Kurt Vonnegut – Abatorul cinci

   Despre autor:

Kurt Vonnegut (1922-2007) a fost un scriitor american, cunoscut în principal pentru romanele sale Abatorul cinci, Leagănul pisicii şi Micul dejun al campionilor. A participat la cel de-al doilea război mondial şi a fost luat prizonier de către germani. A asistat la bombardarea Dresdei, eveniment pe care-l va relata şi-n cartea sa Abatorul cinci. A studiat antropologia, dar, după cum el însuşi recunoaşte, a fost un student mediocru. Înainte să devină scriitor a lucrat ca jurnalist, activitate care, se pare, nu-i era prea dragă. A fost un avocat al pacifismului şi un umanitarist convins.

.

Rezumat:

Nerespectând ordinea cronologică a desfăşurării evenimentelor, romanul este destul de greu de rezumat. Prima parte îl are în centru pe Kurt Vonnegut, autorul încercând să ia legătura cu mai multe persoane care au asistat la distrugerea Dresdei în vederea scrierii acestei cărţi. După aceea intrăm în miezul acţiunii al cărui personaj principal este Billy Pilgrim, un soldat originar din Ilium, New York, care a asistat, asemeni lui Vonnegut, ca prizonier de război la bombardarea Dresdei, episod asupra căruia revine în carte de nenumărate ori. După întoarcerea în State, Billy Pilgrim se căsătoreşte cu Valencia Merble, o femeie obeză şi de-o urâtanie înspăimântătoare, dacă ar fi să-i dăm crezare soţului ei, oferindu-i un inel cu diamant luat ca pradă de război. Soţia sa moare într-un accident, iar Billy, după ce trece, la rândul său printr-un accident, numai că de această dată nu mai este unul de maşină, ci de avion, şi se loveşte la cap, este răpit de extratereştrii. Aceştia, originari din Tralfamadore, îl duc pe planeta lor şi-l expun publicului ca pe un animal într-o grădină zoologică. Aici Billy o cunoaşte pe Montana Wildhack, o actriţă răpită pentru a servi aceluiaşi scop. Extratereştrii aceştia văd în patru dimensiuni, evenimentele petrecându-se în ochii lor toate deodată. Billy începe să le vadă şi el astfel, călătorind în timp, între diverse episoade din viaţa sa. Barbara, fiica lui şi a Valenciei, nu-i crede povestea şi devine irascibilă ori de câte ori Billy îi aduce pe Tralfamadoreni în discuţie.

 

Impresii:

Cred că romanul de faţă face parte din seria celor experimentale care s-au scris după cel de-a doilea război mondial (altele ar fi Piatră peste piatră, Îngerul foamei, Toba de tinichea). Începe precum un antiroman, cu Vonnegut căutând documente şi martori pentru a scrie această carte, autorul cerându-şi chiar scurte pentru că romanul este unul scurt (”nu este nimic inteligent de spus despre un masacru”, admite el) şi continuând cu o poveste în parte science fiction şi în parte reală. La o privirea mai atentă pare că prima decurge dintr-un fel de disoluţiei a personalităţii personajului principal, disoluţie cauzată de evenimentele care acesta a luat parte: bombardarea Dresdei în zilele de 13, 14 şi 15 februarie 1945, când, susţine autorul, 135.000 de oameni au fost omorâţi. Deşi cifrele par să fie exagerate, impactul acestui masacru asupra autorului în primul rând şi a personajului său (care, călătorind în timp, este nevoit să trăiască la nesfârşit groaza acelor zile) în al doilea rămâne neîndoielnic. Mi-a plăcut şi stilul, ironic pe alocuri, sardonic uneori, şi mereu presărat de aceleaşi vorbe pe care autorul le foloseşte de parcă ar fi un refren ce trebuie rostit pentru a-ţi păstra luciditatea. O carte destul de bună, plină de povestiri şi personaje interesante, în care ficţionalul poate fi oricând şi uşor motivat. Eu zic că merită citită.

 

Citate:

 

Maestrul ceremoniei i-a rugat să spună care cred ei că ar fi funcţia romanului în societatea zilelor noastre, iar un critic a spus: ”Să aducă nuanţe de culoare într-o cameră cu pereţii albi”. Altul a spus: ”să descrie într-un mod artistic felaţia”. Altul a spus: ”să le înveţe pe nevestele funcţionarilor ce să cumpere şi cum să se poarte într-un restaurant franţuzesc.”

 

Colombia – Stay out

Multe agenţii străine, şi-n special cele nord-americane, te bombordează cu tot felul de avertismente cu privire la Columbia: o să fii tâlhărit, răpit, sechestrat, vândut, drogat, de ce nu şi violat. Şi, cu toate că unele dintre aceste v-ar putea face cu ochiul, trebuie totuşi să vă mărturisesc că sunt departe de realitate. Bine, dacă vrei neapărat şi nu te laşi sub nicio formă înduplecat, cred că ai putea găsi câţiva revoluţionari FARC care să te care mai ceva ca pe povestaşul lui Llosa dorinţa prin pădurile tropicale. Dar va trebui să umbli ceva pentru a da de ei, căci Columbia e mare (cât Germania şi Franţa la un loc), şi să-ţi faci dinainte vaccinurile împotriva febrei tifoide şi a celei denge (e musai).  E drept, Columbia se află-n război civil de nu mai puţin de 46 de ani, un război care produce mai multe victime decât cel dintre Sudanul de Nord şi cel de Sud, ori decât cel din Irak şi aproape la fel de multe ca cel din Afganistan, dar nu-i un motiv de îngrijoarare. Războiul se poartă în zone atât de îndepărtare încât or să te mănânce rinocerbii mlaştinilor şi hipopotaurii din junglă înainte de-a auzi măcar o împuşcătură. Şi, în pofida părerii largi răspândide, turiştii şi străini nu-s vizaţi de acest război.

În oraşe şi-n zonele populate, n-ai de ce să te temi. Cel puţin nu ziua, căci noaptea situaţia este ceva mai complicată. Iar aici e noapte de pe la 6 seara.Dar dacă-ţi iei câteva măsuri de siguranţă (nu hoinări beat pe stradă, nu umbla de unul singur pe străzi întunecare şi necirculate, nu arăta ca o pisică speriată, nu purta haine de fiţe) n-o să ţi se întâmple nimic. Mie, în patru luni de ieşit la ora nouă şi ceva noaptea de la muncă şi de mers singur pe-o stradă necirculată, nu mi s-a întâmplat nimic. Însă colegul de cameră a fost jefuit chiar în faţa casei pe la 8 noaptea, iar vânzătorul de pe colţ tâlhărit pe la 6 seara. Se mai întâmplă. Bine e să ai vreo 20.000 de pesos la îndemână (ceva mai puţin de 10 euro), ca să nu rişti să ajungi acasă-n fundul gol.

E o expresie pe aici care zice cam aşa ‘no le das papaya’, adică să nu le dai papaya hoţilor – a nu le oferi oportunitatea să te jefuiască. Nu te da smardoi, nu fi cocalar! Aşa că vă averizez, români: nu veniţi în Columbia. Nu aveţi ce să găsiţi aici. Doar femei frumoase, plaje superbe, mâncare delicioasă ţi ieftină, fructe gustoase, preţuri mici, oameni prietenoşi, bun simţ, emeralde, petreceri ş.a.m.d.

După părerea mea, Columbia e mai sigură decât România. Singurul risc este de-a nu mai vrea să pleci de aici. Asta, da, mi s-a întâmplat.

Preconcepţii legate de extratereştrii

Una dintre cele mai des întâlnite preconcepţii legate de eventuala existenţă a unor fiinţe extraterestre (cu care am intra în contact) este dorinţa lor de-a ne cuceri. Dând astfel dovadă de-o teribilă şi inexplicabilă stupiditate, fiinţele extraterestre străbat vaste spaţii interstelare doar pentru a supune nişte pământeni ce se înghesuie pe o planetă dintr-un sistem solar aflat la marginea galaxiei. La ce le-ar servi distrugerea unor asemenea gâze? Deşi supoziţiile se împart, acestea continuă să rămână ridicole: pentru resurse, spun unii (ce resurse se află pe Terra şi nu se află pe nicio altă planetă? În afara vieţii pe care doresc s-o nimicească, niciuna); pentru că sunt răi de la natură, sunt de părere alţii (dacă asta ar fi fost situaţia, atunci s-ar fi autodistrus de mult, cred eu); iar cei mai mulţi nici nu se obosesc să ne explice de ce.

Iar ca ridicolul să fie complet, în majoritatea filmelor ce tratează acest subiect (de la Independence Day, Signs, War of the Worlds, şi până la Battle: Los Angeles) oamenii ies învingători din această confruntare. Adică extratereştrii străbat ani lumină (utilizând o tehnologie ce nouă ne lipseşte) doar pentru a pierde un război în faţa unei rase inferioare. Ştie cineva vreo carte ori film în care situaţia să fie diferită? Căci mie, unul, doar situaţia din District 9 mi s-a părut verosimilă. Bine, şi cea din romanul Eden al lui Stanisław Lem.