Posts tagged ‘premiul nobel’

Doris Lessing – Întoarcerea acasă

   Despre autor:

    Doris Lessing  este o scriitoare engleză care s-a născut pe 22 octombrie 1919 în Persia (acum Iran), din părinţi englezi. În tinereţe a făcut parte din Partidul Comunist Englez, pentru ca mai apoi să se retragă din acesta. Nu înainte de a-i fi interzise călătoriile în Rhodesia, ţară pe care obişnuia să o viziteze pentru a le lua interviuri figurilor publice marcante. Cariera sa literară poate fi împărţită în trei perioade distincte, în prima dintre ele socialismul fiind tema principală a romanelor sale, în a doua a scris opere psihologice, iar în ultima a abordat teme sf. În anul 2007 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind cea mai în vârstă persoană care l-a prmit vreodată (88 de ani la momentul respectiv). A scris nenumărate romane, cărţi memorialistice, eseuri şi povestiri scurte. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale amintesc: Teoristul bun, Caietul de aur şi Cântă iarba.

Rezumat:

Întoarcerea acasă este o carte cu caracter memorialistic, care a văzut pentru prima oară lumina tiparului în anul 1957. În ea este relatată situaţia Rhodesiei (astăzi Zimbabwe) în timpul aperheidului. După cum v-aţi aştepta, situaţia nu era deloc roz, cel puţin nu pentru nativi, căci englezi trăiau boiereşte pe spinarea lor, luându-le cu japca pământul, menţinându-i într-o sărăcie lucie şi plângându-se apoi că negrii sunt atât de înapoiaţi încât nu pot avea aceleaşi drepturi pe care albii singuri şi le acordau. Discriminarea este la ordinea zilei, mai scapă din când în când şi câte un omor, iar segregarea în funcţie de culoarea pielii este legea. Cozile sunt împărţite în albe şi negre, funcţiile la fel, iar de salarii nu mai spus, un alb câştigând în genere, pentru o muncă mai uşoară decât cea prestată de un nativ, de 50-100 de ori mai mult decât acesta.

 

Impresii:

Ceea ce mi-a plăcut la cartea lui Doris Lessing este faptul că autoarea, în pofida afinităţilor comuniste, nu este deloc părtinitoare şi nu se sfieşte să-şi recunoască greşelile în momentul în care îşi dă seama că s-a înşelat. Nefiind familiarizaţi cu subiectul, viaţa descrisă de ea pare la mii de ani distanţă, când doar o jumătate de veac ne desparte de felul în care se comportau cei mai civilizaţi oameni ai planetei, aşa cum erau consideraţi englezii la vremea respectivă. . Şi vorbesc de englezi, deşi nici belgieni ori francezii nu erau mai breji. Felul în care îşi motivează faptele este kafkian, snobismul albilor fiind dus la extrem. Până şi societăţile de binefacere sunt doar simple paravane care lasă impresia că lucrurile merg pe făgaşul cel bun, când de fapt naţii întregi erau distruse şi secătuite de resurse. Iar cei care se dedau la astfel de practici chiar au impresia puternic înrădăcinată în sufletul lor că le fac nativilor un bine strângându-i în rezervaţii, cerându-le sume astronomice pentru educaţia (care educaţie pentru copiii albilor era absolut gratuită) copiilor lor şi nepermiţându-le să se deplaseze liber prin propria lor ţară ori să participe la întâlniri la care sunt prezente mai mult de patru persoane.

 

Citate:

Valorile mistice ale bronzatului devin la fel de iraţionale precum cele legate de mâncare şi sex. Ce poate fi mai bizar decât să vezi oameni a căror existenţă depinde de paloarea pielii lor, înnegrindu-se voit în plajele de albi de pe malul mării or pe marginea piscinelor? Dar într-o ţară în care fiecare om care munceşte în câmp deschis se bronzează şi unde este imposibil să faci o distincţie între arsurile unuia şi pielea neagră a unui nativ, trebuie să capeţi un al şaselea simţ pentru a-ţi da seama dacă un om este alb sau nu.

 

Am rămas surprinsă de ingenuitatea motivelor pentru care neagă cu vehemenţă amestecarea raselor. Aceste motive merg de la necompromiţătoarea şi vechea ‘Nu vreau să-mi căsătoresc fata cu un negru’, cu variaţiile şi îmbunătăţirile ei, cum ar fi: ‘Nu mă deranjează dacă fiica mea vrea să se facă de râs, dar eu n-am să-mi trimit copiii la şcoli de negri’ şi până la ‘Nu este corect să invităm anumiţi africani doar pentru că sunt negri, pentru că nu ar fi drept faţă de ceilalţi’ sau ‘Nu mă deranjează să am africani la masă, dar să-mi folosească veceul!’ ori ‘Ei nu vor să fie invitaţi pentru că i-ar ruşina’ sau ‘Dacă invit africani la masă nu ar fi corect faţă de servitorii mei, nu cred că lor le-ar plăcea’ sau ‘Este nenatural să inviţi africani la masă ştiind că nu îi poţi scoate după la un film’ etc.

 

Reclame

J.M.G. Le Clézio – Interogaţia

   Despre autor:

    Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Rezumat:

Interogaţia, romanul scris de Le Clézio la vârsta de 23 şi ani şi care i-a adus premiul Renaudot, îl are ca personaj principal pe Adam Pollo, un tânăr de 29 de ani, educat (licenţiat în geografie) şi retras, care are probleme cu memoria. Singura lui legătură cu lumea de afară o reprezintă Michele, o fată care provine dintr-o familie bună şi care pare să-i înţeleagă şi accepte singurătatea. Trecutul lor este unul destul de complicat. Aspectul neîngrijit şi lipsurile materiale îl fac să treacă drept cerşetor, deşi nu se ocupă cu aşa ceva, împrumutându-se în shcimb de la Michele şi şterpelind mâncare de prin magazine. Pătrunde cu forţa într-o casă ai cărei proprietari sunt plecaţi pe timpul verii, iar aici doarme, joacă biliard, omoară şobolani, le bea berea şi le măzgăleşte pereţii. Coboară arareori în oraş. Uneori merge pe plajă în patru labe, alteori urmăreşte vreme de câteva ceasuri un câine, încercând să vadă viaţa prin ochii acestuia, ori dă de mâncare animalele de la grădina zoologică. Primeşte o scrisoare de la mama sa, care îl roagă să se întoarcă acasă, de unde înţelegem că Adam a fugit. După ce-i răspunde, Adam le vorbeşte extatic unor orăşeni, moment pentru care şi este internat într-un sanatoriu. Lui Adam îi place aici. E curat, iar lumea îl lasă în pace. Mai puţin atunci când vin studenţii de la psihologie să-l interogheze. Adam răspunde întrebărilor, divulgându-şi gândurile care i-au determinat până în acel moment acţiunile. Prin modul elevat în care se exprimă şi ideile originale şi profunde pe care le are îi uimeşte pe studenţi, dar nu şi pe profesorul acestora, care este de părere că Adam suferă de amnezie, tulburări de personalitate şi obsesii sexuale.

 

Impresii:

Citind cartea lui Le Clézio cu greu îţi vine să crezi că ai în faţă un debut şi încă şi mai greu accepţi faptul că a fost scrisă la doar 23 de ani. Este drept, nu are un moment culminat sau o creştere graduală a acţiunii, iar de tensiune ori orizont de aşteptare din partea cititorului aproape că nici nu poate fi vorba, însă ideile mustesc în ea, viaţa dezvăluindu-ni-se dintr-o altă perspectivă. Prin prisma gesturilor mărunte pe care le face, precum şi a momentelor de meditaţie, pot să-l asemăn pe Adam cu Antoine Roquentin, personajul principal din romanul Greaţa de Jean Paul Sartre, cu diferenţa că în cartea conaţionalului său nu este vorba de meditaţie, ci de spleen. De asemenea, din punctul de vedere al temei abordate, Interogaţia se aseamănă cu romanul lui J.M. Coetzee, Viaţa şi vremurile lui Michael K. Asemeni lui Adam, Michael este tot un vagabond care încearcă să se îndepărteze de lume. Însă Michael este un om simplu, pe când Adam este educat, iar vagabondajul său are o mai mică legătură cu situaţia în care s-a aflat la un moment dat, fiind inexorabil legat de propriile sale gânduri. Adam pune la îndoială realitatea din jurul său, deconstruieşte limbajul, reducând cuvinte în simple lexeme care transportă o informaţie falsificată sau falsificabilă. Preocupările sale mărunte, destăinuirea din final (când vorbeşte de religia fostului său coleg de clasă), gândurile care-i trec prin minte, toate sunt motive pentru care această carte merită citită. Nu este însă un roman de aventuri, ci mai degrabă unul filosofic, lucrurile părând să ascundă-n ele un fel de-a gândi şi de-a vedea viaţa.

Da, sunt dornic să citesc şi alte romane semnate de Le Clézio.

 

Citate:

Simultaneitatea este anihilarea totală a timpului, nu a mişcării; o anihilare care nu trebuie gândită neapărat ca o experienţă mistică, ci mai degrabă ca un exerciţiu constant al voinţei absolutului…

 

Copiii încearcă să găsească o modalitatea de-a pătrunde în interiorul lucrurilor pentru că le este frică de propria lor personalitate. Este ca şi cum părinţii i-au determinat pe ei să-şi dorească să-şi reducă dimensiunile. Părinţii i-au determinat să fie lucruri – îi tratează ca pe obiecte care le aparţin – ca pe obiecte care pot aparţine cuiva.

 

Nu am nevoie să fi fost creat. Asemenea acestei discuţii. Nu mă interesează ce este pentru ce pare a fi. Ci doar pentru că umple un gol. Un gol teribil şi de neîndurat.

 

Nu vezi că omul care a scris ‘Pământul este albastru ca o portocală’ este un nebun sau un idiot? Bineînţeles că nu, îşi spui că respectivul este un geniu, a dislocat realitatea în doar câteva cuvinte.

 

 

 

Elfriede Jelinek – Dorinţă

   Despre autor:

Elfriede Jelinek s-a născut în anul 1946 în Austria. În pofida faptului că a obţinut numeroase alte premii internaţionale destul de prestigioase (printre care şi premiul Kafka), înainte de a i se acorda Nobelul pentru literatură (în 2004) a fost puţin cunoscută în afara graniţelor ţării sale. La începutul carierei scriitoriceşti obişnuia să scrie, în conformitate cu moda vremii, fără majuscule, după care s-a răzgândit. În operele sale abordează o varietate de teme, dintre cele care revin în mod recurent amintesc: sexualitatea, locul femeii în societate şi complezenţele sociale. Este o feministă convinsă, iar între anii 1976 şi 1991 a făcut parte din Partidul Comunist Austriac. Suferă de agarofobie şi mizantropie. Cele mai cunoscute romane ale sale sunt: Profesorul de pian (The Piano Teacher), Lăcomie (Greed) şi Dorinţă (Lust).

.

Rezumat:

Herrman, directorul unei mori, şi Gerti, soţia sa, fac sex ba pe canapea, ba prin bucătărie, ba prin baie, uneori şi prin sufragerie, câteodată mai apare în timpul orgiasticelor plăceri şi copilul lor să tragă cu ochiul, iar când cei doi termină se odihnesc puţin, după care se apucă iară cu o râvnă de care, mărturisesc deschis, nu-i credeam în stare.

 

Impresii:

O carte care a stârnit la vremea ei multe controverse şi pe care mulţi critici au considerat-o ca fiind pornografie. Pornografie poate sau nu să fie (înclin să cred că nu şi asta datorită, nu din pricina!, divagaţiilor care ajung să alcătuiască, printre partidele de sex nebun, o poveste-n sine. Şi nu este pentru că nu vizează să-i fie pe plac cititorului, ci mai degrabă să-l oripileze prin scenele uneori violente, câteodată terne, însă întotdeauna anoste), dar pierdere de timp cu siguranţă este. Există câteva generalizări interesante, câteva idei aruncate pe acolo (iar la capitolul idei mărturisesc că am înţeles ce doreşte Jelinek să arate, şi anume diferenţa dintre sexe, dintre felul în care bărbaţii şi femeile privesc şi înţeleg viaţa, însă aceste deosebiri sunt văzute doar prin prisma unui singur aspect: sexul), însă cartea îmi pare, din cauza stilului, lipsită de vitalitate. Imaginaţi-vi-l pe Saramango folosind stilul pe care-l uzitează în Peştera pentru a descrie experienţe sexuale. Te apucă spleenul, nu alta. Plus că experienţele ulterioare sunt aidoma celor de dinainte, Jelinek schimbând uneori limbajul (pe alocuri expresiile sunt de-a dreptul ridicole şi prozaice: bagă cârnatul în cuptorul ei, bagă maşina în garajul ei călduţ şi altele asemenea), dar nu şi ideea. Bate apa-n piuă ca să priceapă iapa. Plus că directorul ăla este atât de dotat (maşina lui e de fapt autobuz în toată regula, ne mărturiseşte scriitoarea) încât mă simt complexat. O carte care nu m-a impresionat câtuşi de puţin şi pe care nu i-aş recomanda-o nimănui. Nu mi se pare nici foarte slabă, nu mi se pare nici excesiv de pornografică, doar neinteresantă. Putea spune ce avea în minte într-un mod mult mai frumos, mai reducând din secvenţele pline de patos animalic, şi investindu-şi timpul în crearea unei poveşti. Dacă vreţi pornografie, vă recomand un autor român care scrie mult mai bine: Robert Nuţu.

 

Citate:

Suntem inutili! Dacă ar fi să avem un rost, atunci să trăim în amintirea unui animal iubit pe care l-am hrănit ori a unei persoane iubite pe care, de asemenea, am hrănit-o.

Mo Yan – Republica Vinului

   Despre autor:

Mo Yan (Guan Moye pe numele său adevărat) s-a născut pe 17 februarie 1955 şi este cel mai apreciat scriitor chinez contemporan.  De asemenea, este şi cel mai recent laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Nu este, însă, foarte popular în rândul scriitorilor din afara ţării sale de origine din pricina afinităţilor pe care le are faţă de guvernul chinez şi a lipsei de reacţie faţă de felul în care sunt trataţi de către autorităţi unii dintre intelectualii chinezi. Printre criticii săi se numără Salman Rushdie şi  Herta Müller. Mo Yan îmbină în romanele sale satira şi realismul magic descriind ori rescriind poveşti tradiţionale.

.

Rezumat:

 

Ding Gou’er soseşte la bordul unui camion (a cărui şoferiţă încearcă să-l sărute) într-un oraş minier pentru a investiga presupuse cazuri de canibalism. După ce se dă în spectacol împuşcându-l pe paznic cu un pistol de jucărie, Ding ajunge să-i cunoască pe secretarul de partid şi directorul minei, doi dintre suspecţii principali. După oarece tergiversări, aceştia îl duc în faţa lui Diamond Jin, superiorul lor. Aici firul narativ se desparte, autorul intercalând în acţiunea principală un şir de scrisori între el şi Li Yidou, un veleitar care-i cere sfatul, rugându-l să-i trimită povestirile revistei Literatura Cetăţeanului spre a-i fi publicate. Revenind la firul iniţial, Ding se reîntâlneşte cu şoferiţa şi după o incursiune printr-un sătuc, cei doi ajung într-o cameră de hotel, unde ea se aruncă în braţele lui. Taman la timp, căci în secunda următoare intră vijelios în cameră nimeni altul decât soţul ei, Diamond Jin, care-l acuză pe Ding că ar fi încercat s-o violeze. Un nou şir de scrisori în care este redată integral povestirea pe care Li Yidou i-o trimite lui Mo Yan (în total vreo zece astfel de povestiri sunt redate: Furnici verzi suprapuse, Autostrada măgarului, Alcool, Copilul-carne, Copilul prodigios, Eroul Yichi, Lecţia de gătit, Cuiburile de rândunică etc.).  În aceste povestiri care se-nvârt în jurul unor reţete de gătit şi-a unor băuturi fine, Li Yudou vorbeşte în principal despre copii şi canibalism, o anume reţetă culinară la care soacra sa pare a fi expertă implicând gătitul copiilor. Citind ne dăm seama că povestirea iniţială este tot o creaţie a personajului Li Yidou.

 

 

Impresii:

Unele dintre povestirile lui Li Yidou sunt destul de reuşite, demonstrând că lui Mo Yan nu-i lipseşte talentul, însă-n ansamblul său romanul este o varză pe jumătate călită. Ideea pe care se bazează (obsesia mâncărurilor) este una prozaică, iar felul în care este spusă aşijderea. Relaţia dintre Ding Gou’er şi şoferiţă este bine surprinsă, chiar spumoasă la un moment dat, la fel aş putea spune şi despre Cuiburile de rândunică, deşi vocea auctorială este cu totul diferită aici, însă-n momentul în care Mo Yan adoptă un stil jucăuş, dedându-se la glume puerile, cade-n penibil. Se străduieşte prea mult în decursul a câtorva paragrafe pentru ca mai apoi s-o lase mai moale preţ de mai multe zeci de pagini, determinându-te să te-ntrebi care-i rostul întregului roman. Nici realismul său magic nu prea m-a impresionat, părând să fie o copie nereuşită a celui utilizat de Salman Rushie, care la rândul său este o copie a celui folosit de Gabriel Garcia Marquez. Carevasăzică este copia unei copii. Măcar de-ar fi fost izbutită. Autorul încearcă marea cu sarea, originalitatea pe care-o doreşte constând în întrepătrunderea dintre satiră şi realism magic, însă rezultatul consider că este dezastruos şi deloc onorant pentru un laureat al premiului Nobel. Şi când mă gândesc că Rushie nu l-a luat, iar alţi scriitori care l-ar fi meritat – şi aici dau un singur exemplu: Chinua Achebe – au murit între timp…

Herta Müller – Îngerul foamei

   Despre autor:

Herta Müller este o scriitoare germană de origine română, care s-a născut pe 17 august 1953 în judeţul Arad. În 2009, anul apariţiei Îngerului Foamei, a fost recompensată pentru scrierile sale cu Premiul Nobel pentru Literatură. Acţiunea romanelor semnate de Herta Müller se petrece în România, autoarea descriind ori făcând referire la regimul comunist şi situaţia şvabilor din Banat, comunitate din care şi ea face parte. Deşi a publicat cărţi şi înainte de-a părăsi România, a avut de suferit de pe urma Securităţii (averea tatălui fiind confiscată de către regimul comunist, iar mama ei deportată cu forţa în Uniunea Sovietică).

Rezumat:

Leo Auberg este un român de origine şvabă care urmează să fie, la începutul anului 1945, deportat alături de alţi conaţioanali de-ai săi în Ucraina (atunci parte a Uniunii Sovietice) din simplul motiv că sunt de origine germană. Deşi Leo Auberg intuieşte zilele negre care or să-l aştepte în lagărul de deportare, atitudinea sa este oarecum degajată, aşteptând cu sporită curiozitate să părăsească ”oraşul în care fiecare piatră are ochi”. Consătenii îi dau tot feluri de lucruri mai mult sau mai puţin utile, pe care Leo le îndeasă în cutia unui gramofon, care-i serveşte pe post de geamantan (”Tot ce am iau cu mine”, aceasta fiind şi prima frază din care şi totodată titlul acesteia în varianta engleză). După ce străbat România îndesaţi într-un vagon din care, în momentele în trenul este oprit, coboară să se uşureze, ajung în gulag. Din acest moment acţiunea devine liniară, cu multe aduceri aminte şi nenumărate descrieri ale obiectelor de care se serveşte, a mâncării pe care şi-o imaginează, dar mai ales a stărilor (despre oameni stricţi, alcoolul din cărbune, îngerul foamei, plopi negri, lopata, cărbune, nisip ş.m.d.), printre care sunt inserate şi câteva povestiri (cazul pâinii furate, povestea celor 10 ruble). După cinci ani petrecuţi în lagăr, Leo şi celelalte persoane care au supravieţuit se întorc în România. Leo întâmpină dificultăţi când vine vorba de reintegrare şi la îndemnul bunicului său se angajează într-o fabrică, iar mai târziu se căsătoreşte.

 

Impresii:

După cum mărturiseşte autoarea, romanul de faţă se bazează pe mărturiile poetului Oskar Pastior, alături de care şi-ar fi dorit să scrie această carte. Oskar a murit, însă, înainte ca Herta Müller să purceadă la adaptarea însemnărilor şi transformarea lor în ceea ce avea să devină romanul de succes Îngerul Foamei. După cum se poate deduce din rezumat, romanul poate fi împărţit în trei părţi distincte: prima, a plecării lui Leo din Banat, a doua a celor cinci ani petrecuţi în gulag, iar cea de-a treia a întoarcerii acasă. Atât modul în care este construită acţiunea cât şi stilul sunt diferite în aceste trei părţi, prima asemănându-se cu ultima, iar cea de-a doua, care ocupă cea mai mare parte a cărţii, solitară, constituie centrul întregului roman. Sub spectrul inaniţiei, a nopţilor nedormite din pricina puricilor şi a păduchilor, precum şi frigului şi-a muncii forţate, în cea de-a doua parte de care am amintit mai devreme evenimentele nu se mai petrec liniar, nemaiexistând o delimitare clară a lor. Capitole sunt scurte şi tratează o multitudine de aspecte legate de viaţa în gulag, de la visele lucide legate de mult dorita mâncare, la descărcatul vagoanelor de cărbuni şi până la cimentul care le intră în plămâni. Este o deconstrucţie a acţiunii, la fel cum putem întâlni şi-n romanul lui Wieslaw Mysliwski, Piatră peste piatră, stilul autoarei şi felul în care personajul principal priveşte lucrurile asemănându-se puţin cu felul în care Oskar, din Toba de tinichea a lui Gunter Grass, un alt laureat al premiului Nobel, vede viaţa. Nu este vorba de compătimire, nici măcar de acceptare, ci de un anumit grad de fantastic cu forţa introdus în viaţa cotidiană pentru a putea trăi fără să te alienezi complet. Căci îngerul foamei asta este, o nălucire, o fantasmă care îi şopteşte în ureche, care-l îndeamnă să ascundă în sticle ciorba de varză, care îi salvează viaţa şi îl salvează pe el de la îndobitocire. De la o ireversibilă pierdere. Foamea este în sine un personaj, la fel şi conexiunea care se stabileşte între membrii comunităţii, foarte bine ilustrată de scena pedepsirii celui care a furat pâinea. Fără ură, fără să gândească, fără să stârnească vreun fel de antipatii între ei. Ceva instinctiv, precum foamea. Episoadele de cruzime (spre deosebire, de exemplu, de nuvelele lui Vorobiov ori a lui Barbusse, în cazul Hertei Müller acestea nu sunt niciodată redate-n amănunt ori nejustificate, nici măcar privite ca pe scene de cruzime ori barbarie) alternează cu dovezile de umanitate (amintesc aici doar momentul în care i-a fost dăruită batista albă). Personajele sunt slab individualizate, sugerând că respectiva poveste, cu excepţia sosirii şi plecării din lagăr, îi aparţine în egală măsură lui Leo Aubert şi compatrioţilor săi care au stat cinci ani închişi între aceleaşi garduri, mâncând aceeaşi ciorbă de varză şi dormind în aceleaşi barăci aglomerate.

Yasunari Kawabata – Ţara Zăpezii

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Ţara zăpezii (Yukiguni) este denumirea unei regiuni din Japonia în care în timpul iernii stratul de zăpadă poate să depăşească trei, patru metri. În acest ţinut destul de izolat de restul Japoniei, şi mai exact într-o localitate balneoclimaterică unde vizitatorii vin de la mari distanţe pentru a se bucura de binefacerile izvoarelor calde din regiune, Shimamura (un expert autoproclamat în balet, de viţă nobilă şi căsătorit) o întâlneşte pe Komako. Deşi la început, din pricina vârstei sale şi a lipsei de experienţă, pretinde că nu ar fi gheişă, Komako se vede nevoită mai târziu să admită că a învăţat singură tehnicile din obligaţie morală faţă de Yukio. Se zvoneşte chiar că ar fi logodnica lui, deşi nu este adevărat. După câteva zile petrecute împreună, Shimamura se întoarce la familia sa, promiţându-i gheişei că o să se întoarcă în primăvară cu ocazia unei festivităţi locale, însă nu se ţine de promisiune. Se văd în toamna anului următor, iar Komako îi reproşează că nu s-a ţinut de promisiune, ea însăşi venind în februarie de la oarecare depărtare pentru a se întâlni. Komako, care s-a angajat pentru patru ani la stabilimentul unui localnic, îşi vede de clienţii ei, participând la petrecerile la care este invitată, furişându-se uneori până la casa în care locuia Shimamura pentru a sta cu el şi a-i vorbi, în pofida faptul că era beată. Cartea se încheie cu Shimamura şi Komako grăbindu-se către incendiul care-a izbucnit în sat.

Impresii

Ţară zăpezii este una dintre cele trei cărţi menţionate de juriul care i-a acordat lui Kawabata premiul Nobel pentru literatură, celelalte două fiind O mie de cocori şi Vechea Capitală. Momentul culminant lipseşte şi de această dată, iar acţiune nu pare să ducă undeva. În pofida dialogurilor care ocupă mai multe pagini, romanul întreg pare o descriere.  Şi asta din pricina lipsei tensiunii, a încordării, a conflictului. Propoziţiile sunt scurte, frânte, haikuri în care autorul condensează nu doar o filozofie de viaţă, ci parcă însăşi viaţa. Nu există surplus, nu există amănunte de prisos ori scene care ar fi putut să lipsească. Paragrafele sunt bine legate, personajele puternic individualizate. Între ele nu există neînţelegeri, doar o acceptare placidă a destinului, singurele momente în care se smulg din uniformitatea conştiinciozităţii lor fiind cele în care discută despre lucruri insignifiante. În ele, în aceste lucruri lipsite de importanţă, găsesc nostalgia trecerii timpului şi-a devenirii. La fel ca şi-n celelalte opere ale lui Kawabata, realitatea nu pare falsificată, ci stilizată. Detaliile au adeseori o însemnătate mai mare decât acţiunea în sine, fapt bine evidenţiat prin stilul minimalist folosit de autor. Finalul este de excepţie. Kawabata nu ne spune cum se sfârşeşte relaţia dintre cei doi, ci îşi îndreaptă atenţia asupra Căii Lactee, care revine obsesiv în ultimele pagini, deşi până-n acel moment nu-mi aduc aminte să mai fi apărut prin carte. Stelele, asemenea văpăilor cu care ajung să se confundă, sunt simboluri ale frumuseţii şi-n acelaşi timp ale depărtării. Însă cel mai mult mi-a plăcut modul în care autorul redă viaţa şi tradiţiile japoneze, fără a se pripi să tragă concluzii, fără a-şi judeca în vreun fel personajelor. Chiar dacă Komako este gheişă, iar Shimamura are acasă o familie, relaţia lor este pură şi se bazează nu atât pe-o înţelegere reciprocă, dar pe-o înţelegere a vieţii în general.

Yasunari Kawabata – O mie de cocori

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Cartea de faţă este structurată în cinci părţi (O mie de cocori, Dumbrava în amurg, Reprezentarea Shino, Rujul mamei sale şi Stea dublă). Kurimoto Chikako este gazda ceremoniei ceaiului la care, alături de Mitani Kikuji, fiul răposatului său amant şi personajul central al cărţii, iau parte şi Inamura Yukiko (o fată frumoasă cu care Chikako doreşte să-l căsătorească), doamna Ota (cealaltă amantă a tatălui lui Kikuji) şi Fumiko (fiica doamnei Ota) . Deşi o admiră pe Yukiko (pe care, datorită fişiului pe care-l poartă şi-al cărui motiv sunt cei o mie de cocori la care face referire titlul, o numeşte Fata celor o mie de cocori), Kikuji este iritat atât de intenţia lui Chikako, cât şi de faptul că nu ştiuse nimic despre aceasta înainte să dea curs invitaţiei. Înaintă să părăsească oraşul, Kikuji are o relaţie cu doamna Ota. Presat de stăruinţele lui Chikako, se întoarce în Kamakura şi ia parte la o a doua ceremonie, în urma căreia se arată dacă nu dornic măcar dispus să-şi împartă destinul cu Yukiko. Chikako o înştiinţează pe doamna Ota de căsătoria celor doi, iar după o discuţie de altfel calmă cu Kikuji, doamna Ota se sinucide. În urma acestui gest, Kikuji, spre disperarea lui Chikako, nu mai doreşte să o ia pe Yukiko de soţie. După un timp oarecare, Chikako îi spune că atât Fumiko (de care Kikuji se apropiase suficient de mult încât să-şi dorească să o ia de nevastă) cât şi Yukiko s-a căsătorit. Întâmplător intrând în legătură cu cea dintâi, Kikuji află că Chikako l-a minţit. Kikuji pleacă să o întâlnească, însă nu o găseşte acasă şi îşi dă seama că şi Fumiko s-a sinucis.

Impresii

O mie de cocori este una dintre cărţile menţionate de juriul care i-a acordat lui Kawabata premiul Nobel pentru literatură. Asemenea celorlalte romane semnate de acesta, şi cel de faţă este succint, cu o acţiune liniară, fără niciun fel de climax, tensiunea reieşind în principal din relaţia dintre personaje. Stilul este minimalist, cu fraze scurte dar puternice precum sentinţe ce nu admit reconsiderări, Yasunari Kawabata împrumutând elemente din poezia japoneză, multe dintre descrierile sale fiind de fapt haikuri, iar un capitol întreg putând fi considerat haibun (Ex: Deşi norii nu sunt grei, nu-şi dă seama unde este steaua. Norii se deschid în apropierea orizontului. Roşul palid devine profund acolo unde atinge acoperişul caselor.). Din acelaşi motiv dialogurile par marcate de încrâncenare (mai ales cele dintre Kikuji şi Chikako) ori nostalgie (cele dintre Kikuji şi doamna Ota). Naratorul intervine rar, lăsându-şi personajele să evolueze prin intermediul replicilor şi mulţumindu-se să le despartă când ţi când doar pentru a le plasa într-un decor vibrant, schiţat dintr-o singură trăsătură de penel, fără ştersătură şi fără a reveni a doua oară. Vocea auctorială este de fiecare dată directă, însă niciodată moralizatoare, evitând să se pronunţe, evitând să tragă concluzii. Atent la detalii, Kawabata uzitează pe scară largă simbolistica, obiectele ajungând să reprezinte idei, amintiri, sentimente. Două dintre acestea sunt evidente: semnul din naştere al lui Chikako, care pare să-i marcheze viaţa şi despre care doamna Ota şi Kikuji discută pe larg, şi vasul Shino pe care, după moartea mamei sale, Fumiko i-l dăruieşte lui Kikuji, dar pe care în cele din urmă îl sparge, eliberându-l parcă pe Kikuji de influenţa doamnei Ota. Căci eliberarea, sau mai degrabă iluzia şi imposibilitatea realizării ei, pare a fi tema centrală a acestui roman. Chikako nu se poate elibera de impresia pe care semnul ei îl are asupra altora, Kikuji nu poate ieşi din umbra tatălui său, adeseori întrebându-se pe cine vede doamna Ota în el, iar doamna Ota de dragostea pe care i-a purtat-o cândva tatălui şi pe care acum, în numele lui, i-o poartă fiului. Există un mod tragic de-a spune că istoria se repetă, că suntem victimele propriilor noastre prejudecăţi şi că, într-un final, trebuie să ne alegem singuri destinul. Deşi tocmai din faţa destinului nu par personajele lui Kawabata a scăpa. Deşi Inamura Yukiko este doar un personaj secundar, la care se face adesea referire dar care nu apare în prea multe scene, titlul face totuşi referire la ea şi la modelul de pe fişiul ei. Să fie în acest model cusute personajele fără putinţa de-a ieşi din tiparul în care pare să-i fi turnat destinul? Să fie Yukiko un model spre care Kikuji aspiră, dar pe care-l refuză?

Dansatoarea din Izu

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Impresii:

Volumul Dansatoarea din Izu, ce i-a adus lui Kawabata notorietatea, cuprinde mai multe povestiri dintre care cea mai importantă şi după părerea mea bine scrisă este cea omonimă. Mai multe dintre ele au un caracter uşor moralizator (Ura!, Prinţesa palatului dragonului, Drumul de miere, Castitate sub acoperiş), în care coordonatele temporale în care este amplasată acţiunea sunt vagi, iar personajele arhetipale. Însă mai există şi o altă categorie de povestiri, cele autobiografice. Acestea se rotesc în jurul pierderii părinţilor, dar mai ales a bunicului. În Jurnalul celui de-al 16-lea an, Kawabata redă zilele imediat premergătoare morţii acestuia, zile în care autorul trebuia să-şi ajute bunicul să urineze. Kawabata revine de mai multe ori şi la vârste diferite (ultima dată făcând pe la 50 de ani) asupra acestui jurnal, de fiecare dată rectificând anumite erori intenţionat comise. În Ulei, autorul leagă repulsia faţă de ulei de moartea mamei sale de care nu-şi mai aminteşte absolut nimic, iar în Maestrul Funeraliilor descrie cum a ajuns, mergând la nenumărate înmormântări, să poarte această poreclă.

Dansatoarea din Izu este o reprezentare succintă a primei iubiri: un student aflat în călătorie prin peninsula Izu întâlneşte o trupă de dansatori ambulanţi şi, la invitaţia lor, înnoptează la acelaşi han. De când i-a văzut, studentul doreşte să se afle în preajma dansatoarei din Izu, a cărei frumuseţe l-a fermecat.  Stilul descărnat m-a dus cu gândul la De veghe în lanul de secară, însă în cazul de faţă este nu doar sincer, dar şi profund. Tristeţea reiese atât din imposibilitatea de-a petrece prea mult timp alături de ea (bătrâna din grup nu doreşte să-i lase să meargă singuri la film), cât şi din fapt că studentul trebuie să se întoarcă în curând în Tokyo pentru a-şi continua cursurile. Descrierile, atât ale naturii cât şi ale personajelor, sunt pe cât de sumare pe atât de reuşite, iar felul candid în care personajul-narator vede lucrurile îl situează pe acelaşi plan cu Werther din romanul lui Goethe. Climaxul este înlocuit cu inexorabilul deznodământ, iar faptul că Kawabata nu dezvoltă şi mai mult relaţia dintre cei doi îl îndepărtează de la un dramatism şi patetism care ar fi putut părea inutile. Cu toate acestea, mi-aş fi dorit ca povestea dintre cei doi să continue.

Bjørnstjerne Bjørnson – Un copil fericit

     Despre autor:

Bjørnstjerne Bjørnson (1832 – 1910) este unul dintre cei mai mare scriitori norvegieni şi, alături de Henrik Ibsen, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din această ţară. Spre deosebire, însă, de compatriotul său, Bjørnson a reuşit să primească Premiul Nobel, deşi Ibsen l-ar fi meritat cel puţin la fel de mult. Născut într-un sătuc retras din inima Norvegiei, stilul lui Bjørnson este unul auster, fără înflorituri, redând cu precădere în operele sale viaţa pastorală de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Descrie idile, poveşti de viaţă, întâmplări câmpeneşti, mai toate având în centrul lor ca personaje ţărani simpli, dar cu aspiraţii care-i smulg din lumea în mijlocul căreia se află. A făcut parte din comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Pace (singurul Premiul Nobel oferit de Norvegia).

 

Rezumat:

Romanul este povestea lui Oyvind, de la naşterea sa şi până la ieşirea din adolescenţă, accentul căzând, aşa cum şi era normal, pe cea din urmă. La vârsta de patru ani o întâlneşte pe Marist, care-l păcăleşte şi de care ajunge mai apoi să se îndrăgostească. Urmând o amplă digresiune, cel de-al treilea capitol îi are în are ca personaje pe tatăl şi unchiul Maristei, Bjørnson întorcându-se mult în trecut pentru a ne explica felul în care fata a ajuns să fie crescută de unchiul său. De asemenea, rolul acestei digresiune este şi de-a ne dezvălui caracterul şi motivaţiile acestuia. După ce Oyvind o vede pe Marist dansând cu un student la agronomie de curând întors în sat devine gelos şi se retrage treptat din viaţa ei. Ajutat de învăţător şi încercând să o recâştige, Oyvind pleacă din sat şi se înscrie el însuşi la Universitatea de Studii Agronomice, unde îşi petrece următorii patru ani. Corespondează atât cu părinţii săi prin intermediul învăţătorului, cât şi cu Marist, scrisorile dintre ei alcătuind un întreg capitol. Oyvind este de acum sigur de dragostea ei, însă un singur obstacol le mai stă în cale: unchiul ei. Băiatul se hotărăşte să-l impresioneze prin inteligenţă şi hărnicie, iar după câţiva ani izbuteşte.

 

Impresii

Dacă n-ar fi fost primele două capitole, am fi putut vorbi de un bildungsroman, tema fiind asemănătoare, iar felul în care este tratată aşijderea. Stilul lui Bjørnson este sobru şi auster, ceea ce nu însemnă că nu poate reda cu precizie sentimentele omului. Copilăria este bine surprinsă, la fel şi viaţa câmpenească, simplă, motivele personajelor sunt nobile, sentimentele lor sincere. Există, însă, salturi mari între evenimente, între ani, salturi în care personajele par să evolueze foarte puţin. Psihologia lor nu este la fel de bine redată precum cea a personajelor scriitorilor ruseşti din aceeaşi perioadă, iar sentimentele acestora, oricât de sinceri şi candide ar fi, par totuşi de suprafaţă dacă avem în vedere răbdarea lor aparent inexplicabilă. Însă cine-a locuit printre norvegieni ştie că nu este vorbe nici de superficialitate şi nici frivolitate, ci de un fel de-a fi.  Mi s-a părut că trece, totuşi, prea în grabă peste anumite lucruri, mulţumindu-se să explice şi nu să pătrundă-n sufletul personajelor.

J.M. Coetzee – Viaţa şi timpurile lui Michael K.

        Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

 

Rezumat

Simplu grădinar Cape Town şi nevoit să îndure umilinţa pe care buza sa de iepure o atrage, Michael K. este considerat de întreaga societate un idiot şi asta din pricina obiceiului său de-a nu vorbi prea mult şi-a refuza să dea explicaţii ori de-a prezenta evenimentele într-o ordine logică. În urma înrăutăţirii sănătăţii mamei sale, Michael K. renunţă la slujba sa şi se duce să o îngrijească. Însă dorinţa mamei sale este alta: de-a se întoarce în oraşul său natal, acolo unde a lucrat o bună perioadă de vreme ca femeie de serviciu pentru o familie înstărită. Michael K.  străduieşte să obţină permisul de călătorie (să nu uităm că vorbim de Africa de Sud în timpul aperheidului), însă strădaniile sale sunt în zadar. Aşa că încropeşte un cărucior în care-şi pune mama şi o porneşte spre Prince Albert. Pe drum, însă, mama sa, Anna K, moare. Michael se hotărăşte să-şi continue călătoria şi să împrăştie cenuşa mamei sale pe meleagurile natale. Fără acte, este obligat să muncească forţat preţ de câteva zile. Nici după ce ajunge pe moşia (acum în paragină) pe care-a lucrat cândva mama sale lucrurile nu par a sta mai bine pentru el, după ce se întâlneşte cu unul dintre fiii proprietarilor, care tocmai a dezertat din armată şi este în căutarea unui loc în care să se ascundă, Michael K. este iarăşi arestat pentru vagabondaj. Evadează, iar, după ce trăieşte câteva luni de zile ca un pustnic, hrănindu-se cu dovleci, lăcuste şi şopârle. Slab mort, ajunge să fie internat într-un spital, bănuit fiind că ar lucra pentru o bandă de tâlhari. Medicul care se îngrijeşte de el e fascinat de încăpăţânarea sa, de refuzul de-a mânca, precum şi de simplitatea care-l caracterizează.

 

Impresii:

Prin prisma locurilor descrise şi-a timpurilor surprinse, carte de faţă nu poate să fie altfel decât interesantă. Avem de-a face cu o ţară în plină prefacere, o birocraţie exasperantă şi o autoritatea care susţine că luptă pentru binele minorităţilor în vreme ce nu se arată câtuşi de puţin interesată de aceste minorităţi. Inegalitatea este la ea acasă, la fel şi cruzimea şi nepăsarea, toate foarte bine descrise de autor, fără a părea că s-ar situa de-o parte a alta a baricadei. Nu trage concluzii, nu arată cu degetul, permiţându-i astfel cititorului să-şi formeze o impresia cât mai clară despre situaţia existentă-n Africa de Sud. Şi spunând acestea, cartea pare a fi destinată locuitorilor acestei ţări, Coetzee oferindu-ne informaţiile fără nicio explicaţie ori introducere a lor într-un context mai larg. Peregrinările lui K. (personaj ce se aseamănă în anumite aspecte, şi nu doar prin prisma numelui, cu personajul din Verdictul lui Kafka – amândoi sunt în centrul unei lumi care pare total alienată şi lipsită de sens, cu reguli necunoscute) sunt peregrinările omul prin viaţă în căutarea păcii, a liniştii şi a unui loc care să-i aparţină. K. nu tânjeşte decât după o viaţă simplă, departe de forfota lumii. În afara lui, singurul personaj pozitiv şi complex pare a fi doctorul care-l îngrijeşte şi care vrea să-l elibereze din spital, în ciuda stării precare a lui Michael, care ajunge să cântărească la un moment dat 35 de kilograme. Doctorul ţine chiar şi un jurnal (a doua dintre cele trei părţi ale romanului fiind redată din perspectiva sa, Coetzee trecând de la persoana a III-a la a-ntâia) în care-şi pune tot felul de întrebări cu privire la trecutul, prezentul şi viitorul pacientului său, pentru ca la final să-l invidieze pentru simplitatea minţii şi legătura pe care acesta o are cu natura, un paradis care pentru doctor pare pentru totdeauna pierdut.  O carte bună, pe care-o citeşti dintr-o suflare. O carte care nu-ţi împinge sub nas sensuri, ci te îndeamnă să le cauţi.

 

Citate:

The way they talked, there should be a fence down the middle of the camp, men on one side, women on the other, dogs to patrol it at night. What they would really like—this is my opinion—is for the camp to be miles away in the middle of the Koup out of sight. Then we could come on tiptoe in the middle of the night like fairies and do their work, dig their gardens, wash their pots, and be gone in the morning leaving everything nice and clean.

Not a month after they opened the gates everyone was sick. Dysentery, then measles, then ‘flu, one on top of the other. From being shut up like animals in a cage. The district nurse came in, and you know what she did? Ask anyone who was here, they will tell you. She stood in the middle of the camp where everyone could see, and she cried. She looked at children with the bones sticking out of their bodies and she didn’t know what to do, she just stood and cried. A big strong woman. A district nurse. ‘Anyway,’ said Robert, ‘they got a big fright. After that they started dropping pellets in the water and digging latrines and spraying for flies and bringing buckets of soup. But do you think they do it because they love us? Not a hope. They prefer it that we live because we look too terrible when we get sick and die. If we just grew thin and turned into paper and then into ash and floated away, they wouldn’t give a stuff for us. They just don’t want to get upset. They want to go to sleep feeling good.’

Then as I sat at the nurse’s table in the evening, with nothing to do and the ward in darkness and the south-easter beginning to stir outside and the concussion case breathing away quietly, it came to me with great force that I was wasting my life, that I was wasting it by living from day to day in a state of waiting…

%d blogeri au apreciat asta: