Posts tagged ‘roman’

Franz Kafka – Procesul

prProcesul este cel mai cunoscut roman semnat de Franz Kafka

Limba în care a fost scris: germană

Titlul în engleză: The Trial

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: nu se specifică (probabil începutul secolului XX)

Locul în care se petrece acţiunea: probabil undeva în Imperiul Austro-Ungar

Număr de pagini: 288

Ediţie: Minerva, 1977

Traducător: Gellu Naum

Despre autor:

Orice om cred că a auzit de Franz Kafka, acesta fiind unul dintre cei mai cunoscuți și influenți scriitori ai secolului XX. Născut pe 3 iulie 1983 în Praga (care făcea la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar), într-o familie de evrei, Kafka a absolvit facultatea de drept, iar după obținerea doctoratului s-a angajat la o firmă de asigurări. A scris 3 romane, niciunul dintre ele nefiind finalizat, și mai multe povestiri scurte. În timpul vieții a publicat foarte puțin, și-a detestat slujba și a întreținut relații sexuale cu o mulțime de femei. În timpul morții a devenit cunoscut. Deși și-a rugat prietenul să-i ardă manuscrisele, acesta a refuzat și-n loc să se încălzească cu ele a ales să le publice.

Rezumat:

Chiar în ziua în care împlinește 30 de ani, Josef K., un funcționar oarecare, este vizitat de două persoane care-l anunță că împotriva lui s-a deschis un proces și că, din acel moment, este arestat, deși lăsat în continuare în libertate. Dorind să afle mai multe despre acest proces și totodată s-o mențină pe proprietara imobilului în care locuiește la distanță, K. le adresează celor doi tot felul de întrebări la care aceștia, în pofida aparentei lor bunăvoințe, se feresc să răspundă. Nici venirea șefului lor nu are menirea de-a lumina mai mult situația, ci, cel mult, de-a deranja camera colocatarei lui K., domnișoara Bürstner, în care cei patru ajung să-și poarte conversația. Tot cam pe atunci, K. remarcă prezența și a doi colegi de-ai săi, aduși probabil în calitate de martori. După plecare acestora, K. încearcă să-și ducă la bun sfârșit activitățile de peste zi, iar seara, întorcându-se acasă, se scuză față de domnișoara Bürstner, iar la plecare o mai și sărută.

Convocat telefonic și informal la tribunal în duminica imediat următoare, fără a se preciza exact ora, K. se vede nevoit să caute, printre blocurile de locuințe, sala de judecată. O găsește în cele din urmă în podul unei case, printre camerele comune și rufele întinse de locatari.

“K. crezu ca nimerise la o întrunire publica. O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. (…) Mulți dintre ei îți aduseseră perne, pe care si le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”

K. dorește să-și susțină nevinovăția, în pofida faptului că nici el nu știe de ce anume este acuzat, însă este adeseori întrerupt fie de cel care prezida procesul, fie de reacția energică a asistenței, fie de femeia pipăită și înghesuită în fundul sălii de un tânăr magistrat. K. nu izbutește să obțină mare lucru, așa că se întoarce, nechemat, într-o altă zi la acest tribunal improvizat și sfârșește prin a sta de vorba cu femeia care fusese înghesuită data trecută și care locuiește în clădire alături de soțul ei (soțul ei nefiind nici tânăr și cu atât mai puțin magistrat, el doar făcând curat în sala de judecată și locuind acolo, cu excepția zilelor în care avea loc vreun proces). De la această femeia, K. află câteva informații disparate legate de tribunal și de proces. Întors acasă, observă că la domnișoara Bürstner s-a mutat o altă vecină, ceea ce-l face pe K. să creadă că domnișoara a recurs la acest lucru pentru a scăpa de avansurile lui.

Câteva zile mai târziu, K. dă într-o cămăruță de la banca la care lucra peste un individ care se pregătea să-i bată cu nuiaua cu pe cei doi indivizi care veniseră să-l anunțe pe K. că este arestat. Nedumerit, K. întreabă despre ce-i vorba și astfel află că bătaia care urmează să le fie celor doi aplicată s-ar datora plângerilor făcute de el împotriva lor în sala de judecată. K. încearcă să-l convingă mai întâi pe individ, apoi să-l mituiască, să-i lase-n pace. Acesta, însă, temându-se că mai târziu K. o să se plângă și de el, îl refuză politicos și-ncepe să-i snopească.

După alte câteva zile, K. primește vizita unchiului său, care, auzind de proces, vine să-i ceară socoteală. Enervat de calmul lui K., unchiul îl duce la o bună cunoștință de-a sa, avocatul Huld. Avocatul, prin intermediul slujnicei sale Leni, îi lasă să intre în casă și-i primește, bolnav la pat, în vizită. Unchiul se apucă să-i explice despre ce-i vorba, deși, sincer, nu era nevoie, Huld știa deja, în vreme ce K. iese pe hol și se giugiulește puțin cu Leni, lucru pentru care este mai apoi admonestat de ruda sa.

După mai multe vizite la Huld, K. află într-o zi de la un client de-al său, că există un pictor, Titorelli pe numele lui, care știe despre procesul care-i fusese intentat și care l-ar putea ajuta. K. se duce să-l viziteze pe artist la el acasă și-l găsește într-o magherniță, anexă a unui alt tribunal care-și avea sediul în podul unei case. După oarece discuții, K. este nevoit să cumpere de la artist, pentru a-i câștiga astfel bunăvoința, o serie de tablouri identice.

Ultimul eveniment notabil înainte de sfârșitul tragic al procesului este vizita lui K. la catedrală. Crezând că se duce acolo pentru a-i arăta unui client italian biserica, K. află de fapt că fusese adus acolo de preotul care lucra și el în slujba tribunalului din pod. Preotul îi spune o mică pildă (publicată și ca povestire separată sub titlul de În fața legii).

O posibilă interpretare:

Înainte de-a mă avânta în miezul problemei și-a încerca să interpretez în vreun fel acest roman, aș dori să vă arăt de ce cred că există, în fond, o interpretare, fără să leg cumva gradul de adevăr al acestei afirmații de cel al explicației găsite de mine. Procesul, ca mai toate scrierile lui Kafka, sunt de obicei catalogate drept absurde, termen care ar exclude din start posibilitatea unei interpretațiuni, însă, mă tem, că acest absurd este prost înțeles. Nu scrierile în sine sunt absurde, ci, la o primă și oarecum superficială vedere, situațiile prezentate în acestea. Spun primă și superficială pentru că, odată ce începem să deslușim sensurile de sub pojghița absurdului, ne dăm seama că situațiile în sine sunt folosite doar ca pretexte și parabole care ne vorbesc despre lucrurile și întrebările cu adevărat importante în viață. O a doua premiză de la care pornesc constă în însăși faptul că orice acțiune întreprinsă de un om – iar în cazul nostru ne referim la scris și, mai explicit, la Procesul – poartă în sine un anume înțeles. M-ați putea contrazice aici, scuzată-mi fie prolepsa, aducând ca argument dadaismul și ați avea, în parte, dreptate. Da, textele care ieșeau din frazele ascunse în pălărie și mecanic îmbinate nu pot fi în sine interpretate ca un tot unitar, lipsindu-se dimensiunea autotelică, însă gestul în sine relevă un anume înțeles: acele fraze au fost alese de cineva pe baza anumitor criterii, ele poartă o semnificație, deși nu același lucru putem spune despre rezultatul experimentului, unde o persoană îmbină aceste fraze la întâmplare, fără să le citească și potrivească dinainte și poate din acest punct de vedere să fie lesne înlocuită de un program, așa cum stau lucrurile în cazul tragerilor la sorți.

Iar părerea potrivit căreia în spatele absurdului kafkian se ascund înțelesuri profunde nu este una care să-mi aparțină doar mie, existând nenumărați exegeți care au încercat să extragă anumite sensuri din parabolele lui. Cele mai ușor de interpretat sunt, probabil, povestirile scurte (și amintesc aici Metamorfoza, Colonia penitenciară ș.a.m.d.), deși unele, cum ar fi În fața legii, pot înmagazina sub umbrela aceluiași mesaj nenumărate interpretări.

În ceea ce privește Procesul, Reza Banaker, în Franz Kafka, The Office Writings, reușește să identifice un număr relativ mare de parabole și încearcă să le coreleze cu semnificația lor reală. Lucrarea sa constituie un punct de plecare important pentru că, deși nu le include într-un tot unitar, scoate la iveală mai multe piese din acest puzzle pe care-l reprezintă Procesul. Iar eu nu fac alt lucru decât a mai adăuga câteva piese și a încerca să formez imaginea finală.

Avem încă de la începutul romanului o serie de indicii referitoare la modul în care operează tribunalul, dar niciuna (sau aproape niciuna) referitoare la procesul în sine. K. primește vizita a două persoane, care îi aduc la cunoștință faptul că, din acel moment, se află în arest la domiciliu și că împotriva lui a fost intentat un proces. Reacția lui K., aproape de cea a unui om obișnuit (aproape, dar nu în totalitate, amănunt asupra căruia am se revin), este de-a încerca să lămurească toată această neînțelegere. Căci ce altceva ar putea fi decât o neînțelegere? Așa că primul lucru pe care îl încearcă este să afle de ce anume este acuzat, pentru a se putea mai apoi dezvinovăți. Când încearcă să vorbească cu proprietara, d-na Grubach, este interpelat în acest fel:

– N-ai dreptul să ieși, ești arestat.

la care K. răspunde:

– Așa mi se pare și mie. Și de ce, mă rog? întrebă el apoi.

Înainte de-a reda replica paznicului, consemnez aici amănuntul asupra căruia v-am spus că am să revin: reacția lui K., care se apropie de cea a unui om obișnui (cu toții am fi întrebat de ce?), dar care nu coincide, totuși, cu cea a unui om obișnuit (câți dintre noi am fi admis cu atâta placiditate posibilitatea de-a fi arestați, spunând Așa mi se pare și mie?) În continuare, răspunsul paznicului:

– Nu ne aflăm aici ca să-ți spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale și așteaptă. Ancheta e începută și ai să afli totul la momentul oportun.

Din aceste trei replici (la fel ca și din majoritatea celorlalte discuții care au loc între K. și oamenii legii) putem observa foarte bine relația care va rămâne neschimbată până la sfârșitul romanului dintre cele două părți: defensivă, de supunere, din partea lui Josef K. și ofensivă, autoritară, din partea oamenilor legii. Totodată, încă de la aceste replici încep să se contureze și celelalte caracteristici ale celor două părți, caracteristici care pe noi, ca oameni raționali, ne frapează: faptul că reprezentanții legii nu-i oferă inculpatului niciun amănunt legat de proces (și cu cât înaintăm în povestire tindem să concludem că nici măcar aceștia nu cunosc învinovățirile care i se aduc lui K.) și, poate chiar mai șocantă, acceptarea prin care K. ajunge într-un final să se subordoneze acestui tribunal, în pofida tuturor discrepanțelor apărute (faptul că nu reprezintă un tribunal adevărat, în sensul celor clasice – lucru reiterat de mai multe ori în roman – ci unul atipic, numit Tribunalul din pod, faptul că nu i se aduc la cunoștință învinovățirile, nu i se înmânează niciun soi de document și nici el nu poate înmâna vreunul, nu poate fi vorba de o achitare definitivă ș.a.m.d.). Această opoziție este evidentă nu doar prin prisma calității lui K., care se schimbă brusc din cea de om liber în cea de arestat, schimbarea aceasta este doar una simbolică, ci mai ales prin schimbarea vestimentației, una cât se poate de vizibilă, impusă de oamenii legii:

Amândoi paznicii îi examinară cămașa de noapte și-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu grijă atât cămașa aceasta, cât și restul lenjeriei, și că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.

Doar câteva pagini mai târziu, cele două poziții deja menționate se adâncesc, iar opoziția dintre ele devine tot mai evidentă și, totodată, ireconciliabilă:

– N-are voie [să intre], îi spuse paznicul cel gras. Doar știi bine că ești arestat.

– Dar de ce-aș fi arestat? Și încă în felul acesta!

– Iar începi! Spuse paznicul și muie o felie de unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.

– O să fiți obligați să-mi răspundeți, spuse K. Iată actele mele; arătați-mi-le acum pe ale voastre și, înainte de toate, mandatul de arestare.

Reacția lui K. este acum una cât se poate de normală, mirarea de la început transformându-se, încet, în iritare, și am putea crede că subordonarea sa nu a început încă. Însă, după cum am să vă arăt la momentul oportun, subordonarea nu doar că nu venise demult, ea se află printre însăși cauzele acestui proces.

La fel cum atitudinea lui K. din începutul romanului pare a oscila între supunere și revoltă, tot la fel oscilează și reacția reprezentanților legii, doar că a lor oscilează între prietenie și autoritate. În numai câteva rânduri putem observa ambele ipostaze. Iată ce-i răspunde unul dintre paznici:

– Doamne! Dar neînțelegător mai ești! se văită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoți din sărite, inutil, tocmai pe noi, care în clipa de față îți suntem cei mai apropiați dintre oameni.

Pentru ca, câteva fraze mai târziu, atitudinea paznicului să pară a se schimba brusc în momentul în care K. îi arată actele sale de identificare:

– Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porți mai rău ca un copil. Ce dorești, până la urma urmei? Îți închipui cumva că vei face să ți se termine mai repede blestematul de proces dacă discuți cu noi, paznicii, despre legitimații de arestare?

Această dihotomie este întreținută și de prezența a doi paznici, care pot juca acum rolurile consacrate mult mai târziu în cinematografie de good cop – bad cop.

Dacă, după cum afirmam la început, despre proces nu reușim să aflăm pe parcursul întregului roman mai nimic, despre tribunalul din pod și legea pe care acesta o deservește sunt destule indicii. Din acestea realizăm că:

  • tribunalul din pod nu este un tribunal normal, ci funcționează paralel cu cele existente la acea perioadă
  • tribunalul din pod  pare a fi omnipotent (nu răspunde în fața celuilalt tribunal ori a legii celuilalt tribunal) și omniprezent (aflăm atât de la avocatul Huld, cât și de la pictorul Titorelli că există anexe ale acestui tribunal în aproape fiecare clădire din oraș)
  • legea tribunalului din pod nu este aceeași cu legea tribunalelor normale. Despre această lege nu aflăm în sine nimic, nu ajungem să știm niciuna dintre regulile care-o alcătuiesc, ci doar modul în care operează. De asemenea, reacțiile celor care-o servesc, și inclusiv a paznicilor prezenți la începutului romanului, ne îndreptățesc să credem că nici măcar ei nu cunosc această lege.

[…] înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat, se informează precis asupra motivelor arestării și a persoanei arestate. În privința aceasta, orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le știu – și ține seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare nu caută delictele populației ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte și ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi tu că ar putea exista o eroare?

Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.

– Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.

Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.

Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înțelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice explicație, spunând doar:

– Ai s-o simți pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă:

– Vezi, Willem, el recunoaște că ignoră legea, dar pretinde în același timp că e nevinovat.

– Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înțeleagă ceva.

Mi-am permis să subliniez câteva fraze pentru că în ele rezidă și din ele decurge absurdul aparent al întregii situații. K. pare a încălca o lege pe care nu o cunoaște, dar pe care, în același timp, nici nu o poate cunoaște, orice întrebări adresate celor doi, iar mai apoi judecătorului, avocatului, pictorului, lui Leni ș.a.m.d. neprimind niciun răspuns clar care să-l facă să înțeleagă de ce anume-i vinovat. Când spune că legea respectivă nu există decât în capetele celor doi paznici, K. rostește un adevăr fundamental: da, legea nu există decât în capetele celor care-o slujesc și, după ce K. ajunge să se supună tribunalului din pod, legea ajunge să existe și în capul său, fără ca însă s-o cunoască. Deși K. afirmă, în momentul în care ajunge la tribunal că:

pesemne că astea sunt codurile, iar justiția noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar și fără să cunoști legea.

el dă curs fiecărei convocări, ba chiar alege să se ducă la tribunal și din proprie inițiativă și asta în pofida tuturor obiecțiilor aduse mai devreme, de care K. este perfect conștient:

– Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ți spun că nu e vorba de un proces în fața unui tribunal obișnuit.

– Asta e rău, făcu unchiul.

– Cum? întrebă K. privindu-l.

– Am spus că e rău, repetă unchiul.

și nu doar K. știe și acceptă acest lucru, dar până și cei din jurul său. Cum este posibil așa ceva? Ei, bine, aici doream să ajung, legea este supunerea. Dar nu orice supunere, ci cea în fața a propriei creații. Iar creația este în romanul lui Kafka însăși civilizația. Prin intermediul lui Josef K. omenirea însăși este cea acuzată pentru direcția în care a evoluat (iar omenirea este surprinsă în cadrul romanul în diversele ei ipostaze: o femeie întreține relații sexuale cu un tânăr chiar în tribunal, în timpul audierii lui K., unchiul îi sugerează lui Josef să fugă la țară, avocatul vrea să-l apere, judecătorul să-l condamne, Leni să și-l apropie, pictorul să-l ajute, paznicii să profite de pe urma arestării lui, cel care-i bate să-și facă datoria etc). Să nu uităm unele dintre amănuntele esențiale ale romanului: K. împlinea în ziua arestării 30 de ani, iar întregul proces durează fix un an. Vârsta de 30 de ani reprezintă atingerea deplinei maturități, momentul până la care ar trebui sau fi trebuit să ne conștientizăm propria existență și să alegem calea pe care am dori s-o urmăm. Fără această conștientizare, nu putem alege decât în necunoștință de cauză, așa cum face K. irosindu-și viața ca funcționar la o bancă (nu cred că mai este nevoie să menționez aici părerea lui Kafka despre munca pe care o presta și cum K. și Kafka împărtășesc o mulțime de caracteristici, începând cu vârsta și terminând cu slujba), la fel cum și omenirea și-a irosit timpul urmându-și interesele meschine (contextul în care Kafka scris acest roman este definitoriu: se apucă de el în chiar anul începerii Primului Război Mondial, la izbucnirea căruia, una dintre personalitățile care-au încercat cu disperare împiedicarea acestuia, este vorba de Edward Grey, afirma: ,,Luminile se sting în toată Europa. Nu le vom mai vedea iar aprinse în cursul vieții noastre”). Isteria care cuprinde Europa cu ocazia izbucnirii războiului se traduce în acest roman cu incredibilele reacții de supunere ale tuturor personajelor față de acest tribunal apocrif.

În această cheie putem interpreta și multiplele afirmații pe care le face avocatul pe seama legii și a tribunalului:

Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, și se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie și în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocați recunoscuți de tribunalul în cauză; toți cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocați de contrabandă.

[…]  e împotriva rațiunii să încerci să înțelegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer și dacă încerci să-l schimbi cât de cât ăși tai singur craca de sub picioare și te poți prăbuși, pe când imensul organism poate cu ușurință – totul ținându-se legat în sistemul lui – să-și găsească o rotiță de schimb și rămâne cum a fost, dacă nu cumva – și lucrul acesta e cel mai probabil – devine mai viguros, mai atent, mai sever și mai rău.

Acest organism la care se referă avocatul Huld este însăși omenirea. Este futil, în opinia sa, să încerci s-o schimbi, ea va deveni și mai atentă, mai severă și mai rea. Prin intermediul său și mai ales al finalului care șochează prin caracterul lui sumbru putem observa concepția profund pesimistă a lui Kafka referitoare la umanitate și destinul acesteia:

În asemenea condiții, ar fi de mirare să-ți ajungă o viață de om ca să admiți că ai putea izbuti din când în când. Și, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toți oamenii, ore când crezi că nu ți-a izbutit nimic, când ți se pare că n-ai câștigat decât procesele destinate de când lumea să fie câștigate și care ar fi ajuns și fără tine la bun sfârșit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor și a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Și în asemenea momente ți se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic și că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenții din lume, îndrumate de tine pe căi greșite.

Kafka nu oferă în romanul de față nicio soluție, deși putem deduce atât din viața sa cât și din ipostazele în care își surprinde personajele anumite aluzii: Titorelli, pictorul, este sărac, dar influent, Huld, avocatul, este bogat, dar bătrân și bolnav, K. este tânăr, muncitor, dar… vinovat.

Am să închei aici pentru că, deși ar mai fi atât de multe de spus, simt deja că m-am lungit prea mult.

Dacă ați observat și alte indicii ori modalități de interpretare a textului, vă invit să le discutăm!

Anunțuri

Debutez!

Gata, este oficial!

După ce în ultima vreme am publicat tot mai puțin, fiind din ce în ce mai exigent – și nu doar cu mine, dar și cu revistele în care ar fi urmat să apar – definitivând între timp manuscrisele pe care izbutisem să le finalizez și de care eram mulțumit, din octombrie calitatea mea de veșnic debutant se schimbă. Îmi vor apărea nu una, ci două cărți, la două edituri diferite, una în format electronic, cealaltă pe hârtie, un roman conceptual și un volum de povestiri scurte, 21 de satire și 12 povestiri destul de greu de încadrat (fantastic, sf, de dragoste etc., depinde de cum le vedeți și cum le considerați).

 

Vandalii, prima dintre cărțile despre care vă vorbeam, urmează să apară la Herg Benet – una dintre cele mai active edituri din România, și conține 21 de povestiri conceptuale, care se leagă între ele, dând naștere unui adevărat roman. Povestirile din volum au fost lăudate de criticul literar Alex Ștefănescu și răsplătite în utimii trei ani cu nu mai puțin de șase premii și mențiuni la mai multe concursuri literare naționale și internaționale.

 

Apolinaria (titlul este provizoriu), cea de-a doua carte, urmează să apară în format electronic la Web Interactive design, ca urmare a participării la concursul organizat de blogul de carte Bookiseala.roVolumul conține 12 povestiri scurte scrise pe 3 continente în decursul a 3 ani, răsplătite și ele tot cu 6 premii și mențiuni la concursurile literare naționale și internaționale.

 

Mai multe detalii în zilele și săptămânile care urmează.

Mircea Daneliuc – Cele ce plutesc


daCele ce plutesc 
este cel de-al șaptelea roman scris de Mircea Daneliuc

Limba în care a fost scris: română

Titlul în engleză: –

Anul apariţiei: 2009

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 2000

Locul în care se petrece acţiunea: România, Italia

Număr de pagini: 176

Ediţie: Curtea Veche , 2009

 

 

 

 

Despre autor:

Mircea Daneliuc este un scriitor, dramaturg, actor, scenarist și regizor de origine română. S-a născut pe 7 aprilie 1943 în Hotin (astăzi aparținând Ucrainei) și s-a remarcat în primul rând prin activitatea cinematografică. Absolvent al facultății de Filologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, este deținătorul premiului ASPRO pentru debut literar (1997).

 

Rezumat:

Cele ce plutesc îl are în centrul acțiunii pe Vasile Rabdan, un român care încearcă să-și facă, alături de soția sa, Iuliana, un rost în viață în Italia. Văzând că se pot face bani buni din dresatul câinilor, Vasile se hotărăște să se-ntoarcă-n România pentru a deschide o canisă, lăsând-o în urmă pe soția sa, cu care în ultima vremea părea a se înțelege din ce în ce mai rău. Odată ajuns în țară, Vasile se stabilește în apropierea Dunării, face rost de teren, cultivă pepeni, crește porci și, cel mai important, dresează câini. Lucrurile, însă, încep să se complice în momentul în care în vecinătate se instalează câțiva țigani, proaspăt întorși și ei din Italia. Și, colac peste pupăză, românul nostru ajunge să încurce cu Marga, o fetișcană după ai cărei nuri aleargă și Zidan. Cel puțin asta face țiganul atunci când nu se aruncă în Dunăre pentru a pescui te miri ce gunoi venit de la unguri, cehi ori alte popoare. Șirul întâmplărilor nu se oprește aici, ba dimpotrivă, pară să (re)înceapă cu fiecare nou paragraf, Zidan e violat, Iuliana, după ce-și părăsește amanții (pe bătrânul italian Grazzini și polonezul Tadeusz ) se-ntoarce la Vasile, Vasile îi șantajează pe violatori și-l mituiește pe polițist, iar polițistul, niciodată sătul, vrea mai mult de la mai mulți,

 

Despre carte:

Trebuie să recunosc că am început să citesc această carte cu inima îndoită, temându-mă că nu am să descoper decât un alt veleitar care, excelând într-un domeniu, are impresia că a priori va excela și într-altul, însă îmi face plăcere să recunosc că m-am înșelat. După ce am parcurs primele pagini crezând că stilul modern, care uneori frapează prin plasticitatea și elasticitatea sa, nu are decât acest unic scop, de-a epata, mi-a dat seama seama că este de fapt atributul unui scriitor mare, care știe să se servească de el în aceeași măsură în care poate face și diferența între vocile personajelor și cea auctorială. Romanul este bine împlântat în realitatea cotidiană, servindu-se de evenimente reale, așa cum este și cazul Mailat, ca de un decor în fața căruia se plasează acțiunea. Fără a deveni măști ori arhetipuri, personajele sunt toate previzibile și asta pentru că ne sunt atât de cunoscute. Suntem înconjurați de ele, suntem luați cu asalt de ele, suntem sufocați de ele. Toate cresc și se dezvoltă asemenea unor buruieni în căutarea unui teren propice, toate cu excepția lui Vasile Rabdan, care încearcă prin muncă și prin forțe proprii să reușească în viață. Și, așa cum ne-am fi așteptat, toți ceilalți ajung să-i devină treptat piedici. Puternic individualizate, fiecare cu propriile doleanțe, gânduri și speranțe, acestea formează un univers bine închegat, care nouă ne este cunoscut, dar care cititorilor de pe alte meleaguri și de alte naționalități le-ar fi părut, probabil, la fel de unic precum cel faulknerian ori, de ce nu, la fel de original ca și cel creat în scrierile sale de nigerianul Chinua Achebe. Citind romanul am realizat că marele său potențial este de-a fi exportat, de-a fi tradus în alte limbi și publicat în alte țări, pentru că are această relevanță, care nu este stearpă, cum a fost în cazul romanelor românești de la începutul veacului trecut, când importam teme și le adaptam nevoilor noastre, ci este dinamic, într-o continuă prefacere, care ajunge să atragă prin insolitul ei. Este, dacă doriți, un univers paralel, un univers din care România, în loc să iasă, continuă să se adâncească, să se scindeze ca o amoebă, să-și multiplice fațetele ca-ntr-o sală de oglinzi, să-și dilueze până la extincție seva precum animalele din Ngorongongo, refuzând să iasă din cercul strâmt al preocupărilor ei, închistându-se tot mai mult în ea însăși ca într-o carapace. Preferând să se stingă decât să evolueze. Romanul este aproape magistral, la câteva tușe de literatura universală, în care, însă, nu reușește să pătrundă. Autorul îl duce bine din condei, dar refuză să-și focalizeze atenția pe temele principale. Adună suspansul, crește tensiunea, dar ratează momentul culminant, care trece de parcă ar fi fost o altă secvență menită să-l creeze. La fel se întâmplă și cu celelalte elemente captivante prin ineditul ori ridicolul lor, pe care ar fi trebuit să se mizeze și care în sine ar fi putut constitui subiectul unei nuvele sau al unui roman. Astfel, Zidan așteaptă degeaba, violul este în zadar, un simplu element banal, peste care se trece prea ușor. Povestirea se aplatizează și, în pofida multiplelor fire narative, ajunge să semene cu o simplă narațiune.  Romanul rămâne bun spre foarte bun, ca o fotografie excepțională, dar puțin neclară.

 

Începutul unei proze și rolul lui*

 *articol publicat inițial în revista Nautilus

 

         Parcurgând textele publicate luna trecută în revistele SRSFF şi Gazeta SF şi observând dificultăţile pe care le întâmpină majoritatea scriitorilor începători în a atrage cititorul prin intermediul frazelor de început, m-am gândit să scriu un succint şi deloc exhaustiv articol pe această temă.

         Despre importanţa primei propoziţii, a primului paragraf ori a primei pagini nu cred că este nevoie să spun prea multe, fiind un lucru bine ştiut că majoritatea editorilor care decid să-şi arunce privirea peste materialele primite la redacţie îşi dau seama după câteva rânduri cu ce fel de proze au de-a face. Într-un articol recent publicat pe un prestigios site literar din Statele Unite se specula că în cazul a peste 95% din textele primite, agenţii literari abandonează lectura după prima pagină. A nu se înţelege totuşi că trebuie să te axezi doar pe expoziţie, lăsând de izbelişte restul naraţiunii, însă dacă ai o povestire reuşită, pentru ca posibilii cititori să ajungă să o parcurgă şi să-i descopere calităţile, este nevoie de un incipit pe măsură, mai ales dacă eşti începător, iar numele tău nu spune nimănui nimic. Nu este cea mai bună metodă, probabil nici cea mai eficientă, să tragi concluzii după parcurgerea unei părţi infime dintr-un text, însă cu siguranţă este cea mai rapidă. Şi având în vedere cât de mult se scrie în ziua de astăzi, este lesne de înţeles dispoziţia scăzută a editorilor de-a parcurge pagină după pagină din care nu află nimic altceva decât chinurile pe care le întâmpină personajul principal în tentativa sa prozaică de-a se culca, aşa cum se întâmplă în magistralul roman În căutarea timpului pierdut, al lui Marcel Proust, roman care a fost refuzat din această pricină de André Gide. După publicarea în regim propriu, André Gide i-a trimis o scrisoare lui Proust prin care-şi cerea scuze pentru gafa făcută. Iar acesta nu este un caz singular, există nenumărate alte romane care s-au impus ulterior pe piaţă, dar care au fost iniţial refuzate din aceeaşi cauză: atractivitatea scăzută a începutului. Dacă nu aveţi de gând să plătiţi pentru a fi publicat, atunci n-ar fi rău să acordaţi atenţie sporită felului în care vă începeţi proza. În paranteză fie spus, la Proust mai existau şi câteva greşeli de sintaxă.

         Pentru a antrena cititorul, orice început, fie că vorbim de roman (unde începutul s-ar traduce prin primele pagini) ori de o povestire scurtă (unde acesta este reprezentat de primele paragrafe), trebuie să îndeplinească trei condiţii esenţiale:

         1) să ne introducă în poveste şi să dea acţiunii un prim impuls

         2) să introducă protagonistul şi să ne spune ceva despre el (nu mă refer neapărat la descrieri)

         3) să aprindă imaginaţia cititorului

         La acestea trei se mai adaugă şi două funcţii cu rol secundar:

         1) stabilirea ritmului lecturii (un aspect adesea ignorat de specialişti din simplul motiv că, fie că-i acorzi vreo importanţă fie că nu, un ritm al lecturii tot o să existe. Însă după părerea mea este mai bine să fie luat în considerare. Gândiţi-vă doar la Curcubelul gravitaţiei, de Thomas Pynchon, unde aliteraţia şi cadenţa joacă roluri importante: „A screaming comes across the sky” – îngroşările îmi aparţin. Cu excepţia articolelor „a” şi „the”, sunetele „s” şi „c” se regăsesc în toate cuvintele din prima propoziţie, astfel: apar unite în primul şi ultimul cuvânt, dar despărţite în celelalte două. Prin folosirea consonanţei în paralel cu scăderea numărului de litere dintr-un cuvânt (9-5-6-3-3), lectura este descătuşată, deşi a fost înfrânată la un moment dat prin uzitarea disonanţei, însă dat fiind faptul că-n ultimul cuvânt sunetele „s” şi „c” se regăsesc împreună, propoziţia nu se stinge pe parcurs şi nu-şi pierde spre final din impact, ba dimpotrivă.)

         2) să creeze o atmosferă specifică ori anumite stări de spirit (mai ales în cazul povestirilor gotice ori horror. Observaţi, de pildă, cum începe Mary Shelly romanul Frankestein: „Te vei bucura să auzi că niciun dezastru nu a însoțit începutul acelei întreprinderi pe care aţi privit-o cu atât de sumbre presimţiri.” Avem aici atât un verb cu conotaţii pozitive, a te bucura, cât şi un adjectiv şi un substantiv cu conotaţii negative: sumbru, respectiv presimţire.)

         Aceste condiţii nu trebuie disociate şi tratate separat, nici transformate într-un scop în sine. Îndeplinirea lor trebuie să fie un gest natural, nu o intruziune auctorială. Uneori, pentru acest lucru este nevoie de o singură frază, alteori de pagini întregi. Însă cu cât mai devreme realizarea lui, cu atât mai bine. În Omul din castelul înalt, spre exemplu, Philip K. Dick reuşeşte să le reunească pe toate trei încă din prima propoziţie: „Timp de-o săptămână domnul R. Childan a privit nerăbdător cutia poştală”. Verbul la diateza activă prefaţează acţiunea, protagonistul este introdus, iar despre el ştim ceva esenţial: că aşteaptă o scrisoare. În acelaşi timp, în mintea cititorului se ridică cel puţin două întrebări: ce scrisoare aşteaptă acesta?, respectiv de ce?. În cazul romanul lui Pynchon pe care l-am menţionat mai devreme, două dintre ele, la care se mai adaugă şi una secundară, sunt prezente din prima propoziţie (acţiunea începe să curgă, imaginaţia cititorului este incitată, iar ritmul lecturii stabilit). A nu se crede, totuşi, că este impetuos necesar să vă începeţi astfel romanele ori povestirile scurte, însă în elaborarea lor ar trebui să aveţi în vedere toate aceste aspecte. Căci, pentru a încălca o „regulă”, trebuie mai întâi să fiţi conştient de existenţa ei.

         În continuare am să enumăr câteva feluri în care se poate începe un roman ori o povestire scurtă, rezumându-mă în mod explicit la prima frază. Unele dintre aceste feluri au căzut de-a lungul timpului în desuetudine, altele, dimpotrivă, au câştigat în ultima vreme teren. Pentru o cât mai clară privire de ansamblu, mi-am permis să clasific aceste fraze de început după trei criterii: relaţia dintre timpul acţiunii şi cel al lecturii, relaţie temporală dintre incipit şi acţiunea principală, respectiv caracterul informaţiilor oferite.

         Astfel, în funcţie de relaţia dintre timpul acţiunii şi cel al lecturii, întâlnim două categorii principale: începuturi pasive şi începuri active. Prin cele pasive înţelegem o suspendare totală a acţiunii. Cu alte cuvinte, timpul acţiunii încremeneşte şi doar cel al citirii se scurge. Parcurgi o frază, un paragraf, o pagină, trec câteva secunde ori minute pentru tine, ca şi cititor, dar în povestire nu se întâmplă nimic. Cel mai adesea, pentru a suspenda acţiunea se folosesc:

         – descrierile (spre exemplu în romanul lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă: „O clădire înghesuită, gri de doar treizeci şi şase de etaje.” ori Jose Saramago în Toate numele: „ Deasupra tocului uşii se află o placă metalică lungă şi îngustă, acoperită cu smalţ.” sau John Steinbeck în Şoareci şi oameni: „Câteva mile mai la sud de Soledad, râul Salinas vine să se lipească de coasta dealului şi curge verde şi adânc.”).

         – afirmaţii generale cu funcţie metonimică (în romanul Anna Karenina, de Tolstoi: „Familiile fericite sunt toate la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”, în Cel mai iubit dintre pământeni, romanul în trei volume al lui Marin Preda: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător” ori în Domnul Formica de E.T.A. Hoffman: „Despre oamenii celebri se spun multe lucruri rele, chiar dacă aceste vorbe sunt îndreptăţite ori nu” etc)

         – prezentarea personajului principal (în Lucrurile se destramă, de Chinua Achebe: „Okonkwo era bine cunoscut în cele nouă sate, dar şi în afara lor”, în Însemnări din subterană, de Feodor Dostoievski: „Sunt un om rău… Sunt un om dezgustător…” ori în Moby Dick, de Herman Melville: „Spune-mi Ismael.”)

         – adresându-te în mod direct cititorului (în Sala lui Arthur, de E.T.A. Hoffman: „Trebuie, dragă cititorule, să fi auzit multe despre remarcabilul oraş comercial Dantzic” ori în antiromanele lui Milan Kundera) etc.

         În cadrul romanelor, folosirea unui început pasiv nu constituie cine ştie ce impediment, însă în cazul povestirilor scurte acesta nu este foarte recomandat pentru că nu implică mai deloc cititorul – nu urneşte acţiunea, nu prezintă protagonistul şi nici nu stârneşte interesul. De aceea, atunci când sunt folosite fie prezintă ceva insolit (când Aldous Huxley a scris Minunata lume nouă zgârie norii nu erau ceva neobişnuit, însă aspectul lor era unul strălucitor, grandios, iar prezenţa lor îţi capta privirea, adică exact opusul clădirii gri şi înghesuite de care ne vorbeşte el. O altă ideosincrazie o întâlnim şi în romanul lui Dostoievski: Nimeni nu crede cu adevărat despre el însuşi că este un om rău, atunci de ce protagonistul ne spune acest lucru? Iar în Lucrurile se destramă, personajul principal pare să posede anumite caracteristici ieşite din comun) fie vin să îndeplinească anumite funcţii, precum stabilirea locului ori a timpului în care urmează să se petreacă acţiunea (Naguib Mahfouz astfel îşi începe romanul În derivă pe Nil: „Aprilie, luna prafului şi a minciunii.”, iar J.M. Coetzee, în Stăpânul Petersburgului, ne spune clar şi succint: „Octombrie, 1869”. Despre ce minciuni să fie vorba în romanul lui Naguib, iar pentru un roman scris în 1994 de ce a ales Coetzee ca acţiunea să se petreacă în 1869? Să fie vorba despre un roman istoric?).

         În cazul începuturilor active lucrurile par să stea ceva mai simplu, pentru că aici nu mai este nevoie atragem cititorul prin alte mijloace decât prin povestea pe care dorim să o prezentăm. Există, totuşi, câteva feluri în care poate fi introdusă acţiunea:

         – ab initio sau ab avo, adică să începem cu începutul. Deşi procedeul acesta se mai poate întâlni şi-n romanele unor scriitori contemporani (şi vin şi aici cu trei exemple: Salman Rushdie, în Copiii miezului nopţii, purcede cu începutul: „M-am născut în Mumbai, cândva.”, Haruki Murakami, în La sud de graniţă, tot cu momentul naşterii începe: „M-am născut pe 4 ianuarie 1951, deci în prima săptămână din prima lună a primului an din cea de a doua jumătate a secolului XX.”, la fel şi Viaţa şi vremurile lui Michael K., romanul scris de J.M. Coetzee: „Primul lucru pe care moaşa l-a remarcat la Michael când a ajutat-o pe mamă să-l nască a fost buza de iepure.”), pare să fi căzut de ceva vreme în desuetudine. Motivele sunt simple: este nevoie de mult spaţiu pentru a dezvolta intriga, sunt prezentate momente de-o mai mică relevanţă, au aspectul unor povestiri în ramă, ceea ce implică şi un moment culminant aplatizat etc.

         – destrămând starea de status quo (în romane precum Jude Obscurul, de Thomas Hardy: „Învăţătorul pleca din sat şi tuturor le părea rău”, Suferinţele tânărului Werther, de Goethe: „Cât de fericit sunt că am plecat!” ori în Insula Pinguinilor, de Anatole France, care începe cu trimiterea lui Mael la mânăstire). Astfel de începuturi au darul de-a te introduce în acţiune şi în acelaşi timp de a-ţi spune că din momentul în care ţi-ai început lectura lucrurile tocmai s-au schimbat. Datorită dinamismului pe care-l induc, sunt foarte recomandate.

         – prin dialog (precum în Audodafe, de Elias Canetti „– Ce cauţi aici, micuţule?” ori Punct contrapunct de Aldous Huxley: „– Nu ai să vii târziu, nu?”). De obicei dialogul este dublat de vocea auctorială care are darul de-a ne spune ceva despre starea ori identitatea celui care vorbeşte. Mult mai rar acesta este lăsat liber preţ de câteva replici înainte ca naratorul să intervină (în romanul lui Canetti am numărat nu mai puţin de 43). Principala regulă în acest caz este echilibrul. Dacă vocea auctorială şi dialogul decurg în paralel, atunci nu este necesar ca paragrafele narative să fie lungi, însă dacă dialogul este în exces în primele rânduri, atunci şi narării îi trebuie acordat un spaţiu mai larg (dacă tot am dat ca exemplu Autodafe, observăm că după cele 43 de replici urmează mai multe pagini fără pic de dialog).

         – prin intermediul personajului principal. De obicei personajul principal poate fi pus să facă un anumit lucru (chiar dacă este vorba despre un lucru care nu cere efort fizic, aşa cum se întâmplă în povestirea O apariţie la Owl Creek, scrisă de Ambrose Bierce: „Un om stătea pe podul de cale ferată din nordul Alabamei, uitându-se la apa care curgea înspumată la douăzeci de paşi sub el”) ori poate fi surprins într-o anumită ipostază („Încă o dată respira aerul libertăţii.”, ne spune Naguib Mahfouz în romanul Oraşul şi câinii) ori îi pot fi descrise gândurile (precum în Zăpadă, romanul lui Orhan Pamuk, care începe astfel: „Tăcerea zăpezii, gândi omul care stătea chiar în spatele şoferului.”. Tot prin redarea gândurilor personajului principal îşi începe şi William Faulkner romanul Lumină de august) sau, dacă romanul este scris la persoana întâi, să afirme ceva (în romanul Dans, Dans, Dans, de Haruki Murakami, protagonistul ne spune încă de la primele cuvinte: „Visez adesea hotelul Delfin”, iar în Îngerul Foamei, de Herta Muller, protagonistul mărturiseşte: „Tot ce am iau cu mine.”). La fel stau lucrurile şi în cazul romanelor Marile speranţe, de Charles Dickens, ori Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffman. Orice aţi face, nu ridicaţi în slăvi personajul principal decât dacă aveţi de gând să demonstraţi pe parcurs că lucrurile stau exact pe dos în ceea ce-l priveşte. Iar dacă doriţi să stârniţi interesul cititorului, atunci puneţi-l într-o situaţie dificilă încă de la început.

         – in media res, adică în mijlocul evenimentelor. Acest procedeu este foarte recomandat şi foarte des întâlnit atât în povestirile scurte cât şi în romane (câteva exemple: William Faulkner, în Zgomotul şi furia: „Peste gard, printre locurile cu flori încârligate, îi vedeam izbind mingea”, Joseph Heller în Norma 22: „A fost dragoste la prima vedere”). Marele lui avantaj este că, lăsând evenimentele care l-au precedat deoparte, interesul cititorului este imediat captat. Atenţie, însă, ca evenimentele pe care le lăsaţi pe dinafară să nu fie mai importante ori mai tragice decât cele pe care urmează să le descrieţi, pentru că nu doriţi să vă începeţi proza printr-un anticlimax. Puteţi, de asemenea, să începeţi şi prin a rezuma o acţiune anterioară (aşa cum face Harper Lee în romanul Să ucizi o pasăre cântătoare: „Când avea aproape treisprezece ani, fratele meu Jem şi-a rupt mâna”). Aici, însă, întâlnim un caz special, pentru că deşi începutul pare unul activ (nu există niciun dubiu, s-a întâmplat ceva), acesta este de fapt pasiv („s-a întâmplat”, în trecut, şi nu vorbesc de prezentul ori trecutul cititorului, ci de cel al naraţiunii. S-a întâmplat înainte ca povestea să se desfăşoare. Da, face parte din povestire, dar prin faptul că se sare peste o lungă perioadă de timp o precede. La fel stau lucrurile şi în cazul romanului Marele Gatsby, scris de F. Scott Fitzgerald: „Pe vremea când eram mai tânăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte.”)

         În funcţie de timpul naraţiunii (reiterez, n-are nicio legătură cu anul apariţiei cărţii ori cu perioada în care este citită, ci se referă la raportarea celorlalte evenimente la timpul acţiunii principale), există trei feluri de începuturi:

         – prin analepse (când se descrie un eveniment anterior povestirii, aşa cum se întâmplă în cazul romanului lui Scott Fitzgerald pe care l-am menţionat anterior, dar şi în Bătrânul Gringo, de Carlos Fuentes: „Acum stă singură şi-şi aminteşte”.) Înainte de-a te lansa în amintiri şi flash-back-uri este nevoie ca prezentul acţiunii să fie cât mai bine stabilit ori, în caz contrat, trecutul descris să redea o anumită acţiune, ţinând cont de momentele subiectului, care o face inutilă ori o înlocuieşte pe cea prezentă. Această din urmă variantă este uzitată cu precădere pentru a crea o antiteză între trecut şi prezent, făcându-l pe cititor să se întrebe cum a ajuns personajul principal în situaţia în care se află. De asemenea, pentru ca acţiunea să nu fie pe deplin previzibilă, se cere ca finalul să nu fie aidoma începutului, ci să continue puţin, aducând o răsturnare de situaţie. Ori, în funcţie de importanţa acţiunii din trecut în detrimentul motivelor protagonistului, să fie aidoma începutului.

         – prin acţiunea principală (nu cred că are rost să dau aici vreun exemplu pentru că majoritatea povestirilor şi romanelor încep prin prezentarea acţiunii)

         – prin prolepse (descrierea unor evenimente viitoare, aşa cum se întâmplă în romanul Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez: „Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată cînd tatăl său îl dusese să facă cunoştinţa cu gheaţa”). Rolul lor este de-a crea suspans. Ştim că un anumit eveniment o să se întâmple (în cazul de faţă, că Aureliano Buendia o să ajungă în faţa plutonului de execuţie), însă nu ştiu nici de ce o să se întâmple (habar n-avem cum a ajuns Aureliano Buendi în faţa plutonului) şi nici ce urmează după (a ajuns în faţa lui, dar nu ştim dacă o să scape sau nu). După cum observaţi, se aseamănă foarte mult cu începutul introdus prin analepse. Pentru că, de la un moment dat, acestea devin interschimbabile.

         În funcţie de reacţia pe care-o stârneşte începutul prozelor, aş îndrăzni să le despart în trei feluri diferite:

         – incipituri neutre, care nu stârnesc sentimente ori întrebări în mintea cititorului. De obicei acestea sunt şi pasive. De regulă descrieri, explicaţii, digresiuni (exemple puteţi găsi mai sus)

         – incipituri afective sau emotive, care stârnesc anumite sentimente (cum ar fi începutul romanului Străinul de Albert Camus: „Astăzi a murit mama” sau al Tobei de tinichea, de Gunter Grass: „Admit: sunt un pacient într-un spital de nebuni.” ori al Normei 22 de Joseph Heller). Datorită caracterului lor melodramatic, acestea tind să fie folosite pentru a crea o atmosferă de cele mai multe ori apăsătoare.

         – incipituri interogative, care prin caracterul lor insolit, ideosincraziile sau aparentele aporii prezentate îţi ridică anumite întrebări (exemple: 1984, de George Orwell: „Era o zi rece de aprilie şi toate ceasurile indicau ora treisprezece”, Procesul, de Franz Kafka: „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.”, Aşteptându-i pe barbari, de J.M. Coetzee: „Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător” ori Abatorul 5 de Kurt Vonnegut: „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin.”) Toate îşi stârnesc interesul şi te determină să cauţi răspunsuri. Însă, cum nu te poţi mulţumi cu propriile răspunsuri pentru că nu ai cum să ştii dacă sunt corecte sau nu, trebuie să citeşte pentru a le compara cu cele oferite de autor.

         Vă puteţi întreba în cazul anumitor fraze citate, unde sunt acele condiţii esenţiale despre care aminteam mai devreme. Răspunsul este unul singur: în celelalte rânduri ori paragrafe. Pentru că, aşa cum am precizat deja, la roman începutul se traduce prin primele pagini. Priviţi, spre exemplu, cum îşi continuă Huxley romanul Punct contrapunct, după replica de început: „era anxietate în vocea lui Marjorie Carling, era ceva ce aducea a implorare.” Le putem acum bifa pe toate trei, nu? Personajul principal este introdus, acţiunea începe să curgă (prin plecarea lui Walter, cel căruia Marjorie i se adresează), despre protagonist ştim câteva lucruri (anxietatea şi implorarea din vocea ei denotă că este slabă şi nesigură de ceva), iar întrebările încep să işte (de ce este nesigură Marjorie? Unde pleacă Walter? O să se întoarcă la timp?). La fel stau lucrurile şi în cazul celorlalte romane menţionate, în care condiţiile nu sunt îndeplinite din prima frază.

         Până acum v-am prezentat o înşiruire a câtorva dintre metodele prin care se poate începe o povestire scurtă ori un roman, însă nu v-am spus care este cel mai important lucru, şi anume că trebuie să ţineţi cont de rolul incipitului în ansamblul povestirii. Nu introduceţi elemente de care nu o să vă serviţi şi nu îl îndreptaţi pe cititor pe o pistă greşită (poate doar dacă aveţi de gând să scrieţi romane poliţiste). Aşa cum spunea şi Cehov, dacă puneţi o armă în decorul primului act atunci asiguraţi-vă că o să se tragă cu ea în al doilea sau în al treilea act. Încercaţi să prefaţaţi întreaga povestire încă de la primele cuvinte. Nu ştiu cât de cunoscut este acest lucru, dar atât Odiseea cât şi Iliada încep prin chiar cuvântul care le-ar putea rezuma: omul în primul caz, furia în cel de-al doilea. Şi ca să vă daţi seama de importanţa lor, Homer, înainte de-a prezenta acţiunea propriu-zisă, o prefaţează prin intermediul altor personaje. Mēnis, furia despre care am amintit, descrie reacţia lui Apollo faţă de aheii care i-au răpit una dintre slujitoare, tot la fel cum aceeaşi furie (spun aceeaşi pentru că nu este vorba despre orice fel de furie, ci de una anume, legată de nedreptate) urmează să-l cuprindă pe Ahile în momentul în care este nedreptăţit de Agammemnon. Apollo, care determină macrointriga, se reflectă prin acest singur cuvânt în caracterul lui Ahile, care determină microintriga. În Împăratul muştelor, de William Goldwing, încă din primul paragraf putem vedea care urmează să fie relaţia dintre personaje, precum şi rolul acestora: Ralph găseşte cochilia, dar Piggy este cel care vorbeşte despre importanţa ei şi cum se poate sufla în ea ca într-o trompetă. Suferind însă de astm, Piggy nu poate să sufle în ea. Pentru tot restul romanului, cochilia va fi emblema conducerii, Ralph, pentru că a descoperit-o, liderul, iar Piggy „creierul”. Când cochilia va fi distrusă, Ralph îşi va pierde autoritatea, iar mica lor societate se va scufunda în anarhism. Kurt Vonnegut, spunându-ne în Abatorul cinci că „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin” vine să preîntâmpine reacţia cititorului vizavi de povestea incredibilă prin care-a trecut protagonistul (a fost răpit de extratereştrii şi dus pe Tralfadore). Spunând „Era o zi rece de aprilie şi toate ceasurile indicau ora treisprezece” (în engleză, limba în care a fost scrisă cartea, ora 13 nu există decât în terminologia militară), George Orwell ne vorbeşte deja despre caracterul distopic şi marţial al romanului său. Însă cum numerotarea orelor este o simplă convenţie, se prea poate ca şi distopia lui să devină la un moment dat realitate. Intrând în mintea personajului şi redându-i gândurile, Orhan Pamuk stabileşte în Zăpadă caracterul contemplativ al întregii povestiri. Acţiunea are rolul ei, însă ce este cu adevărat important este felul în care urmează să fie percepută de protagonist. În O apariţie la Owl Creek, de Ambrose Bierce, protagonistul stă pe pod şi priveşte apa curgând dedesubtul lui. Reuşeşte să scape aruncându-se în apă şi înotând, cel puţin aşa pare să se întâmple, pentru că la sfârşit aflăm că evadarea sa a fost doar o iluzie. El a continuat să stea pe pod, iar gândurile sale, precum apa pe care o privea, au curs departe. Pentru că unul dintre verbele folosite este predicativ (un om stătea), iar celălalt nepredicativ (uitându-se).

         Uneori o proză întreagă poate fi considerată început, mai ales dacă vorbim de un volum de povestiri scurte. Astfel stau lucrurile în cazul cărţii A doua venire, de Marian Truţă, unde Ubik, mon amour, prima şi cea mai scurtă dintre cele cinci povestiri cuprinse-n volum, vine să le prefaţeze pe celelalte, inducând schematic tema care se va regăsi, sub o formă sau alta, şi în restul: distorsionarea realităţii.

         Există şi romane care încep prolix, prin fraze lungi şi încâlcite, însă nu ştiu vreunul care să fi fost de debut. Ca exemple vă dau romanele Absalom, Absalom, de William Faulkner, care începe cu o frază de 122 de cuvinte şi Întunericul dimprejur, de Cormac McCarthy, care începe cu o frază de 132 de cuvinte. Deloc surprinzător, fraza de început a romanului de debut al lui Faulkner are 15 cuvinte, iar al lui McCarthy 22. Şi romanele de debut ale altor scriitori care s-au remarcat mai apoi prin complexitatea şi lungimea frazei încep relativ simplu (prima propoziţia din În căutarea timpului pierdut a lui Proust are 6 cuvinte, prima din Ora rea a lui Marquez are 8 cuvinte ş.a.m.d.). Ceea ce nu înseamnă că este interzis să vă începeţi astfel romanul sau povestirea scurtă, doar că veţi întâmpina dificultăţi în a le publica.

         Şi dacă tot v-am dat câteva sfaturi referitoare la cum să vă începeţi proza, am să vă spun şi cum să nu o faceţi:

         – moşnegeşte, dezvoltând greu acţiunea, poticnit (ca exemplu am să vă dau un roman celebru, anume Demonii, de Feodor Dostoievski, unde primele două, trei sute de pagini sunt de umplutură. Motivul este, însă, unul destul de banal: Dostoievski era plătit pentru cât scria şi avea motive să o lungească pentru că avea o mulţime de datorii). Dacă nu v-a plătit nimeni a priori scrierii romanului, nu-l începeţi astfel.

         – prin descrieri şi verbe la diateze pasive ori care nu denotă acţiune (priviţi cum îşi începe Ivo Andrić romanul Cronica din Travnik: „La capătul târgului din Travnik, sub năvalnicul şi recele izvor al Sumecului, îşi află loc de când se pomeneşte lumea un mic stabiliment botezat „cafeneaua lui Lutva”. Pe acest Lutva, cel dintâi stăpân al măruntei cafenele, nu l-au mai apucat în viaţă nici oamenii cei mai bătrâni din oraş; odihneşte de mai bine de-o sută de ani într-unul din cimitirele risipite pe dealurile Travnikului, dar toţi se duc şi acum „la Lutva” să bea o cafea, iar numele lui e ţinut minte şi rostit acolo unde s-a aşternut negura uitării peste numele atâtor sultani, viziri şi begi. În grădina cafenelei, chiar sub stâncă, la piciorul dealului, e un loc mai retras, ceva mai săltat şi mai răcoros, unde creşte un tei bătrân. Jur împrejurul teiului, printre stânci şi boschete, sunt înfipte bănci joase de formă ciudată, care te-mbie să te aşezi şi o dată aşezat, nu te mai lasă inima să te scoli. Sunt mâncate de vreme, scovârdate de ani şi de prea multă folosire, făcând parcă una cu trunchiul bătrân al copacului, cu ţărâna şi piatra din preajmă.” Şi o ţine tot aşa preţ de multe alte pagini). Dacă nu sunteţi deja cunoscut, nu vă începeţi astfel proza.

         – prin onomatopee (n-am exemple pentru că nu am citit încă un astfel de roman şi nici nu-mi doresc s-o fac)

         – îndrumându-l pe cititor pe o pistă greşită (cum o face, spre exemplu, Melville în Moby Dick. După ce în primele capitole îl plăsmuieşte cu migală pe Bulkington, se răzgândeşte şi scapă de el)

         – printr-un prolog (nu mai trăim pe vremea lui Laurence Sterne)

         – oferind prea multe informaţii

         În concluzie, primele cuvinte sunt esenţiale pentru că de ele depinde în mare măsură succesul povestirii, aşa că ar trebui să le gândiţi cu foarte mare atenţie. Nu trebuie să fie pompoase, dar este bine să-şi releve importanţa după câteva paragrafe.

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice este cel de-al treilea roman scris de Haruki Murakami

Limba în care a fost scris: japoneză

Titlul în engleză: A Wild Sheep Chase

Anul apariţiei: 1982

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1970

Locul în care se petrece acţiunea: Japonia (Tokyo, Hokkaido)

Număr de pagini: 378

Ediţie: Polirom, 2005

Gen: dramă, postmodernism, suprarealism

Diverse: Este cel de-al treilea roman din Trilogia Șobolanului (primul fiind Ascultă vântul cântând, iar al doilea, Pintball 1973), iar pentru el Murakami a primit Noma Literary Newcomer’s Prize.

 

Despre autor:

Haruki Murakami s-a născut în Kyoto, Japonia, pe 12 ianuarie 1949. A tradus numeroase opere literare din engleză în japoneză și a scris mai multe romane și volume de povestiri scurte, numărându-se la momentul de față printre cei mai apreciați scriitori japonezi. Pentru scrierile sale a fost recompensat cu numeroase premii naționale și internaționale, printre care și Franz Kafka (despre care se spune că ar fi un indicator al premiului Nobel pentru Literatură) și Ierusalim. Depărtându-se de la romanul tradițional japonez și îmbrățișând cultura vestică, Murakami îmbină solitudine cu nihilismul, dându-le un aer fantastic, comparat uneori cu cel din scrierile lui Kafka.

 

Rezumat:

Personajul narator al acestui roman, al cărui nume nu-l cunoaștem, este co-partener la o firmă destul de mică de publicitate, care a părăsit de soția sa. După câteva analepse și prolepse menite să sugereze cauzele divorțului, acțiunea se poziționează într-un prezent 1978. Ca parte a meseriei sale, ajunge să cunoască și apoi să aibă o relație, cu o fată care lucra ocazional ca model, având în același timp și o slujbă cu jumătate de normă la o mică editură din capitala niponă. În paralel, personajul narator păstrează o corespondență unilaterală (adică doar primește scrisori, nu și trimite) cu un vechi amic de-al său, generic denumit Șobolanul. Într-o zi Șobolanul îi trimite în plin și o fotografie făcută de el (și un manuscris, pe care, dintr-un motiv sau altul, personajul narator nu ajunge să-l citească). După ce naratorul publică fotografia în umila sa revistă, este contactat de reprezentantul unul important interlop și amenințat să găsească una dintre oile prezente în fotografia făcută de Șobolan (ca o poveste secundară intercalată în cea principală, aflăm pe parcurs că respectivul interlop avusese o legătură personală cu o oaie asemănătoare celei din poză – o rasă inexistentă, se pare, cu o stea maronie pe spate. Ca urmare a acestei legături personale, explicată sub forma faptului că oaia ar fi intrat în el și ar fi început, încet, încet, (să-l ajute) să-i (să-și) conducă viața, din simplu criminal de război, omul ajunge una dintre cele mai influente persoane de Japonia. Naratorul pornește alături de prietena sa în căutarea oii fantastice, având ca punct de pornire scrisorile primite de la Șobolan, scrisori pe care se discerne vag ștampila oficiului poștal. Prima lor oprire este în Sapporo, unde se cazează la Hotelul Delfin. Coincidență sau nu, singurul locatar stabil al hotelului este și tatăl patronului, fost responsabil cu recensământul oilor. Discutând cu el, cei doi află că și acesta a avut o relație personală cu oaia, doar că oaia l-a folosit drept mijloc de transport, după care l-a părăsit fără niciun fel de remușcări și l-a înșelat, pardon, schimbat, cu interlopul. Recunoscând peisajul din poză, fostul responsabil cu recensământul oilor îi trimite pe cei doi în Hokkaido. Întrebând prin jur, cei doi izbutesc să ajungă în cele din urmă în locul în care a fost făcută poza. Apariția unui om îmbrăcat în oaie o determină pe prietena naratorului să se întoarcă în Sapporo, în timp ce naratorul este hotărât să rămână aici până când va ajunge să dea de Șobolan și de oaia cu pricina. Și ajunge.

 

Despre carte:

În căutarea oii fantastice este cel de-al șaptelea roman al lui Haruki Murakami pe care l-am citit și o spun sincer, printre cele mai slabe. Cel mai slab ar fi, totuși, Paintball 1973, urmat la o oarecare distanță de Iubita mea, Sputnik. Departe de Cronica păsării-arc ori Pădurea norvegiană, În căutarea oii fantastice este un roman lejer, scris de Murakami în prima sa tinerețe. Deși evenimentele se înlănțuie destul de bine (cu foarte mici, dar vizibile și supărătoare, excepții, cum ar fi strania și incredibila coincidență, marcă a unor cărți de-o calitate inferioară, de-a da tocmai peste fostul responsabil cu recensământul oilor chiar în hotelul în care s-au cazat. Bine, înțeleg că prietena naratorului, urecheata, avea ceva capacități extrasenzoriale, dar dacă tot le avea, de nu a pus direct mână pe hartă pe locul în care se afla, în Hokkaido, peisajul din poza cu pricina), romanul nu atinge profunzimea celor enumărate anterior. Fantasticul, în această instanță, este unul lipsit de veridicitate, cumva aplatizat prin însăși prezența sa pe scară largă de-a lungul cărții (șoferul, sunatul la Dumnezeu, urecheata), singura instanță în care se justifică ca parte a lumii murakamiene fiind secvența din final. Cum acest roman a fost scris înainte ca Murakami să atingă desăvârșirea ca autor, nu-l pot pune în aceeași categorie cu ultimele sale opere. În cazul de față mizează pe acțiune în  detrimentul ideilor și a digresiunilor (deși, în genere, romanele sale stau foarte bine la primul capitol), iar dialogurile, oarecum naive în romane precum Iubita mea, Sputnik, ori Pădurea norvegiană, aici riscă să devină ridicole. Dacă acesta carte este prima de Murakami pe care o citiți, există șanse destul de mari să vă placă, altfel riscați să fiți dezamăgiți de slaba și uneori naiva utilizare a motivelor abordate de autor în alte cărți de-ale sale.

 

Motive des întâlnite în romanele lui Haruki Murakami:

Pentru că tot am amintit mai devreme de motivele din opera lui Murakami, îmi permit să enumăr câteva (unele fiind simple idei, întâmplări ori instanțe la care Haruki recurge de parcă-ar face parte din recuzită):

– părăsirea. Toate (sau mai toate) personajele-narator ale lui Murakami sunt bărbați părăsiți de soțiile ori prietenele lor, acest lucru având de obicei loc la începutul cărții și reprezentând, de fapt, motorul care pune lucrurile în mișcare. Și tot de obicei, spre final are loc o a doua părăsire ori, în cazuri mult mai rare, împăcarea. Sensul din spatele acestor permutații are legătură cu al doilea motiv:

– neînțelegerea. Personajul-narator al lui Murakami, apatic și lipsit de imaginație, nu înțelege pe deplin lucrurile care se petrec în jurul său din simplu motiv că niciodată nu a stat să le observa cu îndeajuns de multă atenție ori să se îndoiască de ele în maniera existențialismului francez. Faptul că nu înțelege este și cauza pentru este părăsit. Desigur, la începutul cărții noi nu știm acest lucru, însă ajungem să-l descoperim pe parcurs. Împăcarea ori a doua despărțire din final vin să marcheze schimbările care au loc pe parcurs în mintea personajului, acestea fiind consecințele directe ale faptul că ajunge, în cele din urmă, să înțeleagă. Însă de obicei aceste înțelegeri sunt futile, ele nu ajung să explice nimic și-l plasează pe narator într-o situație similară cu cea de la începutul cărții. Înțelegând, în loc să fie descătușat, personajul-narator se găsește singur, alienat într-o lume alienată (motiv pentru care are loc și cea de-a doua părăsire roi despărțire. În romanele în care avem de-a face cu o împăcare, așa cum se întâmplă și în cazul cărții Iubita mea Sputnik, neînțelegerea este lipsită de coordonata ei existențială și kafkiană, fiind una lumească) și tot ce poate face este să-și accepte poziția. Cărți în care se petrece acest lucru: Cronica păsării-arc, La sud de graniță, la vest de soare, Pădurea norvegiană, Dans, dans, dans, În căutarea oii fantastice etc.

– căutarea. Aceasta survine ca urmare a primelor două. De fiecare dată imboldul este unul exterior (mai puțin în Pintball 1973, un alt roman lipsit de vectorul fantastic), reprezentat, într-o primă fază, de despărțirea naratorului de persoana iubită. Din acest moment, acesta încearcă să afle cauzele despărțirii, ajungând în cele din urmă la adevăratul imbold. În În căutarea oii fantastice, acesta se traduce prin amenințările la care recurg oamenii interlopului, în Cronica-păsării arc, la apariția Cretei și Maltei Kano. În mod similar stau lucrurile și în celelalte romane ale sale. Scopul subliminal și final al căutării nu constă în aflarea motivelor pentru care a fost părăsit, ci în găsirea sensului.

Pe lângă aceste motive principale, mai întâlnim și o serie de motive secundare și incidentală, precum și evenimente și locuri recurente. Primul dintre ele, des întâlnit în romanele nipone moderne și postmoderne, este pierderea celui de-al doilea război mondial și implicit bombardarea orașelor Nagasaki și Hiroshima. Într-un fel sau altul, distrugerea celor două orașe revine obsesiv, marcând cel mai important și tragic moment din istoria Japoneză modernă. Între condamnare și rușine, furie și acceptare, aceste evenimente par omniprezente. Niciun pas nu pare să fie făcut ignorându-le, niciun cuvânt spus uitându-le, nicio privire necunoscându-le. Ca parte a romanelor lui Murakami apare momentul 0, incidentele de la granița dintre Manchiuria și Mongolia care au degenerat în confruntare de proporții între forțele ruse și cele nipone de la Khalkhin Gol (Nomanhan, în japoneză), acestea din urmă suferind o înfrângere zdrobitoare. Deși episodul este relatat pe larg în Cronica păsării-arc, ecourile lui se fac simțite și în alte scrierile de-ale lui Murakami. În În căutarea oii fantastice, de aici vine interlopul cu oaia. Un alt element care revine constant este barul (Haruki Murakami, înainte să se apuce de scris, a fost patronul unui bar), precum și muzica. Pădurea norvegiană este denumită după melodia omonimă a celor de la Beatles, La sud de graniță, la vest de soare vine la de cântecul lui Nat King Cole, care este menționat și în În căutarea oii fantastice. Ar mai fi apoi oaia (partea nu doar a celor trei romane din Trilogia Șobolanului, Omul Oaie apărând și în Dans, Dans, Dans), sexualitatea, pierderea locului de muncă ș.a.

Marrakesh – un loc magic

Încă de când l-am vizitat pentru prima oară, în urmă cu aprozimativ 4 ani de zile, Marrakesh mi-a rămas în minte ca un oraș al contrastelor, plin de oameni și povești într-o continuă și nesfârșită prefacere. Iar vizita de acum o săptămână nu a făcut decât să-mi reîntrăgească această părere.
Dominat de lanțul muntos al Atlasului, ale cărui culmi înzăpezite veghează din depărtare în timpul iernii asupra orașului, Marrakesh rămâne unul dintre puținele locuri în care progresul galopant al civilizației nu a distrus străvechea cultură pe care și de care a fost întemeiat. Cum intri în medina (partea veche a sa, orașul nou ori ville nouveau, construit în mare parte și în grabă de francezi, neprezentând niciun fel de interes din punct de vedere turistic) ești întâmpinat seara de o cacofonie de zgomote în care se amestecă cântecul hipnotizant al îmblânzitorilor de șerpi, drăngănitul aramelor cu care sunt împlătoșați vânzătorii de apă (în zilele noastre mai mult fac poze decât vând apa cu gust de piatră din burdufurile lor de capră), croncănitul păsărilor dresate, așezate de multe ori pe capul cântăreților, șoaptele povestitorilor care îndrugă noapte de noapte povești vechi de când lumea, strigătul chelnerilor care-și atrag mușterii la tarabele ce apar de te miri unde odată cu lăsarea serii și nelipsitele claxoane ale motocicliștilor și bicicliștilor care își croiesc cu greu drum printre râurile de oameni. Jmaa El Fna, piața în care se petrec toate aceste locurile, a și fost inclusă pe lista monumentelor UNESCO datorită valorii sale culturale. (în imaginea din stânga puteți vedea un soi de teatru în aer liber, în care eroul principal, îmbrăcat în culori țipătoare, ia în derâdere obiceiurile lumii moderne). Dacă în timpul zilei, Jmaa El Fna nu prea pare locul pe care vi l-am descis mai sus, seara se umple de magie, de negri bantu, îmbrăcați în costume tradiționale, tuaregi în veșminte de un albastru intens, localnici în djebale groase, din cânepă ori păr de cămilă, femei care sunt gata să-ți imprime un tatuaj cu hena pe mână, acrobați care strâng în jur lor o mulțime de oameni, boxeuri de toate vârstele și greutățile, jocuri care să-ți testeze abilitățile fizice și nu în ultimul rând vizitatori din toate colțurile lumii.

De jur împrejurul acestei mase imense de oameni (să tot fie vreo 10-20.000 de persoane), tarabe la care se vinde aproape non-stop suc proaspăt de portocale (și că tot veni vorba de portocale, la doi pași de piață, în parcul ce înconjoară spre nord moscheea Kotubia – în imaginea din dreapta -, sunt o grămadă de portocali cu fructele în pârg din care vă puteți oricând degusta).  Caleștile înșirate de-a lungul drumului sunt oricând gata să vă scoată ori introducă în această lume fermecată, în care nu pare a exista un timp anume, trecutl și prezentul coexistând într-o armonie veșnic instabilă (ca preț, încercați 100-150 de dirmahi pe oră). Aș fi în stare să-mi pierd nopți la rând ascultând povestirile în arabă, al căror înțeles nu-l pot desluși decât pe chipurile localnicilor care-i ascultă. Nu departe, pe drumurile labirintice menite să te poarte spre măruntaiele medinei, se flă o altă lume aparte, inefabil legată de prima, în care cerșetorii oribi, închistați în lumea lor misterioasă îți trec unii altora monedele primite, încercând să descifreze cu ajutorul degetelor valoarea lor. Și-n tot acest timp își spun cuvinte clare și totodată tainice, aidoma unor incantații. În timpul zilei, când în piață nu se află decât dresorii, îmblânzitorii, dansatorii și vânzătorii de apă, care de abia așteaptă să le faci o poză pentru a-ți cere câțiva dinari (au niște ochi atât de ageri încât singura ta șansă e să ai un zoom generos la cameră), pe străduțele care diverg din ea se găsește un labirint căptușit și înțesat de tot felul de magazine și tarabe care fac din întreaga medină ceea ce și este de fapt – un imens bazar de lucruri tradiționale, făcute de mână și destinat în primul rând localnicilor. Aici puteți găsi cam tot ce vă puteți închipui, de la lămpi, felinare, candelabre și lustre din tablă ori aramă (puteți observa câteva astfel de obiecte în imaginea din stânga), multe încrustate cu vitralii multicolore (adeseori semănând cu cădelnițele și obiectele religioase din țările ortodoxe) și până la covoare persane ori mirodenii cu nume greu de pronunțat și aproape imposibil de ținut minte. Prețurile variază și se negociază, dar sunt mereu sub celor din Europa.  Foarte căutate sunt șalurile din pashima, pentru care va trebui să negociați serios, prețul de pornine fiind de cele mai multe ori peste 100 de dirhami (sunt și câteva locuri în care sunt afișate prețurile și unde un astfel de șal costă în jur de 80 de dirhami). La fel de apreciate sunt și gențile din piele (cu un preț de pornire de 350 de dirhami, dar pe care le-ați putea scoate la sub 200), căciulile din lână, ibricele din alamă, bijuteriile din argint, hainele tradiționale, cutiile și cutiuțele din lemn ori tablă frumos decorată ori micile suveniruri pe care să le dăruiți prietenilor (cum ar fi mici lămpi încrustate cu diverse pietre, seturile de pahare frumos ornate, penarele din piele, vezoiele, fesurile, papucii din piele cu vârf acuțit, curelele ș.a.m.d.). Dacă doriți să achiziționați mai multe obiecte de același fel, cel mai indicat este să cumpărați unul (după ce ați negociat în prealabil), și apoi să vă plimbați pe la alte magazine cu acel obiect la vedere, susținând zâmbitor că ați dat pe el mai puțin decât în realitate. Veți obține garantat un preț mai mic (de cele mai multe ori chiar mai mic decât cel pe care l-ați menționat).

Pierzându-vă pe astfel de străduțe veți descoperi locuri cu adevărat minunate, unul dintre ele fiind și Souk (piață, în arabă) Lakdima (în imaginea din dreapta), acolo unde, pe lângă cele menționate anterior, puteți găsi și piei de zebre ori leoparzi ori chiar cameleoni vii, care-și schimbă culoarea sub ochii dvs. În spatele acestor magazine (și uneori chiar și înăuntrul lor) sunt cei care confecționează toată această puzderie de obiecte. Pășiți cu încredere pe străduțele lăturalnice și-i veți descoperi cu siguranță. Îi veți vedea ciocănind tabla, vopsind pielea, trebăluind și ferchezuind. În acest proces, de prelucrare și vânzare, pare a fi implicat întreg orașul, un singur și simplu obiect trecând prin nenumărate mâini până să ajungă în folosința celor care-l cumpără. Și am să vă dau aici un singur exemplu: pielăria. Mai întâi sunt crescătorii de animale, apoi cei care le sacrifică și aduc pieile în oraș. Aici acestea sunt tăbăcite și tratate preț de câteva zile ori săptămâni (depinde ce anume se dorește mai apoi să se facă din ele) de către alți oameni în locurile speciale amenajate din jurul porții (Derb, în arabă) Dbagh (în imaginea din stânga puteți vedea un astfel de loc – pieile se pun în acele cavități alături de varii substanțe, de la rahat de porumbel și până la diverși acizi). Apoi acestea se lasă la uscat și sunt vândute, la grămadă, mai departe, pentru a fi vopsite și decupat corespunzător. De aici ajung în mâinile celor care le dau forma finală, fie că vorbim de genți, haine, ghiozdane ori portofele. Iar ultimii, și cei care fac și cei mai mulți bani din acest proces (dacă nu cumva trebuie și ei să cotizeze locația), sunt vânzătorii. Și toți, dar absolut toți, negociează.

Dacă doriți să vizitați locul în care pieile se lasă la macerat, îndreptați-vă spre Derb Dbagh. Veți fi acostați de o mulțime de binevoitori dornici să vă dea indicații (băgați de seamă că toți cei care vă însoțesc, chiar și părând că au o altă destinație finală, vă vor cere bani pentru serviciul lor. Dacă nu doriți să-i plătiți, pur și simplu zâmbiți-le atotștiutor și amuzați și spuneți-le că ați mai fost deja la ‘berber market’ – indiferent de ziua în care vă găsiți, aceste călăuze ori să susțină mereu că este o singură dată pe săptămână. Legați-vă șireturile, schimbați o vorbă cu soțul ori soția și lăsați-i să se îndepărteze înainte de a vă continua drumul). La intrarea într-o astfel de tannery, plătiți în avans 20 de dirhami, motivând că vreți să aruncați doar o privire (altfel ghidul vă va îndruga verzi și uscate conducându-vă la final spre magazinul amicului său, unde toate lucrurile au prețuri piperate. Dacă ați ajuns până aici, pur și simplu nu cumpărați nimic, spunând că nu aveți bani la voi și că veți reveni mai târziu. Nu are niciun rost să negociați – prețurile sunt de app. 15-20 de ori mai mari decât în mod normal).

În încheiere, dacă doriți să vedeți ceva din Africa Neagră, fără să vă simțiți vreo clipă în nesiguranță, Marrakeshul este locul ideal. Și tot locul ideal este și pentru cumpărături de tot felul (ca regulă, nu vă avântați să cumpărați până ce nu veți fi cercetat atent piața și calitatea produselor. Neapărat de văzut locurile cu prețuri și apoi de cumpărat din alte părți, încercând să negociați). Pentru produsele care costă mai bine de 100 de dirhami (în jur de 9 euro), începeți prin a sugera o trime din din cât cer ei și opriți-vă pe la 2,5. Pentru cele sub 100, începeți de la jumătare și opriți-vă la 2/3. Nu sugerați niciodată un preț pe care nu sunteți dispus să-l plătiți! Cu cât sunt mai scumpe, cu atât începeți de la valori mai mici).

Michael Ondaatje – Pacientul Englez

Pacientul Englez este o carte scrisă de Michael Ondaatje

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: The English Patient

Anul apariţiei: 1992

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1940

Locul în care se petrece acţiunea: Italia, Sahara, UK

Număr de pagini: 320

Ediţie: una românească

Gen: dramă,

Diverse: Pentru acest roman, Ondaatje a primit Booker Prize. În 1996, cartea a fost ecranizată, filmul find un succes recompensat cu zeci de premii și nu mai puțin de 9 Oscaruri.

 

Despre autor:

Michael Ondaatje s-a născut în Sri Lanka pe 12 septembrie 1942. În 1954 s-a mutat împreună cu familia în Marea Britanie, iar 8 ani mai târziu s-au stabilit în Canada. Pe lângă romane, Michael Ondaatje mai scrie și poezie, primind pentru volumele sale numeroase premii naționale și internaționale. Pacientul englez rămâne, însă, cea mai cunoscută operă a sa, datorită în mare măsură ecranizării de succes. Are ceva șanse la câștigarea premiului Nobel pentru Literatură. Cam aceleași pe care le are și Cărtărescu.

 

Rezumat:

Romanul este structurat pe mai multe planuri narative care se intersectează și diverg din prezentul celui principal. Hana este o infirmieră canadiană care a rămas în urma retragerii trupelor aliate în Villa San Girolano din Italia pentru a-l îngriji pe misteriosul pacient englez – o persoană cu arsuri pe cea mai mare parte a corpului, rănit într-un accident de avion și îngrijit o vreme de triburi de beduini. Arsurile suferite îl fac imposibil de identificat cu certitudine, iar faptul că el refuză să-și decline numele îi determină pe cei din jur să speculeze îndrugând vrute și nevrute.  Aflând că Hana este în San Girolano, Caravaggio, un canadian care o cunoște din copilărie și care a luptat în timpul celui de-al doilea război mondial de partea englezilor, vine să o întâlnească. Celor trei li se alătură într-o noapte Kip, un genist indian, a cărui misiune constă în dezamorsarea bombelor neexplodate. De aici povestea se adâncește în trecut, aruncând jocuri de umbre și lumini asupra întâmplărilor care i-au adus împreună. Cel mai misterios și cu cea mai tristă poveste rămâne, însă, pacientul englez. Având o cultură generală monumentală, un volum din Istoriile lui Herodot plin cu tot felul de însemnări și o pasiune extremă față de deșert, este coagulantul care îi ține pe cei trei împreună.

 

Despre carte:

Este una dintre cărțile care ar trebui citite și despre care, orice s-ar spune, n-ar face decât să deformeze adevărurile mărunte și triste pe care le conține. Încărcat cu imagini de-o frumuzețea feerică, care variază de la vila bombardată, prin tavanul căreia plouă, la orașe depopulate și dune nesfârșite străbătute într-o cursă contra-timp, pierdută încă dinainte de-a o începe, romanul reușește să creeze din rămășițele unei lumi un univers palpabil, a cărui frumusețe constă chiar în imposibilitatea de-a reuni toate piesele acestui puzzle. Rezultatul, oricât de diferit ar fi, are de fiecare dată un element în comun: neputința. Și în principal neputința de-a schimba trecutul. Pacientul englez este unul dintre cele mai solitare personaje din literatura universală, condamnat să retrăiască, în corpul lui ars și neputincios, drama propriei existențe. Imposibilitatea salvării Katherinei, decizia de-a o lăsa singură într-o peșteră din nesfărșita Sahară, doar cu promisiunea că se va întoarce. Și s-a întors, însă după câțiva ani…

Am remarcat inteligența prin care Ondaatje reușește să reunească toate aceste fire secundare, să le amestece cu prezentul, lăsându-le pe unele să trăiască în vreme ce pe altele alegând să le curme. Se folosește de cuvinte cu o răceală aproape exasperantă, transmisă până la cel mai profund nivel stilistic. Frazele sunt reci, aproape tăioase, de parcă ar comunica ceva care îi este perfect indiferent. Și cu toate acestea, paragrafele au aproape o insuportabilă încărcătură emoțională. Felul în care revine și-și dezvăluie episoadele, în care destramă cronologia poveștii pacientului englez, nu face decât să-mi întărească această impresie. Se joacă cu tristețea și durerea într-un fel în care te lasă să-nțelegi că, dincolo de toate, acestea îi aparțin în primul rând lui și abia apoi personajelor.

 

Cartea vs. film:

M-am apucat de acest roman după ce am văzut, cu aproape 16 ani în urmă, filmul, care, pentru o perioadă destul de îndelungată, s-a aflat în topul preferințelor mele. Cum s-a scurs atâta amar de vreme de atunci, e normal ca în mintea mea să fi suferit nenumărate schimbări, însă, din ce-mi amintesc, m-a impresionat opoziția dintre imobilitatea lui din prezent și ardoarea din trecut. Iar succesiunea secvențelor și implicit a celor două timpuri diferite, devine din ce în ce mai tragică pe măsură ce putem observa și spre ce rezultat concret se îndreaptă acea pasiune a sa. În final, rămâi exact cu imaginea pe care regizorul a dorit să ți-o lase. Deși imobilizat în prezent, încearcă pururi și zadarnic să se întoarcă în trecut. În cartea această imagine este ceva mai diluată și asta din pricină că povestirile celorlalte personaje par a avea o importanță mai ridicată. Greu de decis care mi-a plăcut mai mult, însă în mod sigur am să revăd filmul cât de curând.

 

Citate:

în curând

Cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2013

Și 2013 a fost un an destul de prolific pentru mine în ceea ce privește cititul cărţilor. Conform statisticilor de pe Goodreads, am izbutit să isprăvesc 118, dar numărul este ceva mai mare pentru că n-am notat multe dintre manuscrisele pe care le-am lecturat, dar care nu au fost încă publicate. La fel ca și anul trecut, am întocmit un top pur subiectiv cu cele mai bune 50 dintre ele.

Iată-l-ăi!

 

1. Catch-22 – Joseph Heller

2. Sezonul migrării către nord – Tayeb Salih

3. Evanghelia după Isus Cristos

4. Sula – Toni Morrison

5. Așteptându-i pe barbari – J.M. Coetzee

6. Iarba cântă – Doris Lessing

7. Anton Checkov – Povestiri scurte +

8. Insuportabila lejeritate a ființei – Milan Kundera +

9. Fără destin – Imre Kertesz

10. Țara zăpezii – Yasunari Kawabata

11. Confesiunea unei măști – Yukio Mishima

12. Chemarea străbunilor – Jack London

13. Jumătate de viață – V.S. Naipaul

14. Mantaua și alte povestiri – Nikolai Gogol

15. Ofițerul prusac și alte povestiri – D.H. Lawrence

16. Citadela de fier – Adrian Buzdugan

17. Copilul domnului – Cormac McCarthy

18. Iuda și alte povestiri – Leonid Andreyev

19. În inima țării – J.M. Coetzee

20. Călărețul fantomă – Ismail Kadare

21. Interogatoriul – J.M.G. Le Clezio

22. Sete de viață – Yukio Mishima

23. Îngerul foamei -Herta Muller

24. Povestiri scurte – Arthur Conan Doyle

25. Liniștea se destramă – Chinua Achebe

26. Povestiri scurte – Philip K. Dick

27. Lupul de stepă – Herman Hesse

28. Abatorul 5 – KurtVonnegut

29. Hoțul și câinii – Mahfouz Naguib

30. Maestrul de go – Yasunari Kawabata +

31. Dominique – Eugene Fromentin +

32. Povești horror – Ambrose Bierce +

33. Cumpărând o undiță pentru bunicul meu – Xingjian Gao

34. Povestiri scurte – Leo Tolstoy

35. Florile înghețate ale lui Martie – Ismail Kadare

36. Întoarcerea acasă – Doris Lessing +

37. Epoca de fier – J.M. Coetzee

38. Deșert – J.M.G. Le Clezio

39. Labirint – Jorge Luis Borges

40. Inima întunericului – Joseph Conrad

41. A doua venire – Marian Truță

42. Floarea strivită și alte povestiri – Leonid Andreyev

43. Gașca noastră – Philip Roth +

44. În derivă pe Nil – Mahfouz Naguib

45. Marea – John Banville

46. Cartea iitării – Mihai Victus

47. Hoțul de umbre – Marc Levy

48. Isabelle. Simfonia Pastorală – Andre Gide

49. Surâsul umbrei – Ioana Resteman

50. Să auzi forma unei tobe – Bogdan Suceavă

Boris Akunin – Azazel

azazel Azazel (sau Regina Iernii) este primul roman din seria Erast Fandorin semnat de Boris Akunin

Limba în care a fost scris: rusă

Titlul în engleză: Azazel (sau The Winter Queen)

Anul apariţiei: 1998

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârșitul secolului al XIX-lea (mai precis, 1876)

Locul în care se petrece acţiunea: Moscova, apoi Paris, Londra și din nou Moscova

Număr de pagini: 222

Ediţie: n-am habar

Gen: roman istoric, roman polițist

Diverse: cartea a fost ecranizată în Rusia în 2002

 

Despre autor:

Boris Akunin (n. 10 mai 1956) este pseudonimul lui Grigory Chkhartishvili, un scriitor rus de origine georgiană. A folosit de-a lungul carierei mai multe pseudonime, în concordanță cu genul abordat. Când se semnează Boris Akunin scrie romane istorie ori polițiste, excelând mai ales în cazul celor din urmă. A tradus mai multe cărți din japoneză și engleză. Până în prezent a scris câteva zeci de romane, grupându-le în mai multe serii, dintre care cea mai cunoscută este cea care îl are în centru pe Erast Fandorin.

 

Rezumat:

Un student, Pyotr Kokorin pe numele său, apare într-un parc, își alege o țintă la întâmplare (în cazul acesta o tânără nemțoaică, Elizaveta von Evert-Kolokoltseva), căreia îi declară dragostea sa nețărmuită, jurând că dacă va fi alungat se va sinucide. Este alungat, se sinucide pe loc trăgându-și un glonț în cap. Erast Fandorin este însărcinat cu acest caz aparent tâmp și reușește să afle că, de fapt, Kokorin, alături de un alt coleg (este vorba de Akhtyrtsev), jucau, sub oblăduirea (ora la îndemul) unui frumoase fete, ruleta rusească. Faptul că sinucisul și-a lăsat toată averea în mâinile unei străine (Lady Astair) îi stârnește lui Fandorim curiozitatea. Mergând pe această pistă, ajunge să se îndrăgostească de Elizaveta von Evert-Kolokoltseva și să afle că în spatele sinuciderii lui Kokorin se ascunde o întreagă conspirație, care-și întinde precum o caracatiță brațele prin mai multe țări și continente. Lucrurile se complică și nu o dată Erast Fandorin se găsește în preajma morții. Este însă ajutat în mai multe instanțe chiar de către unul dintre suspecții principali, și anume contele Zurov.

 

Despre carte:

Nu sunt un mare fan al cărților polițiste, deși romanele istorice mărturisesc că mă atrag, însă Boris Akunin a reușit să-mi stârnească interesul încă de la primele pagini. Sinuciderea cu totul neașteptată a luI Kokorin reușește să dea evenimentelor impulsul necesar, să le pună în mod natural în mișcare și în același timp să te lase cu gura căscată, iar când acest prim impuls își pierde din efect, autorul intervine cu alte evenimente în parte amuzante, în parte interesante și în parte ușor ridicole, bine ascunse sub efectul cauzalității. Recurgând adesea la un umor subtil, combinat cu replici rapide și situații stranii, Boris Akunin nu-ți lasă impresia că ai avea în față un roman polițist decât după ce ai trecut bine de jumătatea cărții. Și că tot am menționat umorul, cred că ar trebui să spun și că, în opinia mea, acesta este atuul întregii povestiri, prin intermediul lui autorul scăpând de previzibilitatea (ori imprevizibilitatea adesea forțată în cazul unor astfel de romane) întregii povești. Este drept, se poate ușor remarca, în pofida documentării serioase și a traducerii reușite, că romanul nu este scris de cineva care a trăit în epoca respectivă, stilul fiind unul modern, rapid, cu întorsături frecvente de situație și cu o acțiune ce eclipsează de multe ori mesajul. Digresiunile sunt rare, momentele de respiro doar ici și colea, iar personajele nu reușesc nicidecum să atingă profunzimea celor născocite de Dostoievski, Turgheniev, Tolstoi ori Gorki. Azazel este așadar o lectură ușoară, facilă și plăcută, în stare să vă destindă preț de câteva ore.

 

Citate:

,,Omul viitorului” veni la orele șapte, așa că Erast Petrovici apucă să se pregătească temeinic în vederea vizitei.

 

Un exemplu clasic este Mozart. S-a născut în familia unui muzician și a nimerit de la fragedă vârstă într-un mediu care i-a hrănit perfect talentul cu care l-a înzestrat naturna. Iar acum, imaginează-ți, dragă domnule, că Wolfgang Amadeus s-ar fi născut în familia unui țăran. Ar fi ieșit din el un cioban necioplit, care ai fi distrat vacile cu cântul lui vrăjit din fluier. Dacă s-ar fi născut în familia unui soldățoi, ar fi ieșit un ofițer incapabil, care însă ar fi adorat marșurile militare.

 

Cum te cheamă?

– Erast.

– Să mergem, erastus din Rotterdam, să stăm puțin la mine în cabinet și să ben un coniac. M-am săturat de mutrele ăstora.

– Erasmus, îl corecată mașinal Fandorin.

– Poftim?

– Nu Erastus, Erasmus.

– Scuze, n-am înțeles bine. Să mergem, Erasmus.

Ioana Resteman – Surâsul umbrelor

sur         După ce în ultima vreme am citit cu predilecție scriitori străini (și-n special, scriitori apreciați de critică și răsplătiți cu nenumărate premii), printr-un concurs de întâmplări am ajuns să pun mâna pe romanul semnat de-o tânără de care nu mulți au auzit până acum. Este vorba de Ioana Resteman, care are, din câte înțeleg, doar 19 ani, iar romanul pe care l-am menționat este cartea ei de debut și se numește Surâsul umbrelor. Romanul este unul pastoral, câmpenesc, o combinație destul de reușită între scrierile lui Bjørnstjerne Bjørnson și, incidental, cele ale lui Liviu Rebreanu, și are în vedere destinul unei familii de români de la începutul secolului trecut, bântuită de nenoroc (sau, după cum sugerează autoarea, urmărită de blestem) și într-o permanentă luptă cu ea însăși. Nu este astfel de mirare că ne reîntâlnim cu teme din literatura română pe care, dacă nu le credeam demult uitate, ni le închipuiam drept schimbate și metamorfozate. Avem în față aceeași sete de pământ caracteristică perioadei interbelice și romanelor realiste, contopită cu încercarea zadarnică a personajelor de a-și clădi un destin călcând pe urmele părinților lor. Opțiunile lor sunt limitate, viața, din punctul nostru de vedere, mărginită, însă între limitele ei, Ioana Resteman izbutește să condenseze o seamă largă de sentimente, trăiri și zbateri atât de caracteristice omului de la țară. Personajele sunt creionate în grabă, din mers, fără a se insista în vreun fel pe înfățișarea lor, sub care s-ar putea ascunde oricine, dar punând accent pe profilul psihologic. Acțiunile, toate iscate în urma unor puternice frământări lăuntrice, lasă să se întrevadă sufletele, nu chipurile, autoarea aducându-ne astfel în prim plan o serie de griji și întâmplări atemporale, caracteristice tuturor într-o mai mică sau mai mare măsură. Sentimentele descrise nu s-au pierdut în negura vremurilor, nu au fost înghițite de puhoiul timpului ori îngropate de anii care s-au scurs neiertători, ele rezidă în adâncul sufletelor noastre și așteaptă doar un moment de nesiguranță ori tristețe pentru a ieși la iveală și-a ne acapara. Sunt neliniștile noastre cele mai profunde, care se adresează și vizează nemjlocit identitatea noastră și rolul nostru în această lume. Iar autoarea știe cum să le scoată la suprafață, cum să le dea glas și cum să le potolească. O epocă întreagă poate fi înțeleasă prin intermediul personajelor sale bine surprinse și fidel analizate, o epocă bine documentată, Ioana Resteman construindu-și cu conștiinciozitate romanul pe mărturiile unor persoane care au luat parte la evenimentele descrise. Însă acesta ar putea fi cel mai mare neajuns al romanului, faptul că se adâncește în trecut în loc să vizeze prezentul, însă sunt acțiune care merită descrise, trăiri care merită imortalizate.

Există, desigur, și o serie de neajunsuri (și aș dori să menționez aici graba cu care se trece peste anumite evenimente marcante, stilul care rămâne în permanență alert și tensionat, stăvilit arareori și doar de pasaje răzlețe, stil care nu se justifică întotdeauna, precum și tendința, folosită pe scară largă de Władysław Stanisław Reymont în romanul său Țăranii, de a trata personajele nu individual, ci colectiv, dar și mult prea rarele digresiuni descriptive), însă, având în vedere vârsta scriitoarei, cred cu tărie că, prin exercițiu, vor dispărea cu timpul.

O surpriză plăcută!

%d blogeri au apreciat asta: