impresia că lucrurile merg pe făgaşul cel bun, când de fapt naţii întregi erau distruse şi secătuite de resurse. Iar cei care se dedau la astfel de practici chiar au impresia puternic înrădăcinată în sufletul lor că le fac nativilor un bine strângându-i în rezervaţii, cerându-le sume astronomice pentru educaţia (care educaţie pentru copiii albilor era absolut gratuită) copiilor lor şi nepermiţându-le să se deplaseze liber prin propria lor ţară ori să participe la întâlniri la care sunt prezente mai mult de patru persoane.

 

Citate:

Valorile mistice ale bronzatului devin la fel de iraţionale precum cele legate de mâncare şi sex. Ce poate fi mai bizar decât să vezi oameni a căror existenţă depinde de paloarea pielii lor, înnegrindu-se voit în plajele de albi de pe malul mării or pe marginea piscinelor? Dar într-o ţară în care fiecare om care munceşte în câmp deschis se bronzează şi unde este imposibil să faci o distincţie între arsurile unuia şi pielea neagră a unui nativ, trebuie să capeţi un al şaselea simţ pentru a-ţi da seama dacă un om este alb sau nu.

 

Am rămas surprinsă de ingenuitatea motivelor pentru care neagă cu vehemenţă amestecarea raselor. Aceste motive merg de la necompromiţătoarea şi vechea ‘Nu vreau să-mi căsătoresc fata cu un negru’, cu variaţiile şi îmbunătăţirile ei, cum ar fi: ‘Nu mă deranjează dacă fiica mea vrea să se facă de râs, dar eu n-am să-mi trimit copiii la şcoli de negri’ şi până la ‘Nu este corect să invităm anumiţi africani doar pentru că sunt negri, pentru că nu ar fi drept faţă de ceilalţi’ sau ‘Nu mă deranjează să am africani la masă, dar să-mi folosească veceul!’ ori ‘Ei nu vor să fie invitaţi pentru că i-ar ruşina’ sau ‘Dacă invit africani la masă nu ar fi corect faţă de servitorii mei, nu cred că lor le-ar plăcea’ sau ‘Este nenatural să inviţi africani la masă ştiind că nu îi poţi scoate după la un film’ etc.

 

Reclame

J.M.G. Le Clézio – Interogaţia

   Despre autor:

    Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Rezumat:

Interogaţia, romanul scris de Le Clézio la vârsta de 23 şi ani şi care i-a adus premiul Renaudot, îl are ca personaj principal pe Adam Pollo, un tânăr de 29 de ani, educat (licenţiat în geografie) şi retras, care are probleme cu memoria. Singura lui legătură cu lumea de afară o reprezintă Michele, o fată care provine dintr-o familie bună şi care pare să-i înţeleagă şi accepte singurătatea. Trecutul lor este unul destul de complicat. Aspectul neîngrijit şi lipsurile materiale îl fac să treacă drept cerşetor, deşi nu se ocupă cu aşa ceva, împrumutându-se în shcimb de la Michele şi şterpelind mâncare de prin magazine. Pătrunde cu forţa într-o casă ai cărei proprietari sunt plecaţi pe timpul verii, iar aici doarme, joacă biliard, omoară şobolani, le bea berea şi le măzgăleşte pereţii. Coboară arareori în oraş. Uneori merge pe plajă în patru labe, alteori urmăreşte vreme de câteva ceasuri un câine, încercând să vadă viaţa prin ochii acestuia, ori dă de mâncare animalele de la grădina zoologică. Primeşte o scrisoare de la mama sa, care îl roagă să se întoarcă acasă, de unde înţelegem că Adam a fugit. După ce-i răspunde, Adam le vorbeşte extatic unor orăşeni, moment pentru care şi este internat într-un sanatoriu. Lui Adam îi place aici. E curat, iar lumea îl lasă în pace. Mai puţin atunci când vin studenţii de la psihologie să-l interogheze. Adam răspunde întrebărilor, divulgându-şi gândurile care i-au determinat până în acel moment acţiunile. Prin modul elevat în care se exprimă şi ideile originale şi profunde pe care le are îi uimeşte pe studenţi, dar nu şi pe profesorul acestora, care este de părere că Adam suferă de amnezie, tulburări de personalitate şi obsesii sexuale.

 

Impresii:

Citind cartea lui Le Clézio cu greu îţi vine să crezi că ai în faţă un debut şi încă şi mai greu accepţi faptul că a fost scrisă la doar 23 de ani. Este drept, nu are un moment culminat sau o creştere graduală a acţiunii, iar de tensiune ori orizont de aşteptare din partea cititorului aproape că nici nu poate fi vorba, însă ideile mustesc în ea, viaţa dezvăluindu-ni-se dintr-o altă perspectivă. Prin prisma gesturilor mărunte pe care le face, precum şi a momentelor de meditaţie, pot să-l asemăn pe Adam cu Antoine Roquentin, personajul principal din romanul Greaţa de Jean Paul Sartre, cu diferenţa că în cartea conaţionalului său nu este vorba de meditaţie, ci de spleen. De asemenea, din punctul de vedere al temei abordate, Interogaţia se aseamănă cu romanul lui J.M. Coetzee, Viaţa şi vremurile lui Michael K. Asemeni lui Adam, Michael este tot un vagabond care încearcă să se îndepărteze de lume. Însă Michael este un om simplu, pe când Adam este educat, iar vagabondajul său are o mai mică legătură cu situaţia în care s-a aflat la un moment dat, fiind inexorabil legat de propriile sale gânduri. Adam pune la îndoială realitatea din jurul său, deconstruieşte limbajul, reducând cuvinte în simple lexeme care transportă o informaţie falsificată sau falsificabilă. Preocupările sale mărunte, destăinuirea din final (când vorbeşte de religia fostului său coleg de clasă), gândurile care-i trec prin minte, toate sunt motive pentru care această carte merită citită. Nu este însă un roman de aventuri, ci mai degrabă unul filosofic, lucrurile părând să ascundă-n ele un fel de-a gândi şi de-a vedea viaţa.

Da, sunt dornic să citesc şi alte romane semnate de Le Clézio.

 

Citate:

Simultaneitatea este anihilarea totală a timpului, nu a mişcării; o anihilare care nu trebuie gândită neapărat ca o experienţă mistică, ci mai degrabă ca un exerciţiu constant al voinţei absolutului…

 

Copiii încearcă să găsească o modalitatea de-a pătrunde în interiorul lucrurilor pentru că le este frică de propria lor personalitate. Este ca şi cum părinţii i-au determinat pe ei să-şi dorească să-şi reducă dimensiunile. Părinţii i-au determinat să fie lucruri – îi tratează ca pe obiecte care le aparţin – ca pe obiecte care pot aparţine cuiva.

 

Nu am nevoie să fi fost creat. Asemenea acestei discuţii. Nu mă interesează ce este pentru ce pare a fi. Ci doar pentru că umple un gol. Un gol teribil şi de neîndurat.

 

Nu vezi că omul care a scris ‘Pământul este albastru ca o portocală’ este un nebun sau un idiot? Bineînţeles că nu, îşi spui că respectivul este un geniu, a dislocat realitatea în doar câteva cuvinte.

 

 

 

Elfriede Jelinek – Dorinţă

   Despre autor:

Elfriede Jelinek s-a născut în anul 1946 în Austria. În pofida faptului că a obţinut numeroase alte premii internaţionale destul de prestigioase (printre care şi premiul Kafka), înainte de a i se acorda Nobelul pentru literatură (în 2004) a fost puţin cunoscută în afara graniţelor ţării sale. La începutul carierei scriitoriceşti obişnuia să scrie, în conformitate cu moda vremii, fără majuscule, după care s-a răzgândit. În operele sale abordează o varietate de teme, dintre cele care revin în mod recurent amintesc: sexualitatea, locul femeii în societate şi complezenţele sociale. Este o feministă convinsă, iar între anii 1976 şi 1991 a făcut parte din Partidul Comunist Austriac. Suferă de agarofobie şi mizantropie. Cele mai cunoscute romane ale sale sunt: Profesorul de pian (The Piano Teacher), Lăcomie (Greed) şi Dorinţă (Lust).

.

Rezumat:

Herrman, directorul unei mori, şi Gerti, soţia sa, fac sex ba pe canapea, ba prin bucătărie, ba prin baie, uneori şi prin sufragerie, câteodată mai apare în timpul orgiasticelor plăceri şi copilul lor să tragă cu ochiul, iar când cei doi termină se odihnesc puţin, după care se apucă iară cu o râvnă de care, mărturisesc deschis, nu-i credeam în stare.

 

Impresii:

O carte care a stârnit la vremea ei multe controverse şi pe care mulţi critici au considerat-o ca fiind pornografie. Pornografie poate sau nu să fie (înclin să cred că nu şi asta datorită, nu din pricina!, divagaţiilor care ajung să alcătuiască, printre partidele de sex nebun, o poveste-n sine. Şi nu este pentru că nu vizează să-i fie pe plac cititorului, ci mai degrabă să-l oripileze prin scenele uneori violente, câteodată terne, însă întotdeauna anoste), dar pierdere de timp cu siguranţă este. Există câteva generalizări interesante, câteva idei aruncate pe acolo (iar la capitolul idei mărturisesc că am înţeles ce doreşte Jelinek să arate, şi anume diferenţa dintre sexe, dintre felul în care bărbaţii şi femeile privesc şi înţeleg viaţa, însă aceste deosebiri sunt văzute doar prin prisma unui singur aspect: sexul), însă cartea îmi pare, din cauza stilului, lipsită de vitalitate. Imaginaţi-vi-l pe Saramango folosind stilul pe care-l uzitează în Peştera pentru a descrie experienţe sexuale. Te apucă spleenul, nu alta. Plus că experienţele ulterioare sunt aidoma celor de dinainte, Jelinek schimbând uneori limbajul (pe alocuri expresiile sunt de-a dreptul ridicole şi prozaice: bagă cârnatul în cuptorul ei, bagă maşina în garajul ei călduţ şi altele asemenea), dar nu şi ideea. Bate apa-n piuă ca să priceapă iapa. Plus că directorul ăla este atât de dotat (maşina lui e de fapt autobuz în toată regula, ne mărturiseşte scriitoarea) încât mă simt complexat. O carte care nu m-a impresionat câtuşi de puţin şi pe care nu i-aş recomanda-o nimănui. Nu mi se pare nici foarte slabă, nu mi se pare nici excesiv de pornografică, doar neinteresantă. Putea spune ce avea în minte într-un mod mult mai frumos, mai reducând din secvenţele pline de patos animalic, şi investindu-şi timpul în crearea unei poveşti. Dacă vreţi pornografie, vă recomand un autor român care scrie mult mai bine: Robert Nuţu.

 

Citate:

Suntem inutili! Dacă ar fi să avem un rost, atunci să trăim în amintirea unui animal iubit pe care l-am hrănit ori a unei persoane iubite pe care, de asemenea, am hrănit-o.

Mo Yan – Republica Vinului

   Despre autor:

Mo Yan (Guan Moye pe numele său adevărat) s-a născut pe 17 februarie 1955 şi este cel mai apreciat scriitor chinez contemporan.  De asemenea, este şi cel mai recent laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Nu este, însă, foarte popular în rândul scriitorilor din afara ţării sale de origine din pricina afinităţilor pe care le are faţă de guvernul chinez şi a lipsei de reacţie faţă de felul în care sunt trataţi de către autorităţi unii dintre intelectualii chinezi. Printre criticii săi se numără Salman Rushdie şi  Herta Müller. Mo Yan îmbină în romanele sale satira şi realismul magic descriind ori rescriind poveşti tradiţionale.

.

Rezumat:

 

Ding Gou’er soseşte la bordul unui camion (a cărui şoferiţă încearcă să-l sărute) într-un oraş minier pentru a investiga presupuse cazuri de canibalism. După ce se dă în spectacol împuşcându-l pe paznic cu un pistol de jucărie, Ding ajunge să-i cunoască pe secretarul de partid şi directorul minei, doi dintre suspecţii principali. După oarece tergiversări, aceştia îl duc în faţa lui Diamond Jin, superiorul lor. Aici firul narativ se desparte, autorul intercalând în acţiunea principală un şir de scrisori între el şi Li Yidou, un veleitar care-i cere sfatul, rugându-l să-i trimită povestirile revistei Literatura Cetăţeanului spre a-i fi publicate. Revenind la firul iniţial, Ding se reîntâlneşte cu şoferiţa şi după o incursiune printr-un sătuc, cei doi ajung într-o cameră de hotel, unde ea se aruncă în braţele lui. Taman la timp, căci în secunda următoare intră vijelios în cameră nimeni altul decât soţul ei, Diamond Jin, care-l acuză pe Ding că ar fi încercat s-o violeze. Un nou şir de scrisori în care este redată integral povestirea pe care Li Yidou i-o trimite lui Mo Yan (în total vreo zece astfel de povestiri sunt redate: Furnici verzi suprapuse, Autostrada măgarului, Alcool, Copilul-carne, Copilul prodigios, Eroul Yichi, Lecţia de gătit, Cuiburile de rândunică etc.).  În aceste povestiri care se-nvârt în jurul unor reţete de gătit şi-a unor băuturi fine, Li Yudou vorbeşte în principal despre copii şi canibalism, o anume reţetă culinară la care soacra sa pare a fi expertă implicând gătitul copiilor. Citind ne dăm seama că povestirea iniţială este tot o creaţie a personajului Li Yidou.

 

 

Impresii:

Unele dintre povestirile lui Li Yidou sunt destul de reuşite, demonstrând că lui Mo Yan nu-i lipseşte talentul, însă-n ansamblul său romanul este o varză pe jumătate călită. Ideea pe care se bazează (obsesia mâncărurilor) este una prozaică, iar felul în care este spusă aşijderea. Relaţia dintre Ding Gou’er şi şoferiţă este bine surprinsă, chiar spumoasă la un moment dat, la fel aş putea spune şi despre Cuiburile de rândunică, deşi vocea auctorială este cu totul diferită aici, însă-n momentul în care Mo Yan adoptă un stil jucăuş, dedându-se la glume puerile, cade-n penibil. Se străduieşte prea mult în decursul a câtorva paragrafe pentru ca mai apoi s-o lase mai moale preţ de mai multe zeci de pagini, determinându-te să te-ntrebi care-i rostul întregului roman. Nici realismul său magic nu prea m-a impresionat, părând să fie o copie nereuşită a celui utilizat de Salman Rushie, care la rândul său este o copie a celui folosit de Gabriel Garcia Marquez. Carevasăzică este copia unei copii. Măcar de-ar fi fost izbutită. Autorul încearcă marea cu sarea, originalitatea pe care-o doreşte constând în întrepătrunderea dintre satiră şi realism magic, însă rezultatul consider că este dezastruos şi deloc onorant pentru un laureat al premiului Nobel. Şi când mă gândesc că Rushie nu l-a luat, iar alţi scriitori care l-ar fi meritat – şi aici dau un singur exemplu: Chinua Achebe – au murit între timp…

Yasunari Kawabata – Ţara Zăpezii

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Ţara zăpezii (Yukiguni) este denumirea unei regiuni din Japonia în care în timpul iernii stratul de zăpadă poate să depăşească trei, patru metri. În acest ţinut destul de izolat de restul Japoniei, şi mai exact într-o localitate balneoclimaterică unde vizitatorii vin de la mari distanţe pentru a se bucura de binefacerile izvoarelor calde din regiune, Shimamura (un expert autoproclamat în balet, de viţă nobilă şi căsătorit) o întâlneşte pe Komako. Deşi la început, din pricina vârstei sale şi a lipsei de experienţă, pretinde că nu ar fi gheişă, Komako se vede nevoită mai târziu să admită că a învăţat singură tehnicile din obligaţie morală faţă de Yukio. Se zvoneşte chiar că ar fi logodnica lui, deşi nu este adevărat. După câteva zile petrecute împreună, Shimamura se întoarce la familia sa, promiţându-i gheişei că o să se întoarcă în primăvară cu ocazia unei festivităţi locale, însă nu se ţine de promisiune. Se văd în toamna anului următor, iar Komako îi reproşează că nu s-a ţinut de promisiune, ea însăşi venind în februarie de la oarecare depărtare pentru a se întâlni. Komako, care s-a angajat pentru patru ani la stabilimentul unui localnic, îşi vede de clienţii ei, participând la petrecerile la care este invitată, furişându-se uneori până la casa în care locuia Shimamura pentru a sta cu el şi a-i vorbi, în pofida faptul că era beată. Cartea se încheie cu Shimamura şi Komako grăbindu-se către incendiul care-a izbucnit în sat.

Impresii

Ţară zăpezii este una dintre cele trei cărţi menţionate de juriul care i-a acordat lui Kawabata premiul Nobel pentru literatură, celelalte două fiind O mie de cocori şi Vechea Capitală. Momentul culminant lipseşte şi de această dată, iar acţiune nu pare să ducă undeva. În pofida dialogurilor care ocupă mai multe pagini, romanul întreg pare o descriere.  Şi asta din pricina lipsei tensiunii, a încordării, a conflictului. Propoziţiile sunt scurte, frânte, haikuri în care autorul condensează nu doar o filozofie de viaţă, ci parcă însăşi viaţa. Nu există surplus, nu există amănunte de prisos ori scene care ar fi putut să lipsească. Paragrafele sunt bine legate, personajele puternic individualizate. Între ele nu există neînţelegeri, doar o acceptare placidă a destinului, singurele momente în care se smulg din uniformitatea conştiinciozităţii lor fiind cele în care discută despre lucruri insignifiante. În ele, în aceste lucruri lipsite de importanţă, găsesc nostalgia trecerii timpului şi-a devenirii. La fel ca şi-n celelalte opere ale lui Kawabata, realitatea nu pare falsificată, ci stilizată. Detaliile au adeseori o însemnătate mai mare decât acţiunea în sine, fapt bine evidenţiat prin stilul minimalist folosit de autor. Finalul este de excepţie. Kawabata nu ne spune cum se sfârşeşte relaţia dintre cei doi, ci îşi îndreaptă atenţia asupra Căii Lactee, care revine obsesiv în ultimele pagini, deşi până-n acel moment nu-mi aduc aminte să mai fi apărut prin carte. Stelele, asemenea văpăilor cu care ajung să se confundă, sunt simboluri ale frumuseţii şi-n acelaşi timp ale depărtării. Însă cel mai mult mi-a plăcut modul în care autorul redă viaţa şi tradiţiile japoneze, fără a se pripi să tragă concluzii, fără a-şi judeca în vreun fel personajelor. Chiar dacă Komako este gheişă, iar Shimamura are acasă o familie, relaţia lor este pură şi se bazează nu atât pe-o înţelegere reciprocă, dar pe-o înţelegere a vieţii în general.

Dansatoarea din Izu

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Impresii:

Volumul Dansatoarea din Izu, ce i-a adus lui Kawabata notorietatea, cuprinde mai multe povestiri dintre care cea mai importantă şi după părerea mea bine scrisă este cea omonimă. Mai multe dintre ele au un caracter uşor moralizator (Ura!, Prinţesa palatului dragonului, Drumul de miere, Castitate sub acoperiş), în care coordonatele temporale în care este amplasată acţiunea sunt vagi, iar personajele arhetipale. Însă mai există şi o altă categorie de povestiri, cele autobiografice. Acestea se rotesc în jurul pierderii părinţilor, dar mai ales a bunicului. În Jurnalul celui de-al 16-lea an, Kawabata redă zilele imediat premergătoare morţii acestuia, zile în care autorul trebuia să-şi ajute bunicul să urineze. Kawabata revine de mai multe ori şi la vârste diferite (ultima dată făcând pe la 50 de ani) asupra acestui jurnal, de fiecare dată rectificând anumite erori intenţionat comise. În Ulei, autorul leagă repulsia faţă de ulei de moartea mamei sale de care nu-şi mai aminteşte absolut nimic, iar în Maestrul Funeraliilor descrie cum a ajuns, mergând la nenumărate înmormântări, să poarte această poreclă.

Dansatoarea din Izu este o reprezentare succintă a primei iubiri: un student aflat în călătorie prin peninsula Izu întâlneşte o trupă de dansatori ambulanţi şi, la invitaţia lor, înnoptează la acelaşi han. De când i-a văzut, studentul doreşte să se afle în preajma dansatoarei din Izu, a cărei frumuseţe l-a fermecat.  Stilul descărnat m-a dus cu gândul la De veghe în lanul de secară, însă în cazul de faţă este nu doar sincer, dar şi profund. Tristeţea reiese atât din imposibilitatea de-a petrece prea mult timp alături de ea (bătrâna din grup nu doreşte să-i lase să meargă singuri la film), cât şi din fapt că studentul trebuie să se întoarcă în curând în Tokyo pentru a-şi continua cursurile. Descrierile, atât ale naturii cât şi ale personajelor, sunt pe cât de sumare pe atât de reuşite, iar felul candid în care personajul-narator vede lucrurile îl situează pe acelaşi plan cu Werther din romanul lui Goethe. Climaxul este înlocuit cu inexorabilul deznodământ, iar faptul că Kawabata nu dezvoltă şi mai mult relaţia dintre cei doi îl îndepărtează de la un dramatism şi patetism care ar fi putut părea inutile. Cu toate acestea, mi-aş fi dorit ca povestea dintre cei doi să continue.

Yasunari Kawabata – Maestrul de go

MasterOfGo.jpg     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Prin cartea de faţă, autorul ne introduce într-o lume complet străină, în care valorile morale sunt deosebite de cele pe care le acceptăm fără a le supune analizei. Romanul relatează ultima partidă de go a maestrului Honinbo Shusai precum şi moartea acestuia, evenimente la care Yasuri Kawabata participă în mod direct, acesta lucrând la vremea respectivă ca jurnalist şi încercând să-i ţină pe cititori la curent cu evoluţia meciului care se întinde pe nu mai puţin de şase luni. Începutul este de fapt sfârşitul cronologic, Yasuri fiind preocupat cu fotografierea cadavrului maestrului. Autorul se afundă apoi în amintiri şi redă întreaga partidă. Era meciul de retragere al maestrului, iar Otaké este mult mai tânărul său adversar. Pe măsură ce lucrurile evoluează, starea lui Honinbo se înrăutăţeşte treptat, iar evoluţia sa (începând cu piesa 121, dacă-mi aduc bine aminte) este din ce în ce mai slabă. Cu toate acestea continuă să joace până la final, fiind chiar de acord cu doleanţa adversarului său de-a amâna pentru o zi una dintre întâlniri. Shusai pierde, însă, iar câteva zile mai târziu moare.

Impresii

Kawabata consideră aceasta carte ca fiind cea mai bună pe care-a scris-o şi, observând stilul minimalist, dar profund, nu este de mirare că mai mulţi critici literari au încercat să găsească în acest roman anumite analogii cu al doilea război mondial. Începutul este unul puternic, fără să deschidă totuşi prea multe uşi, pentru că dezvăluind finalul şi adoptând un stil succint şi totodată tragic orizontul de aşteptare al cititorului este unul limitat. Însă tocmai pe acest tragism cred că a şi mizat Kawabata, fiecare frază de-a sa părând să aibă un dublu înţeles. Gesturile celor doi competitori sunt descrise uneori cu minuţiozitate, autorul oprindu-se deseori asupra condiţiei lor fizice, însă niciodată nu le descrie sentimentele. Şi cu toate acestea, prin gesturile lor, prin modul în care surprinde natura, prin replicile dramatice, sentimentele le sunt foarte bine redate. Avem parte de un conflict între generaţii, maestrul (simbolul al tradiţionalismului nipon şi al valorilor intrinseci, ancestrale) având aproape dublul vârstei adversarului său (simbol al accidentalismului, al influenţelor venite din afară şi al goanei după succes şi eficienţă). Felul său de-a juca este unul calculat, acesta fiind absorbit de joc, pe când Otaké profită de noile reguli ale competiţiei, obţinând prin intermediul acestora un avantaj pe care Honinbo îl consideră nedrept. Însă nu există neînţelegeri evidente între ei, totul pare a se desfăşura pe un plan secund, autorul transpunând lupta din afara într-una interioară. Una pe care maestrul nu are cum să o câştige, lucru pe care pare să-l ştie încă de la început. O carte care-ţi lasă un gust amar, asemănându-se pe alocuri cu Străinul lui Camus şi, prin pofida subiectului abordat şi a vocii auctoriale, cu O moarte liniştită de Simone de Beauvoir. În opinia mea, marele merit al lui Kawabata constă în imortalizarea aproape picturală a unei întâmplări reale, ce relevă mai multe decât lasă să se înţeleagă.

Bjørnstjerne Bjørnson – Un copil fericit

     Despre autor:

Bjørnstjerne Bjørnson (1832 – 1910) este unul dintre cei mai mare scriitori norvegieni şi, alături de Henrik Ibsen, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din această ţară. Spre deosebire, însă, de compatriotul său, Bjørnson a reuşit să primească Premiul Nobel, deşi Ibsen l-ar fi meritat cel puţin la fel de mult. Născut într-un sătuc retras din inima Norvegiei, stilul lui Bjørnson este unul auster, fără înflorituri, redând cu precădere în operele sale viaţa pastorală de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Descrie idile, poveşti de viaţă, întâmplări câmpeneşti, mai toate având în centrul lor ca personaje ţărani simpli, dar cu aspiraţii care-i smulg din lumea în mijlocul căreia se află. A făcut parte din comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Pace (singurul Premiul Nobel oferit de Norvegia).

 

Rezumat:

Romanul este povestea lui Oyvind, de la naşterea sa şi până la ieşirea din adolescenţă, accentul căzând, aşa cum şi era normal, pe cea din urmă. La vârsta de patru ani o întâlneşte pe Marist, care-l păcăleşte şi de care ajunge mai apoi să se îndrăgostească. Urmând o amplă digresiune, cel de-al treilea capitol îi are în are ca personaje pe tatăl şi unchiul Maristei, Bjørnson întorcându-se mult în trecut pentru a ne explica felul în care fata a ajuns să fie crescută de unchiul său. De asemenea, rolul acestei digresiune este şi de-a ne dezvălui caracterul şi motivaţiile acestuia. După ce Oyvind o vede pe Marist dansând cu un student la agronomie de curând întors în sat devine gelos şi se retrage treptat din viaţa ei. Ajutat de învăţător şi încercând să o recâştige, Oyvind pleacă din sat şi se înscrie el însuşi la Universitatea de Studii Agronomice, unde îşi petrece următorii patru ani. Corespondează atât cu părinţii săi prin intermediul învăţătorului, cât şi cu Marist, scrisorile dintre ei alcătuind un întreg capitol. Oyvind este de acum sigur de dragostea ei, însă un singur obstacol le mai stă în cale: unchiul ei. Băiatul se hotărăşte să-l impresioneze prin inteligenţă şi hărnicie, iar după câţiva ani izbuteşte.

 

Impresii

Dacă n-ar fi fost primele două capitole, am fi putut vorbi de un bildungsroman, tema fiind asemănătoare, iar felul în care este tratată aşijderea. Stilul lui Bjørnson este sobru şi auster, ceea ce nu însemnă că nu poate reda cu precizie sentimentele omului. Copilăria este bine surprinsă, la fel şi viaţa câmpenească, simplă, motivele personajelor sunt nobile, sentimentele lor sincere. Există, însă, salturi mari între evenimente, între ani, salturi în care personajele par să evolueze foarte puţin. Psihologia lor nu este la fel de bine redată precum cea a personajelor scriitorilor ruseşti din aceeaşi perioadă, iar sentimentele acestora, oricât de sinceri şi candide ar fi, par totuşi de suprafaţă dacă avem în vedere răbdarea lor aparent inexplicabilă. Însă cine-a locuit printre norvegieni ştie că nu este vorbe nici de superficialitate şi nici frivolitate, ci de un fel de-a fi.  Mi s-a părut că trece, totuşi, prea în grabă peste anumite lucruri, mulţumindu-se să explice şi nu să pătrundă-n sufletul personajelor.

Gunter Grass – Toba de tinichea

    Despre autor

Gunter Grass s-a născut la 16 decembrie 1927 şi este considerat ca fiind cel mai important scriitor german al zilelor noastre. În 1999 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. În ultima vreme s-a remarcat prin poeziile sale cu tentă politică vizând situaţia Israelului, motiv pentru care această ţară l-a declarat persoana non-grata.

 

 

Rezumat

Oskar Matzerath, un pitic aflat într-un ospiciu, îi cere gardianului său Bruno un pachet cu coli de hârtie pe care se apucă să-şi istorisească viaţa. Începe aşadar cu povestea întâlnirii dintre bunica sa, Anna Koljaiczek Bronski (o ţărancă purtând patru fuste şi care trăia cultivând şi vânzând cartofi), şi bunicul său, Joseph Koljaiczek (un pirom care, după căsătorie, părea să renunţe la vechiul şi neplăcutul său obicei). Apoi Oskar se concentrează asupra mamei sale, Agnes Koljaiczek, şi a celor doi taţi ai săi (bineînţeles că are doar unul, doar că nu ştie care e): Jan Bronski (vărul mamei sale cu care aceasta are o relaţie înainte de a-şi întâlni şi după ce-şi întâlneşte soţul) şi Alfred Matzerath (patronul unui mic aprozar). Când Oskar împlineşte trei ani şi îşi aude tatăl spunând că vrea ca el să-i calce pe urme, se decide să se opună acestui plan şi se aruncă (bineînţeles, cu capul în jos) în pivniţă, oprindu-şi astfel în mod intenţionat (ori cel puţin aşa susţine Oskar) creşterea. Agnes nu-l va ierta niciodată pe Alfred că a lăsat trapa deschisă şi-i va reproşa acest lucru de multe ori. Oskar nu pare afectat de lumea exterioară, el continuând să se joace cu toba sa pe care o primise cu puţin timp în urmă. De fiecare dată când o strică, el le cere părinţilor săi alta. Familia Matzerath se duce într-o zi la mare, iar Agnes, observând cum sunt prinşi ţiparii cu ajutorul unui cap de cal, refuză să mai mănânce pentru o vreme peşte, apoi începe să cumpere zilnic ţipari şi să-i devoreze cu dezgust, ajungând din această pricină să moară. Jan o urmează şi el la scurt timp, după ce Oskar, ducându-se la poşta la care lucru acesta pentru a-i cere să-i repare toba, reuşeşte să-l implice în lupta dintre nazişti şi patrioţii polonezi. După moartea soţiei sale, Alfred, care-i simpatiza pe nazişti, o angajează ca vânzătoare pe Maria Truczinski, care-l tratează pe Oskar ca pe copil (deşi la momentul acela Oskar avea vreo 16 ani, dar doar 90 de cm în înălţime). Cei doi ajung aibă o relaţie, cu doar câteva zile înainte ca Maria să se culce (şi ulterior mărite) cu Alfred. Din această relaţie (nu se ştie care) se naşte Kurt. Disperat că Maria nu-l mai iubeşte şi că Kurt continuă, spre deosebire de el, să crească, Oskar fuge cu circul în Franţa. Se întoarce după câteva luni acasă, izbutind să-l omoare, chiar dacă indirect, şi pe Alfred, dându-l de gol în faţa ruşilor. După care Oskar, fiul său şi Maria se îndreaptă spre Dusseldorf, acolo unde cel dintâi ajunge, pozând şi cântând, bogat. N-am să vă spun cum de-i în ospiciu, lăsându-vă pe voi să descoperiţi acest lucru.

 

Impresii

După ce-am citit-o, nu pot spune că aş fi tentat să plasez cartea primele favoritele mele, deşi Gunter Grass are momentele sale de ilaritate şi genialitate (discuţiile dintre Oskar şi Satana plăcându-mi în mod deosebit). Puţin cam redundant în partea de început, Oskar punând mult mai mult accent pe primii săi ani din viaţă decât pe ultimii, lucru atipic pentru un roman pseudoautobiografic cum este şi acesta. Se întâlnesc şi câteva elemente mai mult sau mai puţin fantastice (Satana fiind unul dintre ele), dar n-aş merge atât de departe încât să spun că este vorba de realism magic. Nesiguranţa, incertitudinea, hardul vieţii, toate apar ca teme principale, Gunter Grass prezentându-ne o fabulă întunecată a vieţii din timpul celui de-al doilea război mondial, precum a anilor imediat următori. Oskar este un antierou, un copil mai mult decât un adult, care încearcă, cumva, să se integreze într-o lume pe care o simte nu străină, ci denaturată. O carte interesantă, dar, sincer să fiu, mă  aşteptam la mai mult de la un laureat al Premiului Nobel.

10 scriitori care ar fi meritat premiul nobel

O listă întocmită de mine cu zece scriitori care ar fi meritat Premiul Nobel, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu l-au luat:

10 Emile Zola (1840-1902) FRA

      De ce l-ar fi meritat? Pentru monumentala sa ‘Les Rougon-Macquart‘, ce, în 20 de romane distincte, descrie societatea franceză din timpul celui de-Al Doilea Imperiu.

      De ce nu l-a primit? Pentru că a murit în 1902, la un an după acordarea primului premiu Nobel pentru Literatură (care i-a revenit unui alt francez, Sully Prudhomme).

 

 

 

 

9 Mikhail Bulgakov (1891-1940) RUS

      De ce l-ar fi meritat? Pentru piesele sale de teatru, precum şi pentru romanele sale (mai multe sau mai puţin teatrale), prin care se numără şi Maestrul şi Margareta, unul dintre cele mai apreciate scrieri ale secolului trecut.

      De ce nu l-a primit? Puţine din scrierile sale au văzut, în timpul vieţii lui, lumina tiparului, acestea fiind interzise de regimul comunist. Maestrul şi Margareta, de exemplu, a apărut la 26 de ani după moartea sa.

 

 

 

 

8 Antoine de Saint- Exupery (1900-1944) FRA

      De ce l-ar fi meritat? Pentru calitatea scriiturii (Citadela, de exemplu, un roman parabolă exemplar) şi sentimentele transmise (Micul Prinţ, de exemplu).

       De ce nu l-a luat? A murit relativ tânăr, la doar 44 de ani.

 

 

 

 

 

7 Andre Malraux (1901-1976) FRA

     De ce l-ar fi meritat? Dacă nu pentru romanele sale, atunci pentru Antimemorii. O autobiografie lucidă ce cuprinde mici povestiri care acoperă mare parte a istoriei omenirii.

      De ce nu l-a primit? Probabil din pricina implicării sale politice.

 

 

 

 

 

6 Nichita Stănescu (1933-1983) ROM

     De ce l-ar fi meritat? Pentru poeziile sale postmoderniste, de-o imagistică sublimă.

     De ce nu l-a primit? A fost nominalizat o singură dată (în genere trebuie să fie nominalizat de două ori pentru a fi eligibil, deşi există şi câteva excepţii), a murit la 50 de ani şi nu era foarte cunoscut în afară.

 

 

 

 

 

5 Aldous Huxley (1894-1963) UK

     De ce l-ar fi meritat? Pentru romanele şi eseurile sale literare (şi nu numai), Huxly fiind unul dintre cei mai mare eseişti ai secolului trecut.

      De ce nu l-a primit? Probabil din princina atracţiei sale către ştiinţele oculte.

 

 

 

 

 

 

 

4 Marcel Proust (1871-1922) FRA

      De ce l-ar fi meritat? Pentru magistralul său roman În căutarea timpului pierdut.

      De ce nu l-a primit? A murit la 51 de ani, iar 3 părţi din cele 7 ale romanului În căutarea timpului pierdut au apărut după moartea sa.

 

 

 

 

 

 

3 James Joyce (1882-1941) IRL

     De ce l-ar fi meritat? Pentru scierile sale avangardiste, dintre care Ulysse rămâne se remarcă drept unul dintre cele mai bune romane scrise-n secolul trecut.

      De ce nu l-a primit? Probabil din pricina scriiturii sale avangardiste şi inovative.

 

 

 

 

 

 

2 Lev Tolstoi (1828-1910) RUS

     De ce l-ar fi meritat? Tolstoi este unul dintre cele mai importante personalităţi ale literaturii ruseşti şi universale, dintre romanele sale remarcându-se Război şi Pace, Anna Karenina şi Învierea.

     De nu l-a primit? Dracu’ ştie. A fost nominalizat ani la rând, fără să-l primească. Probabil scrierile sale nu se înscriau în ‘idealismul’ din spatele acordării primelor premii Nobel pentru Literatură. Erau prea… realiste.

 

 

 

1 Franz Kafka (1883-1924) AUS

     De ce l-ar fi meritat? Pentru scrierile sale absurde, astăzi atât de apreciate şi atât de influente.

     De ce nu l-a primit? Nu prea avea cum. A murit relativ tânăr şi nu a publicat mai nimic în timpul vieţii, toate cele trei romane ale sale apărând postum.

 

 

 

 

 

 

Alţi scriitori care ar fi meritat premiul Nobel pentru Literatură: Mark Twain, Jack London, Luis Borges, Vladimir Nabokov, Henrik Ibsen, Carlos Fuentes, Ernesto Sabato.

%d blogeri au apreciat asta: