Posts tagged ‘proza’

Cei mai buni şi activi 2

Prin intermediul topului de faţă doresc să stabilesc o diferenţiere a autorilor care au publicat în anul 2012 în revistele Suspans, Nautilus, SRSFF, Helion Online, Gazeta SF şi Revista de Suspans în funcţie de numărul, dar mai ales de calitatea, lucrărilor scrise. A nu se înţelege prin calitate vreun soi de recunoaştere oficială sau unanimă, ci părerea mea cu privire la prozele respective, ţinând cont de stil, originalitate, lexic, structurarea ideilor ş.a.m.d. Pentru că topul se referă la autori ca semnatari ai mai multor texte, sunt luaţi în considerare doar cei care au publicat două sau mai multe povestiri scurte în intervalul 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2012. Numărul acestora se ridică la 59, nouă dintre ei fiind lăsaţi pe dinafară. În cazul scriitorilor care au debutat în volum (12 la număr, după socoteala mea), mă voi abţine de a le comenta evoluţia, menţionându-le, din motive obiective, doar poziţia în prezentul top. Mă tem de orgolii rănite şi reacţii violente. Dacă, însă, doresc să mă opresc şi asupra lor, n-au decât să-mi menţioneze acest lucru.

Am luat în considerarea numărul prozelor publicate, calitatea lor, precum şi revistele în care au apărut, autorii fiind notaţi în plus dacă au publicat în mai multe reviste.

 

Astăzi locurile 40-31

 

40. Ioana Vişan, cu povestirile O oră de iubireSeminţe de înţelepciuneAfacerea secolului şi Printre heliotropi şi zâmbete, primele trei publicate în Nautilus, iar cea din urmă în Suspans. De obicei Ioana Vişan scrie bine, lucru pentru care ar fi fost normal să se situeze în prima jumătate a clasamentului, doar că povestirile publicate anul trecut de dânsa nu par a se fi ridicat la valoarea aşteptată. Stilul este oarecum indecis, la fel şi tema, rotindu-se atât de mult în jurul unui idei încât aceasta îşi pierde din potenţial, impactul ei diminuându-se vizibil. Sper să-şi revină şi să vină cu texte mai bine structurate.

 

39. Florentin Haidamac, cu povestirile TetragrammatomLeaculGravitonCardinalul, spionul şi pipiţele Olympus Mons, Jack Vindecătorul, şi Agnus Dei, toate, cu excepţia uneia, publicate în Gazeta SF. Dacă autorul a început anul destul de bine, undeva pe la jumătatea lui s-a pierdut, introducând în povestirile sale un personaj greu de digerat (imperfectibil, arogant, misogin, fudul etc). Sfatul meu este să rămână la prozele science-fiction şi să renunţe la tipologia personajului mai sus amintit, separând prozele fantastice ori detectiviste de cele umoristice. Amestecate iese o varză. De remarcat dedicaţia şi plăcerea cu care scrie.


38. Andra Pavel, cu povestirile O crimă închipuităFolosită drept bilet de trecereOffline – mai sigur?Mărgelele verzi şi Obsesie codificată, apărute în Suspans, respectiv Revista de Suspans. Asemenea lui Florentin Haidamac, Andra Pavel a început bine anul, primele două povestiri ale dânsei stând drept mărturie pentru acest lucru, însă după aceea scrierile au început să-i devină clişeice şi previzibile, urmând parcă un anumit şablon. Ar trebui să pună mai multe emoţii şi sentimente într-o povestire, să o încarce de sensuri, ultimele proze publicate de dânsa părându-mi-se superficiale.

 

37. George Arion, cu povestirile Crime by Skype şi A doua moarte a domnului Michael Conrad, prima publicată în Suspans, cealaltă în Revista de Suspans.

 

36. Lena Kart, cu prozele Insula Gaunilor şi Un crâmpei de lumină, cea dintâi publicată în Suspans, cea din urmă în Revista de Suspans. După ce am citit prima povestire menţionată, mă aşteptam la ceva mai mult din partea dânsei, însă Un crâmpei de lumină mi s-a la fel de slabă pe cât de interesantă mi s-a părut Insula Gaunilor. Se vede că Lena Kart are potenţial şi că ştie cum să-şi pună în valoare ideile, problema constă însă chiar în aceste idei. Ar trebui să le aleagă mai cu grijă şi să se dezbare de obiceiul de-a scrie texte facile.

 

35. Dragomir Victor-Nicuşor, cu prozele Din legendele lui Rhoor, Realitax prime Făt-Bionic şi Ileana-AndroidaCălătorul intergalacticDominator, Războiul raselorEchilibratoriiCharis şi EleosHaliotiss şi Închisoarea roboţilor, publicate în SRSFF, Gazeta SF şi Nautilus. În pofida prolificităţii sale, autorul este prea versatil, venind cu texte a căror calitate variază destul de mult. Cred că Dragomir Victor-Nicuşor nu îşi dă seama care texte sunt reuşite ori cum ar trebui să fie pentru a fi considerate reuşite, altfel nu-mi explic situaţia. De remarcat abundenţa ideilor, multe dintre ele cu adevărat interesante. Dacă s-ar pricepe mai bine să le pună în valoare, ce texte ar ieşi…

 

34. Victor Ovidiu Rusu, cu prozele Poveste şi Olga, ambele publicate în Gazeta SF. Lucrările semnate de dânsul au mesaj, sunt sensibile, însă prea simple, şi cu un aer vetust, dat în principal de felul în care sunt scrise. Adică din pricina stilului.  Liniaritatea firului epic le face să devină previzibile, autorul mergând direct la ţintă. I-aş sugera să încerce să scrie şi povestiri cu acţiuni care să se desfăşoare ceva mai rapid şi, de asemenea, să se străduiască să mărească orizontul de aşteptare al cititorului.

 

33. Teodora Matei, cu prozele Aripile Mândriei şi Leo şi Foxy, prima publicată în SRSFF, cea de-a doua în Nautilus. Teodora Matei a semnat, de asemenea, şi foiletonul Stăpânul Castelului, un roman cât se poate de reuşit, însă, din păcate, nu-l putem lua în considerare în elaborarea acestui top care se adresează strict prozelor scurte. Aici autoarea pare a avea ceva probleme, în prima dintre ele pierzându-se în abstractizări, iar în cea din urmă abordând un text a cărui miză nu se ridică la nivelul scriituri. Povestirile semnate de dânsa sunt sensibile, stilul îngrijit, iar de curând am citit în Nautilus una şi mai reuşită, ceea ce înseamnă că autoarea face progrese. Sfatul meu: să scrie în continuare.

 

32. Radu Ilarion Munteanu, cu prozele Looking for a job şi Crăciunul Renatei, ambele apărute în revista Suspans.

 

31. Karel Cispic, cu prozele ClipaPăpuşariiAlbMinaCalacIunieZborÎntâlnireaBodoDe HalloweenCircari, publicate în Suspans şi în Revista de Suspans. Luate individual, prozele sunt destul de bune, însă într-un volum l-ar plictisi de moarte pe cititor şi asta din pricina elementelor pe care le au în comun: încep la fel, au într 1.000 şi 1.500 de cuvinte, structura lor este aproape identică ş.a.m.d. Fără inovaţii, mă tem că o să rămâne fără cititori. Sfatul meu este să mai diversifice.

culoarea diferită semnalează cel mai reuşit text al fiecărui autor.
Reclame

Taina

Buşteni putregăiţi se rostogoliseră pe povârniş, blocaseră drumul înnămolit şi se popriseră în răstoaca de pe dreapta râului. De la Sergiu am aflat. Am vorbit cu el acum două ceasuri şi am vorbit cu el şi cu o seară înainte. Era hotărât, atunci, să plece-n oraş, ori târg, cum îi spune acesta. Însă nici nu o pornise bine de acasă, că se şi văzuse nevoit să se întoarcă din drum. Era o ceaţă groasă şi mohorâtă, de octombrie, iar gloaba i se opintise brusc, înainte de-a ajunge la primul podeţ. Începuse să fornăie înfricoşată, smucindu-şi sălbatic grumazul. Sergiu a încercat să o hăţuiască, dar când a băgat de seamă că nu are încotro, a coborât de pe capră, şi-a aruncat biciul în ladă şi, trecându-şi mâinile bătucite pe greabănul mârţoagei, s-a dus să vadă ce-i ţinea calea. Pământul îmbibat cu apa ploilor ce căzuseră în ultima vreme se surpase şi o luase la vale. Şi asta din pricina despăduririlor necontrolate şi ilegale. Sergiu a privit mirat noroiul şi trunchiurile copacilor – sau cel puţin aşa mi-a spus – şi printre buştenii decojiţi şi mâlul plin de steiuri a zărit, prin ceaţa deasă, nişte urme neclare.

– Şi crezi că-i vorba de aceeaşi dihanie care ne-a dat târcoale iarna trecută? mă întrerupe unul dintre bătrânii care mă ascultaseră până atunci fără să spună nimic. Aceeaşi dihanie care sperie copiii şi intră în taina nopţii în gospodării pentru a ne fura din dobitoace?

– Din câte mi-a povestit Sergiu, eu aşa cred, i-am răspuns eu, uitându-mă la flăcările plăpânde ce se străduiau să se caţere pe lemnele încă umede aflate în mijlocul nostru, aşa cred pentru că asta bănuieşte el.

– Că-i aceeaşi fiară care l-a luat pe copilul ăla mic al lui Morovăţ? Ăla de voia să se şcolească în oraş şi să se întoarne dascăl?

– Da, i-am spus eu puţin iritat, aşa bănuieşte Sergiu şi aşa zic şi eu, că este aceeaşi care l-a luat în urmă cu douăzeci şi unu de ani pe…

Bătrânul se uită la ceilalţi prin lumina palidă şi tremurătoare a flăcărilor ce se căzneau să străpungă întunericul nopţii. Casele se zăreau nedesluşite în spatele lor, înecate în bezna ce se revărsa din pădure. Un câine lătră de câteva ori, apoi se potoli numaidecât, lăsând loc liniştii sfărâmate din când în când de trosnetul lemnelor. Apoi bătrânul îşi roti capul şi îşi pironi privirea asupra mea.

– Da’ de unde ştii că e aceeaşi, dacă nici măcar nu te născuseşi pe atunci? zise el scuipând în văpăile ce se căţăraseră, în sfârşit, pe buturugi.

– Păi n-aţi spus voi că dihania ce ne-a dat târcoale în iarnă trebuie să fie aceeaşi cu cea care l-a răpit pe…

– Aşa om fi spus, zise moşul, ţintuindu-mă cu privirea lui rece pe care nici lumina focului n-o mai încălzea, da’ noi putem să spunem una, şi alta poate să fie. Aşa că tu de unde ştii?

Uneori pur şi simplu nu ai cum să te înţelegi cu bătrânii. Se uită la tine, te întreabă, le răspunzi, ai impresia că au priceput, însă în clipa următoare te lovesc în moalele capului cu o astfel de întrebare. De aceea şi vreau să plec din sătucul acesta uitat de lume, unde doar vârstnicii mai vieţuiesc, dând dovadă de o dârzenie de neînţeles. Unii dintre ei nici nu îndrăznesc să se apropie de oraş, le stârneşte o aşa puternică aversiune, încât nici măcar nu vor să-l vadă.

– Nu ştiu, moşule, i-am zis eu iritat, că una spun şi alta poate să fie, nu aşa ai zis matale?

Bătrânul mă privi trist, de parcă acesta ar fi fost răspunsul de care s-ar fi temut, apoi îşi pleacă ochii în pământ şi începu să-şi sugă buza de jos. Cred că l-am jignit luându-l peste picior. Şi cred că i-am jignit şi pe ceilalţi, pentru că niciunul dintre ei nu se mai uita la mine. Aş fi preferat să-mi spună ceva, orice, să mă învinovăţească ori să mă deteste, numai să mă privească. Însă n-o făceau, iar eu nu-mi ceream scuze. Să-i ia naiba! Dacă astfel vor să se poarte, atunci nu aveau decât.

– Mda, spuse într-un târziu unul dintre ei, trebuie să o găsim cât e încă pe aproape. Astăzi a prăvălit peste drumeag buşteni, ca să nu-l mai lase pe Sergiu să treacă, însă mâine cine ştie ce o să mai facă. Se apropie iarna şi a început s-o răzbească foamea.

Nici nu termină bine de vorbit, că se şi ridică, dispăru în beznă şi se întoarse peste vreun sfert de ceas cu mai multe beţe înfăşurate la un capăt cu zdrenţe îmbibate în păcură. Îşi alese unul, iar după ce le lăsă jos pe celelalte, îl trecu prin foc şi o porni domol spre pădure. Am crezut că glumeşte, însă în momentul în care i-am observat pe ceilalţi imitându-l, a început să mi se facă un pic teamă. Nişte bătrâni intrând noaptea în pădure pentru a căuta o dihanie ce i-ar putea cu uşurinţă doborî, mi se pare o decizie stranie. I-am urmărit tăcut, iar când ultimul dintre ei a ridicat din glod penultimul băţ, mi-am dat seama că ar trebui să-i urmez.

– Tu ce faci, nu vii? Ori te pomeneşti că ţi-e frică?

Degeaba s-a străduit să-mi vorbească potolit, pentru că am simţit viclenia şi totodată tristeţea din vocea sa. Boşorogul! Mie să-mi fie frică? Îmi venea să mă reped la el şi să-i scot ochii ăia iscoditori. Boşorogul! Am luat ultima făclie, am trecut-o prin focul ce se înverşuna înfuriat să răzbească prin fumul alburiu (pe care tot el îl iscase şi tot el încerca să-l biruiască, cercând astfel să se înalţe spre cerul înnorat) apoi am pornit-o în urma lor. Să-mi spună mie că mi-e frică, mie, care mă duceam singur în oraş, prin viroage sălbatice şi râuri ce vuiau neîncetat, străbătând hăţişuri şi îndurând urletul jivinelor! Mai degrabă mi-e frică să mă reped la el, să nu-i rup toate oasele. Boşorogul!

– Vezi să nu te pierzi, strigă el după mine înainte de-a ajunge în pădure.

N-ai tu grija mea! Ce, Sergiu când a fost anul trecut s-a pierdut? Sau Mihai al Catrinei, ăl’ de-a fost acum două primăveri când vi s-a năzărit vouă că auziţi ceva, s-a pierdut? Nu, s-au rătăcit doar, dar au putut mai apoi să se întoarcă teferi acasă. Şi cu ce sunt ei mai breji decât mine? Că Sergiu e cu un an mai mare, iar celălalt cu doi? Mare lucru! Vorbeşte şi moşul că nu are ce face.

Am lăsat în urmă drumul mocirlos şi am pătruns în negura pădurii. Poteci multe şi mici ce nu duceau niciunde o străbăteau din loc în loc, iar aerul părea ceva mai cald şi mirosea puternic a răşină. Ploaia abia se strecurase printre ramurile brazilor, iar pe jos nu era deloc noroi. Doar straturi de aciculi ce formau o pătură moale şi continuă, iar din când în când câte o ramură udă pe dinafară, dar uscată pe dinăuntru, îmi mai trosnea frântă sub picioarele. Ţineam făclia departe de cap, pentru a putea vedea pe unde mergeam. Contururile copacilor se întrupau înaintea mea, iar eu încercam să mă călăuzesc după flacăra bătrânului, însă frigul începea să-mi pătrundă în oase, iar un gând mi se înfiripa minte. Un gând ce-mi spunea neîncetat să-mi întorc privirea. Dar n-o făceam, iar gândul se transforma treptat în teamă.

– Stai aşa, moşule, am strigat după lumina plăpândă ce transpărea o clipă în depărtate, printre trunchiurile brazilor, apoi dispărea iar. Stai aşa, moşule! Însă lumina pâlpâia, aşa de repede se mişca bătrânul. Doar nu voia să-mi joace vreo farsă! Am dat să râd, însă chiar în momentul acela m-am împiedicat şi m-am prăbuşit la pământ, fără să scap totuşi din mâna făclia. M-am ridicat repede şi m-am uitat după bătrân. Nu se mai vedea,  iar gândul urla în mintea mea. Dar nu mă puteam uita în spate. Ştiam că dacă am s-o fac, am să-l pierd definitiv din ochi. Credeam însă că nu-i prea departe, aşa că am început să alerg. Iar întunericul a început şi el să alerge în urma mea. M-am oprit speriat şi, în timp ce-mi trăgeam sufletul, mă chinuiam să nu cedez propriului meu gând ce se străduia să mă supună. Urla şi se zbătea şi îmi poruncea şi încerca să-mi ia locul. Alergam pentru a scăpa de el, dar făclia începuse să pâlpâie. Am suflat în ea, iar bezna s-a retras câţiva paşi. Am înaintat încet şi brazii s-au smuls din statornicia lor pentru a trece dinapoia mea. Ca nişte umbre. Ca nişte umbre ce deveneau în spatele meu altceva. Ceva ce nu îndrăzneam să văd. Să simt, să ştiu. Nu mai alergam de teamă că făclia avea să se stingă, iar bezna să se repeadă asupra mea. Am simţit deodată o răsuflare rece prelingându-mi-se de pe ceafă pe spinare şi, fără să vreau, m-am întors. Nu era nimic, ştiam că nu avea să fie nimic! Nu trebuia să cedez, nu trebuia. Frica îmi colcăia în minte, iar spaima mă lua în stăpânirea sa. Mă vedeam nevoit să mă uit mereu jur împrejurul meu. Să împung cu făclia întunericul. Să-l opresc să se repeadă asupra mea. Deşi tocmai lumina mă făcea să devin o victimă. Dacă aş fi aruncat făclia, cred că bezna s-ar fi năpustit peste ea şi m-ar fi lăsat în pace. Dar n-am avut curaj. M-am îndreptat spre un brad şi, după ce l-am înconjurat, m-am lipit cu spatele de el. M-am străduit să-mi potolesc bătăile inimii, dar n-am reuşit. Iar ele au devenit tot mai puternice. Îmi sfărâmau coşul pieptului. Mă sufocau. Mă pierdusem! Speranţa că totul nu era decât o farsă a mai palpitat de câteva ori, apoi s-a stins. Auzeam pădurea. Mă striga. Am urlat: e cineva acolo? Ştiam că e. Şi ştiam că nu-mi va răspunde. Acolo era cineva. Am simţit o atingere şi am tresărit, aruncându-mă în acelaşi timp înainte. M-am întors speriat şi am privit trunchiul de care am stat lipit. Avea ceva straniu în el, ceva aproape viu. El era viu. Toţi copacii erau şi mereu au fost astfel. Însă abia atunci mi-am dat seama de asta. Până atunci doar am ştiut. Însă în momentul acela am simţit. Dumnezeule, cât era de înalt! Iar eu cât eram de mic, prăbuşit în faţa sa. Crengile-i erau braţe, aciculii – degete. Ba nu, tocmai asta e, că nu! Braţele mele erau crengi, iar degetele-mi erau aciculi. Mi-am îndreptat făclia spre el, iar el a părut că se retrage. Ce-a lăsat în urmă era o mască. Bradul era o mască. A ceva ce sălăşluia în sinea sa. O fiinţă căreia îi era frică de lumină aşa cum îmi era mie de întuneric. Iar ca ea erau multe. Atâtea câţi copaci erau pe lume. Dacă sălăşluia şi-n mine? Umbrele au început să se zvârcolească tânguitoare. Din pricina făcliei ce mocnea şi-a luminii ce se zbătea. Am privit-o pierdut, năuc şi totodată speriat, şi aproape plângând am înfipt-o iute în pământ. Întunericul din copaci, din pământ şi din văzduh s-a repezit în mine şi-ncet, încet, m-a cuprins.

Am început să desluşesc rândurile nesfârşite de brazi, nu doar pe cei ce-mi erau aproape. Lumina mă orbise. Am privit uimit pădurea. Doamne, cât era de frumoasă! Cu norii ce lunecau deasupra ei şi stelele ce-i rămâneau agăţate de ramuri. Era atâta linişte! Iar copaci stăteau nemişcaţi, precum nişte străjeri înlemniţi în decizia lor de-a priveghea. Şi-a contempla nemărginirea spre care-şi îndreptau vârfurile, jinduind că într-o zi o vor atinge. Şi-n tot acest timp drujbele îi culcau la pământ, rând pe rând, iar joagărul rânjea binevoitor în josul râului. Mi-am trecut mâinile peste scoarţa rănită, sângerând răşină şi am rămas o clipă nemişcat. Pădurea respira, nevăzută, neauzită, neînţeleasă. Pădurea mă chema.

Am urcat versantul prăpăstios, apucându-mă de trunchiurile copacilor şi alunecând din când în când, iar când am ajuns în vârf m-am căţărat într-un brad stingher şi am privit peste bungetul şi bezna ce se uneau sub cerul înstelat, devenind la un moment dat aceeaşi fiinţă bestială şi bicefală ce adăsta calmă. De atâta timp adăsta. În depărtare, ca o pată de lucoare, slinoasă şi infectă, se zărea oraşul lăbărţat în toate părţile, întinzându-şi ca o caracatiţă braţele luminoase spre alte localităţi şi prin localităţile acelea apropiindu-se de pădure. Aerul deasupra lui era murdar şi bătea în galben, un galben bolnav, hepatic, ce tindea să cuprindă întreaga zare.

Am rămas acolo şi am privit, şi am ştiut şi am simţit că n-am să mă pot întoarce niciodată printre oameni şi din acel moment am devenit captivul pădurii şi am tot încercat să-i opresc pe alţii să se piardă.

Ştiu, sunt doar o dihanie care scoboară uneori spre sat, nelăsându-i pe ceilalţi să ajungă în oraş. O fiară fără nume care s-a pierdut privind în ochi nemărginirea.

Scriptorium

Din numărul viitor al revistei Gazeta SF. Sinopsis:

Nautilus

 

Luna aceasta revista Nautilus ne propune spre lectură nu mai puţin de şase proze (număr aflat în creştere, după ce luna trecută ne-a delectat cu cinci proze, iar acum două luni cu patru). După cum ne-a obişnuit, primul text este şi de această dată un basm semnat de Aurel Cărăşel, iar ultimul, trecut la rubrica Multivers,o povestire ce poartă o dublă semnătură: a Andrei Spirescu şi a lui Mihai Perşinaru. Faţă de povestirile publicate de cei doi autori în numele anterioare ale revistei, cea de faţă pare desăvârşită, atmosfera sumbră îmbinându-se perfect cu acţiunea onirică. De remarcat este şi straniul text al lui Cătălin Cofaru, Incompletitudine. Deşi autorul riscă în anumite momente să-l lase pe cititor pe dinafară, textul de faţă este unul de valoare, informaţiile prezentate cu zgârcenie lăsând loc multor interpretări, fără a afecta în vreun fel scheletul acţiunii. Următoarea proză, Jurnalul sfârşitului, de Alexandru Dan, pare mai degrabă o parabolă a societăţii actuale decât un text science-fiction. La sfârşit trebuie să ne luăm adio de la foiletonul Teodorei Matei, o autoare ce ne-a încântat vreme de opt luni de zile cu o povestire pe cât de interesantă pe atât de bine scrisă, şi să ne pregătim pentru un nou foileton, un space-opera deosebit de incitant, după cum se prezintă până acum, semnat de Aurel Cărăşel, semnatarul basmului care-a deschis şirul prozelor din acest număr al revistei Nautilus. Un număr bogat şi o ofertă diversă.

Suspans

 

Revista Suspans nu ne oferă luna aceasta nicio povestire spre lectură. Zero, nothing, nada, vizitaţi concurenţa, vă rugăm.

Revista de Suspans

 

Deşi ceva mai săracă-n proze faţă de primul număr, Revista de Suspans rămâne şi luna aceasta fruntaşă-n privinţa cantităţii, dar şi a calităţii textelor publicate, primele două povestiri prezente între paginile sale virtuale atrăgându-mi în mod special atenţia. Dacă-n Omul cu şobolani sub piele, stilul dezinvolt şi plin de naturaleţe face din text o proză reuşită, în proza semnată de Felix Tzele, Înainte să putrezească totul, stilul şi acţiunea se află-ntr-un echilibru perfect, autorul prezentându-ne o proză cum arar întâlnim în revistele din România. Şi spunându-vă lucrul acesta, vă invit să o lecturaţi, garantându-vă că nu o să regretaţi. Despre celelalte texte prezente în cel de-al doilea număr al Revistei de Suspans nu pot spune că sunt slabe, însă după ce le-am citit pe primele două aşteptările-mi fură mult elevate. Astfel, Clepsidra îmi pare prea statică, De Halloween prea simplă, Flash neterminată, Păpuşa previzibilă, iar schiţele umoristice ale lui Iulian Sârbu insuficient de amuzante. Cred că, pentru a nu ni se deforma percepţia asupra celorlalte texte şi a trăi lectura la intensitatea ei, cele mai bune texte ar trebui publicate ultimele. Însă, dată fiind vastitatea ofertei din acest număr (la prozele de faţă adăugându-se o mulţime de fragmente de varii dimensiuni), sunt sigur că fiecare cititor va găsi ceva care să-i placă. Şi nu neapărat aceleaşi texte care mi-au plăcut mie. 

Fragmente…

de viaţă, situaţii împrăştiate fără niciun rost în afara aceluia pe care, privindu-le, i-l acorzi…

Pentru cei interesaţi, puteţi citi un fragment din romanul (unul dintre) la care lucrez acum. Sau când găsesc o fărâmă de timp liber. Aici.

 

Scriptorium

Suspans

În luna iulie, revista Supans a fost bogată-n proze, lucru care nu ar însemna mai nimic dacă nu am adăuga şi faptul că mai toate au fost de bună calitate. Remarcăm, de asemenea, şi varietatea temelor alese de autori, precum şi cele câteva fragmente care se cer continuate în numerele viitoare ale revistei. Este greu să desemnez câteva proze care mi-au plăcut, căci mi-au plăcut cam toate: prin intermediul prozei lui Teo Tucan am simţit ce înseamnă să cazi, tu sau munca ta, în desuetudine, Insula Gaunilor m-a fascinat prin ineditul ei, întorcându-mă la poveştile copilăriei despre locurile misterioase şi fiinţe fabuloase, nostalgia m-a acaparat citind Raze strâmbe şi Susurul tăcerii, Mirtuman m-a înfricoşat, Câinii fantomă m-au hăituit, Accidentul mi-a dat de gândit, Nopţile în tenebre mi-au inspirat groază, iar Întâlnirea m-a ţinut în permanenţă în expectativă. Un numărul care are ce oferi oricărui cititor.
[…]

Nautilus

După o lună sau două în care prozele au fost rare printre paginile virtuale ale revistei Nautilus, aceasta revine în forţă şi ne prezintă în numărul 52 nu mai puţin de patru texte, fără a mai lua aici în considerare şi proza de la secţiunea Multivers ori fragmentul de roman al Teodorei Matei. Aurel Cărel ne prezintă un basm foarte bine scris, căruia i-ar sta bine într-un volum alături de alte basme asemănătoare, Mircea Liviu Goga vine cu o parabolă politică inteligentă şi care-şi atinge din plin ţinta, Andrei Gaceff semnează un text straniu, care îţi ridică tot felul de întrebări, iar Neata Claudiu Petran ne povesteşte ce se poate întâmpla într-o Cameră de cămin. Veţi afla mai multe nu citind critica, ci lecturând textele.
[…]

Restul articolului va putea fi citit în numărul din această lună al revistei Gazeta SF.

Moroiul

           În numărul 5-6 (mai-iunie 2012) al revistei Zonal Literară am avut onoarea să public un fragment de roman. Fragmentul se numeşte Moroiul, iar dacă doriţi să-l citiţi trebuie să frunzăriţie până la pagina 78. Romanul este în lucru, un alt fragment din el (Fiara) apărând şi în revista Suspans.

Ofer feedback

Cum pe lângă întreţinerea celor două rubrici lunare de ‘critică literară’ din revistele Nautilus şi Gazeta SF mai primesc din când în când şi mesaje pe adresa de e-mail ce conţin diverse texte ce se vor a fi comentate, m-am gândit că n-ar strica să le fac celor ce doresc o opinie sinceră şi obiectivă viaţa mai uşoră, punându-le la dispoziţie atât disponibilitatea mea (limitată, se înţelege) cât şi datele de contact: enola_enola2003[coadă de maimuţă]yahoo[punct]com

Carevasăzică dacă aţi scris ceva şi doriţi o părere, trimiteţi-mi un mesaj. Electronic să fie, că stau la mile depărtare de România.

un mare NU şi un mic da

1

S-au afişat rezultatele concursului AtelierKult, iar pe această cale doresc să felicit atât câştigătorul cât şi organizatorul şi să le mulţumesc tuturor celor care mi-au citit şi comentat textul, precum şi juriului pentru profesionalismul de care a dat dovată.

În urma unei hotărâri luate mai demult şi îndreptăţită cu trecerea timpului, eu nu voi mai participa la niciun concurs românesc de sf şi nici nu voi mai publica proze în revistele online de gen. În altele, poate.

2

Pe celălalt cenaclu pe care sunt prezent, deşi rareori activ, în urma unui concurs asemănător unde s-au adunat 20 de texte, juriul fiind format din 7 membrii ai U.S.R., iar numele concurenţilor ţinut secret, proza mea a obţinut un modest loc întâi. Ironia sorţii, textul pe care l-am trimis era unul sf.  Şi atunci… ce caută un text sf pe locul întâi la un concurs de mainstream? Dracu’ ştie.

Un nou număr al revistei Helion

Cu doar câteva zile în urmă a apărut şi numărul pe ianuarie al revistei timişorene Helion online. Sumarul este ca de fiecare dată unul generos şi interesant, cu proze de calitate, articole incitante şi nelipsitele benzi desenate.

Vă invit să-l răfoiţi! 

Întrucât a apărut spre sfârşitul lunii, am să comentez cele două povestiri în numărul din martie al Radarului.

Premiul I

        S-a încheiat de curând şi cea de-a XLIII-a ediţie a ‘Concursului naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”‘, iar printre laureaţi am bucuria să mă număr şi eu cu un onorant Premiu I la secţiunea proză (altceva nu scriu). Cu această ocazia am apărut şi în antologia concursului.

Le mulţumesc tuturor celor care au avut încredere în mine.

 

         P.S. Menţinonez că nu am participat cu texte sf. Având în vedere feed-back-ul pe care-l primesc la ele… cred că am să le las o vreme deoparte. Sau am să le finalizez în tăcere, voi vedea…
%d blogeri au apreciat asta: