Posts tagged ‘roman sf’

Kurt Vonnegut – Leagănul pisicii

Leagănul pisicii este al patrulea roman scris de Kurt Vonnegut şi în acelaşi timp cel care i-a adus consacrarea.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: Cat’s Cradle

Anul apariţiei: 1963

Perioada în care se petrece acţiunea: mijlocul sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Statele unite şi republica imaginară San Lorenzo

Număr de pagini: 338

Ediţie: Polirom, 2004 (în traducerea Ralucăi Popescu)

Subiect: politică, rolul literaturii, religie, viaţă

Premii primite: niciunul, dar a fost nominalizată în 1964 pentru un premiu Hugo

 

Despre autor:

Kurt Vonnegut (1922-2007) a fost un scriitor american, cunoscut în principal pentru romanele sale Abatorul cinci, Leagănul pisicii şi Micul dejun al campionilor. A participat la cel de-al doilea război mondial şi a fost luat prizonier de către germani. A asistat la bombardarea Dresdei, eveniment pe care-l va relata şi-n cartea sa Abatorul cinci. A studiat antropologia, dar, după cum el însuşi recunoaşte, a fost un student mediocru. Înainte să devină scriitor a lucrat ca jurnalist, activitate care, se pare, nu-i era prea dragă. A fost un avocat al pacifismului şi un umanitarist convins.

 

Rezumat:

John vrea să scrie o carte despre ce făceau anumiţi oameni (printre care şi inventatorul – în roman, nu şi-n realitate – bombei atomice în momentul distrugerii Hiroshimei). Din acest motiv intră în legătură cu unul dintre fii inventatorului (inventatorul murise), după care, întâlnindu-se întâmplător şi cu celălalt fiu, ajunge în laboratorul în care a fost inventată bomba. Aici află de existenţa (la început ipotetică) a Apei 9, o substanţă în stare să solidifice apa la mai puţin de 46 de grade Celsius. Atras de reclamele făcute ţării San Lorenzo şi bănuind că există o legătură între ea şi Apa 9, protagonisul se urcă într-un avion şi porneşte la drum.

 

Despre carte:

Leagănul pisicii este al doilea roman scris de Vonnegut pe care-l citesc (primul a fost Abatorul cinci, despre care am scris, în genere, lucruri pozitive) şi încep să cred că autorul are ceva dificultăţi în crearea tramei şi implicit în creşterea incrementală a tensiunii şi lărgirea orizonului de aşteptare al cititorului. Din acest motiv bănuiesc că recurge la capitole foarte scurte (sunt vreo 130 de capitole în total, iar media este pe undeva pe la 3 pagini), dialog în exces (cam 80% din conţinut este reprezentat din replici, iar restul de vocea auctorială), schimbări de perspectivă, îmbinarea multor teme, omniprezenta intertextualitate ş.a.m.d. Ce mă determină să cred acest lucru sunt, pe lângă ce-am enumerat mai sus, dezvoltarea uneori ilogică a intrigii, modul în care personajele sunt introduse în scenă, lungimea cărţii (chiar dacă are 338 de pagini, nu cred că depăşeşte 50.000 de cuvinte), prolepsele aruncate-n text, precum şi regăsirea tuturor acestor indicii în cartea menţionată anterior, Abatorul cinci. Va trebui totuşi să mai citesc înainte de a-mi forma o părere. Momentan sunt doar suspiciuni.

La fel ca şi romanul de două ori menţionat în paragraful de mai sus, Leagănul pisicii este scris la persoana întâi, acţiunea fiindu-ne relatată din postura unui narator supus greşelii şi cu o viziune limitată asupra evenimentelor la care ia parte. Iar, dacă ar fi să interpretez şi modul în care aderă la bokonomism (o religie inventată de un alt personaj şi care se bazează, cel puţin incidental, pe interpretarea subtilă a cărţilor, ori cel puţin aceasta este concluzia pe care-o trag eu). Încă de la primele cuvinte aflăm despre caracterul ficţional al întâmplărilor care urmează să fie redate (şi aici se poate trasa o altă paralelă cu Abatorul cinci, prima frază din acesta fiind: „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin.” Asemănările nu se opresc, însă, aici, ci se reflectă şi-n temă şi chiar şi în personaje), spunându-ni-se clar şi concis: „Nimic din ce e scris în această carte nu e adevărat.”.  Cu acestea în minte, pornim în explorarea unei lumi uşor distopice, în care satira politică se îmbină cu realismul magic (prezent cu precădere în a doua jumătate, când acţiunea se mută într-o ţară bananieră din America Latină) şi ştiinţifico fantasticul (ca pondere, mai vizibil decât primele două, însă folosit mai degrabă ca substrat şi decor, decât ca mijloc prin care se conturează acţiunea. Este drept, protagonistul, după mai multe peripeţii, porneşte în căutarea Apei 9, un element clar fantastic, însă căutarea este doar o intrigă secundară, subordonată subiectului pe care acesta îl are în vedere în scrierea cărţii sale. Din acest motiv şi este introdus ceva mai târziu). Tot ca un element ficţional, dar nicidecum ştiinţifico-fantastic, sunt referinţele intertextuale din roman. Se fac nenumărate referiri la o carte imaginară (mai târziu aflăm că este scrisă de un alt personaj), dându-se citate din ea (inclusiv redându-se mici poezioare puerile, dar cu o vădită încărcătură morală) şi inventându-se pe seama ei o întreagă filosofie de viaţă, filosofie care porneşte de la aceleaşi cuvinte cu care se începe cartea şi pe care le-am citat mai sus.  Cartea de care vă vorbesc este de fapt un ghid scris de Bokonos, misteriosul personaj care apare doar la final şi totodată fondatorul bokonomismului, religia oficială (şi în acelaşi timp interzisă) a imaginarei republici San Lorenzo.

Deşi are un substrat destul de încâlcit, Leagănul pisicii constituie, datorită dialogului uzitat în exces şi fragmentării acţiunii în paragrafe succinte, toate introduse prin intermediul prologului, constituie o lectură uşoară. Uşoară, dar nu şi facilă, pentru că pentru a o pricepe în plinătatea ei, atunci trebuie să descifrăm substratul şi să înţelegem aluziile legate de politică, societate, literatură şi nu în ultimul rând religie. Nu întâmplător acţiunea se termină printr-o apocalipsă.

Reclame

Philip K. Dick – Flow my tears, the policeman said

     Despre autor

Cu toate că a câştigat un premiu Hugo (fiind nominalizat de alte două ori, precum şi de cinci ori la premiile Nebula) şi alte câteva premii internaţionale, nu se poate spune că în timpul vieţii sale Philip K. Dick (1928-1982) a fost un scriitor de succes, cărţiile sale neaducându-i cine ştie ce satisfacţii financiare. După moartea sa, însă, scrierile sale au început să câştige notorietate, multe dintre le fiind ecranizate (sper că aţi auzit de şi văzut filme precum: Blade Runner, Total Recall, Screamers, Minority Report), iar Philip K. Dick să devină unul dintre cei mai apreciaţi scriitori de science-fiction. A fost căsătorit de cinci ori şi a avut probleme cu fiscul (IRS) şi FBI-ul.

Rezumat

Jason Taverner (un om de televiziune de succes, precum şi un şăsar pe scala oamenilor modificaţi genetic, superiori şăsarilor nefiind decât şeptarii) se întoarce acasă împreună cu soţia lui, Heather Hart (un şăsar şi ea), când primeşte un telefon de la o fostă iubită. Ducându-se să vadă despre ce-i vorba, Jason este atacat de fosta lui iubită cu o armă care-i injectează în corp un parazit. Dând dovadă de prezenţă de spirit, Jason izbuteşte să anihileze creatura turnând alcool peste rană, însă câteva dintre tuburile ei rămân înăuntru său şi înaintează lent spre inimă. Urmârindu-l pe ascuns, Hart observă în ce stare se află şi cheamă ambulanţa. A doua zi Jason Taverner se trezeşte într-o cameră de hotel, într-o lume care nu-l mai recunoaşte. Nimeni nu-l ştie, nici Heather Hart, nici alte cunoştinţe şi nici măcar spectatorii emisiunii sale. De asemenea, nu mai are niciun act asupra lui, iar când încearcă să-şi recapete certificatul de naştere află cu stupoare că nu există niciun Jason Taverner. A nu se înţelege că i-a luat cineva locul, nicidecum, pur şi simplu nu mai există în acte ori în memoria celorlalţi, fiind astfel (ajutat de Kathy Nelson, o tânără drăguţă care lucrează pentru studenţii ce trăiesc în afara legii şi care riscă să fie trimişi în lagăre şi să muncească forţat) obligat să pună mâna pe unele falsificate. Falsificate, dar pe numele său real. Poliţia îşi dă seama că actele îi sunt falsificate şi, sub un fals pretext, îl cheamă la secţie pentru a-i lua amprentele. Dar cum nici acestea nu se potrivesc cu niciunele existente în baza lor de date, poliţiştii n-au nicio idee cine-ar putea fi Jason Taverner. Printre poliţişti se află şi un şăptar, generalul Felix Buckman, căruia Jason îi destăinuie totul. După ce părăseşte pentru a doua oară secţia de poliţie, Jason este interceptat de fiica generalului, Alys (printre altele, o drogată). Iar de aici lucrurile se complică şi mai mult în momentul în care, după ce Jason consumă drogurile pe care i le dă Alys, o descoperă pe fata generalului zăcând moartă în sufragerie, aproape mumificată.

Impresii

Scriitura lui Philip K. Dick este onirică, psihotică, acţiunea grăbită chiar în clipa în care aveai impresia că nu mai poate susţine tempoul respectiv, realitatea frântă în bucăţele care se cer reîmbinate pentru a căpăta un sens. Personajul său este pierdut, fără posibilitatea unei ieşiri, fără să aibă măcar perspectiva că va putea cândva înţelege ce se întâmplă în jurul lui. Lumea prezentă-n carte este una distopică,  aproape totalitară. Poliţiştii (pols) conduc, însă nu sub pretextul unei legi marţiale, înmulţirea negrilor este controlată, studenţii sunt scoşi în afara legii şi obligaţi la muncă silnică în lagărele din Canada, dar cu toate acestea consumul de droguri pare a fi permis, iar vârsta legală pentru a face sex este de doar 12 ani. Ca cititor eşti obligat să împarţi soarta personajului principal, să te întrebi la fiecare pagină, la fiecare frază, ce se întâmplă şi să nu poţi găsi răspunsuri care să te mulţumească. Iar la asta se pricepe Philip K. Dick cel mai bine, să îţi stârnească interesul şi apoi să te arunce într-o lume din care nu poţi ieşi decât citind până la capăt cartea. Primele pagini mi s-au părut monotone, dar de-o monotonie înşelătoare, pentru că imediat ce Jason este atacat de fosta sa iubită, totul se schimbă, până şi stilul, iar acţiunea devine un bulgăre de zăpadă în plină rostogolire. Sfârşitul, măsturisesc fără entuziasm, m-a dezamăgit puţin (la fel şi sfârşitul lui Ubik), K. Dick alegând o variantă facilă, neverosimilă şi introdusă în ultimul moment pentru a soluţiona misterul. Însă chiar şi aşa, cartea rămâne una de referinţă pentru literatura sf.

Philip K. Dick – Omul din castelul înalt

     „Omul din castelul înalt„, cartea scrisă de Philip K. Dick şi distinsă cu premiul Hugo în 1963, este, în primul rând, un exemplu de cum se scrie un roman de istorie alternativă astfel încât să nu-ţi pui nicio clipă întrebări legate de veridicitatea acestuia. Pentru că, redată dintr-o mulţime de perspective şi însumând mai multe planuri ce se întrepătrund (capitolele se învârt în jurul aceleaşi teme centrale, însă aceasta este abordată din alte puncte de vedere, în funcţie de personajele pe care autorul le urmează, personaje ce fie se cunosc, fie au anumite lucruri în comun), lumea în care este amplasată povestea pare cât se poate de reală.

La paisprezece ani după încheierea celui de-al doilea război mondial (câştigat în acest roman de puterile Axei, care îşi împart mai apoi lumea, nici măcar în sfere de influenţă, ci pur şi simplu în state ocupate ori aservite), pe Coasta de Vest a ceea ce a fost cândva S.U.A., cele trei state ieşite învingătoare, Germania, Italia şi Japonia, sunt prinse într-un joc al comploturilor. Nu pot spune că Philip K. Dick impresionează în acest roman prin imaginaţia (aşa cum am putea spune în cazul altor cărţi de-ale sale, ca de exemplu Ubik), ori printr-o acţiune foarte bine conturată (aşa cum putem vorbi în Timpul dezarticulat, de pildă), însă se poate vedea clar că nu aceasta este intenţia sa. Dacă ar fi mizat pe intrigă, romanul şi-ar fi pierdut din veracitate şi credibilitate, aşa că autorul preferă în schimb să-şi antreneze personajele în discuţii captivante cu teme istorice ori filosofice, asemenea celor din romanele lui Dostoievski, iar prin introducerea omului din castelul înalt (un alter ego de-al autorului, povestea devenind astfel una în oglindă, întrucât, pentru cei din această realitate în care mă aflu şi în care vă aflaţi, omul acesta este chiar Dick, iar cartea scrisă de el, în loc să se numească ‘Lăcusta de abia se târăşte‘, se numeşte… Omul din castelul înalt), precum şi contactul diverselor civilizaţii (cea japoneză, în mod special, fiind foarte bine reprezentată) Philip K. Dick oferă textului, şi implicit acelei realităţi alternative, o profunzime de nebănuit.

Am remarcat, de asemenea, şi stilul plăcut şi cursiv, frazele ample şi şlefuite, amănunte ce fac din romanul de faţă unul de calitate, depărtându-l, întrucâtva, de genul science fiction, ce uneori pătimeşte prin stilul descărnat (precum cel din cărţile lui Asimov) şi apropiindu-l de literatura de calitate.

O carte pe care o recomand tuturor pasionaţilor de literatură, indiferent de genurile pe care le îndrăgesc.

%d blogeri au apreciat asta: