Posts tagged ‘recenzie’

Cormac McCarthy – Întunericul dimprejur

Întunericul dimprejur este cel de-al doiles roman scris de Cormac McCarthy.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Outer Dark

Anul apariţiei: 1968

Perioada în care se petrece acţiunea:  începutul sec. XX.

Locul în care se petrece acţiunea: SE Statelor Unite

Număr de pagini: 256

Ediţie: Picador, 2007

Subiect: destinul omului, căutarea

 

 

Despre autor:

Cormac McCarthy s-a născut pe 20 iulie 1933 în Providence, Statele Unite ale Americii.  A primit încă de la începutul carierei de scriitor mai multe burse care l-au ajutat să călătorească şi i-au permis să publice noi romane. A primit şi câteva premii destul de importante, iar în topurile realizate de mai multe publicaţii celebre (precum  The Times or New York Times) atât el cât şi cărţile sale ocupă poziţii onorabile. Trei dintre romanele sale au fost ecranizate, Drumul, ultimul dintre acestea, fiind cu precădere bine recepţionat de public. Este unul dintre scriitorii care au mari şanse să câştige Premiul Nobel pentru Literatură. Dintre cele mai importante cărţi ale sale menţionez: Drumul (The Road),Căluţii mei, căluţi frumoşi (All the Pretty Horses), Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Man), Merdianul sângelui (Blood Meridian).

 

Impresii:

Cormac McCarthy mi-a atras încă de la început atenţia (şi nu doar mie, dar şi editorului său) prin stilul clar faulknerian, exersat uneori până la limita pastişei (din fericire prezintă, în clasicul stil Faulknerian, câteva inovaţii menite să-ţi îngreuneze lectura, cum ar fi suprimarea, în original, adică în engleză, a ghilimelelor de dialog, lucru care se traduce în română prin lipsa liniei de dialog. Însă, spre deosebire de Jose Saramago, are bunul simţ de-a începe cu alineat următoarea replică). Abuzând de limbajul colocvial şi agramat al personajelor sale (ye în loc de you, don’t la persoana a III-a singular în loc de doesn’t, desinenţe stâlcite, forme verbale ieşite din uz, cum ar fi knowed în loc de knew, căderea g-ului final şi aşa mai departe), limbaj la care nu recurge în momentul în care, din postura de narator omniscient, se apucă să povestească ori descrie, Cormac McCarthy prezintă o poveste plasată într-o perioadă şi loc neprecizate, deşi putem deduce că acţiunea se petrece pe undeva pe la începutul secolului trecut, în sudul Statelor Unite, tot prinYoknapatawpha lui William Faukner. Iar lipsa de originalitate nu se încheie aici, căci şi acţiunea tot faulkneriană este, căutarea lui Rinthey aducând cu cea a Lenei Grove din Lumină de august (în Copilul Domnului întâlnim, pare-se, accidentul din Sanctuar, dar trecem peste, căci la Faulkner era vorba de un om condamnat şi linşat pe nedrept, pe când la Cormac discutăm de-o simplă şi inocentă necrofilie). Însă McCarthy plagiază, dacă se poate spune aşa, cu stil, cu stilul maestrului său, desigur, continuându-i de fapt operele şi, din când în când, exagerându-le. Să nu credeţi, totuşi, că am ceva împotriva sa, ba dimpotrivă, îmi place foarte mult cum scrie şi asta pentru că-l admir pe Faulkner pentru stilul său. Fără a mai bate apa în piuă, să vă spun despre ce este vorba:

Avem în faţă povestea incestuoasă dintre Culla Holme  şi Rinthey Holme, sora acestuia, relaţia nu doar incestuoasă, dar şi fructoasă, pentru că din ea rezultă un copil. Deşi acesta se naşte viu, Culla îl îngroapă, după care îi spune surorii sale că a murit, de fapt, din cauze naturale, şi pleacă să colinde ţinutul în lung şi-n lat pentru a-şi găsi de muncă. Rinthy îşi dă seama că a fost minţită, aşa că pleacă nu după fratele său, deşi şi pe îl caută, ci după căldărarul care i-a dezgropat şi luat copilul. Mort, evident. Copilul, nu căldărarul. Drumul acesta dublu, aproape în oglindă aş putea spune, deşi foarte asemănător prezintă anumite diferenţe născute din caracterul celor doi fraţi. Deşi nu ei determină acţiunile ce urmează să li se petreacă, aceste acţiuni reverberează în ei şi prin ei în următoarele. Veştile ajung, distorsionate şi vagi, de la un frate la celălalt, în vreme ce căutările lor iluzorii şi futile continuă. Întâlnesc în drum câteva personaje binevoitoare, multe meschine şi toate agramate. Din această pricină, deşi nu are decât două sute şi ceva de pagini şi două fire narative mai mult sau mai puţin liniare, povestea lor devine una prolixă, greu de urmat pe alocuri, şi foarte densă. Adaptarea şi integrarea par a fi motive secundare, tema principală fiind, după cum am spus deja, căutarea. Însă ceea ce caută ei doi nu există, pentru că nu se află în afara lor, ci în interior. Doresc, cumva, prin evenimente exterioare, cum ar fi în cazul lui Culla să fie acceptat fără să fie întrebat nimic, să facă resorturile lăuntrice să vibreze. Să le aducă pe aceeaşi lungime de undă cu cele ale lumii dimprejur. Lucru iarăşi imposibil din pricina trecutului lor. Este un paradox care îi hrăneşte şi în acelaşi timp îi distruge.

Observ şi de această dată înclinaţia lui McCarty către persoane nu de la marginea societăţii, ci a civilizaţiei, reacţiile lor fiind de multe ori instinctuale, iar propriile gânduri expresia unei neştiute boli de care încearcă să scape. Nu lumea din jurul lor este alienată şi străină, ci ei, ei le sunt sieşi alienaţi şi străini, pierduţi fără nicio posibilitate de-a mai fi salvaţi. Nu sunt nici măcar inteligente, încrâncenate şi triste în singurătatea, cum sunt, spre exemplu, unele dintre personajele lui Faulkner, (cu precădere descendenţii lui Snopes), ori alienate dintr-un motiv pe care să-l putem înţelege (aşa cum se întâmplă cu Joe Christmas), nu, pur şi simplu sunt non-valori, interesante tocmai prin faptul că arareori ajung personaje literare. De aceea nici nu se pune prea mare accent pe gândurile lor şi trăirile interioare, ci pe faptele, oricât de insignifiante ar părea acestea. Dorinţa de-a se integra există, însă este din faşă neutralizată. Iar dacă întunericul este unul exterior, atunci este cu siguranţă o proiecţie a celui interior.

 

P.S. Ştie cineva care este titlul sub care a fost tradus, dacă a fost tradus, în română?

Reclame

J.M.G. Le Clezio – Deşert

Deşert este cel de-al optulea roman scris de J.M.G. Le Clezio.

Limba în care a fost scris: franceză

Titlul în engleză: Desert

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea:  sec. XX (anii 1910, respectiv 1950)

Locul în care se petrece acţiunea: Sudul Marocului, Marsilia (Franţa)

Număr de pagini: 352

Ediţie: David R. Godine Publisher, 2009

Subiect: destinul omului, căutarea

Premii: premiul Academiei Franceze, Grand Prix, 1980

 

 

Despre autor:

Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Impresii:

Deşertul este o carte atipică – dacă mai pot exista cărţi atipice în literatura postmodernistă, adesea marcată de inovaţii şi de multe ori supusă experimentelor – alcătuită din două povestiri distincte, care se intersectează de mai multe ori, însă nu sunt atât de strâns legate încât din unirea lor să reiasă o a treia. În prima dintre ele, a cărei acţiune se petrece în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut, îl avem în centru pe Nour, un copil tuareg care trăieşte în deşert şi asistă la unirea triburilor din vestul Saharei împotriva Marocului, sub protectorat francez la acea vreme. Acţiunea în această primă parte este deosebit de lentă, accentul căzând în schimb pe modul de trai al triburilor nomade, legendele locale, povestite de bătrâni la căderea serii, şi viaţa oarecum izolată pe care Nour o trăieşte. Deşertul nu este doar un simplu decor, imaginea sa revenind obsesiv asemenea vântului uscat care bântuie neîncetat printre erguri şi hamade. Lentoarea pare a fi cuvântul cel mai potrivit aici, descrierile predominând, iar dialogul ocupând doar un rol marginal. Legendele narate, unele dintre ele formându-se chiar în perioada în care se desfăşoară acţiunea, vor străbate asemenea unor ecouri veacurile, rezonând şi schimbând pe alocuri metanaraţiunea reprezentată de cea de-a doua poveste. Spre deosebire de prima, aici avem parte de un fir epic clar şi uşor de urmat, înfăţişat de destinul Lallei. Lalla este o copilă când soseşte din inima deşertului în Marsilia, unde este luată în primire de o mai veche cunoştinţă. Adaptarea ei este, însă, greoaie, iar depărtarea de sahel şi de pustiul locurilor natale o împiedică să-şi găsească un loc în lume. Bântuie pe străzile oraşului, intră în contact cu multă lume, îşi face chiar şi un prieten din rândul copiilor care cerşesc pe străzi sub protecţia unui interlop destul de blând şi de onest. Blând şi onest, adică nu-i din România, v-aţi prins. E de prin Iugoslavia, dacă-mi aduc bine aminte. Viaţa cotidiană este bine surprinsă, deşi nu acesta este rolul principal al escapadelor Lallei. Nici măcar compararea, chiar şi involuntară, a celor două traiuri: în deşert, printre dune, şi în mijlocul civilizaţiei, printre oameni. Nu, călătoria ei este mai degrabă o parabolă, o alegorie care vizează căutarea şi găsirea propriului nostru destin. Chiar şi după ce scapă de orice griji materiale şi ajunge faimoasă, Lalla nu se schimbă absolut deloc şi dispare noaptea pentru a umbla cu vechile sale cunoştinţe. Căutările ei continuă şi, prin prisma tuturor probabilităţilor, nici nu se vor sfârşi vreodată, pentru că, pornită în căutarea propriei sale fiinţe, ea descoperă lumea. Şi nu doar pe cea prezentă, dar şi pe cea care aparţine unui timp trecut. În ultimul capitol revenim la povestirea iniţială, revenim la deşert, acesta părând să reprezinte cel mai bine profunzimile umane. Înăuntru suntem mereu singuri, iar victoriile noastre, asemenea războiului dintre triburi şi Maroc, sunt futile. Bătălia împotriva noastră nu o vom câştiga niciodată.

În concluzie, un roman destul de bun, dar cu o primă treime extrem de plicticoasă pentru cei care se aşteaptă să se întâmple ceva, orice.

Milan Kundera – Viaţa este în altă parte

Viaţa este în altă parte este cel de-al treilea roman scris de Milan Kundera.

Limba în care a fost scris: cehă

Titlul în engleză: Life is Elsewhere

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea: jumătatea sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Cehia

Număr de pagini: 432

Ediţie: Harper Perennial, 2000

Subiect: poezie

Gen: satiră, bildungsroman, Kiinstlerroman

 

Despre autor:

Milan Kundera s-a născut la 1 aprilie 1929 în Cehia şi este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist. Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg poliţie acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecere pe care Kundera o are între scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr: Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

 

Rezumat:

În cartea de faţă urmăm destinul plin de idiosincrasii şi laitmotive penibile a lui Jaromil, încă de când a fost procreat de părinţii săi (un inginer care nu-l doreşte şi o doamnă din înalta societate, să avorteze) şi până la moartea sa, comparată cu sfârşitul lui Lermontov, dar lipsit de orice fel de tragism. Încă de mic, lui Jaromil îi place să fie în centrul atenţiei, iar când observă că adulţii râd de rimele sale infantile începe să vorbească în dodii. Îi place, de asemenea, să deseneze, iar lipsa lui de talent şi imaginaţie este luată de mama sa drept un semn al genialităţii autoproclamate, aşa că-l pune să studieze cu un maestru, cu care întreţine mai târziu şi o relaţie. Mama, nu Jaromil, căci Jaromil este ocupat cu privitul servitoarei pe gaura cheii. Ziua scrie tot felul de poezioare fără ritm şi rimă, iar noaptea se visează un Don Juan, cucerind cu talentul său monstruos tot felul de prostituate. În realitate, trecut de pubertate, Jaromil e un copil timid, fără prea mare succes la femei din pricina nădragilor săi şi-a lipsei de experienţă. Cu ocazia unei festivităţi oarecare, reuşeşte să îi impresioneze pe ascultători şi să-şi facă o admiratoare. Însă adevara lui iubire este o vânzătoare urâtă, pe care-o urmăreşte şi alături de care sfârşeşte. Nu pentru mult timp, pentru că maică-sa nu se arată prea încântată de frumuseţea îndoielnică a fetei, iar gelozia îl roade pe Jaromil. Din pricina acestei Jaromil şi dintr-o dragoste adevărată faţă de comunismul nou instalat, îl pârăşte poliţiei pe fratele prietenei sale, iar poliţia în înhaţă pe amândoi. Frate şi soră, nu iubit şi prietenă. Mândru de fapta sa, Jaromil începe să-şi recite pe la întruniri poeziile şi este aruncat de un ins oarecare de la balcon, astfel terminându-se scurta dar tumultuoasa sa viaţă.

 

Impresii:

Viaţa este în altă parte este tot un anti-roman, deşi acest lucru devine evident abia la începutul celui de-al şaselea capitol, în centrul căruia Kundera îl plasează pe Jaromil, fără însă a părea că-l manevrează asemenea unui păpuşar. Impresia este cea contrară, personajul principal fiind atât de bine construit şi pare atât de liber în acţiunile sale încât îmi este uşor să înţeleg cum anumiţi detractori au văzut în el un alter ego al scriitorului şi au crezut că prin denunţul lui Jaromil, Kundera recunoaşte, într-un fel foarte voalat, că ar fi colaborat cu poliţia politică. Însă mă îndoiesc că astfel stau lucrurile, deşi se poate vorbi pe alocuri de autoironie. Însă aceasta ocupă un loc secundar şi este destul de greu, dacă nu eşti vreun soi de exeget, de depistat, în prim-plan aflându-se sarcasmul şi jovialitatea cu care Milan Kundera pare să-şi trateze personajul principal. Nici acţiunea nu este foarte importantă, ea fiind, ca în mai toate romanele lui Kundera, un simplu pretext prin intermediul căreia se aduce în discuţia un anume subiect. Iar în cazul de faţă subiectul este cât se poate de clar: poezia. Prin fiecare scenă prin care Jaromil (un nume divin în mitologia cehoslovacă) este nevoit să treacă, autorul pare a scoate în evidenţă frivolitatea nu a poeziei în sine, ci a poeţilor, a vieţii lor romanţate de gesturi teatrale şi vise deşănţate, şi a raportului dintre mândria afişată şi importanţa ori calitatea celor scrise. Edificator în acest sens, şi deosebit de amuzant pentru mine, mi s-a părut episodul în care redactorul i-a spus lui Jaromil, arătându-i teancurile de scrisori primite de la diverşi poeţi şi făcând un calcul simplu, conform căruia ar primi mai mult de 4000 pe an, că Cehoslovacia ar trebui să exporte poeţi. Tonul nu este, însă, unul belicos, ci mai degrabă umoristic, deşi nu se poate spune că scenele sunt lipsite de veridicitate, ba dimpotrivă. Scoţând anumite detalii în faţă şi acordându-le o importanţă exagerată, acţiunea pare cât se poate de reală. Lipseşte, ca de fiecare dată, dramatismul. Nu există un moment culminant (chiar şi moartea personajului principal căzând în banalitate), locul lor fiind luat de… idei. Pentru că după cum am spus deja, acţiunea nu este nimic altceva decât un pretext.

 

Citate:

– Continuă să scrii, îi spuse editorul. Sunt sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajungem să exportăm poeţi. Alte ţări exportă tehnicieni, ingineri, făină sau cărbuni, însă principala noastră resursă o reprezintă poeţii. Poeţii cehi or să aducă poezia în ţările din lumea a treia. Iar în schimbul ei o să primim nuci de cocos şi banane.

F. Scott Fitzgerald – Marele Gatsby

Marele Gatsby este cel de-al treilea roman scris de F. Scott Fitzgerald.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: The Great Gatsby

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1920

Locul în care se petrece acţiunea: West Egg, Est Egg şi New York, U.S.A.

Număr de pagini: 180

Ediţie: Scribner, 2004

Subiect: iubire

Altele: cartea de faţă a fost ecranizată de nu mai puţin de 5 ori

 

Despre autor:

Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) este unul dintre cei mai mari scriitori americani ai secolului trecut. A scris numeroase povestiri scurte şi cinci romane (ultimul fiindu-i publicat postmortem) în care explorează subiecte tipice Epocii Jazzului (anii 20-30 ai secolului trecut).

Rezumat:

Nick Carraway, personajul narator, se mută într-o suburbie a New York-ului pentru a lucra pe Wall Street. Aici se întâlneşte cu un vechi coleg de liceu, Tom Buchanan, care este căsătorit cu verişoara lui Nick, Daisy Buchanan. La ei acasă o cunoaşte şi pe Jordan Baker, o tânără care practică golful şi care manifestă oarecare interes faţă de Nick. După ce sună telefonul, iar Jordan speculează că ar fi amanta lui Tom, aceasta din urmă pleacă împreună cu naratorul tocmai la acea amantă, Myrtle Wilson. Myrtle este căsătorită cu George, un mecanic care se roagă de Tom să-i vândă o anumită maşină, deşi Tom îl tot amână. Myrtle, sora acesteia, Tom şi Nick pleacă apoi să petreacă. Numele lui Gatsby este menţionat de câteva ori, iar naratorul, care s-a mutat chiar lângă vila acestuia, este curios să-l întâlnească, stârnit fiind de petrecerile care acesta le dă seară de seară. A doua zi dimineaţă primeşte o invitaţia din partea lui Gatsby şi se duce-n vizită. Niciun dintre petrecăreţi nu pare să-l cunoască personal pe Gatsby şi cu atât mai puţin să ştie ceva legat viaţa lui personală, aşa că speculează. Ba că ar fi spion, ba că ar fi omorât un om… La un moment dat, Gatsby i se adresează lui Nick, deşi acesta n-are habar cu cine anume stă de vorbă. Din acel moment cei doi devin prieteni, iar Gatbsy i-l prezintă într-o bună zi pe Meyer Wolfsheim (personaj care joacă un rol important şi în filmul Boardwalk Empire), un evreu influent, mare cartofor şi important contrabandist. Gatsby doreşte să-i ceară o favoare lui Nick şi o face prin intermediul lui Jordan Backer. Acesta îi explică faptul că Gatsby e îndrăgostit de Daisy, pe care o cunoscuse cu aproape cinci ani înainte, o vreme când era prea sărac pentru a se căsători cu ea,  că toate petrecerile sunt, de fapt, pentru ea, pentru a-i atrage ei atenţia, şi că ar dori ca Nick să o invite la el, pentru ca acesta, Gatsby, să poată apărea ca din întâmplare în casa lui şi să o vadă. După ce dă curs rugăminţii, iar Gatsby şi Daisy se reîntâlnesc, petrecerile se răresc, servitorii la fel, însă întrevederile lor amoroase sunt tot mai dese. Planul lui Gatsby este ca Daisy să-i spună soţului său că nu l-a iubit, de fapt, niciodată, însă în momentul în care toţi se reunesc în casa lui Tom, Daisy ezită să-i dea cărţile pe faţă. Merg cu toţii în New York, unde Gatsy îi spune totul lui Tom, iar acesta îl acuză că nu ar fi nimic altceva decât un contrabandist ordinar. Gatsby încearcă să o liniştească pe Daisy, însă fără prea mare succes. Cei doi se întorc acasă, iar Daisy, care se afla la volanul maşinii, o accidentează mortal pe amanta soţului ei, fără să oprească mai apoi. Ajuns peste câteva clipe la locul accidentului, Tom are o discuţie cu George, iar a doua zi George vine şi-l ucide pe Gatsby, convins fiind că el i-a omorât soţia. Nick se străduieşte să invite cât mai mulţi oameni la înmormântarea lui, însă nimeni, în afara tatălui lui Gatsby, nu vine.

Impresii:

Prima oară am citit cartea când avea vreo 19 ani, convins fiind, în urma slăvilor în care fusese ridicată, că am în faţă o adevărată capodoperă. Însă tot ce mi-a rămas în minte după parcurgerea ei a fost punctul culminant şi somnul care m-a cuprins după primele zece pagini. Văzând trailer-ul filmului, mi-am zis că ar fi cazul să o recitesc şi să nu mai dau dovadă de atâta somnolenţă ca-n urmă cu vreo ani, că doar nu mai locuiesc prin apropiere de Macondo şi nu mă mai hrănesc cu animale din zahăr ars. Însă după ce am parcurs primul capitol mi-am amintit brusc de ce am adormit: e plictisitoare. Nu toată, ce-i drept, doar primele două capitole, căci de la al treilea încep să se mai mişte lucrurile. Fitzgerald Scott se concentrează prea mult prea lucrurile lipsite de relevanţă (mărturisesc, o oarecare relevanţă au ele, contribuind atât la creionarea personajelor principale, şi în special a lui Tom, cât şi la crearea unei atmosfere specifice, aproape mistice, în jurul lui Gatsby, al cărui nume apare nu numai în titlu, dar mai şi menţionat de câteva ori în primele capitole. Carevasăzică există un orizont de aşteptare, însă modul în care a fost construit mi se pare şters, aproape inexpresiv) şi tratează incidental, până la rugămintea adresă de Gatsby lui Nick, tema principală. Şi nici de la momentul acela nu por spune că lucrurile evoluează foarte rapid, pentru că discuţiile şi viaţa de salon mi se par aproape puerile şi deloc constructive. N-au nimic din exuberanţa şi dramatismul celor ruseşti, în care dialogul în sine este în stare să te menţină captivat (mai puţin în prima treime din Demonii şi în primul sfert din Anna Karenina). Însă Gatsby este un personaj reuşit, aşa că toate ocolişurile par să merite în final. Există un sens, bineînţeles, şi în a prezenta, în primele capitole, defectele lui Tom, pentru că Tom este antagonistul şi prin intermediul său putem înţelege mult mai bine decizia lui Deisy, care îşi alege, în final, soţul în detrimentul lui Gatsby. Ea nu mai poate fi sustrasă din lumea în care trăieşte, pentru că este la fel de coruptă ca şi aceasta, iar imposibilitatea ei de a se sacrifica (deşi nu este neapărat vorba despre un sacrificiu, pentru că Gatsby a făcut tot posibilul să-l scoată din discuţie) nu face decât să sporească drama trăită de cel care a făcut totul pentru ea. Vorbele rostite de Nick la final rezumă foarte bine cele spuse de mine ”Sunt oameni nepăsători, Tom şi Daisy, distrug în jurul lor lucruri şi oameni, după care se retrag în avutul ori nepăsarea lor sau oricum s-ar numi acel lucru care îi ţine împreună, şi îi lasă pe alţii să strângă în urma lor”.

Cu toate că are anumite părţi negative, asupra cărora se pare că am zăbovit până acum mai mult decât am făcut-o în cazul celor pozitive, cartea rămâne una de referinţă. Nu o pot compara, totuşi, cu Martin Eden, de Jack London, deşi cele două tratează acelaşi subiect, pentru că în cazul lui Jack London, povestirea nu este doar mult mai bine scrisă, însă, în mare parte, şi adevărată. Marele Gatsby mi-a plăcut, mai ales, pentru felul în care se sfârşeşte şi pentru imaginea New York-ului, bine surprins şi bine ancorat în Epoca Jazzului. Spleenul lui Nick este şi el cât se poate de bine motivat. Citind cartea şi observând reacţia celor care-l înconjoară pe Gatsby, dar care nu doresc să participe la înmormântarea sa, ajungem să-l înţelegem.

Carte vs film

Am făcut un mic experiment. Am citit (de fapt recitit) jumătate din carte înainte să văd filmul, iar după ce l-am vizionat am (re)citit şi cealaltă jumătate. Trailer-ul, din nefericire, mi s-a părut mai bun decât filmul în sine, deşi nici acesta din urmă nu-i de lepădat. În rolul Marelui Gatsby, DiCaprio a jucat foarte bine, însă s-a văzut uneori că este ţinut în frâu ori strunit de către regizor (în scena primei întâlniri dintre el şi Nick, zâmbetul lui DiCaprio numai liniştitor nu mi s-a părut, plus c-au mai apărut şi artificiile, pentru a realiza, parcă, un moment cu adevărat penibil). Decorurile mi s-au părut reuşite, însă nu acelaşi lucru în pot spune şi despre muzică. Jay Z, ca producător al filmului, ne arată nu doar că n-are habar ce-i acela Jazz ori ce muzică se asculta pe la începutul secolului trecut, dar a mai băgat şi melodii de-ale prietenei sale în variante remixate. De toată jena! Singura piesă care mi-a plăcut, cea care asigură coloana sonoră a trailer-ului, Love is Blindness, este întreruptă pe la jumătate, fără ca acest lucru să fi fost în vreun fel sau altul necesar.

Există şi o serie de neconcordanţe, mai ales în scenele şi dialogul dintre Tom şi Gatsby (toate!), unde se pare că regizorul a înţeles altfel (dacă propoziţiile n-ar fi fost scrise negru pe alb în roman, aş fi putut admite că eu sunt cel care-a înţeles greşit) replicile dintre cei doi. La fel stau lucrurile şi cu introducerea futilă a doctorului care-l tratează şi convinge pe Nick să scrie despre Gatsby. În schimb, mi-a plăcut redarea obsedantă a ochelarilor gigantici ai doctorului J. Eckleburg, despre care se pot scrie pagini întregi. 

Citate:

Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.

J. M. Coetzee – Epoca de fier

Age of IronÎn inima ţării este cel de-al şaselea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Age of Iron

Anul apariţiei: 1990

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1980

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 198

Ediţie: Penguin Books, 1998

Subiect: apertheid, singurătatea.

Gen: roman epistolar

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

În ziua în care a fost diagnosticată cu cancer, întorcându-se acasă, doamna Curren (fostă profesoară de latină) descoperă că în grădina sa s-a instalat, într-un culcuş făcut din cartoane, un om al străzii (Vercueil pe numele său). Doamna Curren îi promite bani dacă o s-o ajute la treburi, iar Vercueil, a cărui atitudine oscilează între încăpăţânare, răbdare şi îndărătnicie, se pune pe treabă. După patru ceasuri îşi primeşte plata şi pleacă doar pentru a reveni beat a doua zi. La scurt timp, Florence, servitoarea doamnei Curren, se întoarce din ţinutul ei natal împreună cu fiii ei, Bheki şi Beautz, şi cu un prieten de-al acestora, despre care aflăm într-un târziu că s-ar numi John ori Johannes. Cei doi copii intră în tot felul de belele, sunt urmăriţi şi intimidaţi de poliţie, iar, într-o zi, chiar şi accidentaţi, intenţionat, de maşina forţelor de ordine. De cei care ar fi trebuit să-i protejeze. John ajunge în stare gravă la spital. După ce sunt trimise dintr-o parte într-alta, Florence şi doamna Curren reuşesc să-l vadă. Întoarse acasă, primesc un telefon prin care sunt anunţate că Bheki a intrat în alte încurcături. Vercueil, care se mutase între timp în casă, refuză să le ajute, aşa că doamna Curren împreună cu Florence şi fica ei, se duc cu maşina în Gugulethu, satul natal al servitoarea, să vadă care este treaba cu Bheki. Thabane, verişorul Florencei, se oferă să le ajute să-l localizeze. Îl găsesc mort, executat împreună cu alţi patru copii. Doama Curren se adresează unor poliţiştii, însă aceştia o trimit la plimbare. Se întoarce acasă, iar John, externat între timp, vine să o viziteze, sperând să dea de prietenul său. Apare şi poliţia, care, în pofida insistenţelor şi rugăminţilor doamnei Curren, ia cu asalt casa pentru a-l neutraliza pe John, retras, cu un pistol în mână, într-un cotlon.

 

Impresii:

Epoca de Fier este un roman epistolar, însă, scrisoriile fiind scrise doar de unul dintre cei doi conlocutori şi netrimise celuilalt, suntem nevoiţi să ne limităm la o singură perspectivă şi la un singur punct de vedere, şi anume la lumea văzută prin ochii doamnei Curren, o femeie în vârstă şi retrasă, forţată de împrejurări să asiste neputincioasă la ororile apartheidului. Ca temă centrală, extinzându-se dincolo de cele secundare, îmbătrânirea şi singurătatea, şi reieşind din ele, avem şi de această dată alienarea (mai pe larg despre fenomenul alienării în opera lui J.M. Coetzee în numărul de luna viitoare al revistei Litere). Vercueil, prin tăcerea şi încăpăţânarea sa, este cea mai grăitoare victimă a ei, comunicarea rezumându-se cel mai adesea în cazul lui la contemplarea şi detaşare faţă de lumea exterioară. Singurătatea sa prefaţează singurătatea doamnei Curren, la fel cum sinuciderea la care ea se tot gândeşte şi pe care Vercueil nu şi-o, ci i-o, doreşte, prefaţează propria lui moarte. Entuziasmându-se ca un copil când are impresia că femeia o să se sinucidă, el nu face decât să-şi dorească propriul sfârşit. Dispariţia şi distanţarea care, atâta timp cât este viu, nu pot să fie niciodată totale. Celălalt fir epic, care are în prim plan acţiunile lui Bheki şi John, deşi ocupă locul principal în cadrul naraţiunii, are o importanţă mai redusă tocmai din pricina diferenţei de vârstă şi de atitudinea dintre ea şi ei. Din contrastul acesta se nasc şi în contrastul acesta pier. Singurătatea este, însă, tot timpul prezentă, la fel şi alienarea, ele sunt substratul, iar acţiunea nu face decât să le scoată la iveală. Deşi încearcă să n-o implice şi pe fiica sa în viaţa retrasă şi anostă pe care o duce, doamna Curren îi reproşează că a lăsat-o în urmă, că a condamnat-o să trăiască aici, în această ţară măcinată de xenofobie, în timp ce ea a plecat în Statele Unite. Îi reproşează, dar nu îndrăzneşte să i-o spună. Ca şi în celelalte romane ale lui Coetzee, personajele sale nu sunt nici eroi şi nici fotomodele, ci persoane de la marginea societăţii (iar aici, a vieţii), care au totuşi conştiinţă, dorinţe şi speranţe. Care sunt vii într-o lume sălbatică, denaturată. Doamna Curren a fost în tinereţe profesoară şi toată viaţa sa a abhorat şi condamnat xenofobia. Însă xenofobia, adânc înrădăcinată în această ţară, o roade, tot aşa cum şi cancerul o ucide lent, dureros de lent şi sistematic. Un roman profund, dar cu prea puţine contraste. Citindu-l, rămâi cu impresia că J.M. Coetzee este un pesimist convins.

 

Citate:

Şi atunci pentru cine aceste scrisori? Răspunsul este: pentru tine, dar nu pentru tine, pentru mine, pentru partea din tine care este în mine.

J. M. Coetzee – În inima ţării

În inima ţării este al doilea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: In the heart of the country

Anul apariţiei: 1977

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 160

Ediţie: Vintage, 2004

Subiect: relaţia dintre colonişti şi nativi, nebunia.

Stil: fluxul conştiinţei

Altele: Filmul Dust (1985) este o adaptare a acestei cărţi.

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

Magda, o femeie nemăritată şi-n acelaşi timp personajul narator al romanului, trăieşte împreună cu tatăl său şi cei doi servitori, Jakob şi Anna. Când Hendrik, un alt servitor de-al lor se aduce vorba căsătoriei, tatăl Magdei se arată încântat, aşa că pe proprietatea lor se mută în curând o nouă Anna (pentru a le distinge pe cele două, Magda îi spune celei dintâi Ou-Anna, iar celei din urmă Klein Anna). Nu trece, însă, mult timp şi tatăl Magdei începe să întreţină relaţii sexuale cu Klein Anna, fără ca Hendrik să bănuiască la început nimic. Jakob şi Ou-Anna, văzând cum stau lucrurile, se decid să plece. Magda devine tot mai irascibilă, începe să se certe cu tatăl său, iar într-o după amiază îl omoară. Îl lasă să zacă o vreme în casă, apoi îl pune pe Hendrik să lărgească o groapă găsită pe câmp şi îşi îndeasă acolo tatăl. După aceea face curat şi arde lucrurile tatălui său. Neştiind, însă, nici cum să se poarte cu servitorii, nici cum să administreze ferma şi nici unde-şi ţinea tatăl său banii, nu poate poate să-l plătească pe Hendrik. Relaţia dintre ei se deteriorează treptat, mai ales după ce Magdei îi este refuzat accesul la conturile tatălui său. Hendrik devine tot mai impertinent.

 

Impresii:

Citind rezumatul de mai sus nu veţi înţelege mai nimic din esenţialul romanului, pentru că, deşi, în modul în care vi le-am prezentat eu lucrurile par destule de clare, relatate de Magda acestea devin confuze, analepsele revenind obsesiv, faptele sfârşindu-se diferit când sunt descrise pentru a doua oară, evenimentele învăluindu-se în tot felul de digresiuni pseudofilosofice uşor de urmărit dar uneori greu de corelat cu faptele din jur. În aceste circumstanţe, graniţa dintre fabulaţie şi realitate se şterge treptat, iar aporia în care cititorul se scufundă ia aspectul unui puzzle ineluctabil şi în acelaşi timp nerezolvabil. Şi toate acestea pentru a sublinia incongruenţele imposibil de împăcat nu atât dintre colonistul englez şi nativul african, relaţia complexă dintre cei doi fiind de fapt în scrierile lui J. M. Coetzee doar un pretext, ci între lumea intrinsecă şi cea extrinsecă. Acest conflict (spun conflict pentru că discrepanţele dintre cele două sunt ridicate de autor la rangul de conflict) îl putem întâlni, mai diluat ori mai pregnant, în toate romanele lui Coetzee. Însă nicăieri izbirea celor două lumi nu are rezultate atât de dezastruoase şi ireversibile cum are în În inima ţării. Deşi pare a da dovadă de-o luciditate extremă, ori poate tocmai din această cauză, Magda înnebuneşte. Trăirile ei sunt exacerbate, iar lumea exterioară, neputând fi înfrântă, este deformată de propria ei percepţie şi de propriile ei amintiri. Îşi creează singură un univers autotelic în care să poată trăi şi asta pentru că acela în care trăieşte este prea străin şi prea barbar pentru a fi domesticit. O carte dificilă din pricina felului diacronic în care este redată şi-a personajului lipsit de credibilitate care este pus să-şi redea propria viaţă.

 

Citate:

Cuvintele înstrăinează. Limbajul nu este un mediu care să redea dorinţele.

 

Dumnezeu nu iubeşte pe nimeni, a continuat să vorbească, şi nu urăşte pe nimeni, pentru că Dumnezeu nu este încătuşat de pasiuni şi  nu simte nici plăceri şi nici durere. Aşadar cineva care-l iubeşte pe Dumnezeu nu poate să ceară în schimb ca şi Dumnezeu să-l iubească pe el.

Chinua Achebe – Liniştea s-a sfârşit

Liniştea s-a sfârşit este al doilea roman scris de Chinua Achebe

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: No Longer at Ease

Anul apariţiei: 1960

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1950

Locul în care se petrece acţiunea: Nigeria (Lagos şi Umuofa)

Număr de pagini: 194

Ediţie: Heinemann Anchor, 1994

Subiect: coruperea şi corupţia

 

Despre autor:

Chinua Achebe (1930-2013) este unul dintre cei mai proeminenţi scriitori nigerieni şi înainte să se stingă luna trecută din viaţă numele său s-a aflat printre cele cu şanse importante la câştigarea  Premiului Nobel pentru Literatură. A fost un copil prodigios şi s-a remarcat încă de mic. Lumea se destramă, romanul său de debut, este cea mai citită carte din literatura africană modernă (a fost vândut în peste 8 milioane de exemplare), Chinua Achebe fiind cel mai tradus scriitor african (romanele sale i-au fost traduse în peste 50 de limbi). Deşi un susţinător al folosirii limbi engleze, acesta critică o parte a literaturii colonialiste, prin care se numără şi cartea lui Joseph Conrad, Inima întunericului. A fost implicat pentru o vreme destul de scurtă în politică. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără: Lumea se destramă (Things Fall Apart), Săgeata Domnului (Arrow of God), Liniştea s-a sfârşit (No Longer at Ease) şi Un om din popor (A Man of the People).

Rezumat:

Romanul începe când Obi Okonkwo (nepotul lui Okonkwo din romanul Lumea se destramă) este acuzat că ar fi primit mită şi continuă cu povestea sa, cronologic situată înaintea începutului, menită să descrie cum de-a ajuns în situaţia de-a lua mită. Întregul sat (Umofia), prin intermediul Uniunii Progresistă din Umuofia a strâns bani pentru a-l trimite pe cel mai bun la învăţătură dintre ei (Obi Okonkwo) să fie educat în Londra. Obi studiază la început dreptul, apoi îl abandonează şi se apucă de limba şi literatura engleză. După patru ani se întoarce acasă, iar pe vapor o cunoaşte pe Clara Okeke, o femeie frumoasă de care se îndrăgosteşte. Uniunea Progresistă din Umuofia (U.P.U.) nu la sponsorizat degeaba şi aşteaptă ca Obi să returneze banii primiţii. Acesta se stabileşte în Lagos, unde trăieşte alături de prietenul său Josepf, un mare afemeiat, şi se angajează la comitetul însărcinat cu acordarea burselor pentru studenţii nigerieni care doresc să înveţe în străinătate. În una dintre vizitele pe care le-o face familiei sale, Obi este nevoit să treacă, vrând-nevrând, cu vederea larga răspândire a unui obicei nu foarte sănătos: mita, faţă de care manifestă o înnăscută aversiune. Deşi Clara îi mărturiseşte că este un osu (vine dintr-o familie proscrisă), Obi nu vrea să renunţe la ea şi este gata să o apere în faţa propriei sale familii. Între timp, datoriile lui se măresc treptat (trebuie să cotizeze la Uniune, să-şi ajute părinţii nevoiaşi, să plătească asigurarea maşinii ş.a.m.d.), însă situaţia devine disperată abia în momentul în care află că prietena sa este însărcinată. Nedorind să se căsătorească, Obi face in extremis rost de 50 de lire pentru a plăti un doctor care s-o ajute să avorteze. Deşi în trecut nici nu i-a trecut prin minte să profite de poziţia sa, acum, când o altă persoană se arată dornică să-i dea o mică atenţie, Obi pare s-o primească bucuros. Şi pe-a doua şi pe-a treia, până când are loc un flagrant delict şi este arestat.

 

Impresii:

După alte două romane semnate de Chinua Achebe care mi-au trecut prin mâini (este vorba de Lumea se destramă şi Un om din popor) m-am apucat de acesta cu oarecare îndoieli, temându-mă de stilul uneori prea sec al autorului. Însă prin intermediul cărţii de faţă am descoperit un Chinua Achebe mult schimbat, mult mai versatil şi mai profund decât mi-l imaginam. Stilul ascunde ceva din tragismul realismul decadent de la începutul secolului, având destulă vigoare încât să incite şi să impresioneze fără ca totuşi să epateze. Faptul că romanul începe cu prezentarea concluziei nu face decât să sporească acest tragism, cititorului rămânându-i să afle cum de-a decăzut atât de mult personajul principal. Însă ceea ce descoperă nu este o decădere, cel puţin nu una morală, ci mai degrabă inexorabila consecinţă a unei lumi care-i cere-n schimb mai multe decât poate el oferi. Însă trebuie să spun că este, în parte, şi vina sa, vină ce constă în neputinţa de-a scăpa de proprii demoni şi propriile prejudecăţi. Deşi îi judecă pe cei din jur din pricina vederilor retrograde şi absurde pe care le au, el însuşi se face vinovat de aceste acuze. Nu vrea să amâne plata către U.P.U. din orgoliu şi nici nu se căsătoreşte cu prietena sa din pricina ostracizării şi-a vorbelor care se vor isca pe seama sa. Căderea sa este una graduală, balanţa înclinându-se decisiv abia în final. Este, în cele din urmă, forţat să devină exact genul de om pe care-l dispreţuieşte. Prin acceptarea mitei, cercul se închide, iar Obi nu este cu nimic mai presus decât cei pe care-i critică. Nevoie ţi-e mamă şi tot ea ţi-e şi călău, pare să ne spună Chinua Achebe prin intermediul acestui roman bine construit şi încă şi mai bine spus (interesant de remarcat este faptul că nu puterea îl corupe, ci nevoia de care vă vorbeam). De citit!

Tayeb Salih – Sezonul migraţiei către nord

Season of Migration to the NorthSezonul migraţiei către nord este primul roman scris de Tayeb Salih.

Limba în care a fost scrisă: arabă

Titlul în engleză: Season of Migration to the North

Anul apariţiei: 1966

Perioada în care se petrece acţiunea: jumătatea secolului XX

Locul în care se petrece acţiunea: Sudan şi Anglia

Număr de pagini: 176

Ediţie: Heinemann, 1970

Subiect: experienţe inter-culturale

Diverse: carte i-a fost cenzurată preţ de câţiva ani în Sudan, ţara natală a autorului. În 2001, Academia Literară Arabă a numit Sezonul migrării către nord cel mai bun roman arab scris în sec. XX.

 

 

Despre autor:

Tayeb Salih (1929-2009) este probabil cel mai cunoscut scriitor sudanez al tuturor timpurilor. Acesta s-a născut în Karmakol, Sudan, din părinţi săraci. După ce şi-a finalizat studiile la Universitatea din Khartoum, Salih primeşte o bursă şi studiază în Anglia, la Universitatea din Londra. Întors în ţară, ocupă mai multe posturi, printre care şi cel de profesor. A lucrat, de asemenea, pentru o filială a postului englez BBC şi pentru UNESCO.

Rezumat:

Naratorul, al cărui nume nu-l cunoaştem, dar a cărui viaţă se aseamănă foarte mult cu cea a autorului, se întoarce după 7 ani de studii în Anglia în ţara sa natală, Sudan, şi mai precis în satul în care a copilărit. Toţi îl primesc cu braţele deschise, fascinaţi de faptul că a trăit printre albi şi respectuoşi faţă de educaţia sa aleasă. Toţi în afară de Mustafa Sa’eed Othman, un bărbat care s-a aciuat în satul respectiv în urmă cu ceva vreme şi pe care naratorul în vede atunci pentru prima oară. Cu toate că Mustafa îi ajută pe săteni şi se înţelege bine cu toată lumea, atitudinea rece faţă de narator îl determină pe acesta din urmă să devină suspicios. Bănuielile sale ating punctul culminant în momentul în care, după ce se îmbată, Mustafa Sa’eed recită într-o engleză ireproşabilă un poem oarecare. Dorind să afle ce secrete întunecate ascunde, naratorul îl abordează peste câteva zile. Mustafa îi arată atunci paşaportul său, pe care sunt mai multe ştampile, şi-i spune o parte din povestea vieţii sale: asemenea naratorului, şi el a fost un copil precoce plecat la studii în străinătate (fiind de fapt primul sudanez care-a făcut acest lucru). După ce a stat o vreme în Cairo, la familia Robinson, Mustafa ajunge în Anglia. Aici se avântă în mai multe aventuri, ajungând să aibă cinci logodnice în acelaşi timp (am reţinut un singur nume – Isabella Seymor), care se sinucid din pricina lui. Mustafa îşi întrerupe aici povestea. Când vin inundaţiile, Mustafa se îneacă (sau cel puţin aşa pare, pentru că nimeni nu-i descoperă corpul), nu înainte de a-şi lăsa copiii şi nevasta în grija naratorului. Şi asta spre nedumerirea şi nemulţumirea satului şi mai ales a lui Wad Rayyes, un bătrân care o curtează cu asiduitate pe văduva lui Mustafa, plănuind să o ia de nevastă. Hosna Bint Mahmoud, femeia la care facem referire, îi mărturiseşte naratorului că o dă pe mâna lui Wad se va sinucide. Din nefericire, însă, nu naratorul are ultimul cuvânt (şi nici ea!), ci familia ei. Singura scăpare ar fi ca el, naratorul, să o ia de nevastă – aşa cum îi mărturiseşte şi tatăl lui Hosna – dar acesta nici nu vrea să se gândească. Naratorul se mută-n Khartoum, iar când se întoarce în vizită află că Wad şi Hosna au murit – după ce s-au căsătorit, Hosna şi-a înjunghiat soţul de mai multe ori, apoi s-a sinucis. Cotrobăind printre lucrurile lăsate de Mustafa în urma sa, naratorul dă de mai multe foi şi scrisori din care află de relaţia şi implicit căsătoria dintre Mustafa şi Winifred Morris, care a avut loc pe când acesta se afla în Anglia. Împovărat de durerea celor citite, naratorul doreşte să se sinucidă, dar se răzgândeşte…

 

Impresii:

M-am apucat să citesc acest roman fără să ştiu prea bine când a fost scris şi crezând (nici eu nu mai ştiu cum de-am ajuns să am această impresie) că este vorba despre generaţia pierdută (copiii aceia sudanezi împrăştiaţi în cele patru zări de izbucnirea războiului şi care se întorc după 20 de ani acasă). Însă nici vorbă de aşa ceva. Sezonul migrării către nord este în primul rând povestea tristei fuziuni dintre civilizaţia vestică şi cea locală, dar nu la nivel elementar, ci la cel al ideilor şi-al elitelor. Ajuns în Anglia, Mustafa nu ştie cum să se poarte, şi nu vorbesc aici la ţinutul furculiţei şi alte asemenea banalităţi, ci, în primul rând, de sentimente. Nu ştiu ce să simtă, cum să simtă, integrarea fiind din acest punct de vedere imposibilă. Toate relaţiile sale sfârşesc tragic, un tragism de care este conştient şi nu indiferent, aşa cum s-ar putea crede la o primă şi superficială privire, şi a cărui vină o poartă în totalitate. Dispariţia sa, văzută fie ca o sinucidere, fie ca fugă din faţa responsabilităţilor, este una simbolică, rolul lui fiind luat de cel care-l judecă atât de aspru la început, şi anume naratorul. Tranziţia este una subtilă, însă cei doi par să împărtăşească, într-un fel sau altul, acelaşi destin, lucru ce reiese din tentativa naratorului de-a se sinucide şi implicit de-a sfârşi nu precum una dintre victimele lui Mustafa, ci precum acesta. Şi mai este un lucru care îi uneşte: prin refuzul său de a o lua în căsătorie pe Hosna Bint Mahmoud, naratorul o condamnă de fapt la moarte. Însă există şi o diferenţă esenţială între Mustafa şi narator: dacă primul face totul în numele iubirii, cel din urmă refuză dragostea, preferând singurătatea. Două reacţii opuse, egal depărtate de normalitate. Despre relaţia dintre cei doi se pot scrie multe cuvinte, existând nenumărate posibilităţi de interpretare. Cea pe care v-am prezentat-o este doar una dintre ele şi nu în mod obligatoriu cea corectă – admiţând că ar exista una corectă. Stilul este unul eminamente vestic, explicabil prin faptul că personajul narator studiază în Londra literatura şi-n special poezia, deşi agricultura, aşa cum îi reproşează şi Mustafa (un reproş îndreptat în primul lui chiar asupra vieţii pe care el însuşi a dus-o şi a destinului pe care singur şi l-a ales), i-ar fi fost mult mai utilă. Şi nu numai lui, dar şi comunităţii. În al doilea rând, romanul este o cheie prin care putem interpreta viaţa: personajul narator încearcă (nu prin tentativa de sinucidere, ci prin faptul că se răzgândeşte) să-şi aleagă singur destinul şi nu să trăiască în umbra dublului său, în pofida puterii pe care acesta ori aceasta o exercită asupra lui. Impresionant prin simbolismul său este şi sfârşitul, înotul către celălalt ţărm, această migrarea către nord, putând fi văzut atât ca un drum spre moarte, cât şi ca o cale spre viaţă. Şi nu spre orice fel de viaţă, ci spre cea pe care singuri ne-o alegem.

J.M. Coetzee – Aşteptându-i pe barbari

Aşteptându-i pe barbari este al treilea roman scris de J.M. Coetzee, iar titlul este inspirat din poemul omonim semnat de scriitorul egiptean Constantine P. Cavafy.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: Waiting for the Barbarians

Anul apariţiei: 1980

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: la graniţa imperiului (Britanic), Africa de Sud

Număr de pagini: 180

Ediţie: Penguin Books, 1980

Subiect: relaţia dintre autorităţi şi nativi în Africa de Sud

Premii primite: James Tait Black Memorial Prize şi Geoffrey Faber Memorial Prize 

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

Rezumat:

Acţiunea este redată din perspectiva personajului principal, magistrat într-un oraş de la graniţa Imperiului. Într-o bună zi în oraş soseşte colonelul Joll în fruntea unui mic detaşament militar, care instalează starea de urgenţă şi pleacă, în pofida opoziţiei magistratului, să se lupte prin deşert cu ”barbarii”, un eufemism menit să descrie populaţia locală, cu precădere pe cea războinică. Prima captură a colonelului Joll sunt doi nativi, un copil şi un bătrân, acuzaţi (pe nedrept) că ar fi hoţi. Apoi colonelul aduce şi alţi nativi, pe care-i întemniţează şi torturează până când aceştia mărturisesc toate faptele de care nu se fac vinovaţi. Înainte să vină iarna, Joll şi mica sa armată părăsesc oraşul, iar magistratul, care începe să se îndoiască nu doar de metodele prin care Imperiul îşi menţine supremaţia, de metodele lui se îndoia demult, dar şi de modul lipsit de inteligenţă în care-o face, începe mai întâi să o îngrijească pe femeia capturată de Joll şi lăsată-n urmă (în urma corecţiilor aplicate de colonel, aceasta de abia mai vede şi de abia îşi mai poate folosi picioarele), după care cei doi au o relaţie.  Magistratul nu este însă fidel, iar ea are suferă din cauza aceasta. De cum vine primăvara, aflând de la un soldat că generalul are de gând să se reîntoarcă şi să înceapă ofensiva împotriva barbarilor, magistratul pleacă, alături de doi slujbaşi, într-o expediţie prin deşert pentru a o duce pe fată înapoi în tribul din care a fost capturată. Înainte să se despartă, magistratul o roagă să le spună alor săi adevărul. După ce se-ntoarce în oraş, acesta este capturat de Joll, acuzat de trădare şi încarcerat. Este menţinut într-o stare de dobitocenie totală (nu i se furnizează niciun fel de informaţii din lumea exterioară, nu i se permite să se spele, este hrănit din an în paşte) pentru că refuză să le destăinuie trădarea de care s-ar face vinovat. Este ameninţat cu moartea, iar într-o zi Joll pune la cale o mascaradă lugubră: îşi pune soldaţii să-l spânzure, doar pentru a-l elibera în ultimul moment, după ce magistratul imploră salvarea. După acest episod, nemaivăzând în el nicio ameninţare, magistratul este eliberat şi lăsat să hoinărească ori cerşească pe străzile oraşului. În tot acest timp, singurul semn al prezenţei barbarilor este distrugerea unui dig din apropiere, lucru care le compromite localnicilor recolta. Din forţele armate trimise de Joll să se lupte cu barbarii, un singur soldat se întoarce, şi acela mort. Temându-se că barbarii sunt în apropiere, Joll strânge soldaţii rămaşi prin oraş şi pleacă să-i înfrunte. Nativii se aciuează pe lângă oraş, temându-se şi ei de viitoarea înfruntare. După ce se rătăceşte prin deşert, colonelul este înfrânt, iar armata lui dezmembrată, fără, însă, să fi ajuns să se confrunte cu barbarii.

 

Impresii:

Aşteptându-i pe barbari este al cincilea roman semnat de Coetzee pe care-l citesc (celelalte patru fiind: Foe, Stăpânul Petersburgului, Viaţa şi vremurile lui Michael K. şi Ruşinea). Recunosc încă de la început că titlul m-a intrigat, acesta fiind principalul motiv pentru care mi-am dorit să parcurg această carte. Şi întorcând paginile, m-am lăsat cuprins de acţiunea deosebit de interesantă. Stilul, până să intru în atmosfera romanului, aproape că mi-a displăcut, însă după aceea mi s-a părut cât se poate de potrivit. Este oarecum frânt, frazele sunt în genere scurte şi închise, însă-n cuvintele lor izbutesc să redea o anume tristeţe ce reiese nu atât din viaţa pe care-o duce personajul principal, cât din evenimentele la care acesta ia parte, fără să le poată în vreun fel stopa. Nedreptatea este peste tot în jurul lui, iar oamenii se transformă, sub imperiul spaimei,  în măşti groteşti, magistratul părând în aceste circumstanţe singurul personaj normal. Spun în aceste circumstanţe, pentru că în mijlocul unei lumi normale, el ar fi fost cel care ar fi părut cel sărit de pe fix. Colonelul Joll, reprezentând aroganţa şi insolenţa, ipocrizia şi prostia Imperiului (Coetzee vorbeşte, fără îndoială, de Imperiul Britanic în cea mai glorioasă epocă a sa, când subjuga în numele civilizaţiei popoare şi tot în numele civilizaţie tortura prizonierii şi le impunea nativilor, după cum putem observa citind romanele lui Doris Lessing, condiţii greu de acceptat şi încă şi mai greu de îndurat), n-are habar de condiţiile terenului şi de situaţia de la graniţa Imperiului, el are de îndeplinit o misiune şi nu importă dacă sunt satisfăcute sau nu condiţiile care-au dus la existenţa acestei misiuni. Nu contează că oraşul trăieşte-n armonie cu ”barbarii”, el vine să-i protejeze pe unii şi să-i pacifice pe ceilalţi prin intermediul săbiilor şi armelor de foc, reuşind prin incompetenţa sa să distrugă atât pacea existentă cât şi propria armată. Cât timp este mâncare destulă se înţelege bine cu orăşenii, mulţi dintre aceştia aprobându-i comportamentul şi venerându-l chiar, însă în momentul în care resursele sunt pe ducă, generalul începe să-şi dea alama pe faţă: îşi lasă soldaţii să jefuiască magazinele, să devasteze locuinţele şi-i ameninţă pe cei care se grăbesc să părăsească oraşul cu închisoarea. Iar cei care pleacă nu-s deloc puţini: familii întregi ies noaptea mituind soldaţii, se adună la oarecare depărtare de oraş şi împreună străbat deşertul. În urma lor, casele le sunt imediat sparte. Dramul de inteligenţă de care colonelul pare să dea dovadă este îndreptat tot spre a face rău: torturează, le dărâmă nativilor corturile, şi-l eliberează pe magistrat din închisoare abia după ce s-a asigurat că i-a frânt spiritul şi că nimeni nu va mai pleca urechea la spusele lui. Suferinţa şi nedreptatea pe care magistratul este nevoit să le îndure sunt chiar însemnele Imperiului, sunt felul în care nativii resimt consecinţele civilizaţiei multpropovăduite. O mascaradă deplină, şi-o duplicitate care atinge perfecţiunea, salvatorii (în cazul de faţă soldaţii) ajungând să se confunde până la identificare cu torţionarii. În atare condiţii, romanul riscă să devină o alegorie, căci extrapolând evenimentele descrise ne putem da seama cum stăteau lucrurile în timpul Imperiul Britanic.

 

Citate:

Cînd unii oameni suferă pe nedrept, mi-am spus, este soarta celor care asista la suferinţa lor să sufere ruşinea situaţiei.

Doris Lessing – Iarba cântă

    Despre Carte:

      Iarba cântă este romanul de debut al lui Doris Lessing. Titlul este o parte din al 15-lea vers din poemul lui T.S. Eliot, Pustiul (The Waste Land).

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: The Grass is Singing

Anul apariţiei: 1950

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1940

Locul în care se petrece acţiunea: Rhodezia (astăzi Zimbabwe)

Număr de pagini: 256

Ediţie: Harper Perennial Modern Classics, 1999

Subiect: diferenţele rasiale dintre albi şi negri

 

Despre autor:

    Doris Lessing  este o scriitoare engleză care s-a născut pe 22 octombrie 1919 în Persia (acum Iran), din părinţi englezi. În tinereţe a făcut parte din Partidul Comunist Englez, pentru ca mai apoi să se retragă din acesta. Nu înainte de a-i fi interzise călătoriile în Rhodesia, ţară pe care obişnuia să o viziteze pentru a le lua interviuri figurilor publice marcante. Cariera sa literară poate fi împărţită în trei perioade distincte, în prima dintre ele socialismul fiind tema principală a romanelor sale, în a doua a scris opere psihologice, iar în ultima a abordat teme sf. În anul 2007 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind cea mai în vârstă persoană care l-a prmit vreodată (88 de ani la momentul respectiv). A scris nenumărate romane, cărţi memorialistice, eseuri şi povestiri scurte. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale amintesc: Teoristul bun, Caietul de aur şi Iarba cântă.

Rezumat:

Iarba cântă începe prin redarea unui articol apărut într-un ziar local, articol în care se precizează că o femeie albă, Mary Turner pe numele ei, este omorâtă de un negru, Moses, pentru bani. Englezii care trăiau în Rhodesia se comportă de parcă nici nu s-ar fi aşteptat la altceva din partea nativilor. Doris Lessing descrie apoi cum de s-a petrecut crima, pornind de la evenimente care au avut loc cu mai bine de zece ani înainte. Mary trăieşte în oraş, are mulţi prieteni, o slujbă decentă, dar este mereu cu nasul pe sus. Auzind într-o zi din întâmplare o remarcă făcută de un prieten de-al său, se hotărăşte să se căsătorească. Alesul ei este Dick Turner, un fermier lipsit de ambiţii, şi care fusese atras de ea de când o văzuse prima oară (din pricina unghiului din care o privise, probabil, căci a doua oară când o vede alte sentimente îl încearcă). Cei doi se mută pe moşia lui Dick şi trăiesc de la un an la altul pe linia de plutire, spunându-şi puţine cuvinte şi văzându-se doar pe seară, când el se întoarce de la muncă. Mary nu este mulţumită nici de viaţa pe care o duce şi nici de soţul ei, care nu se pricepe să scoată profit din ferma sa şi se comportă prea blând cu nativii care munceau pe plantaţie. Într-o zi, Mary fuge de acasă, iar după ce trăieşte mai multe luni în sălbăticie, se întoarce. Mult mai autoritară, ea se impune în relaţia cu ei în momentul în care Dick zace bolnav pentru câteva zile. Într-o clipă de furie, îl loveşte chiar cu biciul pe Moses, unul dintre ei. După câteva luni şi câţiva servitori concediaţi, Dick îl angajează ca om bun la toate chiar pe Moses. La început, Mary se preface că nu-l cunoaşte, însă în momentul în care are o criză de nervi, iar Moses se-ngrijeşte de ea, îşi pierde din autoritate. Slatter, vecinul lor, vede situaţia deplorabilă în care se află, precum şi blândeţea lui Mary vizavi de Moses şi le propune celor doi să se mute, în locul lor aducându-l pe Tony, un tânăr venit de curând din Marea Britanie.

Impresii:

De Lessing am mai citit şi Întoarcerea acasă, o carte cu caracter memorialistic bine scrisă, care m-a determinat să caut să lecturez şi altele scrise de ea. Şi bine am făcut!

Există o clară diferenţă stilistică între primul capitol (în care este redat articolul la care am făcut referire în rezumat) şi celelalte, lucru care mă determină să cred că articolul respectiv chiar a existat în presa locală, nefiind rodul imaginaţiei autoarei. Ştiind încă din primul paragraf cum se va termina romanul, rămâne să aflăm cum va fi justificată crima comisă de Moses. Fiecare capitol pe care-l parcurgem, fiecare paragraf şi fiecare idee este pusă-n relaţie cu inexorabilul final, obligând astfel cititorul să-şi schimbe constant părerile deja formate, de aici rezultând şi întreaga tensiune a romanului. Avem de-a face cu un număr redus de personaje, mai bine de trei sferturi din carte făcând referire doar la Mary şi Taylor, motiv pentru care acţiunea se interiorizează, fiecare amănunt exterior aruncând umbre-n sufletul celor doi. Căsnicia lor este una ratată, Mary şi Taylor dorind de la viaţă lucruri diferite (de menţionat aici cearta – dacă îi putem spune ceartă, fiind mai degrabă izbirea a două puncte de vedere distincte – referitoare la posibilitatea de-a avea un copil ori cea privind felul în care cei doi se comportă cu nativii). Nici opiniilor lor referitoare la fermă nu concordă, în timp ce Dick tinde să o idealizeze, cultivând mai multe culturii de-o dată, Mary vede-n ea doar o sursă de îmbogăţire şi nimic altceva, de aceea şi mizează pe o singură cultură, cea de tutun. Eşecul acesteia, care aproape că-i ruinează, este însăşi eşecul lor. La fel de descriptivă este şi ei cu nativii pe care-i consideră simple animale a căror obligaţie este să muncească pentru ei şi să le facă toate poftele. Răzbunându-se parcă pe superioritatea lor fizică şi placiditatea cu care privesc, în pofida vicisitudinilor, viaţa, Mary îi pune la tot felul de munci inutile, le reduce pauzele şi îi pedepseşte. În aceste condiţii nici nu este de mirare că mulţi dintre ei aleg să plece, căutându-şi norocul prin altă partă. Lumea exterioară o apasă în mod constant, nu doreşte să se întoarcă în oraş şi să-şi recunoască eşecul, este invidioasă pe averea vecinilor ei, însă din punct de vedere social este atât de naivă încât nici măcar nu-şi închipuie că este bârfită (să nu uităm că din pricina vorbele aflate s-a căsătorit!). Lessing nu specifică în mod clar care ajunge să fie relaţia dintre Mary şi Moses, de la vizita lui Slatter, perspectiva se schimbă treptat şi informaţiile care ne parvin sunt puternic influenţate de punctul de vedere al lui Tony. El este cel care o vede pe Mary punându-l pe Moses să o îmbrace şi tot el interpretează gestul, formulând o opinie principală (că Mary a ajuns să vadă negrii ca pe simple obiecte inanimate) în timp ce o refuză pe cea de-a doua (că ar exista o relaţie între cei doi). Oricum ar fi, limitele par încălcate, iar Mary şi Moses trebuie să plătească pentru acest lucru.

%d blogeri au apreciat asta: