Posts tagged ‘roman istoric’

Boris Akunin – Azazel

azazel Azazel (sau Regina Iernii) este primul roman din seria Erast Fandorin semnat de Boris Akunin

Limba în care a fost scris: rusă

Titlul în engleză: Azazel (sau The Winter Queen)

Anul apariţiei: 1998

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârșitul secolului al XIX-lea (mai precis, 1876)

Locul în care se petrece acţiunea: Moscova, apoi Paris, Londra și din nou Moscova

Număr de pagini: 222

Ediţie: n-am habar

Gen: roman istoric, roman polițist

Diverse: cartea a fost ecranizată în Rusia în 2002

 

Despre autor:

Boris Akunin (n. 10 mai 1956) este pseudonimul lui Grigory Chkhartishvili, un scriitor rus de origine georgiană. A folosit de-a lungul carierei mai multe pseudonime, în concordanță cu genul abordat. Când se semnează Boris Akunin scrie romane istorie ori polițiste, excelând mai ales în cazul celor din urmă. A tradus mai multe cărți din japoneză și engleză. Până în prezent a scris câteva zeci de romane, grupându-le în mai multe serii, dintre care cea mai cunoscută este cea care îl are în centru pe Erast Fandorin.

 

Rezumat:

Un student, Pyotr Kokorin pe numele său, apare într-un parc, își alege o țintă la întâmplare (în cazul acesta o tânără nemțoaică, Elizaveta von Evert-Kolokoltseva), căreia îi declară dragostea sa nețărmuită, jurând că dacă va fi alungat se va sinucide. Este alungat, se sinucide pe loc trăgându-și un glonț în cap. Erast Fandorin este însărcinat cu acest caz aparent tâmp și reușește să afle că, de fapt, Kokorin, alături de un alt coleg (este vorba de Akhtyrtsev), jucau, sub oblăduirea (ora la îndemul) unui frumoase fete, ruleta rusească. Faptul că sinucisul și-a lăsat toată averea în mâinile unei străine (Lady Astair) îi stârnește lui Fandorim curiozitatea. Mergând pe această pistă, ajunge să se îndrăgostească de Elizaveta von Evert-Kolokoltseva și să afle că în spatele sinuciderii lui Kokorin se ascunde o întreagă conspirație, care-și întinde precum o caracatiță brațele prin mai multe țări și continente. Lucrurile se complică și nu o dată Erast Fandorin se găsește în preajma morții. Este însă ajutat în mai multe instanțe chiar de către unul dintre suspecții principali, și anume contele Zurov.

 

Despre carte:

Nu sunt un mare fan al cărților polițiste, deși romanele istorice mărturisesc că mă atrag, însă Boris Akunin a reușit să-mi stârnească interesul încă de la primele pagini. Sinuciderea cu totul neașteptată a luI Kokorin reușește să dea evenimentelor impulsul necesar, să le pună în mod natural în mișcare și în același timp să te lase cu gura căscată, iar când acest prim impuls își pierde din efect, autorul intervine cu alte evenimente în parte amuzante, în parte interesante și în parte ușor ridicole, bine ascunse sub efectul cauzalității. Recurgând adesea la un umor subtil, combinat cu replici rapide și situații stranii, Boris Akunin nu-ți lasă impresia că ai avea în față un roman polițist decât după ce ai trecut bine de jumătatea cărții. Și că tot am menționat umorul, cred că ar trebui să spun și că, în opinia mea, acesta este atuul întregii povestiri, prin intermediul lui autorul scăpând de previzibilitatea (ori imprevizibilitatea adesea forțată în cazul unor astfel de romane) întregii povești. Este drept, se poate ușor remarca, în pofida documentării serioase și a traducerii reușite, că romanul nu este scris de cineva care a trăit în epoca respectivă, stilul fiind unul modern, rapid, cu întorsături frecvente de situație și cu o acțiune ce eclipsează de multe ori mesajul. Digresiunile sunt rare, momentele de respiro doar ici și colea, iar personajele nu reușesc nicidecum să atingă profunzimea celor născocite de Dostoievski, Turgheniev, Tolstoi ori Gorki. Azazel este așadar o lectură ușoară, facilă și plăcută, în stare să vă destindă preț de câteva ore.

 

Citate:

,,Omul viitorului” veni la orele șapte, așa că Erast Petrovici apucă să se pregătească temeinic în vederea vizitei.

 

Un exemplu clasic este Mozart. S-a născut în familia unui muzician și a nimerit de la fragedă vârstă într-un mediu care i-a hrănit perfect talentul cu care l-a înzestrat naturna. Iar acum, imaginează-ți, dragă domnule, că Wolfgang Amadeus s-ar fi născut în familia unui țăran. Ar fi ieșit din el un cioban necioplit, care ai fi distrat vacile cu cântul lui vrăjit din fluier. Dacă s-ar fi născut în familia unui soldățoi, ar fi ieșit un ofițer incapabil, care însă ar fi adorat marșurile militare.

 

Cum te cheamă?

– Erast.

– Să mergem, erastus din Rotterdam, să stăm puțin la mine în cabinet și să ben un coniac. M-am săturat de mutrele ăstora.

– Erasmus, îl corecată mașinal Fandorin.

– Poftim?

– Nu Erastus, Erasmus.

– Scuze, n-am înțeles bine. Să mergem, Erasmus.

Reclame

Mika Waltari – Etruscul

Etruscul este cel de-al şaptelea roman scris de Mika Waltari.

Limba în care a fost scris: finlandeză

Titlul în engleză: The Etruscan

Anul apariţiei: 1955

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. V î.e.n.

Locul în care se petrece acţiunea: bazinul mării Mediteraneene

Număr de pagini: 452

Ediţie: Polirom, 2002

Subiect: peregrinările omului prin viaţă

 

Despre autor:

Mika Waltari (1908-1979) este cel mai cunoscut scriitor finlandez pe plan internaţional, fiind tradus în peste patruzeci de limbi. A scris nu mai puţin de 29 de romane, în care acţiunea se petrece în diferite perioade istorice. A lucrat ca jurnalist şi critic literar.

 

Rezumat:

Turms, personajul narator al întregului roman, se trezeşte fără să-şi aducă aminte nimic legat de persoana sa. Ducându-se la oracolul din Delphi (care-l şi sfătuieşte să se îndrepte spre vest), se împrieteneşte cu Dorieus, un spartan voinic şi drept, aidoma tuturor spartanilor. Împreună se angajează pe nava piratului Dionysos care, speriat de perşi, o porneşte către vest. Pe undeva, pe drum, îl iau la bord şi pe Micon, un vajnic şi drept vindecător de oase rupte şi răni sângerânde. După câteva furtişaguri, ajung în Himera, unde sunt găzduiţi pentru o vreme de tiranul oraşului, la adăpost de navele cartagineze. Aici Turms o întâlneşte pe ispititoarea, înşelătoarea şi ipocrita Arsinoe, preoteasa zeiţei Afrodita, dacă îmi aduc bine aminte, de care se îndrăgosteşte. Cu ajutorul tiranului fug spre alte ţărmuri, Turms răpind-o pe Arsinoe, iar Dorieus luând-o de soţie pe Tanaquil. Până să ajungă în Segest, Arsione îl înşeală pe Turms cu toţi mateloţii, iar după ce ajung în mirificul oraş îi şi naşte un copil din flori. Dorieus moare în luptă, Micon se sinucide, Dionysos dispare, iar Turms îşi continuă peregrinările prin ţinuturile latinilor, alături de soţia lui, fiica altora şi dădaca Hana. După ce ajunge în Roma, Turms pleacă într-o călătorie iniţiatică prin regatul etruscilor, iar soţia lui se căsătoreşte cu altul. Într-un final fericit, Turms îşi dă seama atât de perversitatea ei, cât şi de faptul că este un lucumon.

 

Despre carte:

Dacă aţi citit rezumatul înseamnă că v-aţi dat seama că avem de-a face cu un roman epopeic, în care aventurile se-nşiră ca mărgelele pe gută, fără ca totuşi să fie prea bine legate între ele. Intriga este vag schiţată şi doar afirmaţia din începutul cărţii, şi anume că personajul principal este nemuritor, îl determină pe cititor să lectureze în continuare. Miza, cât şi conflictul, întârzie însă să apară, Waltari pierzându-se în intrigi secundare lipsite de orice fel de relevanţă. Cu toate acestea, acţiunea este liniară, atrăgând prin însăşi simplitatea sa. Dacă ar fi avut şi substrat, cred că ar fi ieşit ceva, însă în felul în care este scris, romanul este, în opinia mea, o colosală pierdere de timp, atât pentru mine, ca şi cititor, cât şi pentru Waltari, ca autor care tinde să decadă în grafomanie. Păcat de atâta documentare şi atâtea ore irosite. După o aşa lectură, nu sunt câtuşi de puţin interesat să citesc şi alte cărţi semnate de el.

%d blogeri au apreciat asta: