Concursul de proză scurtă „PEREGRINĂRI”

CONCURSUL NAȚIONAL DE PROZĂ SCURTĂ „PEREGRINĂRI” ediţia a V-a, 2014   CONCURS DE PROZĂ SCURTĂ Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele: –         primirea lucrărilor: 1 octombrie – 15 noiembrie  2014 –         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: 17-30 noiembrie 2014 –         anunțarea câștigătorilor: 1 decembrie 2014   Regulamentul concursului: 1. La concurs pot participa persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani, indiferent dacă locuiesc în România sau în diaspora. 2. Se acceptă o singură proză scurtă, originală și inedită, exclusiv în limba română, de maximum 5 pagini, în document word, A4, caracter de 12, Times New Roman, la 1 rând, obligatoriu cu diacritice și fără imagini care să însoțească textul. 3. Documentul word va fi trimis pe adresa de e-mail menționată mai jos, urmând să primiți un mesaj de confirmare. În cazul în care nu-l primiți, mai trimiteți o dată.   Adresa pe care sunt așteptate lucrările: centruldepromovaredublin@gmail.com   Premiile care se vor acorda: Diplome tipărite Publicarea câștigătorilor în nr. 8 al revistei ”Itaca” (oct., nov., dec. 2014) Câte un exemplar din ediția tipărită (”Itaca” nr. 8) Cărți cu autograf din partea membrilor juriului: Dorina Șișu, romanul ”7 ani”, ed. Singur, Târgoviște, 2014 Călin Sămărghițan, pentru fiecare din locurile 1, 2 și 3 volumul de versuri „Fardad”. Viorel Ploeșteanu, romanul ”Fantasme”, ed. Mantaua lui Gogol, București, 2014 și volumul de nuvele ”Nae Boierul. Ploaia”, ed. Singur, Târgoviște, 2014 Concurs în parteneriat cu Editura Singur, care oferă câte un volum de proză fiecărui câștigător: ”Negustorul de aer”- S.F., autor Gabriel Cazan, ”Zarva-Larva”, autor Constantin T. Ciubotaru, ”O altfel de istorie a literaturii române contemporane”, vol. II.   Anunțul original Mai multe concursuri Mult succes!

 

Concurs de debut Herg Benet

CONCURSUL DE DEBUT AL EDITURII „HERG BENET” ediţia a IV-a, 2014     CONCURS DE PROZĂ Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele: –         primirea lucrărilor: 15 iulie – 15 septembrie  2014 –         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: urmează să se anunțe –         premierea şi gala laureaţilor: urmează să se anunțe   Regulamentul concursului: 1. La concurs pot participa persoanele care nu au debutat încă editorial (adică nu au publicat nicio carte cu ISBN), indiferent de vârstă. 2. Sunt acceptate în concurs manuscrisele de proză (întâietate vor avea romanele, însă puteți participa și cu povestiri scurte, poezie în proză, eseistică). Număr minin de semne (cu tot cu spații): 150.000, format .pdf, .doc sau .docx, font Times new roman, 12, spațiere 1 rând. 3. Alături de manuscris se va trimite și o descriere narativă a cărții (maxim 2.000 de semne cu tot cu spații) și, recomandat, dar nu obligatoriu, un CV literar, o scrisoare de intenție în care se motivează înscrierea și un link către pagina de facebook. 4. Înscrierile se vor trimite exclusiv pe adresa de e-mail menționată mai jos (nu sunt admise înscrierile anonime!), specificându-se în subiectul mesajului titlul manuscrisului.   Adresa la care sunt așteptate înscrierile: debut@hergbenet.ro     Premiile care se vor acorda: • Va fi declarat câștigător un singur manuscris de proză, care va fi publicat în cursul anului 2015 la editura Herg Benet. Motivația juriului nu va fi justificată pentru manuscrisele respinse.   Anunțul original Mai multe concursuri Mult succes!

 

Începutul unei proze și rolul lui*

 *articol publicat inițial în revista Nautilus

 

         Parcurgând textele publicate luna trecută în revistele SRSFF şi Gazeta SF şi observând dificultăţile pe care le întâmpină majoritatea scriitorilor începători în a atrage cititorul prin intermediul frazelor de început, m-am gândit să scriu un succint şi deloc exhaustiv articol pe această temă.

         Despre importanţa primei propoziţii, a primului paragraf ori a primei pagini nu cred că este nevoie să spun prea multe, fiind un lucru bine ştiut că majoritatea editorilor care decid să-şi arunce privirea peste materialele primite la redacţie îşi dau seama după câteva rânduri cu ce fel de proze au de-a face. Într-un articol recent publicat pe un prestigios site literar din Statele Unite se specula că în cazul a peste 95% din textele primite, agenţii literari abandonează lectura după prima pagină. A nu se înţelege totuşi că trebuie să te axezi doar pe expoziţie, lăsând de izbelişte restul naraţiunii, însă dacă ai o povestire reuşită, pentru ca posibilii cititori să ajungă să o parcurgă şi să-i descopere calităţile, este nevoie de un incipit pe măsură, mai ales dacă eşti începător, iar numele tău nu spune nimănui nimic. Nu este cea mai bună metodă, probabil nici cea mai eficientă, să tragi concluzii după parcurgerea unei părţi infime dintr-un text, însă cu siguranţă este cea mai rapidă. Şi având în vedere cât de mult se scrie în ziua de astăzi, este lesne de înţeles dispoziţia scăzută a editorilor de-a parcurge pagină după pagină din care nu află nimic altceva decât chinurile pe care le întâmpină personajul principal în tentativa sa prozaică de-a se culca, aşa cum se întâmplă în magistralul roman În căutarea timpului pierdut, al lui Marcel Proust, roman care a fost refuzat din această pricină de André Gide. După publicarea în regim propriu, André Gide i-a trimis o scrisoare lui Proust prin care-şi cerea scuze pentru gafa făcută. Iar acesta nu este un caz singular, există nenumărate alte romane care s-au impus ulterior pe piaţă, dar care au fost iniţial refuzate din aceeaşi cauză: atractivitatea scăzută a începutului. Dacă nu aveţi de gând să plătiţi pentru a fi publicat, atunci n-ar fi rău să acordaţi atenţie sporită felului în care vă începeţi proza. În paranteză fie spus, la Proust mai existau şi câteva greşeli de sintaxă.

         Pentru a antrena cititorul, orice început, fie că vorbim de roman (unde începutul s-ar traduce prin primele pagini) ori de o povestire scurtă (unde acesta este reprezentat de primele paragrafe), trebuie să îndeplinească trei condiţii esenţiale:

         1) să ne introducă în poveste şi să dea acţiunii un prim impuls

         2) să introducă protagonistul şi să ne spune ceva despre el (nu mă refer neapărat la descrieri)

         3) să aprindă imaginaţia cititorului

         La acestea trei se mai adaugă şi două funcţii cu rol secundar:

         1) stabilirea ritmului lecturii (un aspect adesea ignorat de specialişti din simplul motiv că, fie că-i acorzi vreo importanţă fie că nu, un ritm al lecturii tot o să existe. Însă după părerea mea este mai bine să fie luat în considerare. Gândiţi-vă doar la Curcubelul gravitaţiei, de Thomas Pynchon, unde aliteraţia şi cadenţa joacă roluri importante: „A screaming comes across the sky” – îngroşările îmi aparţin. Cu excepţia articolelor „a” şi „the”, sunetele „s” şi „c” se regăsesc în toate cuvintele din prima propoziţie, astfel: apar unite în primul şi ultimul cuvânt, dar despărţite în celelalte două. Prin folosirea consonanţei în paralel cu scăderea numărului de litere dintr-un cuvânt (9-5-6-3-3), lectura este descătuşată, deşi a fost înfrânată la un moment dat prin uzitarea disonanţei, însă dat fiind faptul că-n ultimul cuvânt sunetele „s” şi „c” se regăsesc împreună, propoziţia nu se stinge pe parcurs şi nu-şi pierde spre final din impact, ba dimpotrivă.)

         2) să creeze o atmosferă specifică ori anumite stări de spirit (mai ales în cazul povestirilor gotice ori horror. Observaţi, de pildă, cum începe Mary Shelly romanul Frankestein: „Te vei bucura să auzi că niciun dezastru nu a însoțit începutul acelei întreprinderi pe care aţi privit-o cu atât de sumbre presimţiri.” Avem aici atât un verb cu conotaţii pozitive, a te bucura, cât şi un adjectiv şi un substantiv cu conotaţii negative: sumbru, respectiv presimţire.)

         Aceste condiţii nu trebuie disociate şi tratate separat, nici transformate într-un scop în sine. Îndeplinirea lor trebuie să fie un gest natural, nu o intruziune auctorială. Uneori, pentru acest lucru este nevoie de o singură frază, alteori de pagini întregi. Însă cu cât mai devreme realizarea lui, cu atât mai bine. În Omul din castelul înalt, spre exemplu, Philip K. Dick reuşeşte să le reunească pe toate trei încă din prima propoziţie: „Timp de-o săptămână domnul R. Childan a privit nerăbdător cutia poştală”. Verbul la diateza activă prefaţează acţiunea, protagonistul este introdus, iar despre el ştim ceva esenţial: că aşteaptă o scrisoare. În acelaşi timp, în mintea cititorului se ridică cel puţin două întrebări: ce scrisoare aşteaptă acesta?, respectiv de ce?. În cazul romanul lui Pynchon pe care l-am menţionat mai devreme, două dintre ele, la care se mai adaugă şi una secundară, sunt prezente din prima propoziţie (acţiunea începe să curgă, imaginaţia cititorului este incitată, iar ritmul lecturii stabilit). A nu se crede, totuşi, că este impetuos necesar să vă începeţi astfel romanele ori povestirile scurte, însă în elaborarea lor ar trebui să aveţi în vedere toate aceste aspecte. Căci, pentru a încălca o „regulă”, trebuie mai întâi să fiţi conştient de existenţa ei.

         În continuare am să enumăr câteva feluri în care se poate începe un roman ori o povestire scurtă, rezumându-mă în mod explicit la prima frază. Unele dintre aceste feluri au căzut de-a lungul timpului în desuetudine, altele, dimpotrivă, au câştigat în ultima vreme teren. Pentru o cât mai clară privire de ansamblu, mi-am permis să clasific aceste fraze de început după trei criterii: relaţia dintre timpul acţiunii şi cel al lecturii, relaţie temporală dintre incipit şi acţiunea principală, respectiv caracterul informaţiilor oferite.

         Astfel, în funcţie de relaţia dintre timpul acţiunii şi cel al lecturii, întâlnim două categorii principale: începuturi pasive şi începuri active. Prin cele pasive înţelegem o suspendare totală a acţiunii. Cu alte cuvinte, timpul acţiunii încremeneşte şi doar cel al citirii se scurge. Parcurgi o frază, un paragraf, o pagină, trec câteva secunde ori minute pentru tine, ca şi cititor, dar în povestire nu se întâmplă nimic. Cel mai adesea, pentru a suspenda acţiunea se folosesc:

         – descrierile (spre exemplu în romanul lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă: „O clădire înghesuită, gri de doar treizeci şi şase de etaje.” ori Jose Saramago în Toate numele: „ Deasupra tocului uşii se află o placă metalică lungă şi îngustă, acoperită cu smalţ.” sau John Steinbeck în Şoareci şi oameni: „Câteva mile mai la sud de Soledad, râul Salinas vine să se lipească de coasta dealului şi curge verde şi adânc.”).

         – afirmaţii generale cu funcţie metonimică (în romanul Anna Karenina, de Tolstoi: „Familiile fericite sunt toate la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”, în Cel mai iubit dintre pământeni, romanul în trei volume al lui Marin Preda: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător” ori în Domnul Formica de E.T.A. Hoffman: „Despre oamenii celebri se spun multe lucruri rele, chiar dacă aceste vorbe sunt îndreptăţite ori nu” etc)

         – prezentarea personajului principal (în Lucrurile se destramă, de Chinua Achebe: „Okonkwo era bine cunoscut în cele nouă sate, dar şi în afara lor”, în Însemnări din subterană, de Feodor Dostoievski: „Sunt un om rău… Sunt un om dezgustător…” ori în Moby Dick, de Herman Melville: „Spune-mi Ismael.”)

         – adresându-te în mod direct cititorului (în Sala lui Arthur, de E.T.A. Hoffman: „Trebuie, dragă cititorule, să fi auzit multe despre remarcabilul oraş comercial Dantzic” ori în antiromanele lui Milan Kundera) etc.

         În cadrul romanelor, folosirea unui început pasiv nu constituie cine ştie ce impediment, însă în cazul povestirilor scurte acesta nu este foarte recomandat pentru că nu implică mai deloc cititorul – nu urneşte acţiunea, nu prezintă protagonistul şi nici nu stârneşte interesul. De aceea, atunci când sunt folosite fie prezintă ceva insolit (când Aldous Huxley a scris Minunata lume nouă zgârie norii nu erau ceva neobişnuit, însă aspectul lor era unul strălucitor, grandios, iar prezenţa lor îţi capta privirea, adică exact opusul clădirii gri şi înghesuite de care ne vorbeşte el. O altă ideosincrazie o întâlnim şi în romanul lui Dostoievski: Nimeni nu crede cu adevărat despre el însuşi că este un om rău, atunci de ce protagonistul ne spune acest lucru? Iar în Lucrurile se destramă, personajul principal pare să posede anumite caracteristici ieşite din comun) fie vin să îndeplinească anumite funcţii, precum stabilirea locului ori a timpului în care urmează să se petreacă acţiunea (Naguib Mahfouz astfel îşi începe romanul În derivă pe Nil: „Aprilie, luna prafului şi a minciunii.”, iar J.M. Coetzee, în Stăpânul Petersburgului, ne spune clar şi succint: „Octombrie, 1869”. Despre ce minciuni să fie vorba în romanul lui Naguib, iar pentru un roman scris în 1994 de ce a ales Coetzee ca acţiunea să se petreacă în 1869? Să fie vorba despre un roman istoric?).

         În cazul începuturilor active lucrurile par să stea ceva mai simplu, pentru că aici nu mai este nevoie atragem cititorul prin alte mijloace decât prin povestea pe care dorim să o prezentăm. Există, totuşi, câteva feluri în care poate fi introdusă acţiunea:

         – ab initio sau ab avo, adică să începem cu începutul. Deşi procedeul acesta se mai poate întâlni şi-n romanele unor scriitori contemporani (şi vin şi aici cu trei exemple: Salman Rushdie, în Copiii miezului nopţii, purcede cu începutul: „M-am născut în Mumbai, cândva.”, Haruki Murakami, în La sud de graniţă, tot cu momentul naşterii începe: „M-am născut pe 4 ianuarie 1951, deci în prima săptămână din prima lună a primului an din cea de a doua jumătate a secolului XX.”, la fel şi Viaţa şi vremurile lui Michael K., romanul scris de J.M. Coetzee: „Primul lucru pe care moaşa l-a remarcat la Michael când a ajutat-o pe mamă să-l nască a fost buza de iepure.”), pare să fi căzut de ceva vreme în desuetudine. Motivele sunt simple: este nevoie de mult spaţiu pentru a dezvolta intriga, sunt prezentate momente de-o mai mică relevanţă, au aspectul unor povestiri în ramă, ceea ce implică şi un moment culminant aplatizat etc.

         – destrămând starea de status quo (în romane precum Jude Obscurul, de Thomas Hardy: „Învăţătorul pleca din sat şi tuturor le părea rău”, Suferinţele tânărului Werther, de Goethe: „Cât de fericit sunt că am plecat!” ori în Insula Pinguinilor, de Anatole France, care începe cu trimiterea lui Mael la mânăstire). Astfel de începuturi au darul de-a te introduce în acţiune şi în acelaşi timp de a-ţi spune că din momentul în care ţi-ai început lectura lucrurile tocmai s-au schimbat. Datorită dinamismului pe care-l induc, sunt foarte recomandate.

         – prin dialog (precum în Audodafe, de Elias Canetti „– Ce cauţi aici, micuţule?” ori Punct contrapunct de Aldous Huxley: „– Nu ai să vii târziu, nu?”). De obicei dialogul este dublat de vocea auctorială care are darul de-a ne spune ceva despre starea ori identitatea celui care vorbeşte. Mult mai rar acesta este lăsat liber preţ de câteva replici înainte ca naratorul să intervină (în romanul lui Canetti am numărat nu mai puţin de 43). Principala regulă în acest caz este echilibrul. Dacă vocea auctorială şi dialogul decurg în paralel, atunci nu este necesar ca paragrafele narative să fie lungi, însă dacă dialogul este în exces în primele rânduri, atunci şi narării îi trebuie acordat un spaţiu mai larg (dacă tot am dat ca exemplu Autodafe, observăm că după cele 43 de replici urmează mai multe pagini fără pic de dialog).

