Posts tagged ‘recenzie’

Franz Kafka – Procesul

prProcesul este cel mai cunoscut roman semnat de Franz Kafka

Limba în care a fost scris: germană

Titlul în engleză: The Trial

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: nu se specifică (probabil începutul secolului XX)

Locul în care se petrece acţiunea: probabil undeva în Imperiul Austro-Ungar

Număr de pagini: 288

Ediţie: Minerva, 1977

Traducător: Gellu Naum

Despre autor:

Orice om cred că a auzit de Franz Kafka, acesta fiind unul dintre cei mai cunoscuți și influenți scriitori ai secolului XX. Născut pe 3 iulie 1983 în Praga (care făcea la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar), într-o familie de evrei, Kafka a absolvit facultatea de drept, iar după obținerea doctoratului s-a angajat la o firmă de asigurări. A scris 3 romane, niciunul dintre ele nefiind finalizat, și mai multe povestiri scurte. În timpul vieții a publicat foarte puțin, și-a detestat slujba și a întreținut relații sexuale cu o mulțime de femei. În timpul morții a devenit cunoscut. Deși și-a rugat prietenul să-i ardă manuscrisele, acesta a refuzat și-n loc să se încălzească cu ele a ales să le publice.

Rezumat:

Chiar în ziua în care împlinește 30 de ani, Josef K., un funcționar oarecare, este vizitat de două persoane care-l anunță că împotriva lui s-a deschis un proces și că, din acel moment, este arestat, deși lăsat în continuare în libertate. Dorind să afle mai multe despre acest proces și totodată s-o mențină pe proprietara imobilului în care locuiește la distanță, K. le adresează celor doi tot felul de întrebări la care aceștia, în pofida aparentei lor bunăvoințe, se feresc să răspundă. Nici venirea șefului lor nu are menirea de-a lumina mai mult situația, ci, cel mult, de-a deranja camera colocatarei lui K., domnișoara Bürstner, în care cei patru ajung să-și poarte conversația. Tot cam pe atunci, K. remarcă prezența și a doi colegi de-ai săi, aduși probabil în calitate de martori. După plecare acestora, K. încearcă să-și ducă la bun sfârșit activitățile de peste zi, iar seara, întorcându-se acasă, se scuză față de domnișoara Bürstner, iar la plecare o mai și sărută.

Convocat telefonic și informal la tribunal în duminica imediat următoare, fără a se preciza exact ora, K. se vede nevoit să caute, printre blocurile de locuințe, sala de judecată. O găsește în cele din urmă în podul unei case, printre camerele comune și rufele întinse de locatari.

“K. crezu ca nimerise la o întrunire publica. O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. (…) Mulți dintre ei îți aduseseră perne, pe care si le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”

K. dorește să-și susțină nevinovăția, în pofida faptului că nici el nu știe de ce anume este acuzat, însă este adeseori întrerupt fie de cel care prezida procesul, fie de reacția energică a asistenței, fie de femeia pipăită și înghesuită în fundul sălii de un tânăr magistrat. K. nu izbutește să obțină mare lucru, așa că se întoarce, nechemat, într-o altă zi la acest tribunal improvizat și sfârșește prin a sta de vorba cu femeia care fusese înghesuită data trecută și care locuiește în clădire alături de soțul ei (soțul ei nefiind nici tânăr și cu atât mai puțin magistrat, el doar făcând curat în sala de judecată și locuind acolo, cu excepția zilelor în care avea loc vreun proces). De la această femeia, K. află câteva informații disparate legate de tribunal și de proces. Întors acasă, observă că la domnișoara Bürstner s-a mutat o altă vecină, ceea ce-l face pe K. să creadă că domnișoara a recurs la acest lucru pentru a scăpa de avansurile lui.

Câteva zile mai târziu, K. dă într-o cămăruță de la banca la care lucra peste un individ care se pregătea să-i bată cu nuiaua cu pe cei doi indivizi care veniseră să-l anunțe pe K. că este arestat. Nedumerit, K. întreabă despre ce-i vorba și astfel află că bătaia care urmează să le fie celor doi aplicată s-ar datora plângerilor făcute de el împotriva lor în sala de judecată. K. încearcă să-l convingă mai întâi pe individ, apoi să-l mituiască, să-i lase-n pace. Acesta, însă, temându-se că mai târziu K. o să se plângă și de el, îl refuză politicos și-ncepe să-i snopească.

După alte câteva zile, K. primește vizita unchiului său, care, auzind de proces, vine să-i ceară socoteală. Enervat de calmul lui K., unchiul îl duce la o bună cunoștință de-a sa, avocatul Huld. Avocatul, prin intermediul slujnicei sale Leni, îi lasă să intre în casă și-i primește, bolnav la pat, în vizită. Unchiul se apucă să-i explice despre ce-i vorba, deși, sincer, nu era nevoie, Huld știa deja, în vreme ce K. iese pe hol și se giugiulește puțin cu Leni, lucru pentru care este mai apoi admonestat de ruda sa.

După mai multe vizite la Huld, K. află într-o zi de la un client de-al său, că există un pictor, Titorelli pe numele lui, care știe despre procesul care-i fusese intentat și care l-ar putea ajuta. K. se duce să-l viziteze pe artist la el acasă și-l găsește într-o magherniță, anexă a unui alt tribunal care-și avea sediul în podul unei case. După oarece discuții, K. este nevoit să cumpere de la artist, pentru a-i câștiga astfel bunăvoința, o serie de tablouri identice.

Ultimul eveniment notabil înainte de sfârșitul tragic al procesului este vizita lui K. la catedrală. Crezând că se duce acolo pentru a-i arăta unui client italian biserica, K. află de fapt că fusese adus acolo de preotul care lucra și el în slujba tribunalului din pod. Preotul îi spune o mică pildă (publicată și ca povestire separată sub titlul de În fața legii).

O posibilă interpretare:

Înainte de-a mă avânta în miezul problemei și-a încerca să interpretez în vreun fel acest roman, aș dori să vă arăt de ce cred că există, în fond, o interpretare, fără să leg cumva gradul de adevăr al acestei afirmații de cel al explicației găsite de mine. Procesul, ca mai toate scrierile lui Kafka, sunt de obicei catalogate drept absurde, termen care ar exclude din start posibilitatea unei interpretațiuni, însă, mă tem, că acest absurd este prost înțeles. Nu scrierile în sine sunt absurde, ci, la o primă și oarecum superficială vedere, situațiile prezentate în acestea. Spun primă și superficială pentru că, odată ce începem să deslușim sensurile de sub pojghița absurdului, ne dăm seama că situațiile în sine sunt folosite doar ca pretexte și parabole care ne vorbesc despre lucrurile și întrebările cu adevărat importante în viață. O a doua premiză de la care pornesc constă în însăși faptul că orice acțiune întreprinsă de un om – iar în cazul nostru ne referim la scris și, mai explicit, la Procesul – poartă în sine un anume înțeles. M-ați putea contrazice aici, scuzată-mi fie prolepsa, aducând ca argument dadaismul și ați avea, în parte, dreptate. Da, textele care ieșeau din frazele ascunse în pălărie și mecanic îmbinate nu pot fi în sine interpretate ca un tot unitar, lipsindu-se dimensiunea autotelică, însă gestul în sine relevă un anume înțeles: acele fraze au fost alese de cineva pe baza anumitor criterii, ele poartă o semnificație, deși nu același lucru putem spune despre rezultatul experimentului, unde o persoană îmbină aceste fraze la întâmplare, fără să le citească și potrivească dinainte și poate din acest punct de vedere să fie lesne înlocuită de un program, așa cum stau lucrurile în cazul tragerilor la sorți.

Iar părerea potrivit căreia în spatele absurdului kafkian se ascund înțelesuri profunde nu este una care să-mi aparțină doar mie, existând nenumărați exegeți care au încercat să extragă anumite sensuri din parabolele lui. Cele mai ușor de interpretat sunt, probabil, povestirile scurte (și amintesc aici Metamorfoza, Colonia penitenciară ș.a.m.d.), deși unele, cum ar fi În fața legii, pot înmagazina sub umbrela aceluiași mesaj nenumărate interpretări.

În ceea ce privește Procesul, Reza Banaker, în Franz Kafka, The Office Writings, reușește să identifice un număr relativ mare de parabole și încearcă să le coreleze cu semnificația lor reală. Lucrarea sa constituie un punct de plecare important pentru că, deși nu le include într-un tot unitar, scoate la iveală mai multe piese din acest puzzle pe care-l reprezintă Procesul. Iar eu nu fac alt lucru decât a mai adăuga câteva piese și a încerca să formez imaginea finală.

Avem încă de la începutul romanului o serie de indicii referitoare la modul în care operează tribunalul, dar niciuna (sau aproape niciuna) referitoare la procesul în sine. K. primește vizita a două persoane, care îi aduc la cunoștință faptul că, din acel moment, se află în arest la domiciliu și că împotriva lui a fost intentat un proces. Reacția lui K., aproape de cea a unui om obișnuit (aproape, dar nu în totalitate, amănunt asupra căruia am se revin), este de-a încerca să lămurească toată această neînțelegere. Căci ce altceva ar putea fi decât o neînțelegere? Așa că primul lucru pe care îl încearcă este să afle de ce anume este acuzat, pentru a se putea mai apoi dezvinovăți. Când încearcă să vorbească cu proprietara, d-na Grubach, este interpelat în acest fel:

– N-ai dreptul să ieși, ești arestat.

la care K. răspunde:

– Așa mi se pare și mie. Și de ce, mă rog? întrebă el apoi.

Înainte de-a reda replica paznicului, consemnez aici amănuntul asupra căruia v-am spus că am să revin: reacția lui K., care se apropie de cea a unui om obișnui (cu toții am fi întrebat de ce?), dar care nu coincide, totuși, cu cea a unui om obișnuit (câți dintre noi am fi admis cu atâta placiditate posibilitatea de-a fi arestați, spunând Așa mi se pare și mie?) În continuare, răspunsul paznicului:

– Nu ne aflăm aici ca să-ți spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale și așteaptă. Ancheta e începută și ai să afli totul la momentul oportun.

Din aceste trei replici (la fel ca și din majoritatea celorlalte discuții care au loc între K. și oamenii legii) putem observa foarte bine relația care va rămâne neschimbată până la sfârșitul romanului dintre cele două părți: defensivă, de supunere, din partea lui Josef K. și ofensivă, autoritară, din partea oamenilor legii. Totodată, încă de la aceste replici încep să se contureze și celelalte caracteristici ale celor două părți, caracteristici care pe noi, ca oameni raționali, ne frapează: faptul că reprezentanții legii nu-i oferă inculpatului niciun amănunt legat de proces (și cu cât înaintăm în povestire tindem să concludem că nici măcar aceștia nu cunosc învinovățirile care i se aduc lui K.) și, poate chiar mai șocantă, acceptarea prin care K. ajunge într-un final să se subordoneze acestui tribunal, în pofida tuturor discrepanțelor apărute (faptul că nu reprezintă un tribunal adevărat, în sensul celor clasice – lucru reiterat de mai multe ori în roman – ci unul atipic, numit Tribunalul din pod, faptul că nu i se aduc la cunoștință învinovățirile, nu i se înmânează niciun soi de document și nici el nu poate înmâna vreunul, nu poate fi vorba de o achitare definitivă ș.a.m.d.). Această opoziție este evidentă nu doar prin prisma calității lui K., care se schimbă brusc din cea de om liber în cea de arestat, schimbarea aceasta este doar una simbolică, ci mai ales prin schimbarea vestimentației, una cât se poate de vizibilă, impusă de oamenii legii:

Amândoi paznicii îi examinară cămașa de noapte și-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu grijă atât cămașa aceasta, cât și restul lenjeriei, și că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.

Doar câteva pagini mai târziu, cele două poziții deja menționate se adâncesc, iar opoziția dintre ele devine tot mai evidentă și, totodată, ireconciliabilă:

– N-are voie [să intre], îi spuse paznicul cel gras. Doar știi bine că ești arestat.

– Dar de ce-aș fi arestat? Și încă în felul acesta!

– Iar începi! Spuse paznicul și muie o felie de unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.

– O să fiți obligați să-mi răspundeți, spuse K. Iată actele mele; arătați-mi-le acum pe ale voastre și, înainte de toate, mandatul de arestare.

Reacția lui K. este acum una cât se poate de normală, mirarea de la început transformându-se, încet, în iritare, și am putea crede că subordonarea sa nu a început încă. Însă, după cum am să vă arăt la momentul oportun, subordonarea nu doar că nu venise demult, ea se află printre însăși cauzele acestui proces.

La fel cum atitudinea lui K. din începutul romanului pare a oscila între supunere și revoltă, tot la fel oscilează și reacția reprezentanților legii, doar că a lor oscilează între prietenie și autoritate. În numai câteva rânduri putem observa ambele ipostaze. Iată ce-i răspunde unul dintre paznici:

– Doamne! Dar neînțelegător mai ești! se văită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoți din sărite, inutil, tocmai pe noi, care în clipa de față îți suntem cei mai apropiați dintre oameni.

Pentru ca, câteva fraze mai târziu, atitudinea paznicului să pară a se schimba brusc în momentul în care K. îi arată actele sale de identificare:

– Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porți mai rău ca un copil. Ce dorești, până la urma urmei? Îți închipui cumva că vei face să ți se termine mai repede blestematul de proces dacă discuți cu noi, paznicii, despre legitimații de arestare?

Această dihotomie este întreținută și de prezența a doi paznici, care pot juca acum rolurile consacrate mult mai târziu în cinematografie de good cop – bad cop.

Dacă, după cum afirmam la început, despre proces nu reușim să aflăm pe parcursul întregului roman mai nimic, despre tribunalul din pod și legea pe care acesta o deservește sunt destule indicii. Din acestea realizăm că:

  • tribunalul din pod nu este un tribunal normal, ci funcționează paralel cu cele existente la acea perioadă
  • tribunalul din pod  pare a fi omnipotent (nu răspunde în fața celuilalt tribunal ori a legii celuilalt tribunal) și omniprezent (aflăm atât de la avocatul Huld, cât și de la pictorul Titorelli că există anexe ale acestui tribunal în aproape fiecare clădire din oraș)
  • legea tribunalului din pod nu este aceeași cu legea tribunalelor normale. Despre această lege nu aflăm în sine nimic, nu ajungem să știm niciuna dintre regulile care-o alcătuiesc, ci doar modul în care operează. De asemenea, reacțiile celor care-o servesc, și inclusiv a paznicilor prezenți la începutului romanului, ne îndreptățesc să credem că nici măcar ei nu cunosc această lege.

[…] înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat, se informează precis asupra motivelor arestării și a persoanei arestate. În privința aceasta, orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le știu – și ține seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare nu caută delictele populației ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte și ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi tu că ar putea exista o eroare?

Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.

– Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.

Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.

Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înțelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice explicație, spunând doar:

– Ai s-o simți pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă:

– Vezi, Willem, el recunoaște că ignoră legea, dar pretinde în același timp că e nevinovat.

– Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înțeleagă ceva.

Mi-am permis să subliniez câteva fraze pentru că în ele rezidă și din ele decurge absurdul aparent al întregii situații. K. pare a încălca o lege pe care nu o cunoaște, dar pe care, în același timp, nici nu o poate cunoaște, orice întrebări adresate celor doi, iar mai apoi judecătorului, avocatului, pictorului, lui Leni ș.a.m.d. neprimind niciun răspuns clar care să-l facă să înțeleagă de ce anume-i vinovat. Când spune că legea respectivă nu există decât în capetele celor doi paznici, K. rostește un adevăr fundamental: da, legea nu există decât în capetele celor care-o slujesc și, după ce K. ajunge să se supună tribunalului din pod, legea ajunge să existe și în capul său, fără ca însă s-o cunoască. Deși K. afirmă, în momentul în care ajunge la tribunal că:

pesemne că astea sunt codurile, iar justiția noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar și fără să cunoști legea.

el dă curs fiecărei convocări, ba chiar alege să se ducă la tribunal și din proprie inițiativă și asta în pofida tuturor obiecțiilor aduse mai devreme, de care K. este perfect conștient:

– Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ți spun că nu e vorba de un proces în fața unui tribunal obișnuit.

– Asta e rău, făcu unchiul.

– Cum? întrebă K. privindu-l.

– Am spus că e rău, repetă unchiul.

și nu doar K. știe și acceptă acest lucru, dar până și cei din jurul său. Cum este posibil așa ceva? Ei, bine, aici doream să ajung, legea este supunerea. Dar nu orice supunere, ci cea în fața a propriei creații. Iar creația este în romanul lui Kafka însăși civilizația. Prin intermediul lui Josef K. omenirea însăși este cea acuzată pentru direcția în care a evoluat (iar omenirea este surprinsă în cadrul romanul în diversele ei ipostaze: o femeie întreține relații sexuale cu un tânăr chiar în tribunal, în timpul audierii lui K., unchiul îi sugerează lui Josef să fugă la țară, avocatul vrea să-l apere, judecătorul să-l condamne, Leni să și-l apropie, pictorul să-l ajute, paznicii să profite de pe urma arestării lui, cel care-i bate să-și facă datoria etc). Să nu uităm unele dintre amănuntele esențiale ale romanului: K. împlinea în ziua arestării 30 de ani, iar întregul proces durează fix un an. Vârsta de 30 de ani reprezintă atingerea deplinei maturități, momentul până la care ar trebui sau fi trebuit să ne conștientizăm propria existență și să alegem calea pe care am dori s-o urmăm. Fără această conștientizare, nu putem alege decât în necunoștință de cauză, așa cum face K. irosindu-și viața ca funcționar la o bancă (nu cred că mai este nevoie să menționez aici părerea lui Kafka despre munca pe care o presta și cum K. și Kafka împărtășesc o mulțime de caracteristici, începând cu vârsta și terminând cu slujba), la fel cum și omenirea și-a irosit timpul urmându-și interesele meschine (contextul în care Kafka scris acest roman este definitoriu: se apucă de el în chiar anul începerii Primului Război Mondial, la izbucnirea căruia, una dintre personalitățile care-au încercat cu disperare împiedicarea acestuia, este vorba de Edward Grey, afirma: ,,Luminile se sting în toată Europa. Nu le vom mai vedea iar aprinse în cursul vieții noastre”). Isteria care cuprinde Europa cu ocazia izbucnirii războiului se traduce în acest roman cu incredibilele reacții de supunere ale tuturor personajelor față de acest tribunal apocrif.

În această cheie putem interpreta și multiplele afirmații pe care le face avocatul pe seama legii și a tribunalului:

Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, și se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie și în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocați recunoscuți de tribunalul în cauză; toți cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocați de contrabandă.

[…]  e împotriva rațiunii să încerci să înțelegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer și dacă încerci să-l schimbi cât de cât ăși tai singur craca de sub picioare și te poți prăbuși, pe când imensul organism poate cu ușurință – totul ținându-se legat în sistemul lui – să-și găsească o rotiță de schimb și rămâne cum a fost, dacă nu cumva – și lucrul acesta e cel mai probabil – devine mai viguros, mai atent, mai sever și mai rău.

Acest organism la care se referă avocatul Huld este însăși omenirea. Este futil, în opinia sa, să încerci s-o schimbi, ea va deveni și mai atentă, mai severă și mai rea. Prin intermediul său și mai ales al finalului care șochează prin caracterul lui sumbru putem observa concepția profund pesimistă a lui Kafka referitoare la umanitate și destinul acesteia:

În asemenea condiții, ar fi de mirare să-ți ajungă o viață de om ca să admiți că ai putea izbuti din când în când. Și, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toți oamenii, ore când crezi că nu ți-a izbutit nimic, când ți se pare că n-ai câștigat decât procesele destinate de când lumea să fie câștigate și care ar fi ajuns și fără tine la bun sfârșit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor și a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Și în asemenea momente ți se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic și că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenții din lume, îndrumate de tine pe căi greșite.

Kafka nu oferă în romanul de față nicio soluție, deși putem deduce atât din viața sa cât și din ipostazele în care își surprinde personajele anumite aluzii: Titorelli, pictorul, este sărac, dar influent, Huld, avocatul, este bogat, dar bătrân și bolnav, K. este tânăr, muncitor, dar… vinovat.

Am să închei aici pentru că, deși ar mai fi atât de multe de spus, simt deja că m-am lungit prea mult.

Dacă ați observat și alte indicii ori modalități de interpretare a textului, vă invit să le discutăm!

Mircea Daneliuc – Cele ce plutesc


daCele ce plutesc 
este cel de-al șaptelea roman scris de Mircea Daneliuc

Limba în care a fost scris: română

Titlul în engleză: –

Anul apariţiei: 2009

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 2000

Locul în care se petrece acţiunea: România, Italia

Număr de pagini: 176

Ediţie: Curtea Veche , 2009

 

 

 

 

Despre autor:

Mircea Daneliuc este un scriitor, dramaturg, actor, scenarist și regizor de origine română. S-a născut pe 7 aprilie 1943 în Hotin (astăzi aparținând Ucrainei) și s-a remarcat în primul rând prin activitatea cinematografică. Absolvent al facultății de Filologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, este deținătorul premiului ASPRO pentru debut literar (1997).

 

Rezumat:

Cele ce plutesc îl are în centrul acțiunii pe Vasile Rabdan, un român care încearcă să-și facă, alături de soția sa, Iuliana, un rost în viață în Italia. Văzând că se pot face bani buni din dresatul câinilor, Vasile se hotărăște să se-ntoarcă-n România pentru a deschide o canisă, lăsând-o în urmă pe soția sa, cu care în ultima vremea părea a se înțelege din ce în ce mai rău. Odată ajuns în țară, Vasile se stabilește în apropierea Dunării, face rost de teren, cultivă pepeni, crește porci și, cel mai important, dresează câini. Lucrurile, însă, încep să se complice în momentul în care în vecinătate se instalează câțiva țigani, proaspăt întorși și ei din Italia. Și, colac peste pupăză, românul nostru ajunge să încurce cu Marga, o fetișcană după ai cărei nuri aleargă și Zidan. Cel puțin asta face țiganul atunci când nu se aruncă în Dunăre pentru a pescui te miri ce gunoi venit de la unguri, cehi ori alte popoare. Șirul întâmplărilor nu se oprește aici, ba dimpotrivă, pară să (re)înceapă cu fiecare nou paragraf, Zidan e violat, Iuliana, după ce-și părăsește amanții (pe bătrânul italian Grazzini și polonezul Tadeusz ) se-ntoarce la Vasile, Vasile îi șantajează pe violatori și-l mituiește pe polițist, iar polițistul, niciodată sătul, vrea mai mult de la mai mulți,

 

Despre carte:

Trebuie să recunosc că am început să citesc această carte cu inima îndoită, temându-mă că nu am să descoper decât un alt veleitar care, excelând într-un domeniu, are impresia că a priori va excela și într-altul, însă îmi face plăcere să recunosc că m-am înșelat. După ce am parcurs primele pagini crezând că stilul modern, care uneori frapează prin plasticitatea și elasticitatea sa, nu are decât acest unic scop, de-a epata, mi-a dat seama seama că este de fapt atributul unui scriitor mare, care știe să se servească de el în aceeași măsură în care poate face și diferența între vocile personajelor și cea auctorială. Romanul este bine împlântat în realitatea cotidiană, servindu-se de evenimente reale, așa cum este și cazul Mailat, ca de un decor în fața căruia se plasează acțiunea. Fără a deveni măști ori arhetipuri, personajele sunt toate previzibile și asta pentru că ne sunt atât de cunoscute. Suntem înconjurați de ele, suntem luați cu asalt de ele, suntem sufocați de ele. Toate cresc și se dezvoltă asemenea unor buruieni în căutarea unui teren propice, toate cu excepția lui Vasile Rabdan, care încearcă prin muncă și prin forțe proprii să reușească în viață. Și, așa cum ne-am fi așteptat, toți ceilalți ajung să-i devină treptat piedici. Puternic individualizate, fiecare cu propriile doleanțe, gânduri și speranțe, acestea formează un univers bine închegat, care nouă ne este cunoscut, dar care cititorilor de pe alte meleaguri și de alte naționalități le-ar fi părut, probabil, la fel de unic precum cel faulknerian ori, de ce nu, la fel de original ca și cel creat în scrierile sale de nigerianul Chinua Achebe. Citind romanul am realizat că marele său potențial este de-a fi exportat, de-a fi tradus în alte limbi și publicat în alte țări, pentru că are această relevanță, care nu este stearpă, cum a fost în cazul romanelor românești de la începutul veacului trecut, când importam teme și le adaptam nevoilor noastre, ci este dinamic, într-o continuă prefacere, care ajunge să atragă prin insolitul ei. Este, dacă doriți, un univers paralel, un univers din care România, în loc să iasă, continuă să se adâncească, să se scindeze ca o amoebă, să-și multiplice fațetele ca-ntr-o sală de oglinzi, să-și dilueze până la extincție seva precum animalele din Ngorongongo, refuzând să iasă din cercul strâmt al preocupărilor ei, închistându-se tot mai mult în ea însăși ca într-o carapace. Preferând să se stingă decât să evolueze. Romanul este aproape magistral, la câteva tușe de literatura universală, în care, însă, nu reușește să pătrundă. Autorul îl duce bine din condei, dar refuză să-și focalizeze atenția pe temele principale. Adună suspansul, crește tensiunea, dar ratează momentul culminant, care trece de parcă ar fi fost o altă secvență menită să-l creeze. La fel se întâmplă și cu celelalte elemente captivante prin ineditul ori ridicolul lor, pe care ar fi trebuit să se mizeze și care în sine ar fi putut constitui subiectul unei nuvele sau al unui roman. Astfel, Zidan așteaptă degeaba, violul este în zadar, un simplu element banal, peste care se trece prea ușor. Povestirea se aplatizează și, în pofida multiplelor fire narative, ajunge să semene cu o simplă narațiune.  Romanul rămâne bun spre foarte bun, ca o fotografie excepțională, dar puțin neclară.

 

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice este cel de-al treilea roman scris de Haruki Murakami

Limba în care a fost scris: japoneză

Titlul în engleză: A Wild Sheep Chase

Anul apariţiei: 1982

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1970

Locul în care se petrece acţiunea: Japonia (Tokyo, Hokkaido)

Număr de pagini: 378

Ediţie: Polirom, 2005

Gen: dramă, postmodernism, suprarealism

Diverse: Este cel de-al treilea roman din Trilogia Șobolanului (primul fiind Ascultă vântul cântând, iar al doilea, Pintball 1973), iar pentru el Murakami a primit Noma Literary Newcomer’s Prize.

 

Despre autor:

Haruki Murakami s-a născut în Kyoto, Japonia, pe 12 ianuarie 1949. A tradus numeroase opere literare din engleză în japoneză și a scris mai multe romane și volume de povestiri scurte, numărându-se la momentul de față printre cei mai apreciați scriitori japonezi. Pentru scrierile sale a fost recompensat cu numeroase premii naționale și internaționale, printre care și Franz Kafka (despre care se spune că ar fi un indicator al premiului Nobel pentru Literatură) și Ierusalim. Depărtându-se de la romanul tradițional japonez și îmbrățișând cultura vestică, Murakami îmbină solitudine cu nihilismul, dându-le un aer fantastic, comparat uneori cu cel din scrierile lui Kafka.

 

Rezumat:

Personajul narator al acestui roman, al cărui nume nu-l cunoaștem, este co-partener la o firmă destul de mică de publicitate, care a părăsit de soția sa. După câteva analepse și prolepse menite să sugereze cauzele divorțului, acțiunea se poziționează într-un prezent 1978. Ca parte a meseriei sale, ajunge să cunoască și apoi să aibă o relație, cu o fată care lucra ocazional ca model, având în același timp și o slujbă cu jumătate de normă la o mică editură din capitala niponă. În paralel, personajul narator păstrează o corespondență unilaterală (adică doar primește scrisori, nu și trimite) cu un vechi amic de-al său, generic denumit Șobolanul. Într-o zi Șobolanul îi trimite în plin și o fotografie făcută de el (și un manuscris, pe care, dintr-un motiv sau altul, personajul narator nu ajunge să-l citească). După ce naratorul publică fotografia în umila sa revistă, este contactat de reprezentantul unul important interlop și amenințat să găsească una dintre oile prezente în fotografia făcută de Șobolan (ca o poveste secundară intercalată în cea principală, aflăm pe parcurs că respectivul interlop avusese o legătură personală cu o oaie asemănătoare celei din poză – o rasă inexistentă, se pare, cu o stea maronie pe spate. Ca urmare a acestei legături personale, explicată sub forma faptului că oaia ar fi intrat în el și ar fi început, încet, încet, (să-l ajute) să-i (să-și) conducă viața, din simplu criminal de război, omul ajunge una dintre cele mai influente persoane de Japonia. Naratorul pornește alături de prietena sa în căutarea oii fantastice, având ca punct de pornire scrisorile primite de la Șobolan, scrisori pe care se discerne vag ștampila oficiului poștal. Prima lor oprire este în Sapporo, unde se cazează la Hotelul Delfin. Coincidență sau nu, singurul locatar stabil al hotelului este și tatăl patronului, fost responsabil cu recensământul oilor. Discutând cu el, cei doi află că și acesta a avut o relație personală cu oaia, doar că oaia l-a folosit drept mijloc de transport, după care l-a părăsit fără niciun fel de remușcări și l-a înșelat, pardon, schimbat, cu interlopul. Recunoscând peisajul din poză, fostul responsabil cu recensământul oilor îi trimite pe cei doi în Hokkaido. Întrebând prin jur, cei doi izbutesc să ajungă în cele din urmă în locul în care a fost făcută poza. Apariția unui om îmbrăcat în oaie o determină pe prietena naratorului să se întoarcă în Sapporo, în timp ce naratorul este hotărât să rămână aici până când va ajunge să dea de Șobolan și de oaia cu pricina. Și ajunge.

 

Despre carte:

În căutarea oii fantastice este cel de-al șaptelea roman al lui Haruki Murakami pe care l-am citit și o spun sincer, printre cele mai slabe. Cel mai slab ar fi, totuși, Paintball 1973, urmat la o oarecare distanță de Iubita mea, Sputnik. Departe de Cronica păsării-arc ori Pădurea norvegiană, În căutarea oii fantastice este un roman lejer, scris de Murakami în prima sa tinerețe. Deși evenimentele se înlănțuie destul de bine (cu foarte mici, dar vizibile și supărătoare, excepții, cum ar fi strania și incredibila coincidență, marcă a unor cărți de-o calitate inferioară, de-a da tocmai peste fostul responsabil cu recensământul oilor chiar în hotelul în care s-au cazat. Bine, înțeleg că prietena naratorului, urecheata, avea ceva capacități extrasenzoriale, dar dacă tot le avea, de nu a pus direct mână pe hartă pe locul în care se afla, în Hokkaido, peisajul din poza cu pricina), romanul nu atinge profunzimea celor enumărate anterior. Fantasticul, în această instanță, este unul lipsit de veridicitate, cumva aplatizat prin însăși prezența sa pe scară largă de-a lungul cărții (șoferul, sunatul la Dumnezeu, urecheata), singura instanță în care se justifică ca parte a lumii murakamiene fiind secvența din final. Cum acest roman a fost scris înainte ca Murakami să atingă desăvârșirea ca autor, nu-l pot pune în aceeași categorie cu ultimele sale opere. În cazul de față mizează pe acțiune în  detrimentul ideilor și a digresiunilor (deși, în genere, romanele sale stau foarte bine la primul capitol), iar dialogurile, oarecum naive în romane precum Iubita mea, Sputnik, ori Pădurea norvegiană, aici riscă să devină ridicole. Dacă acesta carte este prima de Murakami pe care o citiți, există șanse destul de mari să vă placă, altfel riscați să fiți dezamăgiți de slaba și uneori naiva utilizare a motivelor abordate de autor în alte cărți de-ale sale.

 

Motive des întâlnite în romanele lui Haruki Murakami:

Pentru că tot am amintit mai devreme de motivele din opera lui Murakami, îmi permit să enumăr câteva (unele fiind simple idei, întâmplări ori instanțe la care Haruki recurge de parcă-ar face parte din recuzită):

– părăsirea. Toate (sau mai toate) personajele-narator ale lui Murakami sunt bărbați părăsiți de soțiile ori prietenele lor, acest lucru având de obicei loc la începutul cărții și reprezentând, de fapt, motorul care pune lucrurile în mișcare. Și tot de obicei, spre final are loc o a doua părăsire ori, în cazuri mult mai rare, împăcarea. Sensul din spatele acestor permutații are legătură cu al doilea motiv:

– neînțelegerea. Personajul-narator al lui Murakami, apatic și lipsit de imaginație, nu înțelege pe deplin lucrurile care se petrec în jurul său din simplu motiv că niciodată nu a stat să le observa cu îndeajuns de multă atenție ori să se îndoiască de ele în maniera existențialismului francez. Faptul că nu înțelege este și cauza pentru este părăsit. Desigur, la începutul cărții noi nu știm acest lucru, însă ajungem să-l descoperim pe parcurs. Împăcarea ori a doua despărțire din final vin să marcheze schimbările care au loc pe parcurs în mintea personajului, acestea fiind consecințele directe ale faptul că ajunge, în cele din urmă, să înțeleagă. Însă de obicei aceste înțelegeri sunt futile, ele nu ajung să explice nimic și-l plasează pe narator într-o situație similară cu cea de la începutul cărții. Înțelegând, în loc să fie descătușat, personajul-narator se găsește singur, alienat într-o lume alienată (motiv pentru care are loc și cea de-a doua părăsire roi despărțire. În romanele în care avem de-a face cu o împăcare, așa cum se întâmplă și în cazul cărții Iubita mea Sputnik, neînțelegerea este lipsită de coordonata ei existențială și kafkiană, fiind una lumească) și tot ce poate face este să-și accepte poziția. Cărți în care se petrece acest lucru: Cronica păsării-arc, La sud de graniță, la vest de soare, Pădurea norvegiană, Dans, dans, dans, În căutarea oii fantastice etc.

– căutarea. Aceasta survine ca urmare a primelor două. De fiecare dată imboldul este unul exterior (mai puțin în Pintball 1973, un alt roman lipsit de vectorul fantastic), reprezentat, într-o primă fază, de despărțirea naratorului de persoana iubită. Din acest moment, acesta încearcă să afle cauzele despărțirii, ajungând în cele din urmă la adevăratul imbold. În În căutarea oii fantastice, acesta se traduce prin amenințările la care recurg oamenii interlopului, în Cronica-păsării arc, la apariția Cretei și Maltei Kano. În mod similar stau lucrurile și în celelalte romane ale sale. Scopul subliminal și final al căutării nu constă în aflarea motivelor pentru care a fost părăsit, ci în găsirea sensului.

Pe lângă aceste motive principale, mai întâlnim și o serie de motive secundare și incidentală, precum și evenimente și locuri recurente. Primul dintre ele, des întâlnit în romanele nipone moderne și postmoderne, este pierderea celui de-al doilea război mondial și implicit bombardarea orașelor Nagasaki și Hiroshima. Într-un fel sau altul, distrugerea celor două orașe revine obsesiv, marcând cel mai important și tragic moment din istoria Japoneză modernă. Între condamnare și rușine, furie și acceptare, aceste evenimente par omniprezente. Niciun pas nu pare să fie făcut ignorându-le, niciun cuvânt spus uitându-le, nicio privire necunoscându-le. Ca parte a romanelor lui Murakami apare momentul 0, incidentele de la granița dintre Manchiuria și Mongolia care au degenerat în confruntare de proporții între forțele ruse și cele nipone de la Khalkhin Gol (Nomanhan, în japoneză), acestea din urmă suferind o înfrângere zdrobitoare. Deși episodul este relatat pe larg în Cronica păsării-arc, ecourile lui se fac simțite și în alte scrierile de-ale lui Murakami. În În căutarea oii fantastice, de aici vine interlopul cu oaia. Un alt element care revine constant este barul (Haruki Murakami, înainte să se apuce de scris, a fost patronul unui bar), precum și muzica. Pădurea norvegiană este denumită după melodia omonimă a celor de la Beatles, La sud de graniță, la vest de soare vine la de cântecul lui Nat King Cole, care este menționat și în În căutarea oii fantastice. Ar mai fi apoi oaia (partea nu doar a celor trei romane din Trilogia Șobolanului, Omul Oaie apărând și în Dans, Dans, Dans), sexualitatea, pierderea locului de muncă ș.a.

Michael Ondaatje – Pacientul Englez

Pacientul Englez este o carte scrisă de Michael Ondaatje

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: The English Patient

Anul apariţiei: 1992

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1940

Locul în care se petrece acţiunea: Italia, Sahara, UK

Număr de pagini: 320

Ediţie: una românească

Gen: dramă,

Diverse: Pentru acest roman, Ondaatje a primit Booker Prize. În 1996, cartea a fost ecranizată, filmul find un succes recompensat cu zeci de premii și nu mai puțin de 9 Oscaruri.

 

Despre autor:

Michael Ondaatje s-a născut în Sri Lanka pe 12 septembrie 1942. În 1954 s-a mutat împreună cu familia în Marea Britanie, iar 8 ani mai târziu s-au stabilit în Canada. Pe lângă romane, Michael Ondaatje mai scrie și poezie, primind pentru volumele sale numeroase premii naționale și internaționale. Pacientul englez rămâne, însă, cea mai cunoscută operă a sa, datorită în mare măsură ecranizării de succes. Are ceva șanse la câștigarea premiului Nobel pentru Literatură. Cam aceleași pe care le are și Cărtărescu.

 

Rezumat:

Romanul este structurat pe mai multe planuri narative care se intersectează și diverg din prezentul celui principal. Hana este o infirmieră canadiană care a rămas în urma retragerii trupelor aliate în Villa San Girolano din Italia pentru a-l îngriji pe misteriosul pacient englez – o persoană cu arsuri pe cea mai mare parte a corpului, rănit într-un accident de avion și îngrijit o vreme de triburi de beduini. Arsurile suferite îl fac imposibil de identificat cu certitudine, iar faptul că el refuză să-și decline numele îi determină pe cei din jur să speculeze îndrugând vrute și nevrute.  Aflând că Hana este în San Girolano, Caravaggio, un canadian care o cunoște din copilărie și care a luptat în timpul celui de-al doilea război mondial de partea englezilor, vine să o întâlnească. Celor trei li se alătură într-o noapte Kip, un genist indian, a cărui misiune constă în dezamorsarea bombelor neexplodate. De aici povestea se adâncește în trecut, aruncând jocuri de umbre și lumini asupra întâmplărilor care i-au adus împreună. Cel mai misterios și cu cea mai tristă poveste rămâne, însă, pacientul englez. Având o cultură generală monumentală, un volum din Istoriile lui Herodot plin cu tot felul de însemnări și o pasiune extremă față de deșert, este coagulantul care îi ține pe cei trei împreună.

 

Despre carte:

Este una dintre cărțile care ar trebui citite și despre care, orice s-ar spune, n-ar face decât să deformeze adevărurile mărunte și triste pe care le conține. Încărcat cu imagini de-o frumuzețea feerică, care variază de la vila bombardată, prin tavanul căreia plouă, la orașe depopulate și dune nesfârșite străbătute într-o cursă contra-timp, pierdută încă dinainte de-a o începe, romanul reușește să creeze din rămășițele unei lumi un univers palpabil, a cărui frumusețe constă chiar în imposibilitatea de-a reuni toate piesele acestui puzzle. Rezultatul, oricât de diferit ar fi, are de fiecare dată un element în comun: neputința. Și în principal neputința de-a schimba trecutul. Pacientul englez este unul dintre cele mai solitare personaje din literatura universală, condamnat să retrăiască, în corpul lui ars și neputincios, drama propriei existențe. Imposibilitatea salvării Katherinei, decizia de-a o lăsa singură într-o peșteră din nesfărșita Sahară, doar cu promisiunea că se va întoarce. Și s-a întors, însă după câțiva ani…

Am remarcat inteligența prin care Ondaatje reușește să reunească toate aceste fire secundare, să le amestece cu prezentul, lăsându-le pe unele să trăiască în vreme ce pe altele alegând să le curme. Se folosește de cuvinte cu o răceală aproape exasperantă, transmisă până la cel mai profund nivel stilistic. Frazele sunt reci, aproape tăioase, de parcă ar comunica ceva care îi este perfect indiferent. Și cu toate acestea, paragrafele au aproape o insuportabilă încărcătură emoțională. Felul în care revine și-și dezvăluie episoadele, în care destramă cronologia poveștii pacientului englez, nu face decât să-mi întărească această impresie. Se joacă cu tristețea și durerea într-un fel în care te lasă să-nțelegi că, dincolo de toate, acestea îi aparțin în primul rând lui și abia apoi personajelor.

 

Cartea vs. film:

M-am apucat de acest roman după ce am văzut, cu aproape 16 ani în urmă, filmul, care, pentru o perioadă destul de îndelungată, s-a aflat în topul preferințelor mele. Cum s-a scurs atâta amar de vreme de atunci, e normal ca în mintea mea să fi suferit nenumărate schimbări, însă, din ce-mi amintesc, m-a impresionat opoziția dintre imobilitatea lui din prezent și ardoarea din trecut. Iar succesiunea secvențelor și implicit a celor două timpuri diferite, devine din ce în ce mai tragică pe măsură ce putem observa și spre ce rezultat concret se îndreaptă acea pasiune a sa. În final, rămâi exact cu imaginea pe care regizorul a dorit să ți-o lase. Deși imobilizat în prezent, încearcă pururi și zadarnic să se întoarcă în trecut. În cartea această imagine este ceva mai diluată și asta din pricină că povestirile celorlalte personaje par a avea o importanță mai ridicată. Greu de decis care mi-a plăcut mai mult, însă în mod sigur am să revăd filmul cât de curând.

 

Citate:

în curând

Ioana Resteman – Surâsul umbrelor

sur         După ce în ultima vreme am citit cu predilecție scriitori străini (și-n special, scriitori apreciați de critică și răsplătiți cu nenumărate premii), printr-un concurs de întâmplări am ajuns să pun mâna pe romanul semnat de-o tânără de care nu mulți au auzit până acum. Este vorba de Ioana Resteman, care are, din câte înțeleg, doar 19 ani, iar romanul pe care l-am menționat este cartea ei de debut și se numește Surâsul umbrelor. Romanul este unul pastoral, câmpenesc, o combinație destul de reușită între scrierile lui Bjørnstjerne Bjørnson și, incidental, cele ale lui Liviu Rebreanu, și are în vedere destinul unei familii de români de la începutul secolului trecut, bântuită de nenoroc (sau, după cum sugerează autoarea, urmărită de blestem) și într-o permanentă luptă cu ea însăși. Nu este astfel de mirare că ne reîntâlnim cu teme din literatura română pe care, dacă nu le credeam demult uitate, ni le închipuiam drept schimbate și metamorfozate. Avem în față aceeași sete de pământ caracteristică perioadei interbelice și romanelor realiste, contopită cu încercarea zadarnică a personajelor de a-și clădi un destin călcând pe urmele părinților lor. Opțiunile lor sunt limitate, viața, din punctul nostru de vedere, mărginită, însă între limitele ei, Ioana Resteman izbutește să condenseze o seamă largă de sentimente, trăiri și zbateri atât de caracteristice omului de la țară. Personajele sunt creionate în grabă, din mers, fără a se insista în vreun fel pe înfățișarea lor, sub care s-ar putea ascunde oricine, dar punând accent pe profilul psihologic. Acțiunile, toate iscate în urma unor puternice frământări lăuntrice, lasă să se întrevadă sufletele, nu chipurile, autoarea aducându-ne astfel în prim plan o serie de griji și întâmplări atemporale, caracteristice tuturor într-o mai mică sau mai mare măsură. Sentimentele descrise nu s-au pierdut în negura vremurilor, nu au fost înghițite de puhoiul timpului ori îngropate de anii care s-au scurs neiertători, ele rezidă în adâncul sufletelor noastre și așteaptă doar un moment de nesiguranță ori tristețe pentru a ieși la iveală și-a ne acapara. Sunt neliniștile noastre cele mai profunde, care se adresează și vizează nemjlocit identitatea noastră și rolul nostru în această lume. Iar autoarea știe cum să le scoată la suprafață, cum să le dea glas și cum să le potolească. O epocă întreagă poate fi înțeleasă prin intermediul personajelor sale bine surprinse și fidel analizate, o epocă bine documentată, Ioana Resteman construindu-și cu conștiinciozitate romanul pe mărturiile unor persoane care au luat parte la evenimentele descrise. Însă acesta ar putea fi cel mai mare neajuns al romanului, faptul că se adâncește în trecut în loc să vizeze prezentul, însă sunt acțiune care merită descrise, trăiri care merită imortalizate.

Există, desigur, și o serie de neajunsuri (și aș dori să menționez aici graba cu care se trece peste anumite evenimente marcante, stilul care rămâne în permanență alert și tensionat, stăvilit arareori și doar de pasaje răzlețe, stil care nu se justifică întotdeauna, precum și tendința, folosită pe scară largă de Władysław Stanisław Reymont în romanul său Țăranii, de a trata personajele nu individual, ci colectiv, dar și mult prea rarele digresiuni descriptive), însă, având în vedere vârsta scriitoarei, cred cu tărie că, prin exercițiu, vor dispărea cu timpul.

O surpriză plăcută!

Imre Kertész – Fără destin

Fără destin este romanul de debut a lui Imre Kertész

Limba în care a fost scris: maghiară

Titlul în engleză: Fateless (Fatelessness)

Anul apariţiei: 1975

Perioada în care se petrece acţiunea:cel de-al doilea război mondial (’44-’45)

Locul în care se petrece acţiunea: Ungaria, Germania

Număr de pagini: 262

Ediţie: Vintage, 2004

Subiect: holocaust

Diverse: semi-autobiografică. În 2009 în Ungaria a fost realizat un film bazat pe întâmplările din această carte.

 

Despre autor:

Imre Kertész (n. 9 noiembrie 1929) este un scriitor de origine maghiară, care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2002. Aidoma protagonistului cărţii prezentate, la vârsta de 14 ani Imre Kertész a fost luat de acasă şi deportat, petrecând câteva luni în lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Buchenwald. După publicare acestei cărţi, dezamăgit de lipsa de reacţie a criticilor, s-a mutat în Berlin şi o vreme a trăit din traduceri, fără să mai scrie nimic. Următoarea sa carte a fost publicată la mai bine de 10 ani de la debut.

 

Rezumat:

György (Gyuri) Köves, cel din a cărui perspectivă este prezentată acţiunea, este un copil de 14 ani care trăieşte împreună cu familia sa în Budapesta. Primele zeci de pagini se rotesc în jurul deportării tatălui său, Gyuri descriind destul de amănunţit reacţia întregii familii. La scurt timp după ieşirea din scenă a tatălui său, Gyuri este nevoit să ajute la întreţinerea familiei sale şi ajunge să lucreze într-o altă parte a oraşului, în condiţiile în care evreii erau obligaţi să trăiască doar în anumite zone. După o vreme este urcat, asemenea multor altor evrei, într-un tren cu destinaţia Germania. Îndurând foamea din vagon şi gemele celorlalţi pasageri, ajunge la Auschwitz. Nedorind să aibă parte de un tratament mai blând (avea impresia că minorii or să fie trimişi la şcoală, să înveţe, iar adulţii să muncească), minte în legătură cu vârsta sa şi ajunge, involuntar, să-şi salveze viaţa. Înainte de a-i cunoaşte prea bine pe ceilalţi deţinuţi ori de-a afla ce-i cu crematoriul din apropiere (!), este urcat într-un alt tren, care-l duce de această dată la Buchenwald, iar apoi, după câteva săptămâni, este transferat la Zeitz. Aici trăieşte într-un cort împreună cu alţi deţinuţi şi este pus să muncească uneori peste puterile sale. La un moment dat se îmbolnăveşte şi este internat. În spital se împrieteneşte atât cu medicul francez, cât şi cu un alt pacient (care încearcă să-i fure prietenia francezului şi bucata de zahăr aferentă ei). Odată cu înfrângerea Germaniei Naziste, este trimis înapoi în Budapesta, unde intră în contact cu lumea în parte indolentă şi-n parte poate prea curioasă şi încearcă să-şi regăsească famlilia.

 

Despre carte:

Nu cred că aveţi cum să vă daţi seama din rezumatul voit insipid că romanul lui Kertész este unul atipic, într-o lume în care insolitul pare oricum să guverneze. Însă nu vorbim în cazul său de tendinţa, mult prea de-întâlnită şi idiotic pusă-n practică, de-a şoca, chiar dacă evenimentele prin care trece personajul principal l-ar fi îndreptăţit să adopte o astfel de abordare. Şi totuşi, în pofida lipsei acestei tendinţe, ba chiar datorită lipsei ei, romanul ajunge într-un final să şocheze. Reacţia personajului principal, de înţeles până la un anumit punct, devine de la un moment dat absurdă, iar naivitatea şi indolenţa nu-i mai pot servi drept scuze. Dar să o iau cu începutul. Prima parte, cea care rezumă deportarea tatălui său, pare a fi imaginea în oglindă a deportării personajului principal din Îngerul foamei, romanul Hertei Müller. În oglindă pentru că în prima dintre cele două cărţi comparate personajul principal este cel care rămâne, în timp ce o rudă apropiată este trimisă la muncă forţată, pe când în cel din urmă  situaţia este exact pe dos: personajul principal este trimis în lagăr, pe când rudele şi prietenii săi rămân acasă. O asemănare izbitoare care n-are nimic de-a face cu inspiratul ori plagiatul, ci constituie în sine un interesant experiment literar (cum aşa cum se întâmplă, de această dată intenţionat, în Foe, romanul lui J.M. Coetzee). Încă din această primă parte se poate remarca lipsa de reacţie şi detaşarea cu care Gyuri pare să trateze întreaga situaţie. Însă nu trebuie să înţelegeţi greşit această detaşare, la temelia ei nu se află nepăsarea, ci neputinţa (o neputinţă deloc conştientizată şi o detaşare deloc mimată. Dacă ar fi fost minată, ori dacă Imre Kertész ar fi inserat până şi cele mai mic detalii care să te facă să crezi că ar fi fost ori ar fi putut fi, atunci întregul comportament al lui Gyuri ar fi fost de înţeles). Iar tot acest comportament este amplificat (prin simplul fapt că nu este în niciun fel schimbat) în momentul în care Gyuri ajunge la Auschwitz. După ce-n timpul călătoriei cu trenul a descris, pe scurt, ce-i drept, din suferinţele celor prezenţi, ne-am fi aşteptat ca-n momentul în care ajunge în lagărul de exterminare intensitatea sentimentelor să crească exponenţial. Însă acest lucru nu se întâmplă şi nu se întâmplă din simplul motiv că personajul principal nu asistă la atrocităţile de care-am auzit cu toţii. Descrie cu precizie tratamentul la care a fost supus, mâncarea care i se dădea, vorbele pe care le schimba cu ceilalţi, dar nu şi cruzimile la care ne-am fi aşteptat. Am crezut la un moment dat că e o carte propagandistă, menită să diminueze ori nege ororile comise de nazişti, însă am continuat să citesc sub vălul stranietăţii şi realizând că nu poate fi vorba de aşa ceva. Fără a mai lungi prea mult vorba, mi-am dat seama despre ce fel de carte este vorba. O carte care şochează prin faptul că nu vrea să şocheze, prin încercarea de-a găsi un dram de umanitate chiar şi acolo unde acesta nu este, de-a conferi unei situaţii atâta putere încât puterea în sine iese din discuţie. Nu este de mirare că romanul a fost comparat cu scrierile lui Kafka. Sunt multe asemănări, dar şi foarte multe distincţii. Oricum ar fi, Fără destin este una dintre cărţile care trebuiesc citite, ceea ce vă invit şi pe voi să faceţi.

Yōko Ogawa – Îngrijitoarea şi profesorul

]ngrijitoarea şi profesorul (cunoscut şi sub titlul Darul numerelor ori Îndrăgita ecuaţie a profesorului) este un roman scris de Yōko Ogawa

Limba în care a fost scris: japoneză

Titlul în engleză: The Housekeeper and the Professor

Anul apariţiei: 2003

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârşitul secolului XX

Locul în care se petrece acţiunea: Japonia

Număr de pagini: 180

Ediţie: Picador, 2009

Subiect: experienţe inter-culturale

Diverse: cartea a fost ecranizată în 2006, filmul numindu-se The Professor’s Beloved Equation

 

Despre autor:

Yoko Ogawa este o scriitoare japoneză, născută pe 30 martie 1962 în Okayama. A scris peste 20 de romane (doar câteva dintre ele au fost traduse în engleză) pentru care a primit mai multe premii. Pe pagina de wikipedia dedicată ei, văd că a fost lăudată de Kenzaburō Ōe, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Rezumat:

Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva unei îngrijitoare care, prin intermediul agenţiei la care lucra, ajunge în slujba Profesorului, un bătrân de 64 de ani cu probleme de memorie (de când a suferit un accident – eveniment care a avut loc cu aproximativ 30 de ani înainte – acesta nu mai poate forma amintiri noi, tinerea lui de minte pornind de la 0 la fiecare 80 de minute.).  Cumnata Profesorului, cea care se ocupă de formalităţi (înaintea prezentei îngrijitoare, alte 8 au fost angajate şi concediate), nu doreşte să fie deranjată de îngrijitoare, motiv pentru care, deşi ea casa Profesorului se află în curtea ei, cele două nu se văd niciodată. Cum Profesorul se arată îngrijorat de faptul că îngrijitoarea şi-a lăsat singur fiul acasă, îi cere acesteia să vină cu el la muncă. În curând între cei trei se formează o relaţie specială. Îngrijitoarea este însă concediată în momentul în care cei trei, după ce au asistat la un meci de baseball, se întorc târziu acasă, iar ea şi fiul său aleg să doarmă la Profesor peste noapte. După o lună, însă, când fiul îngrijitoarei (căruia profesorului îi spune Root – radical – din pricina capul său neted) vine să-l viziteze pe Profesor, cumnata acestuia decide să o reangajeze pe cea pe care o dăduse afară.

 

Impresii:

Nici eu nu ştiu de ce m-am apucat să citesc această carte; am dat peste ea şi, scrutând primele  pagini, m-am trezit atras de stilul simplu şi curat folosit de autoare. Prin prisma acestei simplicităţi, la care se mai adaugă şi un grad ridicat de sinceritate, întregul roman lasă impresia unei mărturisirii, fără să fie într-adevăr vorba de aşa ceva. Este, totuşi, o operă de ficţiune care se roteşte nu atât de mult în jurul personajelor ori evenimentelor cât a atracţiei deosebite pe care o reprezintă pentru Yoko Ogawa numerele (şi, după finalizarea lecturii, cred că microbul, din copilărie sădit în mine, a început să se dezvolte dintr-o dată, îndemnându-mă să-i caut şi cartea de nonficţiune O introducere în lumea celei mai elegante matematici). Despre idee nu pot spune că este una foarte originală (aceasta stând la baza filmului Memento, film în care este, în opinia mea, mult mai bine valorificată) şi nici abordarea nu este una ieşită din comun, autoarea neepatând prin nimic, dar cu toate acestea cartea place, pentru că este, după am mai spus, sinceră şi simplă. Cu excepţia profesorului, personajele nu sunt atent redate, ci doar fugitiv, la fel fiind tratate şi firele narative adiacente acţiunii principale. Exista loc de mai bine, fără nicio urmă de îndoială, însă în modul în care autoarea a conceput-o, cartea în sine posedă personalitate. Dacă vă pică în mână, eu zic că merită să-i acordaţi câteva ore.

Mika Waltari – Etruscul

Etruscul este cel de-al şaptelea roman scris de Mika Waltari.

Limba în care a fost scris: finlandeză

Titlul în engleză: The Etruscan

Anul apariţiei: 1955

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. V î.e.n.

Locul în care se petrece acţiunea: bazinul mării Mediteraneene

Număr de pagini: 452

Ediţie: Polirom, 2002

Subiect: peregrinările omului prin viaţă

 

Despre autor:

Mika Waltari (1908-1979) este cel mai cunoscut scriitor finlandez pe plan internaţional, fiind tradus în peste patruzeci de limbi. A scris nu mai puţin de 29 de romane, în care acţiunea se petrece în diferite perioade istorice. A lucrat ca jurnalist şi critic literar.

 

Rezumat:

Turms, personajul narator al întregului roman, se trezeşte fără să-şi aducă aminte nimic legat de persoana sa. Ducându-se la oracolul din Delphi (care-l şi sfătuieşte să se îndrepte spre vest), se împrieteneşte cu Dorieus, un spartan voinic şi drept, aidoma tuturor spartanilor. Împreună se angajează pe nava piratului Dionysos care, speriat de perşi, o porneşte către vest. Pe undeva, pe drum, îl iau la bord şi pe Micon, un vajnic şi drept vindecător de oase rupte şi răni sângerânde. După câteva furtişaguri, ajung în Himera, unde sunt găzduiţi pentru o vreme de tiranul oraşului, la adăpost de navele cartagineze. Aici Turms o întâlneşte pe ispititoarea, înşelătoarea şi ipocrita Arsinoe, preoteasa zeiţei Afrodita, dacă îmi aduc bine aminte, de care se îndrăgosteşte. Cu ajutorul tiranului fug spre alte ţărmuri, Turms răpind-o pe Arsinoe, iar Dorieus luând-o de soţie pe Tanaquil. Până să ajungă în Segest, Arsione îl înşeală pe Turms cu toţi mateloţii, iar după ce ajung în mirificul oraş îi şi naşte un copil din flori. Dorieus moare în luptă, Micon se sinucide, Dionysos dispare, iar Turms îşi continuă peregrinările prin ţinuturile latinilor, alături de soţia lui, fiica altora şi dădaca Hana. După ce ajunge în Roma, Turms pleacă într-o călătorie iniţiatică prin regatul etruscilor, iar soţia lui se căsătoreşte cu altul. Într-un final fericit, Turms îşi dă seama atât de perversitatea ei, cât şi de faptul că este un lucumon.

 

Despre carte:

Dacă aţi citit rezumatul înseamnă că v-aţi dat seama că avem de-a face cu un roman epopeic, în care aventurile se-nşiră ca mărgelele pe gută, fără ca totuşi să fie prea bine legate între ele. Intriga este vag schiţată şi doar afirmaţia din începutul cărţii, şi anume că personajul principal este nemuritor, îl determină pe cititor să lectureze în continuare. Miza, cât şi conflictul, întârzie însă să apară, Waltari pierzându-se în intrigi secundare lipsite de orice fel de relevanţă. Cu toate acestea, acţiunea este liniară, atrăgând prin însăşi simplitatea sa. Dacă ar fi avut şi substrat, cred că ar fi ieşit ceva, însă în felul în care este scris, romanul este, în opinia mea, o colosală pierdere de timp, atât pentru mine, ca şi cititor, cât şi pentru Waltari, ca autor care tinde să decadă în grafomanie. Păcat de atâta documentare şi atâtea ore irosite. După o aşa lectură, nu sunt câtuşi de puţin interesat să citesc şi alte cărţi semnate de el.

Kurt Vonnegut – Leagănul pisicii

Leagănul pisicii este al patrulea roman scris de Kurt Vonnegut şi în acelaşi timp cel care i-a adus consacrarea.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: Cat’s Cradle

Anul apariţiei: 1963

Perioada în care se petrece acţiunea: mijlocul sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Statele unite şi republica imaginară San Lorenzo

Număr de pagini: 338

Ediţie: Polirom, 2004 (în traducerea Ralucăi Popescu)

Subiect: politică, rolul literaturii, religie, viaţă

Premii primite: niciunul, dar a fost nominalizată în 1964 pentru un premiu Hugo

 

Despre autor:

Kurt Vonnegut (1922-2007) a fost un scriitor american, cunoscut în principal pentru romanele sale Abatorul cinci, Leagănul pisicii şi Micul dejun al campionilor. A participat la cel de-al doilea război mondial şi a fost luat prizonier de către germani. A asistat la bombardarea Dresdei, eveniment pe care-l va relata şi-n cartea sa Abatorul cinci. A studiat antropologia, dar, după cum el însuşi recunoaşte, a fost un student mediocru. Înainte să devină scriitor a lucrat ca jurnalist, activitate care, se pare, nu-i era prea dragă. A fost un avocat al pacifismului şi un umanitarist convins.

 

Rezumat:

John vrea să scrie o carte despre ce făceau anumiţi oameni (printre care şi inventatorul – în roman, nu şi-n realitate – bombei atomice în momentul distrugerii Hiroshimei). Din acest motiv intră în legătură cu unul dintre fii inventatorului (inventatorul murise), după care, întâlnindu-se întâmplător şi cu celălalt fiu, ajunge în laboratorul în care a fost inventată bomba. Aici află de existenţa (la început ipotetică) a Apei 9, o substanţă în stare să solidifice apa la mai puţin de 46 de grade Celsius. Atras de reclamele făcute ţării San Lorenzo şi bănuind că există o legătură între ea şi Apa 9, protagonisul se urcă într-un avion şi porneşte la drum.

 

Despre carte:

Leagănul pisicii este al doilea roman scris de Vonnegut pe care-l citesc (primul a fost Abatorul cinci, despre care am scris, în genere, lucruri pozitive) şi încep să cred că autorul are ceva dificultăţi în crearea tramei şi implicit în creşterea incrementală a tensiunii şi lărgirea orizonului de aşteptare al cititorului. Din acest motiv bănuiesc că recurge la capitole foarte scurte (sunt vreo 130 de capitole în total, iar media este pe undeva pe la 3 pagini), dialog în exces (cam 80% din conţinut este reprezentat din replici, iar restul de vocea auctorială), schimbări de perspectivă, îmbinarea multor teme, omniprezenta intertextualitate ş.a.m.d. Ce mă determină să cred acest lucru sunt, pe lângă ce-am enumerat mai sus, dezvoltarea uneori ilogică a intrigii, modul în care personajele sunt introduse în scenă, lungimea cărţii (chiar dacă are 338 de pagini, nu cred că depăşeşte 50.000 de cuvinte), prolepsele aruncate-n text, precum şi regăsirea tuturor acestor indicii în cartea menţionată anterior, Abatorul cinci. Va trebui totuşi să mai citesc înainte de a-mi forma o părere. Momentan sunt doar suspiciuni.

La fel ca şi romanul de două ori menţionat în paragraful de mai sus, Leagănul pisicii este scris la persoana întâi, acţiunea fiindu-ne relatată din postura unui narator supus greşelii şi cu o viziune limitată asupra evenimentelor la care ia parte. Iar, dacă ar fi să interpretez şi modul în care aderă la bokonomism (o religie inventată de un alt personaj şi care se bazează, cel puţin incidental, pe interpretarea subtilă a cărţilor, ori cel puţin aceasta este concluzia pe care-o trag eu). Încă de la primele cuvinte aflăm despre caracterul ficţional al întâmplărilor care urmează să fie redate (şi aici se poate trasa o altă paralelă cu Abatorul cinci, prima frază din acesta fiind: „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin.” Asemănările nu se opresc, însă, aici, ci se reflectă şi-n temă şi chiar şi în personaje), spunându-ni-se clar şi concis: „Nimic din ce e scris în această carte nu e adevărat.”.  Cu acestea în minte, pornim în explorarea unei lumi uşor distopice, în care satira politică se îmbină cu realismul magic (prezent cu precădere în a doua jumătate, când acţiunea se mută într-o ţară bananieră din America Latină) şi ştiinţifico fantasticul (ca pondere, mai vizibil decât primele două, însă folosit mai degrabă ca substrat şi decor, decât ca mijloc prin care se conturează acţiunea. Este drept, protagonistul, după mai multe peripeţii, porneşte în căutarea Apei 9, un element clar fantastic, însă căutarea este doar o intrigă secundară, subordonată subiectului pe care acesta îl are în vedere în scrierea cărţii sale. Din acest motiv şi este introdus ceva mai târziu). Tot ca un element ficţional, dar nicidecum ştiinţifico-fantastic, sunt referinţele intertextuale din roman. Se fac nenumărate referiri la o carte imaginară (mai târziu aflăm că este scrisă de un alt personaj), dându-se citate din ea (inclusiv redându-se mici poezioare puerile, dar cu o vădită încărcătură morală) şi inventându-se pe seama ei o întreagă filosofie de viaţă, filosofie care porneşte de la aceleaşi cuvinte cu care se începe cartea şi pe care le-am citat mai sus.  Cartea de care vă vorbesc este de fapt un ghid scris de Bokonos, misteriosul personaj care apare doar la final şi totodată fondatorul bokonomismului, religia oficială (şi în acelaşi timp interzisă) a imaginarei republici San Lorenzo.

Deşi are un substrat destul de încâlcit, Leagănul pisicii constituie, datorită dialogului uzitat în exces şi fragmentării acţiunii în paragrafe succinte, toate introduse prin intermediul prologului, constituie o lectură uşoară. Uşoară, dar nu şi facilă, pentru că pentru a o pricepe în plinătatea ei, atunci trebuie să descifrăm substratul şi să înţelegem aluziile legate de politică, societate, literatură şi nu în ultimul rând religie. Nu întâmplător acţiunea se termină printr-o apocalipsă.

Joseph Conrad – Inima întunericului

Heart of Darkness Inima întunericului este o nuvelă scrisă de Joseph Conrad.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Heart of Darkness

Anul apariţiei: 1899

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârşitul sec. al XIX-lea.

Locul în care se petrece acţiunea: Londra şi Congo

Număr de pagini: 200

Ediţie: Green Integer, 2003

Subiect: colonialismul

 

Despre autor:

Joseph Conrad (1857-1924) este un autor englez de origini poloneză şi este unul dintre precursorii modernismului. Înainte să se apuce de scris a lucrat ca marinar, poziţia care i-a permis să adune mai multe experienţe şi povestiri ulterior valorificate în scrierile sale. Nuvele şi romanele lui au fost ecranizate în mai multe rânduri şi au influenţat scriitori precum William Faulkner, Ernest Hemingway, J-M Coetzee, Salman Rushie ş.a.

Impresii:

Inima întunericului este o povestire în ramă, în care Charles Marlow, personajul narator, aflat la bordul unui ambarcaţiuni ce navighează pe Tamisa, le povesteşte mateloţilor despre experienţa sa ca transportator de fildeş în Congo. Da, vorbim de ţara care la vremea la care se petrecea acţiunea se afla sub ocupaţia – nu aş spune a Belgiei, ci a – lui Leopold al II-lea, regele Belgiei. Nu ştiu dacă vă este familiar numele, dar aceste Leopold, care-n ţara sa este astăzi cunoscut, datorită clădirilor care-au fost înălţate sub cârmuirea sa (palatul regal, serele regale, pavilionul chinezesc, turnul japonez ş.a.), ca Leopold Clăditorul, Făuritorul, Constructorul, a fost acuzat şi denunţat de crime împotriva umanităţii. Cu alte cuvinte genocid. Nu am să redau supliciile la care îşi încuraja, direct sau indirect, oamenii să-i supună pe nativi şi nici grozăviile ieşite din comun care se petreceau în Congo, ci am să mă limitez la cartea lui Conrad, carte în care se poate vedea (cam voalat, ce-i drept, din pricina stilului vetust şi a jocului de umbre şi lumini aruncat peste acest întreg univers, personajul principal şi inclusiv autorul, pentru că nuvela are un vădit caracter autobiografic, părând mai degrabă că minează conştiinţa decât că o are, altfel nu se explică de ce a ales să lucreze în asemenea condiţii) felul în care găseau colonizatorii de cuviinţă să-i trateze pe localnici. Joseph Conrad nu se sfieşte nici el să-i portretizeze ca pe nişte barbari fără o limbă a lor şi complet lipsiţi de inteligenţă. Având în vedere că este o povestire în ramă şi că ştim deja că personajul principal a scăpat cu viaţă pentru a o relata, atenţia nu mai cade pe evenimente, ci pe felul în care acestea se leagă şi ajung la deznodământul cunoscut. Confruntarea este una metonimică, pentru că nu prin bătălia pe care o poartă cu nativii, Conrad redă de fapt lupta între civilizaţie (da, Leopold şi singiuirile) şi barbarism (nativii a căror ţinut fusese invadat şi care erau obligaţi să muncească pentru colonizatori în condiţii de cele mai multe ori groaznice). Ca un substitut al personajului principal, apare în povestire Kurt, un personaj grotesc, dar în care Marlow descoperă (după moartea acestuia) o fiinţă umană. Aş fi fost tentat să accept povestirea aşa cum mi se prezenta, fără să mă leg în vreun fel sau altul de cel care-a scris-o, dar n-ar fi fost chiar această apreciere vădită a lui Marlow, alter-ego-ul lui Joseph Conrad, faţă de Kurt, prin care nu doar îl scuză, dar parcă îl motivează alegerile. Adică, altfel spus, crimele.

%d blogeri au apreciat asta: