Imre Kertész – Fără destin

Fără destin este romanul de debut a lui Imre Kertész

Limba în care a fost scris: maghiară

Titlul în engleză: Fateless (Fatelessness)

Anul apariţiei: 1975

Perioada în care se petrece acţiunea:cel de-al doilea război mondial (’44-’45)

Locul în care se petrece acţiunea: Ungaria, Germania

Număr de pagini: 262

Ediţie: Vintage, 2004

Subiect: holocaust

Diverse: semi-autobiografică. În 2009 în Ungaria a fost realizat un film bazat pe întâmplările din această carte.

 

Despre autor:

Imre Kertész (n. 9 noiembrie 1929) este un scriitor de origine maghiară, care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2002. Aidoma protagonistului cărţii prezentate, la vârsta de 14 ani Imre Kertész a fost luat de acasă şi deportat, petrecând câteva luni în lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Buchenwald. După publicare acestei cărţi, dezamăgit de lipsa de reacţie a criticilor, s-a mutat în Berlin şi o vreme a trăit din traduceri, fără să mai scrie nimic. Următoarea sa carte a fost publicată la mai bine de 10 ani de la debut.

 

Rezumat:

György (Gyuri) Köves, cel din a cărui perspectivă este prezentată acţiunea, este un copil de 14 ani care trăieşte împreună cu familia sa în Budapesta. Primele zeci de pagini se rotesc în jurul deportării tatălui său, Gyuri descriind destul de amănunţit reacţia întregii familii. La scurt timp după ieşirea din scenă a tatălui său, Gyuri este nevoit să ajute la întreţinerea familiei sale şi ajunge să lucreze într-o altă parte a oraşului, în condiţiile în care evreii erau obligaţi să trăiască doar în anumite zone. După o vreme este urcat, asemenea multor altor evrei, într-un tren cu destinaţia Germania. Îndurând foamea din vagon şi gemele celorlalţi pasageri, ajunge la Auschwitz. Nedorind să aibă parte de un tratament mai blând (avea impresia că minorii or să fie trimişi la şcoală, să înveţe, iar adulţii să muncească), minte în legătură cu vârsta sa şi ajunge, involuntar, să-şi salveze viaţa. Înainte de a-i cunoaşte prea bine pe ceilalţi deţinuţi ori de-a afla ce-i cu crematoriul din apropiere (!), este urcat într-un alt tren, care-l duce de această dată la Buchenwald, iar apoi, după câteva săptămâni, este transferat la Zeitz. Aici trăieşte într-un cort împreună cu alţi deţinuţi şi este pus să muncească uneori peste puterile sale. La un moment dat se îmbolnăveşte şi este internat. În spital se împrieteneşte atât cu medicul francez, cât şi cu un alt pacient (care încearcă să-i fure prietenia francezului şi bucata de zahăr aferentă ei). Odată cu înfrângerea Germaniei Naziste, este trimis înapoi în Budapesta, unde intră în contact cu lumea în parte indolentă şi-n parte poate prea curioasă şi încearcă să-şi regăsească famlilia.

 

Despre carte:

Nu cred că aveţi cum să vă daţi seama din rezumatul voit insipid că romanul lui Kertész este unul atipic, într-o lume în care insolitul pare oricum să guverneze. Însă nu vorbim în cazul său de tendinţa, mult prea de-întâlnită şi idiotic pusă-n practică, de-a şoca, chiar dacă evenimentele prin care trece personajul principal l-ar fi îndreptăţit să adopte o astfel de abordare. Şi totuşi, în pofida lipsei acestei tendinţe, ba chiar datorită lipsei ei, romanul ajunge într-un final să şocheze. Reacţia personajului principal, de înţeles până la un anumit punct, devine de la un moment dat absurdă, iar naivitatea şi indolenţa nu-i mai pot servi drept scuze. Dar să o iau cu începutul. Prima parte, cea care rezumă deportarea tatălui său, pare a fi imaginea în oglindă a deportării personajului principal din Îngerul foamei, romanul Hertei Müller. În oglindă pentru că în prima dintre cele două cărţi comparate personajul principal este cel care rămâne, în timp ce o rudă apropiată este trimisă la muncă forţată, pe când în cel din urmă  situaţia este exact pe dos: personajul principal este trimis în lagăr, pe când rudele şi prietenii săi rămân acasă. O asemănare izbitoare care n-are nimic de-a face cu inspiratul ori plagiatul, ci constituie în sine un interesant experiment literar (cum aşa cum se întâmplă, de această dată intenţionat, în Foe, romanul lui J.M. Coetzee). Încă din această primă parte se poate remarca lipsa de reacţie şi detaşarea cu care Gyuri pare să trateze întreaga situaţie. Însă nu trebuie să înţelegeţi greşit această detaşare, la temelia ei nu se află nepăsarea, ci neputinţa (o neputinţă deloc conştientizată şi o detaşare deloc mimată. Dacă ar fi fost minată, ori dacă Imre Kertész ar fi inserat până şi cele mai mic detalii care să te facă să crezi că ar fi fost ori ar fi putut fi, atunci întregul comportament al lui Gyuri ar fi fost de înţeles). Iar tot acest comportament este amplificat (prin simplul fapt că nu este în niciun fel schimbat) în momentul în care Gyuri ajunge la Auschwitz. După ce-n timpul călătoriei cu trenul a descris, pe scurt, ce-i drept, din suferinţele celor prezenţi, ne-am fi aşteptat ca-n momentul în care ajunge în lagărul de exterminare intensitatea sentimentelor să crească exponenţial. Însă acest lucru nu se întâmplă şi nu se întâmplă din simplul motiv că personajul principal nu asistă la atrocităţile de care-am auzit cu toţii. Descrie cu precizie tratamentul la care a fost supus, mâncarea care i se dădea, vorbele pe care le schimba cu ceilalţi, dar nu şi cruzimile la care ne-am fi aşteptat. Am crezut la un moment dat că e o carte propagandistă, menită să diminueze ori nege ororile comise de nazişti, însă am continuat să citesc sub vălul stranietăţii şi realizând că nu poate fi vorba de aşa ceva. Fără a mai lungi prea mult vorba, mi-am dat seama despre ce fel de carte este vorba. O carte care şochează prin faptul că nu vrea să şocheze, prin încercarea de-a găsi un dram de umanitate chiar şi acolo unde acesta nu este, de-a conferi unei situaţii atâta putere încât puterea în sine iese din discuţie. Nu este de mirare că romanul a fost comparat cu scrierile lui Kafka. Sunt multe asemănări, dar şi foarte multe distincţii. Oricum ar fi, Fără destin este una dintre cărţile care trebuiesc citite, ceea ce vă invit şi pe voi să faceţi.

Yōko Ogawa – Îngrijitoarea şi profesorul

]ngrijitoarea şi profesorul (cunoscut şi sub titlul Darul numerelor ori Îndrăgita ecuaţie a profesorului) este un roman scris de Yōko Ogawa

Limba în care a fost scris: japoneză

Titlul în engleză: The Housekeeper and the Professor

Anul apariţiei: 2003

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârşitul secolului XX

Locul în care se petrece acţiunea: Japonia

Număr de pagini: 180

Ediţie: Picador, 2009

Subiect: experienţe inter-culturale

Diverse: cartea a fost ecranizată în 2006, filmul numindu-se The Professor’s Beloved Equation

 

Despre autor:

Yoko Ogawa este o scriitoare japoneză, născută pe 30 martie 1962 în Okayama. A scris peste 20 de romane (doar câteva dintre ele au fost traduse în engleză) pentru care a primit mai multe premii. Pe pagina de wikipedia dedicată ei, văd că a fost lăudată de Kenzaburō Ōe, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Rezumat:

Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva unei îngrijitoare care, prin intermediul agenţiei la care lucra, ajunge în slujba Profesorului, un bătrân de 64 de ani cu probleme de memorie (de când a suferit un accident – eveniment care a avut loc cu aproximativ 30 de ani înainte – acesta nu mai poate forma amintiri noi, tinerea lui de minte pornind de la 0 la fiecare 80 de minute.).  Cumnata Profesorului, cea care se ocupă de formalităţi (înaintea prezentei îngrijitoare, alte 8 au fost angajate şi concediate), nu doreşte să fie deranjată de îngrijitoare, motiv pentru care, deşi ea casa Profesorului se află în curtea ei, cele două nu se văd niciodată. Cum Profesorul se arată îngrijorat de faptul că îngrijitoarea şi-a lăsat singur fiul acasă, îi cere acesteia să vină cu el la muncă. În curând între cei trei se formează o relaţie specială. Îngrijitoarea este însă concediată în momentul în care cei trei, după ce au asistat la un meci de baseball, se întorc târziu acasă, iar ea şi fiul său aleg să doarmă la Profesor peste noapte. După o lună, însă, când fiul îngrijitoarei (căruia profesorului îi spune Root – radical – din pricina capul său neted) vine să-l viziteze pe Profesor, cumnata acestuia decide să o reangajeze pe cea pe care o dăduse afară.

 

Impresii:

Nici eu nu ştiu de ce m-am apucat să citesc această carte; am dat peste ea şi, scrutând primele  pagini, m-am trezit atras de stilul simplu şi curat folosit de autoare. Prin prisma acestei simplicităţi, la care se mai adaugă şi un grad ridicat de sinceritate, întregul roman lasă impresia unei mărturisirii, fără să fie într-adevăr vorba de aşa ceva. Este, totuşi, o operă de ficţiune care se roteşte nu atât de mult în jurul personajelor ori evenimentelor cât a atracţiei deosebite pe care o reprezintă pentru Yoko Ogawa numerele (şi, după finalizarea lecturii, cred că microbul, din copilărie sădit în mine, a început să se dezvolte dintr-o dată, îndemnându-mă să-i caut şi cartea de nonficţiune O introducere în lumea celei mai elegante matematici). Despre idee nu pot spune că este una foarte originală (aceasta stând la baza filmului Memento, film în care este, în opinia mea, mult mai bine valorificată) şi nici abordarea nu este una ieşită din comun, autoarea neepatând prin nimic, dar cu toate acestea cartea place, pentru că este, după am mai spus, sinceră şi simplă. Cu excepţia profesorului, personajele nu sunt atent redate, ci doar fugitiv, la fel fiind tratate şi firele narative adiacente acţiunii principale. Exista loc de mai bine, fără nicio urmă de îndoială, însă în modul în care autoarea a conceput-o, cartea în sine posedă personalitate. Dacă vă pică în mână, eu zic că merită să-i acordaţi câteva ore.

Kurt Vonnegut – Leagănul pisicii

Leagănul pisicii este al patrulea roman scris de Kurt Vonnegut şi în acelaşi timp cel care i-a adus consacrarea.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: Cat’s Cradle

Anul apariţiei: 1963

Perioada în care se petrece acţiunea: mijlocul sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Statele unite şi republica imaginară San Lorenzo

Număr de pagini: 338

Ediţie: Polirom, 2004 (în traducerea Ralucăi Popescu)

Subiect: politică, rolul literaturii, religie, viaţă

Premii primite: niciunul, dar a fost nominalizată în 1964 pentru un premiu Hugo

 

Despre autor:

Kurt Vonnegut (1922-2007) a fost un scriitor american, cunoscut în principal pentru romanele sale Abatorul cinci, Leagănul pisicii şi Micul dejun al campionilor. A participat la cel de-al doilea război mondial şi a fost luat prizonier de către germani. A asistat la bombardarea Dresdei, eveniment pe care-l va relata şi-n cartea sa Abatorul cinci. A studiat antropologia, dar, după cum el însuşi recunoaşte, a fost un student mediocru. Înainte să devină scriitor a lucrat ca jurnalist, activitate care, se pare, nu-i era prea dragă. A fost un avocat al pacifismului şi un umanitarist convins.

 

Rezumat:

John vrea să scrie o carte despre ce făceau anumiţi oameni (printre care şi inventatorul – în roman, nu şi-n realitate – bombei atomice în momentul distrugerii Hiroshimei). Din acest motiv intră în legătură cu unul dintre fii inventatorului (inventatorul murise), după care, întâlnindu-se întâmplător şi cu celălalt fiu, ajunge în laboratorul în care a fost inventată bomba. Aici află de existenţa (la început ipotetică) a Apei 9, o substanţă în stare să solidifice apa la mai puţin de 46 de grade Celsius. Atras de reclamele făcute ţării San Lorenzo şi bănuind că există o legătură între ea şi Apa 9, protagonisul se urcă într-un avion şi porneşte la drum.

 

Despre carte:

Leagănul pisicii este al doilea roman scris de Vonnegut pe care-l citesc (primul a fost Abatorul cinci, despre care am scris, în genere, lucruri pozitive) şi încep să cred că autorul are ceva dificultăţi în crearea tramei şi implicit în creşterea incrementală a tensiunii şi lărgirea orizonului de aşteptare al cititorului. Din acest motiv bănuiesc că recurge la capitole foarte scurte (sunt vreo 130 de capitole în total, iar media este pe undeva pe la 3 pagini), dialog în exces (cam 80% din conţinut este reprezentat din replici, iar restul de vocea auctorială), schimbări de perspectivă, îmbinarea multor teme, omniprezenta intertextualitate ş.a.m.d. Ce mă determină să cred acest lucru sunt, pe lângă ce-am enumerat mai sus, dezvoltarea uneori ilogică a intrigii, modul în care personajele sunt introduse în scenă, lungimea cărţii (chiar dacă are 338 de pagini, nu cred că depăşeşte 50.000 de cuvinte), prolepsele aruncate-n text, precum şi regăsirea tuturor acestor indicii în cartea menţionată anterior, Abatorul cinci. Va trebui totuşi să mai citesc înainte de a-mi forma o părere. Momentan sunt doar suspiciuni.

La fel ca şi romanul de două ori menţionat în paragraful de mai sus, Leagănul pisicii este scris la persoana întâi, acţiunea fiindu-ne relatată din postura unui narator supus greşelii şi cu o viziune limitată asupra evenimentelor la care ia parte. Iar, dacă ar fi să interpretez şi modul în care aderă la bokonomism (o religie inventată de un alt personaj şi care se bazează, cel puţin incidental, pe interpretarea subtilă a cărţilor, ori cel puţin aceasta este concluzia pe care-o trag eu). Încă de la primele cuvinte aflăm despre caracterul ficţional al întâmplărilor care urmează să fie redate (şi aici se poate trasa o altă paralelă cu Abatorul cinci, prima frază din acesta fiind: „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin.” Asemănările nu se opresc, însă, aici, ci se reflectă şi-n temă şi chiar şi în personaje), spunându-ni-se clar şi concis: „Nimic din ce e scris în această carte nu e adevărat.”.  Cu acestea în minte, pornim în explorarea unei lumi uşor distopice, în care satira politică se îmbină cu realismul magic (prezent cu precădere în a doua jumătate, când acţiunea se mută într-o ţară bananieră din America Latină) şi ştiinţifico fantasticul (ca pondere, mai vizibil decât primele două, însă folosit mai degrabă ca substrat şi decor, decât ca mijloc prin care se conturează acţiunea. Este drept, protagonistul, după mai multe peripeţii, porneşte în căutarea Apei 9, un element clar fantastic, însă căutarea este doar o intrigă secundară, subordonată subiectului pe care acesta îl are în vedere în scrierea cărţii sale. Din acest motiv şi este introdus ceva mai târziu). Tot ca un element ficţional, dar nicidecum ştiinţifico-fantastic, sunt referinţele intertextuale din roman. Se fac nenumărate referiri la o carte imaginară (mai târziu aflăm că este scrisă de un alt personaj), dându-se citate din ea (inclusiv redându-se mici poezioare puerile, dar cu o vădită încărcătură morală) şi inventându-se pe seama ei o întreagă filosofie de viaţă, filosofie care porneşte de la aceleaşi cuvinte cu care se începe cartea şi pe care le-am citat mai sus.  Cartea de care vă vorbesc este de fapt un ghid scris de Bokonos, misteriosul personaj care apare doar la final şi totodată fondatorul bokonomismului, religia oficială (şi în acelaşi timp interzisă) a imaginarei republici San Lorenzo.

Deşi are un substrat destul de încâlcit, Leagănul pisicii constituie, datorită dialogului uzitat în exces şi fragmentării acţiunii în paragrafe succinte, toate introduse prin intermediul prologului, constituie o lectură uşoară. Uşoară, dar nu şi facilă, pentru că pentru a o pricepe în plinătatea ei, atunci trebuie să descifrăm substratul şi să înţelegem aluziile legate de politică, societate, literatură şi nu în ultimul rând religie. Nu întâmplător acţiunea se termină printr-o apocalipsă.

José Saramago – Evanghelia după Isus Cristos

Evanghelia după Iisus Hristos  este cel de-al 17-lea roman scris de José Saramago.

Limba în care a fost scris: portugheză

Titlul în engleză: The Gospel According to Jesus Christ

Anul apariţiei: 1991

Perioada în care se petrece acţiunea:  începutul sec. I e.n.

Locul în care se petrece acţiunea: Levant, actualul Istrael

Număr de pagini: 341

Ediţie: Harvill Press, 1991

Subiect: viaţa lui Iisus

 

 

Despre autor:

Jose (de Sousa) Saramago s-a născut pe 16 noiembrie 1922 şi este, până în prezent, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură (premiu ce i-a fost acordat în anul 1998). Comunist, pesimist şi ateu, Saramango a avut de suferit din cauza convingerilor sale, intrând adesea în conflict cu Biserica Catolică (mai ales după ce-a publicat romanul Evanghelia după Iisus Hristos). A murit în 2010, la vârsta de 87 de ani, din cauza leucemiei.

 

Impresii:

Să-ţi numeşti astfel romanul înseamnă, direct sau indirect, că încerci fie să stârneşti controverse, fie să te afli în centrul atenţiei, fie şi una şi alta. Iar Saramago, spre deosebire de Dan Brownii care ne-au invadat cu romanele lor pseudo-istorice pline de societăţi secrete, fii ilegitimi şi conspiraţii care mai de care mai bizare, cade, din fericire (pentru mine, cel puţin) sub incidenţa primului caz. Fără a introduce elemente a căror prezenţă să rezulte în apariţia unor societăţii secrete ori orice alt fel de nebănuite consecinţe, Sramago distorsionează în mod elegant evenimentele, fără totuşi să profite de pe urma acestor distorsionări, aşa cum des se întâmplă în rândul romanelor din zilele noastre, fără niciun fel de mesaj, scrise doar de dragul senzaţionalului. Nu, el nu profită de ele, ci le creează (şi, ţinând cont că Saramago cochetează şi el, asemenea lui Milan Kundera, cu antiromanul – nouveau roman, o face într-un mod care nu se pretinde real ori adevărat, poate, cel mult, contemplativ) să împace evangheliile existente şi să tragă din ele concluziile fireşti care să impun, iar cu ajutorul lor să recreeze anii lipsă din viaţa lui Iisus. Stilul autorului este greoi, poate chiar bolovănos, neexistând o gradare incrementală a stilului, motiv pentru care romanul este lipsit de încordarea menită să-ţi lărgească orizontul de aşteptare. Saramango porneşte bătrâneşte la drum, ştiind că are în faţă o cale lungă, presărată pe alocuri cu diverse obstacole. Acordă o atenţie deosebită evenimentelor premergătoare naşterii lui Iisus, precum şi celor imediat ulterioare (spre deosebire de Biblie, la Saramango nu duhul este cel care-o lasă însărcinată pe Maria, ci… Iosif. Apare şi un înger deghizat în cerşetor şi alte asemenea elemente care să ducă la aceleaşi rezultate ca şi evenimentele prezentate în Biblie, dar Saramago nu exagerează). Irod porunceşte măcelul, Iosif e crucificat din greşeală, iar Iisus ajunge să se întrebe de ce nu i-a avertizat Iosif şi pe ceilalţi părinţi din Betleem că soldaţi romani au să vină şi să le măcelărească fiii. O întrebare cât se poate de legitimă, dar nu mai puţin legitimă ca menirea profeţiei care-l determină pe Irod să ucidă în primă instanţă copiii. Iisus este prezentat ca un copil mai mult sau mai puţin normal, cu îndoieli, dorinţe carnale şi vise de îmbogăţire. La un moment dat ajunge chiar să facă, alături de diavol, pe păstorul, dar după ce Dumnezeu i se arată în deşert şi-i promite faimă, Iisus îl părăseşte. Pe diavol, nu pe Dumnezeu. Până aici se poate argumenta că avem de-a face cu un bildungsroman, un roman al formării, al devenirii, cu tot ce presupune acesta, însă abia de acum urmează evenimentele cu adevărat interesante: căsătoria lui Iisus cu Maria Magdalena, discuţia cu Dumnezeu, miracolele înfăptuite şi sacrificarea. Punctul central al romanului, cel spre canalizează toate evenimentele trecute şi din care decurg toate cele viitoare, este reprezentat de discuţia avută vreme de 40 de zile pe Marea Galileei, între Iisus, Dumnezeu şi Diavol, când Iisus îl întreabă pe Dumnezeu cum o să fie lumea după sacrificiul său, iar Dumnezeu începe să-i enumere şirul nesfârşit de sfinţi omorâţi şi de masacre comise în numele lui. Observ la Saramago un Dumnezeu ahtiat de putere, unul care doreşte să-i învingă pe ceilalţi zei şi să se răspândească printre oameni prin orice mijloace. Diavolul îi propune, la un moment dat, să-l ierte şi să-l primească înapoi în Rai, promiţându-i că o să-i fie fidel, însă Dumnezeu îl refuză. Iisus nu are încotro, semnase deja pactul, şi-n pofida dezgustului pe care-l resimte, se întoarce în mijlocul lumii şi săvârşeşte miracolele pe care le ştim deja, cunoscând prea bine ce va să însemne moartea sa. Nu vrea să comentez despre natura lui Iisus şi înţelegerea sa cu Dumnezeu, însă argumentele aduse de Saramango, chiar dacă voalat prezentate, sunt destul de puternice încât să-ţi ridice întrebări.

 

Citate

Nu pot, este strict interzis de înţelegerea făcută de zei să intevenim direct; poţi să mă vezi pe mine într-o piaţă publică, înconjurat de păgâni, încercând să îi conving că zeul lor este fals şi că eu sunt cel real? Un zeu nu i-ar face aşa ceva unui alt zeu, pentru că niciunuia nu-i place să intre în casa sa ce altul îi interzice să facă într-a lui.

Cei care mă abandonează, mă caută. Şi când nu te găsesc, presupun că dai vina pe Diavol. Nu, nu el este vinovat, pentru că eu nu pot să-i găsesc pe cei care mă caută, spuse Dumnezeu cu malancolie, ca şi când ar fi descoperit o limită a puterii sale.

Nimeni sănătos la cap nu poate spune că diavolul sau răul s-ar face vinovate de atâta vărsare de sânge, doar dacă n-o să vină un răuvoitor care să spună că eu l-am inventat pe zeul [vorbeşte de Allah] care o să i se opună acestuia de aici [Dumnezeu]. Nu, răspunse Dumnezeu, nu eşti vinovat, iar dacă o să te acuze cineva poţi să-i spui că dacă Diavolul este fals, atunci nu ar fi putut crea un Dumnezeu adevărat. Atunci cine, îl întrebă Diavolul, o să-l creeze pe acest Dumnezeu? Iisus se străduia să găsească un răspuns, Dumnezeu, care tăcea, a rămas tăcut, dar o voce s-a făcut auzită din ceaţă: Poate că Dumnezeul acesta şi cel care va să vină sunt unul şi acelaşi. Iisus, Diavolul şi Dumnezeu s-au prefăcut că nu aud nimic, însă nu au putut să nu se uite alarmaţi unul la celălalt, pentru că aşa este frica, uneşte până şi inamicii.

J.M.G. Le Clezio – Deşert

Deşert este cel de-al optulea roman scris de J.M.G. Le Clezio.

Limba în care a fost scris: franceză

Titlul în engleză: Desert

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea:  sec. XX (anii 1910, respectiv 1950)

Locul în care se petrece acţiunea: Sudul Marocului, Marsilia (Franţa)

Număr de pagini: 352

Ediţie: David R. Godine Publisher, 2009

Subiect: destinul omului, căutarea

Premii: premiul Academiei Franceze, Grand Prix, 1980

 

 

Despre autor:

Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Impresii:

Deşertul este o carte atipică – dacă mai pot exista cărţi atipice în literatura postmodernistă, adesea marcată de inovaţii şi de multe ori supusă experimentelor – alcătuită din două povestiri distincte, care se intersectează de mai multe ori, însă nu sunt atât de strâns legate încât din unirea lor să reiasă o a treia. În prima dintre ele, a cărei acţiune se petrece în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut, îl avem în centru pe Nour, un copil tuareg care trăieşte în deşert şi asistă la unirea triburilor din vestul Saharei împotriva Marocului, sub protectorat francez la acea vreme. Acţiunea în această primă parte este deosebit de lentă, accentul căzând în schimb pe modul de trai al triburilor nomade, legendele locale, povestite de bătrâni la căderea serii, şi viaţa oarecum izolată pe care Nour o trăieşte. Deşertul nu este doar un simplu decor, imaginea sa revenind obsesiv asemenea vântului uscat care bântuie neîncetat printre erguri şi hamade. Lentoarea pare a fi cuvântul cel mai potrivit aici, descrierile predominând, iar dialogul ocupând doar un rol marginal. Legendele narate, unele dintre ele formându-se chiar în perioada în care se desfăşoară acţiunea, vor străbate asemenea unor ecouri veacurile, rezonând şi schimbând pe alocuri metanaraţiunea reprezentată de cea de-a doua poveste. Spre deosebire de prima, aici avem parte de un fir epic clar şi uşor de urmat, înfăţişat de destinul Lallei. Lalla este o copilă când soseşte din inima deşertului în Marsilia, unde este luată în primire de o mai veche cunoştinţă. Adaptarea ei este, însă, greoaie, iar depărtarea de sahel şi de pustiul locurilor natale o împiedică să-şi găsească un loc în lume. Bântuie pe străzile oraşului, intră în contact cu multă lume, îşi face chiar şi un prieten din rândul copiilor care cerşesc pe străzi sub protecţia unui interlop destul de blând şi de onest. Blând şi onest, adică nu-i din România, v-aţi prins. E de prin Iugoslavia, dacă-mi aduc bine aminte. Viaţa cotidiană este bine surprinsă, deşi nu acesta este rolul principal al escapadelor Lallei. Nici măcar compararea, chiar şi involuntară, a celor două traiuri: în deşert, printre dune, şi în mijlocul civilizaţiei, printre oameni. Nu, călătoria ei este mai degrabă o parabolă, o alegorie care vizează căutarea şi găsirea propriului nostru destin. Chiar şi după ce scapă de orice griji materiale şi ajunge faimoasă, Lalla nu se schimbă absolut deloc şi dispare noaptea pentru a umbla cu vechile sale cunoştinţe. Căutările ei continuă şi, prin prisma tuturor probabilităţilor, nici nu se vor sfârşi vreodată, pentru că, pornită în căutarea propriei sale fiinţe, ea descoperă lumea. Şi nu doar pe cea prezentă, dar şi pe cea care aparţine unui timp trecut. În ultimul capitol revenim la povestirea iniţială, revenim la deşert, acesta părând să reprezinte cel mai bine profunzimile umane. Înăuntru suntem mereu singuri, iar victoriile noastre, asemenea războiului dintre triburi şi Maroc, sunt futile. Bătălia împotriva noastră nu o vom câştiga niciodată.

În concluzie, un roman destul de bun, dar cu o primă treime extrem de plicticoasă pentru cei care se aşteaptă să se întâmple ceva, orice.

Milan Kundera – Viaţa este în altă parte

Viaţa este în altă parte este cel de-al treilea roman scris de Milan Kundera.

Limba în care a fost scris: cehă

Titlul în engleză: Life is Elsewhere

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea: jumătatea sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Cehia

Număr de pagini: 432

Ediţie: Harper Perennial, 2000

Subiect: poezie

Gen: satiră, bildungsroman, Kiinstlerroman

 

Despre autor:

Milan Kundera s-a născut la 1 aprilie 1929 în Cehia şi este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist. Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg poliţie acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecere pe care Kundera o are între scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr: Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

 

Rezumat:

În cartea de faţă urmăm destinul plin de idiosincrasii şi laitmotive penibile a lui Jaromil, încă de când a fost procreat de părinţii săi (un inginer care nu-l doreşte şi o doamnă din înalta societate, să avorteze) şi până la moartea sa, comparată cu sfârşitul lui Lermontov, dar lipsit de orice fel de tragism. Încă de mic, lui Jaromil îi place să fie în centrul atenţiei, iar când observă că adulţii râd de rimele sale infantile începe să vorbească în dodii. Îi place, de asemenea, să deseneze, iar lipsa lui de talent şi imaginaţie este luată de mama sa drept un semn al genialităţii autoproclamate, aşa că-l pune să studieze cu un maestru, cu care întreţine mai târziu şi o relaţie. Mama, nu Jaromil, căci Jaromil este ocupat cu privitul servitoarei pe gaura cheii. Ziua scrie tot felul de poezioare fără ritm şi rimă, iar noaptea se visează un Don Juan, cucerind cu talentul său monstruos tot felul de prostituate. În realitate, trecut de pubertate, Jaromil e un copil timid, fără prea mare succes la femei din pricina nădragilor săi şi-a lipsei de experienţă. Cu ocazia unei festivităţi oarecare, reuşeşte să îi impresioneze pe ascultători şi să-şi facă o admiratoare. Însă adevara lui iubire este o vânzătoare urâtă, pe care-o urmăreşte şi alături de care sfârşeşte. Nu pentru mult timp, pentru că maică-sa nu se arată prea încântată de frumuseţea îndoielnică a fetei, iar gelozia îl roade pe Jaromil. Din pricina acestei Jaromil şi dintr-o dragoste adevărată faţă de comunismul nou instalat, îl pârăşte poliţiei pe fratele prietenei sale, iar poliţia în înhaţă pe amândoi. Frate şi soră, nu iubit şi prietenă. Mândru de fapta sa, Jaromil începe să-şi recite pe la întruniri poeziile şi este aruncat de un ins oarecare de la balcon, astfel terminându-se scurta dar tumultuoasa sa viaţă.

 

Impresii:

Viaţa este în altă parte este tot un anti-roman, deşi acest lucru devine evident abia la începutul celui de-al şaselea capitol, în centrul căruia Kundera îl plasează pe Jaromil, fără însă a părea că-l manevrează asemenea unui păpuşar. Impresia este cea contrară, personajul principal fiind atât de bine construit şi pare atât de liber în acţiunile sale încât îmi este uşor să înţeleg cum anumiţi detractori au văzut în el un alter ego al scriitorului şi au crezut că prin denunţul lui Jaromil, Kundera recunoaşte, într-un fel foarte voalat, că ar fi colaborat cu poliţia politică. Însă mă îndoiesc că astfel stau lucrurile, deşi se poate vorbi pe alocuri de autoironie. Însă aceasta ocupă un loc secundar şi este destul de greu, dacă nu eşti vreun soi de exeget, de depistat, în prim-plan aflându-se sarcasmul şi jovialitatea cu care Milan Kundera pare să-şi trateze personajul principal. Nici acţiunea nu este foarte importantă, ea fiind, ca în mai toate romanele lui Kundera, un simplu pretext prin intermediul căreia se aduce în discuţia un anume subiect. Iar în cazul de faţă subiectul este cât se poate de clar: poezia. Prin fiecare scenă prin care Jaromil (un nume divin în mitologia cehoslovacă) este nevoit să treacă, autorul pare a scoate în evidenţă frivolitatea nu a poeziei în sine, ci a poeţilor, a vieţii lor romanţate de gesturi teatrale şi vise deşănţate, şi a raportului dintre mândria afişată şi importanţa ori calitatea celor scrise. Edificator în acest sens, şi deosebit de amuzant pentru mine, mi s-a părut episodul în care redactorul i-a spus lui Jaromil, arătându-i teancurile de scrisori primite de la diverşi poeţi şi făcând un calcul simplu, conform căruia ar primi mai mult de 4000 pe an, că Cehoslovacia ar trebui să exporte poeţi. Tonul nu este, însă, unul belicos, ci mai degrabă umoristic, deşi nu se poate spune că scenele sunt lipsite de veridicitate, ba dimpotrivă. Scoţând anumite detalii în faţă şi acordându-le o importanţă exagerată, acţiunea pare cât se poate de reală. Lipseşte, ca de fiecare dată, dramatismul. Nu există un moment culminant (chiar şi moartea personajului principal căzând în banalitate), locul lor fiind luat de… idei. Pentru că după cum am spus deja, acţiunea nu este nimic altceva decât un pretext.

 

Citate:

– Continuă să scrii, îi spuse editorul. Sunt sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajungem să exportăm poeţi. Alte ţări exportă tehnicieni, ingineri, făină sau cărbuni, însă principala noastră resursă o reprezintă poeţii. Poeţii cehi or să aducă poezia în ţările din lumea a treia. Iar în schimbul ei o să primim nuci de cocos şi banane.

F. Scott Fitzgerald – Marele Gatsby

Marele Gatsby este cel de-al treilea roman scris de F. Scott Fitzgerald.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: The Great Gatsby

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1920

Locul în care se petrece acţiunea: West Egg, Est Egg şi New York, U.S.A.

Număr de pagini: 180

Ediţie: Scribner, 2004

Subiect: iubire

Altele: cartea de faţă a fost ecranizată de nu mai puţin de 5 ori

 

Despre autor:

Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) este unul dintre cei mai mari scriitori americani ai secolului trecut. A scris numeroase povestiri scurte şi cinci romane (ultimul fiindu-i publicat postmortem) în care explorează subiecte tipice Epocii Jazzului (anii 20-30 ai secolului trecut).

Rezumat:

Nick Carraway, personajul narator, se mută într-o suburbie a New York-ului pentru a lucra pe Wall Street. Aici se întâlneşte cu un vechi coleg de liceu, Tom Buchanan, care este căsătorit cu verişoara lui Nick, Daisy Buchanan. La ei acasă o cunoaşte şi pe Jordan Baker, o tânără care practică golful şi care manifestă oarecare interes faţă de Nick. După ce sună telefonul, iar Jordan speculează că ar fi amanta lui Tom, aceasta din urmă pleacă împreună cu naratorul tocmai la acea amantă, Myrtle Wilson. Myrtle este căsătorită cu George, un mecanic care se roagă de Tom să-i vândă o anumită maşină, deşi Tom îl tot amână. Myrtle, sora acesteia, Tom şi Nick pleacă apoi să petreacă. Numele lui Gatsby este menţionat de câteva ori, iar naratorul, care s-a mutat chiar lângă vila acestuia, este curios să-l întâlnească, stârnit fiind de petrecerile care acesta le dă seară de seară. A doua zi dimineaţă primeşte o invitaţia din partea lui Gatsby şi se duce-n vizită. Niciun dintre petrecăreţi nu pare să-l cunoască personal pe Gatsby şi cu atât mai puţin să ştie ceva legat viaţa lui personală, aşa că speculează. Ba că ar fi spion, ba că ar fi omorât un om… La un moment dat, Gatsby i se adresează lui Nick, deşi acesta n-are habar cu cine anume stă de vorbă. Din acel moment cei doi devin prieteni, iar Gatbsy i-l prezintă într-o bună zi pe Meyer Wolfsheim (personaj care joacă un rol important şi în filmul Boardwalk Empire), un evreu influent, mare cartofor şi important contrabandist. Gatsby doreşte să-i ceară o favoare lui Nick şi o face prin intermediul lui Jordan Backer. Acesta îi explică faptul că Gatsby e îndrăgostit de Daisy, pe care o cunoscuse cu aproape cinci ani înainte, o vreme când era prea sărac pentru a se căsători cu ea,  că toate petrecerile sunt, de fapt, pentru ea, pentru a-i atrage ei atenţia, şi că ar dori ca Nick să o invite la el, pentru ca acesta, Gatsby, să poată apărea ca din întâmplare în casa lui şi să o vadă. După ce dă curs rugăminţii, iar Gatsby şi Daisy se reîntâlnesc, petrecerile se răresc, servitorii la fel, însă întrevederile lor amoroase sunt tot mai dese. Planul lui Gatsby este ca Daisy să-i spună soţului său că nu l-a iubit, de fapt, niciodată, însă în momentul în care toţi se reunesc în casa lui Tom, Daisy ezită să-i dea cărţile pe faţă. Merg cu toţii în New York, unde Gatsy îi spune totul lui Tom, iar acesta îl acuză că nu ar fi nimic altceva decât un contrabandist ordinar. Gatsby încearcă să o liniştească pe Daisy, însă fără prea mare succes. Cei doi se întorc acasă, iar Daisy, care se afla la volanul maşinii, o accidentează mortal pe amanta soţului ei, fără să oprească mai apoi. Ajuns peste câteva clipe la locul accidentului, Tom are o discuţie cu George, iar a doua zi George vine şi-l ucide pe Gatsby, convins fiind că el i-a omorât soţia. Nick se străduieşte să invite cât mai mulţi oameni la înmormântarea lui, însă nimeni, în afara tatălui lui Gatsby, nu vine.

Impresii:

Prima oară am citit cartea când avea vreo 19 ani, convins fiind, în urma slăvilor în care fusese ridicată, că am în faţă o adevărată capodoperă. Însă tot ce mi-a rămas în minte după parcurgerea ei a fost punctul culminant şi somnul care m-a cuprins după primele zece pagini. Văzând trailer-ul filmului, mi-am zis că ar fi cazul să o recitesc şi să nu mai dau dovadă de atâta somnolenţă ca-n urmă cu vreo ani, că doar nu mai locuiesc prin apropiere de Macondo şi nu mă mai hrănesc cu animale din zahăr ars. Însă după ce am parcurs primul capitol mi-am amintit brusc de ce am adormit: e plictisitoare. Nu toată, ce-i drept, doar primele două capitole, căci de la al treilea încep să se mai mişte lucrurile. Fitzgerald Scott se concentrează prea mult prea lucrurile lipsite de relevanţă (mărturisesc, o oarecare relevanţă au ele, contribuind atât la creionarea personajelor principale, şi în special a lui Tom, cât şi la crearea unei atmosfere specifice, aproape mistice, în jurul lui Gatsby, al cărui nume apare nu numai în titlu, dar mai şi menţionat de câteva ori în primele capitole. Carevasăzică există un orizont de aşteptare, însă modul în care a fost construit mi se pare şters, aproape inexpresiv) şi tratează incidental, până la rugămintea adresă de Gatsby lui Nick, tema principală. Şi nici de la momentul acela nu por spune că lucrurile evoluează foarte rapid, pentru că discuţiile şi viaţa de salon mi se par aproape puerile şi deloc constructive. N-au nimic din exuberanţa şi dramatismul celor ruseşti, în care dialogul în sine este în stare să te menţină captivat (mai puţin în prima treime din Demonii şi în primul sfert din Anna Karenina). Însă Gatsby este un personaj reuşit, aşa că toate ocolişurile par să merite în final. Există un sens, bineînţeles, şi în a prezenta, în primele capitole, defectele lui Tom, pentru că Tom este antagonistul şi prin intermediul său putem înţelege mult mai bine decizia lui Deisy, care îşi alege, în final, soţul în detrimentul lui Gatsby. Ea nu mai poate fi sustrasă din lumea în care trăieşte, pentru că este la fel de coruptă ca şi aceasta, iar imposibilitatea ei de a se sacrifica (deşi nu este neapărat vorba despre un sacrificiu, pentru că Gatsby a făcut tot posibilul să-l scoată din discuţie) nu face decât să sporească drama trăită de cel care a făcut totul pentru ea. Vorbele rostite de Nick la final rezumă foarte bine cele spuse de mine ”Sunt oameni nepăsători, Tom şi Daisy, distrug în jurul lor lucruri şi oameni, după care se retrag în avutul ori nepăsarea lor sau oricum s-ar numi acel lucru care îi ţine împreună, şi îi lasă pe alţii să strângă în urma lor”.

Cu toate că are anumite părţi negative, asupra cărora se pare că am zăbovit până acum mai mult decât am făcut-o în cazul celor pozitive, cartea rămâne una de referinţă. Nu o pot compara, totuşi, cu Martin Eden, de Jack London, deşi cele două tratează acelaşi subiect, pentru că în cazul lui Jack London, povestirea nu este doar mult mai bine scrisă, însă, în mare parte, şi adevărată. Marele Gatsby mi-a plăcut, mai ales, pentru felul în care se sfârşeşte şi pentru imaginea New York-ului, bine surprins şi bine ancorat în Epoca Jazzului. Spleenul lui Nick este şi el cât se poate de bine motivat. Citind cartea şi observând reacţia celor care-l înconjoară pe Gatsby, dar care nu doresc să participe la înmormântarea sa, ajungem să-l înţelegem.

Carte vs film

Am făcut un mic experiment. Am citit (de fapt recitit) jumătate din carte înainte să văd filmul, iar după ce l-am vizionat am (re)citit şi cealaltă jumătate. Trailer-ul, din nefericire, mi s-a părut mai bun decât filmul în sine, deşi nici acesta din urmă nu-i de lepădat. În rolul Marelui Gatsby, DiCaprio a jucat foarte bine, însă s-a văzut uneori că este ţinut în frâu ori strunit de către regizor (în scena primei întâlniri dintre el şi Nick, zâmbetul lui DiCaprio numai liniştitor nu mi s-a părut, plus c-au mai apărut şi artificiile, pentru a realiza, parcă, un moment cu adevărat penibil). Decorurile mi s-au părut reuşite, însă nu acelaşi lucru în pot spune şi despre muzică. Jay Z, ca producător al filmului, ne arată nu doar că n-are habar ce-i acela Jazz ori ce muzică se asculta pe la începutul secolului trecut, dar a mai băgat şi melodii de-ale prietenei sale în variante remixate. De toată jena! Singura piesă care mi-a plăcut, cea care asigură coloana sonoră a trailer-ului, Love is Blindness, este întreruptă pe la jumătate, fără ca acest lucru să fi fost în vreun fel sau altul necesar.

Există şi o serie de neconcordanţe, mai ales în scenele şi dialogul dintre Tom şi Gatsby (toate!), unde se pare că regizorul a înţeles altfel (dacă propoziţiile n-ar fi fost scrise negru pe alb în roman, aş fi putut admite că eu sunt cel care-a înţeles greşit) replicile dintre cei doi. La fel stau lucrurile şi cu introducerea futilă a doctorului care-l tratează şi convinge pe Nick să scrie despre Gatsby. În schimb, mi-a plăcut redarea obsedantă a ochelarilor gigantici ai doctorului J. Eckleburg, despre care se pot scrie pagini întregi. 

Citate:

Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.

J. M. Coetzee – Epoca de fier

În inima ţării este cel de-al şaselea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Age of Iron

Anul apariţiei: 1990

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1980

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 198

Ediţie: Penguin Books, 1998

Subiect: apertheid, singurătatea.

Gen: roman epistolar

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

În ziua în care a fost diagnosticată cu cancer, întorcându-se acasă, doamna Curren (fostă profesoară de latină) descoperă că în grădina sa s-a instalat, într-un culcuş făcut din cartoane, un om al străzii (Vercueil pe numele său). Doamna Curren îi promite bani dacă o s-o ajute la treburi, iar Vercueil, a cărui atitudine oscilează între încăpăţânare, răbdare şi îndărătnicie, se pune pe treabă. După patru ceasuri îşi primeşte plata şi pleacă doar pentru a reveni beat a doua zi. La scurt timp, Florence, servitoarea doamnei Curren, se întoarce din ţinutul ei natal împreună cu fiii ei, Bheki şi Beautz, şi cu un prieten de-al acestora, despre care aflăm într-un târziu că s-ar numi John ori Johannes. Cei doi copii intră în tot felul de belele, sunt urmăriţi şi intimidaţi de poliţie, iar, într-o zi, chiar şi accidentaţi, intenţionat, de maşina forţelor de ordine. De cei care ar fi trebuit să-i protejeze. John ajunge în stare gravă la spital. După ce sunt trimise dintr-o parte într-alta, Florence şi doamna Curren reuşesc să-l vadă. Întoarse acasă, primesc un telefon prin care sunt anunţate că Bheki a intrat în alte încurcături. Vercueil, care se mutase între timp în casă, refuză să le ajute, aşa că doamna Curren împreună cu Florence şi fica ei, se duc cu maşina în Gugulethu, satul natal al servitoarea, să vadă care este treaba cu Bheki. Thabane, verişorul Florencei, se oferă să le ajute să-l localizeze. Îl găsesc mort, executat împreună cu alţi patru copii. Doama Curren se adresează unor poliţiştii, însă aceştia o trimit la plimbare. Se întoarce acasă, iar John, externat între timp, vine să o viziteze, sperând să dea de prietenul său. Apare şi poliţia, care, în pofida insistenţelor şi rugăminţilor doamnei Curren, ia cu asalt casa pentru a-l neutraliza pe John, retras, cu un pistol în mână, într-un cotlon.

 

Impresii:

Epoca de Fier este un roman epistolar, însă, scrisoriile fiind scrise doar de unul dintre cei doi conlocutori şi netrimise celuilalt, suntem nevoiţi să ne limităm la o singură perspectivă şi la un singur punct de vedere, şi anume la lumea văzută prin ochii doamnei Curren, o femeie în vârstă şi retrasă, forţată de împrejurări să asiste neputincioasă la ororile apartheidului. Ca temă centrală, extinzându-se dincolo de cele secundare, îmbătrânirea şi singurătatea, şi reieşind din ele, avem şi de această dată alienarea (mai pe larg despre fenomenul alienării în opera lui J.M. Coetzee în numărul de luna viitoare al revistei Litere). Vercueil, prin tăcerea şi încăpăţânarea sa, este cea mai grăitoare victimă a ei, comunicarea rezumându-se cel mai adesea în cazul lui la contemplarea şi detaşare faţă de lumea exterioară. Singurătatea sa prefaţează singurătatea doamnei Curren, la fel cum sinuciderea la care ea se tot gândeşte şi pe care Vercueil nu şi-o, ci i-o, doreşte, prefaţează propria lui moarte. Entuziasmându-se ca un copil când are impresia că femeia o să se sinucidă, el nu face decât să-şi dorească propriul sfârşit. Dispariţia şi distanţarea care, atâta timp cât este viu, nu pot să fie niciodată totale. Celălalt fir epic, care are în prim plan acţiunile lui Bheki şi John, deşi ocupă locul principal în cadrul naraţiunii, are o importanţă mai redusă tocmai din pricina diferenţei de vârstă şi de atitudinea dintre ea şi ei. Din contrastul acesta se nasc şi în contrastul acesta pier. Singurătatea este, însă, tot timpul prezentă, la fel şi alienarea, ele sunt substratul, iar acţiunea nu face decât să le scoată la iveală. Deşi încearcă să n-o implice şi pe fiica sa în viaţa retrasă şi anostă pe care o duce, doamna Curren îi reproşează că a lăsat-o în urmă, că a condamnat-o să trăiască aici, în această ţară măcinată de xenofobie, în timp ce ea a plecat în Statele Unite. Îi reproşează, dar nu îndrăzneşte să i-o spună. Ca şi în celelalte romane ale lui Coetzee, personajele sale nu sunt nici eroi şi nici fotomodele, ci persoane de la marginea societăţii (iar aici, a vieţii), care au totuşi conştiinţă, dorinţe şi speranţe. Care sunt vii într-o lume sălbatică, denaturată. Doamna Curren a fost în tinereţe profesoară şi toată viaţa sa a abhorat şi condamnat xenofobia. Însă xenofobia, adânc înrădăcinată în această ţară, o roade, tot aşa cum şi cancerul o ucide lent, dureros de lent şi sistematic. Un roman profund, dar cu prea puţine contraste. Citindu-l, rămâi cu impresia că J.M. Coetzee este un pesimist convins.

 

Citate:

Şi atunci pentru cine aceste scrisori? Răspunsul este: pentru tine, dar nu pentru tine, pentru mine, pentru partea din tine care este în mine.

Chinua Achebe – Liniştea s-a sfârşit

Liniştea s-a sfârşit este al doilea roman scris de Chinua Achebe

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: No Longer at Ease

Anul apariţiei: 1960

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1950

Locul în care se petrece acţiunea: Nigeria (Lagos şi Umuofa)

Număr de pagini: 194

Ediţie: Heinemann Anchor, 1994

Subiect: coruperea şi corupţia

 

Despre autor:

Chinua Achebe (1930-2013) este unul dintre cei mai proeminenţi scriitori nigerieni şi înainte să se stingă luna trecută din viaţă numele său s-a aflat printre cele cu şanse importante la câştigarea  Premiului Nobel pentru Literatură. A fost un copil prodigios şi s-a remarcat încă de mic. Lumea se destramă, romanul său de debut, este cea mai citită carte din literatura africană modernă (a fost vândut în peste 8 milioane de exemplare), Chinua Achebe fiind cel mai tradus scriitor african (romanele sale i-au fost traduse în peste 50 de limbi). Deşi un susţinător al folosirii limbi engleze, acesta critică o parte a literaturii colonialiste, prin care se numără şi cartea lui Joseph Conrad, Inima întunericului. A fost implicat pentru o vreme destul de scurtă în politică. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără: Lumea se destramă (Things Fall Apart), Săgeata Domnului (Arrow of God), Liniştea s-a sfârşit (No Longer at Ease) şi Un om din popor (A Man of the People).

Rezumat:

Romanul începe când Obi Okonkwo (nepotul lui Okonkwo din romanul Lumea se destramă) este acuzat că ar fi primit mită şi continuă cu povestea sa, cronologic situată înaintea începutului, menită să descrie cum de-a ajuns în situaţia de-a lua mită. Întregul sat (Umofia), prin intermediul Uniunii Progresistă din Umuofia a strâns bani pentru a-l trimite pe cel mai bun la învăţătură dintre ei (Obi Okonkwo) să fie educat în Londra. Obi studiază la început dreptul, apoi îl abandonează şi se apucă de limba şi literatura engleză. După patru ani se întoarce acasă, iar pe vapor o cunoaşte pe Clara Okeke, o femeie frumoasă de care se îndrăgosteşte. Uniunea Progresistă din Umuofia (U.P.U.) nu la sponsorizat degeaba şi aşteaptă ca Obi să returneze banii primiţii. Acesta se stabileşte în Lagos, unde trăieşte alături de prietenul său Josepf, un mare afemeiat, şi se angajează la comitetul însărcinat cu acordarea burselor pentru studenţii nigerieni care doresc să înveţe în străinătate. În una dintre vizitele pe care le-o face familiei sale, Obi este nevoit să treacă, vrând-nevrând, cu vederea larga răspândire a unui obicei nu foarte sănătos: mita, faţă de care manifestă o înnăscută aversiune. Deşi Clara îi mărturiseşte că este un osu (vine dintr-o familie proscrisă), Obi nu vrea să renunţe la ea şi este gata să o apere în faţa propriei sale familii. Între timp, datoriile lui se măresc treptat (trebuie să cotizeze la Uniune, să-şi ajute părinţii nevoiaşi, să plătească asigurarea maşinii ş.a.m.d.), însă situaţia devine disperată abia în momentul în care află că prietena sa este însărcinată. Nedorind să se căsătorească, Obi face in extremis rost de 50 de lire pentru a plăti un doctor care s-o ajute să avorteze. Deşi în trecut nici nu i-a trecut prin minte să profite de poziţia sa, acum, când o altă persoană se arată dornică să-i dea o mică atenţie, Obi pare s-o primească bucuros. Şi pe-a doua şi pe-a treia, până când are loc un flagrant delict şi este arestat.

 

Impresii:

După alte două romane semnate de Chinua Achebe care mi-au trecut prin mâini (este vorba de Lumea se destramă şi Un om din popor) m-am apucat de acesta cu oarecare îndoieli, temându-mă de stilul uneori prea sec al autorului. Însă prin intermediul cărţii de faţă am descoperit un Chinua Achebe mult schimbat, mult mai versatil şi mai profund decât mi-l imaginam. Stilul ascunde ceva din tragismul realismul decadent de la începutul secolului, având destulă vigoare încât să incite şi să impresioneze fără ca totuşi să epateze. Faptul că romanul începe cu prezentarea concluziei nu face decât să sporească acest tragism, cititorului rămânându-i să afle cum de-a decăzut atât de mult personajul principal. Însă ceea ce descoperă nu este o decădere, cel puţin nu una morală, ci mai degrabă inexorabila consecinţă a unei lumi care-i cere-n schimb mai multe decât poate el oferi. Însă trebuie să spun că este, în parte, şi vina sa, vină ce constă în neputinţa de-a scăpa de proprii demoni şi propriile prejudecăţi. Deşi îi judecă pe cei din jur din pricina vederilor retrograde şi absurde pe care le au, el însuşi se face vinovat de aceste acuze. Nu vrea să amâne plata către U.P.U. din orgoliu şi nici nu se căsătoreşte cu prietena sa din pricina ostracizării şi-a vorbelor care se vor isca pe seama sa. Căderea sa este una graduală, balanţa înclinându-se decisiv abia în final. Este, în cele din urmă, forţat să devină exact genul de om pe care-l dispreţuieşte. Prin acceptarea mitei, cercul se închide, iar Obi nu este cu nimic mai presus decât cei pe care-i critică. Nevoie ţi-e mamă şi tot ea ţi-e şi călău, pare să ne spună Chinua Achebe prin intermediul acestui roman bine construit şi încă şi mai bine spus (interesant de remarcat este faptul că nu puterea îl corupe, ci nevoia de care vă vorbeam). De citit!

Tayeb Salih – Sezonul migraţiei către nord

Sezonul migraţiei către nord este primul roman scris de Tayeb Salih.

Limba în care a fost scrisă: arabă

Titlul în engleză: Season of Migration to the North

Anul apariţiei: 1966

Perioada în care se petrece acţiunea: jumătatea secolului XX

Locul în care se petrece acţiunea: Sudan şi Anglia

Număr de pagini: 176

Ediţie: Heinemann, 1970

Subiect: experienţe inter-culturale

Diverse: carte i-a fost cenzurată preţ de câţiva ani în Sudan, ţara natală a autorului. În 2001, Academia Literară Arabă a numit Sezonul migrării către nord cel mai bun roman arab scris în sec. XX.

 

 

Despre autor:

Tayeb Salih (1929-2009) este probabil cel mai cunoscut scriitor sudanez al tuturor timpurilor. Acesta s-a născut în Karmakol, Sudan, din părinţi săraci. După ce şi-a finalizat studiile la Universitatea din Khartoum, Salih primeşte o bursă şi studiază în Anglia, la Universitatea din Londra. Întors în ţară, ocupă mai multe posturi, printre care şi cel de profesor. A lucrat, de asemenea, pentru o filială a postului englez BBC şi pentru UNESCO.

Rezumat:

Naratorul, al cărui nume nu-l cunoaştem, dar a cărui viaţă se aseamănă foarte mult cu cea a autorului, se întoarce după 7 ani de studii în Anglia în ţara sa natală, Sudan, şi mai precis în satul în care a copilărit. Toţi îl primesc cu braţele deschise, fascinaţi de faptul că a trăit printre albi şi respectuoşi faţă de educaţia sa aleasă. Toţi în afară de Mustafa Sa’eed Othman, un bărbat care s-a aciuat în satul respectiv în urmă cu ceva vreme şi pe care naratorul în vede atunci pentru prima oară. Cu toate că Mustafa îi ajută pe săteni şi se înţelege bine cu toată lumea, atitudinea rece faţă de narator îl determină pe acesta din urmă să devină suspicios. Bănuielile sale ating punctul culminant în momentul în care, după ce se îmbată, Mustafa Sa’eed recită într-o engleză ireproşabilă un poem oarecare. Dorind să afle ce secrete întunecate ascunde, naratorul îl abordează peste câteva zile. Mustafa îi arată atunci paşaportul său, pe care sunt mai multe ştampile, şi-i spune o parte din povestea vieţii sale: asemenea naratorului, şi el a fost un copil precoce plecat la studii în străinătate (fiind de fapt primul sudanez care-a făcut acest lucru). După ce a stat o vreme în Cairo, la familia Robinson, Mustafa ajunge în Anglia. Aici se avântă în mai multe aventuri, ajungând să aibă cinci logodnice în acelaşi timp (am reţinut un singur nume – Isabella Seymor), care se sinucid din pricina lui. Mustafa îşi întrerupe aici povestea. Când vin inundaţiile, Mustafa se îneacă (sau cel puţin aşa pare, pentru că nimeni nu-i descoperă corpul), nu înainte de a-şi lăsa copiii şi nevasta în grija naratorului. Şi asta spre nedumerirea şi nemulţumirea satului şi mai ales a lui Wad Rayyes, un bătrân care o curtează cu asiduitate pe văduva lui Mustafa, plănuind să o ia de nevastă. Hosna Bint Mahmoud, femeia la care facem referire, îi mărturiseşte naratorului că o dă pe mâna lui Wad se va sinucide. Din nefericire, însă, nu naratorul are ultimul cuvânt (şi nici ea!), ci familia ei. Singura scăpare ar fi ca el, naratorul, să o ia de nevastă – aşa cum îi mărturiseşte şi tatăl lui Hosna – dar acesta nici nu vrea să se gândească. Naratorul se mută-n Khartoum, iar când se întoarce în vizită află că Wad şi Hosna au murit – după ce s-au căsătorit, Hosna şi-a înjunghiat soţul de mai multe ori, apoi s-a sinucis. Cotrobăind printre lucrurile lăsate de Mustafa în urma sa, naratorul dă de mai multe foi şi scrisori din care află de relaţia şi implicit căsătoria dintre Mustafa şi Winifred Morris, care a avut loc pe când acesta se afla în Anglia. Împovărat de durerea celor citite, naratorul doreşte să se sinucidă, dar se răzgândeşte…

 

Impresii:

M-am apucat să citesc acest roman fără să ştiu prea bine când a fost scris şi crezând (nici eu nu mai ştiu cum de-am ajuns să am această impresie) că este vorba despre generaţia pierdută (copiii aceia sudanezi împrăştiaţi în cele patru zări de izbucnirea războiului şi care se întorc după 20 de ani acasă). Însă nici vorbă de aşa ceva. Sezonul migrării către nord este în primul rând povestea tristei fuziuni dintre civilizaţia vestică şi cea locală, dar nu la nivel elementar, ci la cel al ideilor şi-al elitelor. Ajuns în Anglia, Mustafa nu ştie cum să se poarte, şi nu vorbesc aici la ţinutul furculiţei şi alte asemenea banalităţi, ci, în primul rând, de sentimente. Nu ştiu ce să simtă, cum să simtă, integrarea fiind din acest punct de vedere imposibilă. Toate relaţiile sale sfârşesc tragic, un tragism de care este conştient şi nu indiferent, aşa cum s-ar putea crede la o primă şi superficială privire, şi a cărui vină o poartă în totalitate. Dispariţia sa, văzută fie ca o sinucidere, fie ca fugă din faţa responsabilităţilor, este una simbolică, rolul lui fiind luat de cel care-l judecă atât de aspru la început, şi anume naratorul. Tranziţia este una subtilă, însă cei doi par să împărtăşească, într-un fel sau altul, acelaşi destin, lucru ce reiese din tentativa naratorului de-a se sinucide şi implicit de-a sfârşi nu precum una dintre victimele lui Mustafa, ci precum acesta. Şi mai este un lucru care îi uneşte: prin refuzul său de a o lua în căsătorie pe Hosna Bint Mahmoud, naratorul o condamnă de fapt la moarte. Însă există şi o diferenţă esenţială între Mustafa şi narator: dacă primul face totul în numele iubirii, cel din urmă refuză dragostea, preferând singurătatea. Două reacţii opuse, egal depărtate de normalitate. Despre relaţia dintre cei doi se pot scrie multe cuvinte, existând nenumărate posibilităţi de interpretare. Cea pe care v-am prezentat-o este doar una dintre ele şi nu în mod obligatoriu cea corectă – admiţând că ar exista una corectă. Stilul este unul eminamente vestic, explicabil prin faptul că personajul narator studiază în Londra literatura şi-n special poezia, deşi agricultura, aşa cum îi reproşează şi Mustafa (un reproş îndreptat în primul lui chiar asupra vieţii pe care el însuşi a dus-o şi a destinului pe care singur şi l-a ales), i-ar fi fost mult mai utilă. Şi nu numai lui, dar şi comunităţii. În al doilea rând, romanul este o cheie prin care putem interpreta viaţa: personajul narator încearcă (nu prin tentativa de sinucidere, ci prin faptul că se răzgândeşte) să-şi aleagă singur destinul şi nu să trăiască în umbra dublului său, în pofida puterii pe care acesta ori aceasta o exercită asupra lui. Impresionant prin simbolismul său este şi sfârşitul, înotul către celălalt ţărm, această migrarea către nord, putând fi văzut atât ca un drum spre moarte, cât şi ca o cale spre viaţă. Şi nu spre orice fel de viaţă, ci spre cea pe care singuri ne-o alegem.