         – prin intermediul personajului principal. De obicei personajul principal poate fi pus să facă un anumit lucru (chiar dacă este vorba despre un lucru care nu cere efort fizic, aşa cum se întâmplă în povestirea O apariţie la Owl Creek, scrisă de Ambrose Bierce: „Un om stătea pe podul de cale ferată din nordul Alabamei, uitându-se la apa care curgea înspumată la douăzeci de paşi sub el”) ori poate fi surprins într-o anumită ipostază („Încă o dată respira aerul libertăţii.”, ne spune Naguib Mahfouz în romanul Oraşul şi câinii) ori îi pot fi descrise gândurile (precum în Zăpadă, romanul lui Orhan Pamuk, care începe astfel: „Tăcerea zăpezii, gândi omul care stătea chiar în spatele şoferului.”. Tot prin redarea gândurilor personajului principal îşi începe şi William Faulkner romanul Lumină de august) sau, dacă romanul este scris la persoana întâi, să afirme ceva (în romanul Dans, Dans, Dans, de Haruki Murakami, protagonistul ne spune încă de la primele cuvinte: „Visez adesea hotelul Delfin”, iar în Îngerul Foamei, de Herta Muller, protagonistul mărturiseşte: „Tot ce am iau cu mine.”). La fel stau lucrurile şi în cazul romanelor Marile speranţe, de Charles Dickens, ori Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffman. Orice aţi face, nu ridicaţi în slăvi personajul principal decât dacă aveţi de gând să demonstraţi pe parcurs că lucrurile stau exact pe dos în ceea ce-l priveşte. Iar dacă doriţi să stârniţi interesul cititorului, atunci puneţi-l într-o situaţie dificilă încă de la început.

         – in media res, adică în mijlocul evenimentelor. Acest procedeu este foarte recomandat şi foarte des întâlnit atât în povestirile scurte cât şi în romane (câteva exemple: William Faulkner, în Zgomotul şi furia: „Peste gard, printre locurile cu flori încârligate, îi vedeam izbind mingea”, Joseph Heller în Norma 22: „A fost dragoste la prima vedere”). Marele lui avantaj este că, lăsând evenimentele care l-au precedat deoparte, interesul cititorului este imediat captat. Atenţie, însă, ca evenimentele pe care le lăsaţi pe dinafară să nu fie mai importante ori mai tragice decât cele pe care urmează să le descrieţi, pentru că nu doriţi să vă începeţi proza printr-un anticlimax. Puteţi, de asemenea, să începeţi şi prin a rezuma o acţiune anterioară (aşa cum face Harper Lee în romanul Să ucizi o pasăre cântătoare: „Când avea aproape treisprezece ani, fratele meu Jem şi-a rupt mâna”). Aici, însă, întâlnim un caz special, pentru că deşi începutul pare unul activ (nu există niciun dubiu, s-a întâmplat ceva), acesta este de fapt pasiv („s-a întâmplat”, în trecut, şi nu vorbesc de prezentul ori trecutul cititorului, ci de cel al naraţiunii. S-a întâmplat înainte ca povestea să se desfăşoare. Da, face parte din povestire, dar prin faptul că se sare peste o lungă perioadă de timp o precede. La fel stau lucrurile şi în cazul romanului Marele Gatsby, scris de F. Scott Fitzgerald: „Pe vremea când eram mai tânăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte.”)

         În funcţie de timpul naraţiunii (reiterez, n-are nicio legătură cu anul apariţiei cărţii ori cu perioada în care este citită, ci se referă la raportarea celorlalte evenimente la timpul acţiunii principale), există trei feluri de începuturi:

         – prin analepse (când se descrie un eveniment anterior povestirii, aşa cum se întâmplă în cazul romanului lui Scott Fitzgerald pe care l-am menţionat anterior, dar şi în Bătrânul Gringo, de Carlos Fuentes: „Acum stă singură şi-şi aminteşte”.) Înainte de-a te lansa în amintiri şi flash-back-uri este nevoie ca prezentul acţiunii să fie cât mai bine stabilit ori, în caz contrat, trecutul descris să redea o anumită acţiune, ţinând cont de momentele subiectului, care o face inutilă ori o înlocuieşte pe cea prezentă. Această din urmă variantă este uzitată cu precădere pentru a crea o antiteză între trecut şi prezent, făcându-l pe cititor să se întrebe cum a ajuns personajul principal în situaţia în care se află. De asemenea, pentru ca acţiunea să nu fie pe deplin previzibilă, se cere ca finalul să nu fie aidoma începutului, ci să continue puţin, aducând o răsturnare de situaţie. Ori, în funcţie de importanţa acţiunii din trecut în detrimentul motivelor protagonistului, să fie aidoma începutului.

         – prin acţiunea principală (nu cred că are rost să dau aici vreun exemplu pentru că majoritatea povestirilor şi romanelor încep prin prezentarea acţiunii)

         – prin prolepse (descrierea unor evenimente viitoare, aşa cum se întâmplă în romanul Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez: „Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată cînd tatăl său îl dusese să facă cunoştinţa cu gheaţa”). Rolul lor este de-a crea suspans. Ştim că un anumit eveniment o să se întâmple (în cazul de faţă, că Aureliano Buendia o să ajungă în faţa plutonului de execuţie), însă nu ştiu nici de ce o să se întâmple (habar n-avem cum a ajuns Aureliano Buendi în faţa plutonului) şi nici ce urmează după (a ajuns în faţa lui, dar nu ştim dacă o să scape sau nu). După cum observaţi, se aseamănă foarte mult cu începutul introdus prin analepse. Pentru că, de la un moment dat, acestea devin interschimbabile.

         În funcţie de reacţia pe care-o stârneşte începutul prozelor, aş îndrăzni să le despart în trei feluri diferite:

         – incipituri neutre, care nu stârnesc sentimente ori întrebări în mintea cititorului. De obicei acestea sunt şi pasive. De regulă descrieri, explicaţii, digresiuni (exemple puteţi găsi mai sus)

         – incipituri afective sau emotive, care stârnesc anumite sentimente (cum ar fi începutul romanului Străinul de Albert Camus: „Astăzi a murit mama” sau al Tobei de tinichea, de Gunter Grass: „Admit: sunt un pacient într-un spital de nebuni.” ori al Normei 22 de Joseph Heller). Datorită caracterului lor melodramatic, acestea tind să fie folosite pentru a crea o atmosferă de cele mai multe ori apăsătoare.

         – incipituri interogative, care prin caracterul lor insolit, ideosincraziile sau aparentele aporii prezentate îţi ridică anumite întrebări (exemple: 1984, de George Orwell: „Era o zi rece de aprilie şi toate ceasurile indicau ora treisprezece”, Procesul, de Franz Kafka: „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.”, Aşteptându-i pe barbari, de J.M. Coetzee: „Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător” ori Abatorul 5 de Kurt Vonnegut: „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin.”) Toate îşi stârnesc interesul şi te determină să cauţi răspunsuri. Însă, cum nu te poţi mulţumi cu propriile răspunsuri pentru că nu ai cum să ştii dacă sunt corecte sau nu, trebuie să citeşte pentru a le compara cu cele oferite de autor.

         Vă puteţi întreba în cazul anumitor fraze citate, unde sunt acele condiţii esenţiale despre care aminteam mai devreme. Răspunsul este unul singur: în celelalte rânduri ori paragrafe. Pentru că, aşa cum am precizat deja, la roman începutul se traduce prin primele pagini. Priviţi, spre exemplu, cum îşi continuă Huxley romanul Punct contrapunct, după replica de început: „era anxietate în vocea lui Marjorie Carling, era ceva ce aducea a implorare.” Le putem acum bifa pe toate trei, nu? Personajul principal este introdus, acţiunea începe să curgă (prin plecarea lui Walter, cel căruia Marjorie i se adresează), despre protagonist ştim câteva lucruri (anxietatea şi implorarea din vocea ei denotă că este slabă şi nesigură de ceva), iar întrebările încep să işte (de ce este nesigură Marjorie? Unde pleacă Walter? O să se întoarcă la timp?). La fel stau lucrurile şi în cazul celorlalte romane menţionate, în care condiţiile nu sunt îndeplinite din prima frază.

         Până acum v-am prezentat o înşiruire a câtorva dintre metodele prin care se poate începe o povestire scurtă ori un roman, însă nu v-am spus care este cel mai important lucru, şi anume că trebuie să ţineţi cont de rolul incipitului în ansamblul povestirii. Nu introduceţi elemente de care nu o să vă serviţi şi nu îl îndreptaţi pe cititor pe o pistă greşită (poate doar dacă aveţi de gând să scrieţi romane poliţiste). Aşa cum spunea şi Cehov, dacă puneţi o armă în decorul primului act atunci asiguraţi-vă că o să se tragă cu ea în al doilea sau în al treilea act. Încercaţi să prefaţaţi întreaga povestire încă de la primele cuvinte. Nu ştiu cât de cunoscut este acest lucru, dar atât Odiseea cât şi Iliada încep prin chiar cuvântul care le-ar putea rezuma: omul în primul caz, furia în cel de-al doilea. Şi ca să vă daţi seama de importanţa lor, Homer, înainte de-a prezenta acţiunea propriu-zisă, o prefaţează prin intermediul altor personaje. Mēnis, furia despre care am amintit, descrie reacţia lui Apollo faţă de aheii care i-au răpit una dintre slujitoare, tot la fel cum aceeaşi furie (spun aceeaşi pentru că nu este vorba despre orice fel de furie, ci de una anume, legată de nedreptate) urmează să-l cuprindă pe Ahile în momentul în care este nedreptăţit de Agammemnon. Apollo, care determină macrointriga, se reflectă prin acest singur cuvânt în caracterul lui Ahile, care determină microintriga. În Împăratul muştelor, de William Goldwing, încă din primul paragraf putem vedea care urmează să fie relaţia dintre personaje, precum şi rolul acestora: Ralph găseşte cochilia, dar Piggy este cel care vorbeşte despre importanţa ei şi cum se poate sufla în ea ca într-o trompetă. Suferind însă de astm, Piggy nu poate să sufle în ea. Pentru tot restul romanului, cochilia va fi emblema conducerii, Ralph, pentru că a descoperit-o, liderul, iar Piggy „creierul”. Când cochilia va fi distrusă, Ralph îşi va pierde autoritatea, iar mica lor societate se va scufunda în anarhism. Kurt Vonnegut, spunându-ne în Abatorul cinci că „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin” vine să preîntâmpine reacţia cititorului vizavi de povestea incredibilă prin care-a trecut protagonistul (a fost răpit de extratereştrii şi dus pe Tralfadore). Spunând „Era o zi rece de aprilie şi toate ceasurile indicau ora treisprezece” (în engleză, limba în care a fost scrisă cartea, ora 13 nu există decât în terminologia militară), George Orwell ne vorbeşte deja despre caracterul distopic şi marţial al romanului său. Însă cum numerotarea orelor este o simplă convenţie, se prea poate ca şi distopia lui să devină la un moment dat realitate. Intrând în mintea personajului şi redându-i gândurile, Orhan Pamuk stabileşte în Zăpadă caracterul contemplativ al întregii povestiri. Acţiunea are rolul ei, însă ce este cu adevărat important este felul în care urmează să fie percepută de protagonist. În O apariţie la Owl Creek, de Ambrose Bierce, protagonistul stă pe pod şi priveşte apa curgând dedesubtul lui. Reuşeşte să scape aruncându-se în apă şi înotând, cel puţin aşa pare să se întâmple, pentru că la sfârşit aflăm că evadarea sa a fost doar o iluzie. El a continuat să stea pe pod, iar gândurile sale, precum apa pe care o privea, au curs departe. Pentru că unul dintre verbele folosite este predicativ (un om stătea), iar celălalt nepredicativ (uitându-se).

         Uneori o proză întreagă poate fi considerată început, mai ales dacă vorbim de un volum de povestiri scurte. Astfel stau lucrurile în cazul cărţii A doua venire, de Marian Truţă, unde Ubik, mon amour, prima şi cea mai scurtă dintre cele cinci povestiri cuprinse-n volum, vine să le prefaţeze pe celelalte, inducând schematic tema care se va regăsi, sub o formă sau alta, şi în restul: distorsionarea realităţii.

         Există şi romane care încep prolix, prin fraze lungi şi încâlcite, însă nu ştiu vreunul care să fi fost de debut. Ca exemple vă dau romanele Absalom, Absalom, de William Faulkner, care începe cu o frază de 122 de cuvinte şi Întunericul dimprejur, de Cormac McCarthy, care începe cu o frază de 132 de cuvinte. Deloc surprinzător, fraza de început a romanului de debut al lui Faulkner are 15 cuvinte, iar al lui McCarthy 22. Şi romanele de debut ale altor scriitori care s-au remarcat mai apoi prin complexitatea şi lungimea frazei încep relativ simplu (prima propoziţia din În căutarea timpului pierdut a lui Proust are 6 cuvinte, prima din Ora rea a lui Marquez are 8 cuvinte ş.a.m.d.). Ceea ce nu înseamnă că este interzis să vă începeţi astfel romanul sau povestirea scurtă, doar că veţi întâmpina dificultăţi în a le publica.

         Şi dacă tot v-am dat câteva sfaturi referitoare la cum să vă începeţi proza, am să vă spun şi cum să nu o faceţi:

         – moşnegeşte, dezvoltând greu acţiunea, poticnit (ca exemplu am să vă dau un roman celebru, anume Demonii, de Feodor Dostoievski, unde primele două, trei sute de pagini sunt de umplutură. Motivul este, însă, unul destul de banal: Dostoievski era plătit pentru cât scria şi avea motive să o lungească pentru că avea o mulţime de datorii). Dacă nu v-a plătit nimeni a priori scrierii romanului, nu-l începeţi astfel.

         – prin descrieri şi verbe la diateze pasive ori care nu denotă acţiune (priviţi cum îşi începe Ivo Andrić romanul Cronica din Travnik: „La capătul târgului din Travnik, sub năvalnicul şi recele izvor al Sumecului, îşi află loc de când se pomeneşte lumea un mic stabiliment botezat „cafeneaua lui Lutva”. Pe acest Lutva, cel dintâi stăpân al măruntei cafenele, nu l-au mai apucat în viaţă nici oamenii cei mai bătrâni din oraş; odihneşte de mai bine de-o sută de ani într-unul din cimitirele risipite pe dealurile Travnikului, dar toţi se duc şi acum „la Lutva” să bea o cafea, iar numele lui e ţinut minte şi rostit acolo unde s-a aşternut negura uitării peste numele atâtor sultani, viziri şi begi. În grădina cafenelei, chiar sub stâncă, la piciorul dealului, e un loc mai retras, ceva mai săltat şi mai răcoros, unde creşte un tei bătrân. Jur împrejurul teiului, printre stânci şi boschete, sunt înfipte bănci joase de formă ciudată, care te-mbie să te aşezi şi o dată aşezat, nu te mai lasă inima să te scoli. Sunt mâncate de vreme, scovârdate de ani şi de prea multă folosire, făcând parcă una cu trunchiul bătrân al copacului, cu ţărâna şi piatra din preajmă.” Şi o ţine tot aşa preţ de multe alte pagini). Dacă nu sunteţi deja cunoscut, nu vă începeţi astfel proza.

         – prin onomatopee (n-am exemple pentru că nu am citit încă un astfel de roman şi nici nu-mi doresc s-o fac)

         – îndrumându-l pe cititor pe o pistă greşită (cum o face, spre exemplu, Melville în Moby Dick. După ce în primele capitole îl plăsmuieşte cu migală pe Bulkington, se răzgândeşte şi scapă de el)

         – printr-un prolog (nu mai trăim pe vremea lui Laurence Sterne)

         – oferind prea multe informaţii

         În concluzie, primele cuvinte sunt esenţiale pentru că de ele depinde în mare măsură succesul povestirii, aşa că ar trebui să le gândiţi cu foarte mare atenţie. Nu trebuie să fie pompoase, dar este bine să-şi releve importanţa după câteva paragrafe.

Concursului naţional de literatură „Ioan Slavici”

CONCURSUL NAŢIONAL DE LITERATURĂ „IOAN SLAVICI” ediţia întâi, Cluj, 14-15 decembrie 2013   CONCURS DE PROZĂ SCURTĂ ŞI ROMANE Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele: –         primirea lucrărilor: 1 – 30 noiembrie  2013 –         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: 1 – 14 decemrbie 2013 –         premierea şi gala laureaţilor: 14-15 decembrie 2013   Regulamentul concursului: 1. La concurs poate participa oricine, indiferent de vârstă ori de publicaţiile anterioare (pot participa şi cei care au debutat deja) 2. Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare. 3. Lucrările (maxim 20 de pagini, fie că vorbim de proză scurtă ori roman, în acest ultim caz, putând trimite doar un fragment) nu vor fi semnate, ci se va trece un motto. Datele autorului se trec pe-o foaie separată, pusă într-un plic mic şi inclus acest plic mic în cel mare. NU SE TRECE NUMELE EXPEDITORULUI! Povestirile sunt aşteptate pe adresa: Revista „Tribuna”, str. Universităţii nr. 1, Cluj-Napoca, jud. Cluj, cu menţiunea „Pentru Concursul Ioan Slavici”.    Mult succes!

Cum este vorba de prima ediţie a concursului, nu ştiu dacă este ‘pe bune’ ori nu. Tind totuşi să cred că da.   18 dec. 2013: Aici au fost afișate rezultatele.

Scriptorium

Din numărul ce va să vină al Gazetei SF. Sinopsis:

 

Avem în faţă o jumătate de lună (în cealaltă jumătate aflându-se revistele Gazeta SF, Helion Online şi SRSFF, analizate în Nautilus în cadrul rubricii Radar) ceva mai puţin reuşită, de-a lungul multora din prozele întâlnite izbindu-ne de aceeaşi meteahnă: structura. Unii autori evită, cu bună ştiinţă parcă, să dezvolte acţiunea, mulţumindu-se în schimb să redea un singur şi simplu episod, uneori, aşa cum este vorba în cele două proze semnate de Iulian Sârbu, scris la repezeală şi fără o evidentă îndemânare. Alteori, aşa cum se-ntâmplă şi-n cazul povestirii Gabrielei Moisescu, se poate observa că există voinţă, însă lipseşte exerciţiul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre scriitura lui Celestin Cheran. În astfel de cazuri se simte nevoia unor lecturi susţinute şi a trierii a textelor înainte de-a le trimite spre publicare. Sau a şlefuirii lor. Ştefan Ciobanu, deşi ne arată că ştie să surprindă şi redea anumite secvenţe, suferă şi el de aceeaşi meteahnă. La capătul diametral opus întâlnim scriitori, care-n pofida faptului că se află la început de drum, reuşesc să impresioneze. Este cazul Teodorei Gheorghe, a lui Marian Dumitraşcu, dar şi a lui Dadal Cristinel, nume de care sunt sigur că vom mai auzi. În ceea ce priveşte revistele, Nautilus rămâne cea mai constantă publicaţie de pe piaţă, pe când Revista de Suspans pare a pierde, pentru prima oară, teren în faţa revistei Suspans. Pare, spun, pentru că-n cea din urmă se poate specula că există câţiva autori care-i strică buna reputaţie, publicând doar de dragul de-a primi în schimb o carte. 

Scriptorium 15

Din numărul pe februarie al revistei Gazeta SF. Sinopsis:

 

Nautilus

 

 

În numărul 61, revista Nautilus ne invită să citit nu mai puţin de şase povestiri scurte, care se diferenţiază între ele mai ales prin modul în care sunt structurate şi calitate. Astfel, dacă două dintre ele, Trebuie să zbang, tung, bung şi Praf de stele, par a se adresa celor mici, având structura specifică basmelor şi poveştilor pentru copii, prin Căderea pătrundem într-un univers oniric, în care realitatea şi visul se împletesc într-un mod interesant şi reuşit. Comunitatea neurostenică este o proză lipsită de acţiune în care, sub forma unor definiţii (asemănătoare celor din dicţionarul khazar), suntem familiarizaţi cu o istorie a viitorului. Tot lipsită de acţiune este şi Scurtătura, un text ce aduce mai degrabă a secvenţă ori fragment, iar Evadare este un text halucinant, în care cititorul este aruncat în mijlocul evenimentelor şi lăsat să se descurce singur cu informaţiile fragmentare ce îi sunt furnizate. Toate povestirile prezente în acest număr al revistei sunt scurte, unele putându-se cu succes încadra la ultrascurte, doar două depăşind o mie trei sute de cuvinte. Un alt lucru pe care îl au în comun este o vizibilă îndepărtare (mai puţin în proza lui Sergiu Someşan şi-n cea a lui Aurel Cărăşel) de la structura povestirilor clasice, autorii preferând să aducă anumite inovaţii. Bune ori rele, rămâne să ne dumirim în continuare.

[…]

 

Revista de Suspans

 

 

 

 

În numărul 5 al Revistei de Suspans putem lectura patru povestiri scurte, număr în scădere faţă de luna şi numărul trecut. Dintre acestea, Baladă pentru un leu mi-a atras în mod deosebit atenţia atât prin stilul poetic, cât şi prin modul în care autoarea a ales să ne spună povestea. Prin gaura cheii este, de asemenea, un text reuşit, însă mult prea scurt, asemănându-se din acest punct de vedere cu o scenetă. La un pahar cu fantoma pare plin de clişee şi lipsit de originalitate, o simplă rescriere a unei poveşti spuse deja de prea multe ori, iar Ascensiune pare o tentativă de-a oripila cititorii prin amalgamul de sânge şi organe. Le-aş recomanda ultimilor doi autori să dea dovadă de mai multă originalitate şi îndrăzneală, nefiind nicio onoare în a sta în umbra cuiva.

[…]

 

Suspans

 

 

 

După câteva luni în care prozele publicate în revista Suspans au scăzut continuu ca număr, iată că-n ianuarie îşi revine şi ne încântă cu nu mai puţin de şase povestiri scurte. Din păcate, două dintre acestea au fost publicate anterior şi-n alte reviste, denotând o oarecare lipsă de profesionalism din partea celor doi autori. În ceea ce priveşte celelalte patru texte rămase, remarcăm, pentru cine ştie a câta oară, contribuţia Dianei Alzner. Textul acesteia, deşi nu excelează la capitolul originalitate, prin vocea narativă şi talentul scriitoricesc care stă la baza lui, este unul cât se poate de izbutit. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre proza lui Paul D. Adrian, care se străduieşte şi de această dată (ceva mai mult decât a făcut-o în Revista de Suspans) să epateze, amestecând laolaltă epitete mult prea descriptive şi personaje care mai de care mai întunecate. Nu lipseşte nici omniprezentul text oniric, cel de luna aceasta purtând semnătura lui Ionuţ Buda. La final, Dadal Cristinel ne încântă cu o povestire aproape statică, impresionând prin măiestria sa balzaciană de-a surprinde puţin în multe cuvinte.

 

II.1.

II Zorii literaturii

 

1. Literatura sumeriano-akkadiană (cca. 2600 – 600 î.e.n.)

             Motivul pentru care analizez cele două limbi împreună constă în nenumăratele aspecte pe care acestea le au în comun. Ambele au folosit sistemul de scriere cuneiform, religiile lor sunt identice, la fel şi legendele ori proverbele, iar akkadieni obişnuiau să înveţe să scrie folosind ca model texte sumeriene, traducându-le în limba lor. Toate acestea sunt cât se poate de logice având în vedere că Sumer şi Akkad erau regate vecine, primul fiind încorporat pentru scurtă vreme în cel din urmă prin preajma anului 2250 î.e.n. de către Sargon cel Mare, a cărui viaţă pare inextricabil legată şi asemănătoare cu cea a lui Moise.

             Cele mai vechi scrieri păstrate nu pot fi considerate literare, acesta reprezentând diferite calcule matematice, liste de regi, tabele lexicale ş.a.m.d., care aveau în societatea acelei vremi o utilitate practică. Deşi nu există un consens în rândul cercetătorilor privind perioada în care textele au început să dobândească o valenţă literară, mijlocul mileniului al III-lea î.e.n. îmi pare o dată destul de realistică.

Din cele două limbi s-au păstrat mai bine de 1600 de texte diferite (marea lor majoritate în akkadiană, dată fiind cucerirea Sumerului de către Sargon din Akkad), lucru ce relevă un grad destul de ridicat de alfabetizare, precum şi folosirea pe scară largă a scribilor, existând vaste biblioteci (dintre care o amintin doar pe cea, dintr-o epocă mai recentă, a regelui Asurbanipal). Printre genurile abordate (pentru prima oară în istorie) se numără: povestirea, legenda, epopeea mitologică şi istorică, fabula, proverbul, poemul, satira, elegia, dezbaterea, autobiografia, la care se mai adaugă un număr mare de texte religioase, scrisori, ghicitori, preziceri, coduri de legi ş.a.m.d.

              Cea mai veche scriere literară este reprezentată, în opinia mai multor exegeţi, de Instrucţiunile lui Shuruppak, un set de sfaturi transmise de regele Shuruppak fiului său Ziusundra şi datează din sec. al XXVII-lea î.e.n. Mai multe copii din diferite perioade şi în diferite limbi au fost descoperite, lucru ce atestă popularitatea şi influenţa acestor ziceri (multe dintre ele apărând mai târziu în textele biblice). Pe lângă înţelepciunea din spatele acestor precepte, textul vădeşte clare valenţe literare, printre procedeele artistice folosite enumerându-se repetiţia şi aliteraţia. Pentru exemplificare redau în totalitate primul paragraf (rândurile 1-13): ,,In those days, in those far remote days, in those nights, in those faraway nights, in those years, in those far remote years, at that time the wise one who knew how to speak in elaborate words lived in the Land; Curuppag, the wise one, who knew how to speak with elaborate words lived in the Land. Curuppag gave instructions to his son; Curuppag, the son of Ubara-Tutu gave instructions to his son Zi-ud-sura: My son, let me give you instructions: you should pay attention! Zi-ud-sura, let me speak a word to you: you should pay attention! Do not neglect my instructions! Do not transgress the words I speak! The instructions of an old man are precious; you should comply with them!’’1. Textul nu este unul fad, ba dimpotrivă: prin repetiţie, anumite sfaturi sunt accentuate, limbajul caracterizându-se prin vitalitate şi complexitate.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre legendele găsite, unele dintre ele, cum ar fi Legenda Etanei, datând din aceeaşi perioadă. S-a păstrat un număr mare de astfel de legende, la care se mai adaugă şi alte texte cu caracter fantastic, care alcătuiesc o mitologie bine închegată. Prin intermediul lor cunoaştem astăzi religia sumerienilor şi relaţia dintre ei şi zeii care i-au creat. Un loc central în cadrul acestor legende îl reprezintă neascultarea, care dă naştere haosului, şi fecundarea. Deşi scrise acum mai bine de patru milenii, putem observa în ele structura clasică a povestirilor: expoziţiunea (în care importantă este coordonata temporală şi mai puţin cea spaţială), intriga (bine subliniată având în vedere importanţa ei), desfăşurarea acţiunii (de-o mai mică ori mai mare întindere), punctul culminant (nu la fel de bine reliefat precum intriga), deznodământul (care dă pe alocuri întregii povestiri un caracter moralizator), precum şi un succint elogiu la adresa unei zeităţi (de cele mai multe ori sub forma: Slăvit fie …). Personajele nu sunt, aşa cum ne-am fi aşteptat, antagonice, conflictul fiind construit mai degrabă prin trădarea ori înşelăciunea unuia dintre ele ori prin căutarea a ceva anume. Există, mai ales în rândul zeilor, liberul arbitru. Cele mai importante legende sumeriene sunt: Legenda Etanei, precum şi cele care-i au în centru pe Enki, Enlil, Inana şi Ninurta, dintre zei, respectiv Lugalbanda şi Ghilgameş2 dintre eroi.

              Un alt gen ce datează de la jumătatea mileniului al III-lea î.e.n. este dezbaterea3 (în versuri), rolul acestora fiind de-a răspunde unei întrebări aparent simple: care (dintre cele două lucruri aflate în conflict) este mai folositor omului? S-au păstrat şapte astfel de dezbari (Disputa4 dintre Peşte şi Pasăre, Disputa dintre Vară şi Iarnă, Disputa dintre Copac şi Stuf, Disputa dintre Sapă5 şi Plug, Disputa dintre Argint şi Cupru, Disputa dintre Vită şi Grâu şi Disputa dintre Piatra de moară şi Gulgul6), majoritatea într-un mod fragmentar. Structura lor este aproape identică: în prima parte ne sunt prezentaţi protagoniştii, accentul punându-se pe modul în care aceştia au fost creaţi (naraţiune la pers. a III-a), în a doua parte ne sunt prezentate calităţile protagoniştilor, unul dintre ei atacându-l (uneori nelimitându-se la cuvinte) pe celălalt (dialog cu mici intruziuni la pers. a III-a ce fac trecere de la un protagonist la celălalt), în a treia parte Enlil ori Enki soluţionează disputa în favoarea unuia dintre protagonişti, împăcându-i astfel, iar finalul, ca şi-n cazul legendelor, este reprezentat de un succint elogiu adus zeului care a pus capăt conflictului. Aceste dispute sunt adevărate mostre literare, dialogurile fiind patetice (pretându-se parcă unei cauze mai înălţătoare), simţămintele puternice, iar imagistica viridă. Pentru edificare redau un scurt fragment din Disputa dintre Peşte şi Pasăre (versurile 29-40, cca. 2100 î.e.n.): ,,…… Bird, …… there is no insult ……! Croaking, …… noise in the marshes…… squawking! Forever gobbling away greedily, while your heart is dripping with evil! Standing on the plain, you can keep pecking away until they chase you off! The farmer’s sons lay lines and nets for you in the furrows. The gardener sets up nets against you in gardens and orchards. He cannot rest his arm from firing his sling; he cannot sit down because of you. You cause damage in the vegetable plots; you are a nuisance. In the damp parts of fields, there are your unpleasing footprints. Bird, you are shameless: you fill the courtyard with your droppings. The courtyard sweeper-boy who cleans the house chases after you with ropes.’’

              Codurile de legi (dintre care cel mai vechi, Codul lui Urukagina, datează din jurul anului 2400 î.e.n.). Deşi fără valenţe literare, importanţa acestora nu poate fi negată, din ele influenţându-se multe alte popoare. Cel mai cunoscut şi mai bine păstrat dintre ele este Codul lui Hammurabi (1780 î.e.n.).

               O altă categorie este reprezentată de textele religioase (cel mai vechi, Imnurile Enheduanei – fiica lui Sargon şi primul autor al cărui nume îl cunoaştem, aceasta semnând cel puţin 42 de astfel de imnuri, datând din jurul anilor 2270 î.e.n.), abundenţa lor atât în sumeriană cât şi în akkadiană (iar mai târziu în asiriană şi babiloniană) relevând importanţa religiei în acele vremuri. Acestea cuprind, dar nu se limitează la: imnuri (în care atât zeii cât şi anumiţi eroi legendari sunt elogiaţi), elogii (asemănătoare imnurilor), rugăciuni (în care zeii, după ce erau elogiaţi, erau rugaţi să păstreze ordinea în lume ori altele asemenea), lamentări (sunt pline de patos, de multe ori având în centrul lor oameni care se plâng de soarta lor, subliniind nimicnicia omului în faţa morţii şi a dezastrelor naturale şi cerând explicaţii din partea zeilor), preziceri (sumerienii şi akkadieni erau destul de superstiţioşi. Aceştia interpretau destinul în forma norilor, poziţia stelelor, vânt, evenimente meteorologice şi astronomice, flăcări, comportamentul animalelor, culoarea apei râurilor etc., sumerienii şi akkadieni practicând şi crezând în astrologie, apantomanţie, austromanţia, capnomanţie, nefelomanţie, ornitomanţie, ololigomanţie etc.) Şi acestea sunt pline de patos şi de imagini bine redate, având de multe ori şi un substrat filozofic, prin intermediul lor omul încercând să-şi definească ori afle poziţia în Univers. Dintre cele mai importante enumerăm: Imnurile Enheduanei (cca. 2270 î.e.n.), Jelanie pentru Ur (cca. 2200 î.e.n.), Blestemul lui Agade (cca. 2100 î.e.n.).

          Poezii, cântece şi poeme. Printre temele preferate enumărându-se creare

a lumii, slăvirea zeilor, dragostea, rolul omului în Univers etc., acestea purtând în funcţie de subiectul abordat şi modul de adresare diverse denumiri: ululumama, shir-namshub, shir-namgala, shir-gida, balbale etc. Dintre ele, cele mai importante rămân, probabil, cele de dragoste, printre ele numărându-se şi cel mai vechi poem de dragoste din lume: ,,Bridegroom, dear to my heart / Goodly is your beauty Honeysweet, / Lion, dear to my heart / Goodly is your beauty Honeysweet, / You have captivated me, / Let me stand tremblingly before you. / Bridegroom, I would be taken by you to the bedchamber / you have captivated me, / let me stand tremblingly before you […]’’

 

Poză preluată de aici: http://mristanblue.wordpress.com/first-love-letter-of-the-world-istanbul-archaeological-museum/

     

           Proverbe, fabule, ghicitori, acestea încadrându-se în literatura cu scop educaţional. Au fost găsite mai multe zeci de tablete conţinând astfel de texte şi datând din epoci diferite. Dintre cele mai importante astfel de texte enumerăm: Fabula salciei, Fabula vulpii, Cătina şi palmierul, Calul şi măgarul etc. Câteva exemple de proverbe: nu tăia gâtul celui care are deja gâtul tăiat; Cel care insultă va fi insultat.

          Printre textele găsite se numără şi o satiră (Dialogul pesimismului, datând de la începutul primului mileniu î.e.n.), interpretată de anumiţi istorici drept tragedie, şi care redă conversaţia dintre un stăpân şi sclavul său. Dialogul scoate în evidenţă absurdul vieţii, futilitatea acţiunilor omului, degradarea morală a zeilor, inutilele obiceiuri religioase ş.a.m.d., mai mulţi cercetători stabilind anumite paralele între acesta şi cartea Ecleziast din Biblie.

            Au fost descoperite, de asemenea, şi mai multe zeci de scrisori (Aradngu şi Shulgi corespondând destul de mult), a căror valoare este mai mult istorică decât literară. Cele mai cunoscute sunt cele peste 300 de scrisori descoperite la Amarna, în Egiptul de Sus şi care datează din anii 1350-1330 î.e.n. Deşi găsite în Egipt, limba folosită în ele este akkadiana, ele fiind scrise de faraonul Amenhotep al III-lea şi omologul său babilonian, Kadashman-Enlil Întâi.

             Însă cele mai importante şi cunoscute scrieri sumeriene şi akkadiene sunt epopeile, dintre care cea a lui Ghilgameş ocupă un loc aparte în istoria literaturii. Despre ea, însă, vom discuta data viitoare.

 

1http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/section5/tr561.htm

2despre Epopeea lui Ghilgameş voi vorbi data viitoare

3în engleză disputation (dispută)

4în engleză debate (dezbatere)

5în engleză pickaxe (târnăcop)

6un soi de piatră

7http://etcsl.orinst.ox.ac.uk/section5/tr535.htm

8. http://mristanblue.files.wordpress.com/2009/08/loveletter-small1.jpg?w=372&h=615

 

Concurs manuscrise 2013

Editura RAFET şi Asociaţia  ,, Renaşterea Râmniceană’’ organizează FESTIVALUL-CONCURS INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ „TITEL CONSTANTINESCU” REGULAMENT CONCURS DE VOLUME Festivalul internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU”, ediţia a VI-a, îşi propune sprijinirea creatorilor literari din România şi din diaspora. Concursul de literatură cuprinde mai multe genuri literare, la care concurenţii pot lua parte (poezie, proză scurtă, eseu, teatru, critică, traducere). Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele: –         primirea lucrărilor: 5 Februarie – 1 IUNIE  2013 –         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: 1 IUNIE  – 1 AUGUST 2013 –         premierea şi gala laureaţilor: 21 Septembrie 2013 Creatorii literari pot participa la concurs la unul sau la mai multe genuri literare, cu un singur volum care să nu depăşească 120 pagini  scrise pe computer, cu litera de 12, format A5. Nu sunt acceptate volumele publicate. Acestea se primesc la sediul Editurii RAFET din Râmnicu Sărat, str. Grădiştea, nr. 5, jud. Buzău, cod poştal 125300, pe CD, ori pe adresa de e-mail:editurarafet@yahoo.com. Volumele trimise pentru concurs nu se returnează, după terminarea festivalului. Premiile care se vor acorda: 1. Marele Premiu „Titel Constantinescu” – publicarea volumului 2. Premiul  ,,Slam Râmnic – publicarea volumului 3. Premiul „C.C. Datculescu”-publicarea volumului 4. Premiul „Octavian Moşescu ”-publicarea volumului 5. Premiul „Florica Cristoforeanu” ”- publicarea volumului 6. Premiul pentru traducere”- publicarea volumului Lucrările celor nominalizaţi la premii vor fi antologate într-un volum.

buni şi activi 4

Prin intermediul topului de faţă doresc să stabilesc o diferenţiere a autorilor care au publicat în anul 2012 în revistele Suspans, Nautilus, SRSFF, Helion Online, Gazeta SF şi Revista de Suspans în funcţie de numărul, dar mai ales de calitatea, lucrărilor scrise. A nu se înţelege prin calitate vreun soi de recunoaştere oficială sau unanimă, ci părerea mea cu privire la prozele respective, ţinând cont de stil, originalitate, lexic, structurarea ideilor ş.a.m.d. Pentru că topul se referă la autori ca semnatari ai mai multor texte, sunt luaţi în considerare doar cei care au publicat două sau mai multe povestiri scurte în intervalul 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2012. Numărul acestora se ridică la 59, nouă dintre ei fiind lăsaţi pe dinafară. În cazul scriitorilor care au debutat în volum (12 la număr, după socoteala mea), mă voi abţine de a le comenta evoluţia, menţionându-le, din motive obiective, doar poziţia în prezentul top. Mă tem de orgolii rănite şi reacţii violente. Dacă, însă, doresc să mă opresc şi asupra lor, n-au decât să-mi menţioneze acest lucru.

Am luat în considerarea numărul prozelor publicate, calitatea lor, precum şi revistele în care au apărut, autorii fiind notaţi în plus dacă au publicat în mai multe reviste.

 

Astăzi locurile 20-11

 

20. Eugen Lenghel, cu povestirile Noxigen 17.95 şi De Sânziene ,prima publicată în SRSFF, cea din urmă în Nautilus. 

 

19. Teo Tucan, cu povestirile Teroarea din ceaţă, Sub semnul colţilor, şi Pânza vie, primele două publica în Gazeta SF, cea din urmă în Suspans. Un alt autor care a făcut de-a lungul anului 2012 progrese însemnate. Povestirile dânsului sunt întunecate şi de cele mai multe ori tragice. Autorul şi cum să dozeze stilul şi pe ce anume să pună accent. La capitolul originalitate, cred însă că ar mai trebui lucrat.

 

18. Ben Ami, cu povestirile Probabilitatea fiBANară şi Te iubesc, dar acum mori, scârbo, cea dintâi publicată în revista SRSFF, cea din urmă în Gazeta SF.

 

17. Daniel Barbu, cu povestirile Frizeria universală, Puzzle şi Traversarea, primele două apărute în SRSFF, cea din urmă în Gazeta SF. Un alt autor care nu duce lipsă de idei şi care ştie cum anume să le aştearnă pe hârtie. Prozele sale sunt bine scrise şi te atrag încă de la primele cuvinte, momindu-te într-un univers guvernat parcă de alte reguli. Dintre cele trei, Puzzle mi s-a părut mai slăbuţă.

 

16. Claudia Gehl, cu prozele Astronautul imposibil, Particula lui Bohnem, şi Minunata incertitudine a unui sentiment familiar, toate trei apărute în revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Dacă-n primele două autoarea nu şi-a valorificat ideile la adevăratul său potenţial, stilul neimpresionând prin nimic, iar frazele nefiind suficient de atent finisate, în cea din urmă elementele prozei s-au găsit într-o perfectă armonie. Sfatul meu este să continue să scrie povestire cel puţin la fel de bune ca Minunata incertitudine a unui sentiment familiar.

 

15. Raluca Băceanu, cu prozele Demonul iubirii, Uscăţivul, Renaşterea, Dictatura raţiunii, filosofia morţii, Basmul pe dos şi Proprietarul, primele două apărute în Gazeta SF, următoarele trei în Suspans, iar ultima în Revista de Suspans.

 

14. Eugen Ovidiu Chirovici, cu prozele Semper Fi, Ceva trebuie să se întâmple, Oraşul de granit şi Accidentul, toate publicate în revista Suspans.

 

13. Andrei Gaceff, cu prozele Poartă-te frumos cu Julia, Locuiesc mai departe cu ai mei, Ziua şi locul primului refuz şi Astronotus, schimb ochelarii, publicate, în ordinea apariţiei lor, în Nautilus, Suspans, Nautilus şi Revista de Suspans. Andrei Gaceff reuşeşte prin scrierile sale să creeze un univers aparte, prezentându-se o lume din care lipsesc o mulţime de elemente pentru a se face pe deplin înţeleasă. Stilul abordat este cât se poate de bun, tema remânând să fie judecată de fiecare în parte.

 

12. Mircea Liviu Goga, cu prozele Întoarcerea acasă, Învăţătorul şi Noapte cu vampir şi steag, toate apărute în revista Nautilus.

 

11. Sergiu Someşan, cu prozele Mica mea contribuţie la sfârşitul lumii, Planeta ieftină, Întâlnire cu dragonul şi  Eu sunt Gică, una apărută în Helion Online, celelalte în Gazeta SF.

 

culoarea diferită semnalează cel mai reuşit text al fiecărui autor.

mai buni şi activi 3

Prin intermediul topului de faţă doresc să stabilesc o diferenţiere a autorilor care au publicat în anul 2012 în revistele Suspans, Nautilus, SRSFF, Helion Online, Gazeta SF şi Revista de Suspans în funcţie de numărul, dar mai ales de calitatea, lucrărilor scrise. A nu se înţelege prin calitate vreun soi de recunoaştere oficială sau unanimă, ci părerea mea cu privire la prozele respective, ţinând cont de stil, originalitate, lexic, structurarea ideilor ş.a.m.d. Pentru că topul se referă la autori ca semnatari ai mai multor texte, sunt luaţi în considerare doar cei care au publicat două sau mai multe povestiri scurte în intervalul 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2012. Numărul acestora se ridică la 59, nouă dintre ei fiind lăsaţi pe dinafară. În cazul scriitorilor care au debutat în volum (12 la număr, după socoteala mea), mă voi abţine de a le comenta evoluţia, menţionându-le, din motive obiective, doar poziţia în prezentul top. Mă tem de orgolii rănite şi reacţii violente. Dacă, însă, doresc să mă opresc şi asupra lor, n-au decât să-mi menţioneze acest lucru.

Am luat în considerarea numărul prozelor publicate, calitatea lor, precum şi revistele în care au apărut, autorii fiind notaţi în plus dacă au publicat în mai multe reviste.

 

Astăzi locurile 30-21

 

30. Tiberiu Virgil Popescu, cu povestirile Câinii fantomă, Îngerul cu coasa şi Critica letală, toate publicate în revista Suspans. Niciuna dintre prozele autorului nu a ajuns în topul celor mai bune povestiri publicate în cele şase reviste anul trecut, însă Tiberiu Virgil Popescu a avut în 2012 o evoluţie constantă. Autorul nu comite erori prea mari, dar nici nu impresionează prin ceva anume. Sfatul meu este să ţintească mai sus, să mai umble la stil lungind şi complicând frazele şi să pun mai mult accent pe atmosfera redată.

 

29. Eugen Cadaru, cu povestirile Exodul şi Oracolul, prima publicată în SRSFF, cea de-a doua în Helion Online. Autorul stăpâneşte bine tehnicile construcţiei narative, demonstrându-ne acest lucru în Oracolul, însă ideile sale nu mi se par suficient de îndrăzneţe. Stilul pe care-l foloseşte este cursiv, acţiunea legându-se rapid şi închegându-se bine. Un autor de care sunt sigur că vom mai auzi şi care, dacă ar fi publicat mai mult, s-ar fi clasat pe o poziţie mai avantajoasă.

 

28. Paul D. Adrian, cu povestirile Fantasma eternităţii, Prada, Nopţi în tenebre: Ecouri din trecut, Nopţi în tenebre: Piatra din Abis şi Descoperirea, apărute în Suspans şi Gazeta SF. Vocea auctorială aleasă este bună, plăcută, profundă, stilul izbutit, însă temele pe care le prezintă nu se ridică întotdeauna la calitatea scriiturii, părând simple pastişe. Ceva mai mută originalitate nu ar strica şi nici un grad mai mare de complexitate.

 

27. Mircea Boboc, cu povestirile Dacă Adam n-ar fi muşcat din măr, Îngerii sărută cu ochii deschişi, Situaţia, Democraţia prescriptivă, Driada şi Zâna, primele două apărute în Gazeta SF, celelalte în Helion Online. Mircea Boboc are un stil care să-l definească, însă prozele dumnealui sunt adesea naive ori par a se adresa îndeobşte celor mici. De asemenea, i se mai poate imputa şi liniaritatea firului epic, autorul mergând prea repede şi într-un mod prea previzibil la ţintă. I-aş recomanda să abordeze şi teme ceva mai serioase, imaginând intrigi ceva mai atractive. În cazul dânsului, arareori putem vorbi de un moment culminat spre care să decurgă poveştile.

 

26. Ioana Cătălina Dorojan, cu prozele Îmbrăţişări din adânc, Vine întunericul, Susurul tăcerii şi Lady A., primele trei publicate în Suspans, cea din urmă în Revista de Suspans. Putem remarca în cadrul prozelor scrise de Ioana Cătălina Dorojan anumite firide între frazele, autoarea lăsând că sare prea repede la o idee la alta, de la o impresie la alta, fără a stărui prea mult asupra loc. În funcţie de subiectul ales, acest lucru poate să placă ori nu. În ultimele proze aceste firide de care vă vorbesc par a fi mai bine integrate în povestire, stilul având de câştigat. Din punctul meu de vedere, autoarei îi lipseşte exerciţiul. Însă este, fără îndoială, pe drumul cel bun.

 

25. Nicolette Orghidan, cu prozele Noaptea de la noapte, Clepsidra  şi Ziua în care Sfinxul a vorbit, toate publicate în Revista de Suspans. Poate că singurul dezavantaj al autoarei îl reprezintă temele alese, mai potrivite în opinia mea nuvelelor ori romanelor. Astfel condensate nu au impact suficient de puternic asupra cititorului.

 

24. Adrian Chifu, cu prozele Ambotros şi La CERN are loc un experiment in secret, ambele publicate în Helion Online. Deşi a publicat doar două proze anul trecut, Adrian Chifu se află în prima jumătate a clasamentului şi asta datorită capacităţii sale de-a se transpune în piele personajelor, precum şi a temelor adoptate. Autorul ştie cum să scrie o povestire şi pe ce anume să pună accentul. Sfatul meu: să publice mai mult.

 

23. Alin Dărângă, cu prozele Copiii negurilor, Livia, Amurg cu natură moartă, Apa neagră, Crimele plăcerii, Uluyan Taşlar – pietrele care urlă, Cântecul oaselor şi Mirtuman, publicate, în ordinea apariţiei lor, în Gazeta SF, Suspans şi Revista de Suspans. Alin Dărângă se află într-o creştere evidentă, stilul dânsului devenind din ce în ce mai bun şi mai poetic. Nici în privinţa atmosferei pe care izbuteşte s-o creeze nu stă deloc rău, ba dimpotrivă, chiar excelează din acest punct de vedere. Temele pe care le alege nu sunt întodeauna inspirate, iar uneori construcţia lasă de dorit. În principal la primele proze publicate, căci la cele din urmă găsesc puţine lucruri de criticat. Dacă va continua la fel, sunt sigur că-n acest an va mai avansa câteva locuri, în anul care vine altele şi tot aşa.

 

22. Marcel Gherman, cu prozele 2049, Neantul, Duel, Ultima furtună şi Cer albastru deasupra Arcadiei”, toate apărute în revista Gazeta SF.

 

21. Teo Tucan, cu prozele Teroarea din ceaţă, Sub semnul colţilor şi  Pânza vie, primele două publicate în Gazeta SF, cea din urmă în Suspans. Şi în cazul lui Teo Tucan observăm îmbunătăţiri, atât în privinţa stilului cât şi a temelor adoptate. Prea multe lucruri de reproşat nu sunt, autorul trebuie doar să continue pe drumul pe care l-a ales. 

 

culoarea diferită semnalează cel mai reuşit text al fiecărui autor.