Posts tagged ‘roman’

Joyce Carol Oates – Zombi

Zombie este al 22-lea roman scris de Joyce Carol Oates.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Zombie

Anul apariţiei: 1995

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârşitul secolului XX

Locul în care se petrece acţiunea: Statele Unite ale Americii

Număr de pagini: 192

Ediţie: Ecco, 2009

Subiect: pedofilie

Premii primite: Bram Stocker

Diverse: cartea este inspirată dintr-o întâmplare adevărată şi a fost şi ecranizată

 

Despre autor:

Joyce Carol Oates este o scriitoare de origine americană care s-a născut pe 16 iunie 1938 în New York. A scris şi publicat peste 100 de romane, volume de povestiri scurte, piese de teatru, jurnale şi cărţi de critică literară, obţinând numeroare şi prestigioase premii literare. Este doctor honoris causa în litere şi a predat la mai multe universităţi, atât din Statele Unite cât şi din Canada. Are şanse reale la câştigarea premiului Nobel pentru literatură.

 

Rezumat:

Quentin P. are 30 de ani şi probleme cu poliţia. După ce a fost arestat (dar nu şi condamnat) pentru pedofilie, acesta caută în continuare, cu ardoare şi înfocare, să-şi împlinească visul: să-şi creeze şi el un mic zombi (înţelegând prin acest termen o persoană care să-l asculte şi să-i fie fidel în toate cele). A citit el într-un articol de pe vremea Germaniei Naziste, cum un doctor a izbutit, printr-o lobotomie eşuată, să creeze un trepanat şi de atunci Quentin nu-şi doreşte nimic altceva. După mai multe experienţe neizbutite dar plăcute, având în vedere că pe lângă crearea de zombii Quentin mai are şi alte pasiuni înnăscute, cum ar fi răpirea, sechestrarea, torturarea şi pedofilia, pune în cele din urmă ochii pe Veveriţă, un tânăr sexy şi apetisant, care lucrează într-un restaurant. După un lung şi extenuant preludiu, Quentin izbuteşte în cele din urmă să-l bage-n dubă. Şi să-i scobească, după cum a citit el în acel articol, creierul. Şi să-l sodomizeze. Şi să-l omoare.

 

Despre carte:

Avem de-a face cu un subiect controversat, dar care se înscrie în tendinţa vizibilă a ultimelor decade de-a şoca, pe cât posibil, cititorul. Ceea ce nu face, însă, din cartea de faţă un roman superficial, ba dimpotrivă, intenţiile autoarei nefiind unele eminamente teribiliste. Intrând în mintea unui astfel de personaj, ea încearcă o dedublare, străduindu-se să înţeleagă ce anume îl provoacă pe Quentin. Cum anume gândeşte şi cum anume de reuşeşte să trăiască în continuare. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că totul este inspirat dintr-o poveste adevărată (Jeffrey Dahmer este modelul de la care-a pornit în creionarea lui Quentin P.), ne dăm seama că prezentul roman nu a fost scris doar de dragul de-a fi scris. Profilul personajului principal, care este în acelaşi timp şi cel care narează toate evenimentele, este bine creionat, fără a lăsa prea mult loc de interpretare. Şi nu este doar bine creionat, dar şi complex, Joyce Oates descriind relaţiile sale cu propria lui familie, cu poliţia, vecinii şi mai ales cu sine. Lipsa conştiinţei este evidentă, avea doar de-a face cu un psihopat, motiv pentru care se şi poate întâmpla ca un astfel de om să scape necondamnat. Interesant este felul în care el priveşte lumea şi-n care-şi înţelege propriile fapte. Chiar dacă nu este scrisă de un psihopat, în această privinţă cartea este credibilă (fiind chiar apreciată de critici drept cea mai veridică descriere a unui pedofil). Acţiunea, însă, nu îmi pare că se ridică la cote foarte înalte, neatingând în decursul celor 192 de pagini un punct culminant. Ştim ce se va petrece, nu suntem luaţi prin suprindere de nimic, iar din această cauză totul şi pare atât de tragic. Ştim deja că pedofilul o să scape şi o să continue să excaveze prin creierele oamenilor pentru că aşa a citit el într-un articol. Dreptatea nu are ce căuta într-o astfel de carte (pentru că ar consta nu în pedepsirea lui, doar un masochist şi-ar dori aşa ceva, ci-n a-l face să-şi înţeleagă propriile fapte, ceea ce, în cazul unui psihopat, este de-a dreptul imposibil) şi totuşi ajungi involuntar să tânjeşti după ea. Până la urmă nu ştiu exact ce impresie mi-a lăsat Zombi pentru că nu ştiu împotriva cui să-mi îndrept sentimentele şi aşa vagi şi incerte. Împotriva scriitoarei ori a personajului? Împotriva acelui zombi care încearcă să creeze un zombi sau împotriva celei care, prin prezenta carte, reuşeşte să creeze un zombi?

 

Citate:

Numele meu este Q.P. Am 31 de ani & 3 luni. Un metru şaptezeci & cinci, 62 de kilograme. Ochi căprui, păr şaten. Constituţie medie. Câţiva pistrui răspândiţi pe braţe & spinare. Astigmatism la ambii ochi, trebuie să port lentile de corecţie când conduc. Semne particulare: niciunul.  Poate doar cicatricile astea mici de pe genunchi. Îmi spun că sunt urmele unui accident de bicicletă, pe când eram mic. Nu-i contrazic, deşi nu-mi amintesc nimic. Niciodată nu contrazic pe nimeni. Sunt de acord cu tine în vreme ce-ţi demonstrezi inteligenţa. Mişcându-ţi împuţita aia de gură & Da, domnule, spun, Nu, doamnă, spun. 

Un zombi adevărat, care să fie al meu pentru totdeauna. Care să-mi asculte fiecare dorinţă şi fie comandă. Să spună, Da, stăpâne & Nu, stăpâne. Să îngenuncheze în faţa mea şi ridicându-şi ochii spre mine să zică, Te iubesc, stăpâne. Nu există nimeni altcineva în afara ta. Un zombi nu ar judeca.

Reclame

Yōko Ogawa – Îngrijitoarea şi profesorul

]ngrijitoarea şi profesorul (cunoscut şi sub titlul Darul numerelor ori Îndrăgita ecuaţie a profesorului) este un roman scris de Yōko Ogawa

Limba în care a fost scris: japoneză

Titlul în engleză: The Housekeeper and the Professor

Anul apariţiei: 2003

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârşitul secolului XX

Locul în care se petrece acţiunea: Japonia

Număr de pagini: 180

Ediţie: Picador, 2009

Subiect: experienţe inter-culturale

Diverse: cartea a fost ecranizată în 2006, filmul numindu-se The Professor’s Beloved Equation

 

Despre autor:

Yoko Ogawa este o scriitoare japoneză, născută pe 30 martie 1962 în Okayama. A scris peste 20 de romane (doar câteva dintre ele au fost traduse în engleză) pentru care a primit mai multe premii. Pe pagina de wikipedia dedicată ei, văd că a fost lăudată de Kenzaburō Ōe, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Rezumat:

Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva unei îngrijitoare care, prin intermediul agenţiei la care lucra, ajunge în slujba Profesorului, un bătrân de 64 de ani cu probleme de memorie (de când a suferit un accident – eveniment care a avut loc cu aproximativ 30 de ani înainte – acesta nu mai poate forma amintiri noi, tinerea lui de minte pornind de la 0 la fiecare 80 de minute.).  Cumnata Profesorului, cea care se ocupă de formalităţi (înaintea prezentei îngrijitoare, alte 8 au fost angajate şi concediate), nu doreşte să fie deranjată de îngrijitoare, motiv pentru care, deşi ea casa Profesorului se află în curtea ei, cele două nu se văd niciodată. Cum Profesorul se arată îngrijorat de faptul că îngrijitoarea şi-a lăsat singur fiul acasă, îi cere acesteia să vină cu el la muncă. În curând între cei trei se formează o relaţie specială. Îngrijitoarea este însă concediată în momentul în care cei trei, după ce au asistat la un meci de baseball, se întorc târziu acasă, iar ea şi fiul său aleg să doarmă la Profesor peste noapte. După o lună, însă, când fiul îngrijitoarei (căruia profesorului îi spune Root – radical – din pricina capul său neted) vine să-l viziteze pe Profesor, cumnata acestuia decide să o reangajeze pe cea pe care o dăduse afară.

 

Impresii:

Nici eu nu ştiu de ce m-am apucat să citesc această carte; am dat peste ea şi, scrutând primele  pagini, m-am trezit atras de stilul simplu şi curat folosit de autoare. Prin prisma acestei simplicităţi, la care se mai adaugă şi un grad ridicat de sinceritate, întregul roman lasă impresia unei mărturisirii, fără să fie într-adevăr vorba de aşa ceva. Este, totuşi, o operă de ficţiune care se roteşte nu atât de mult în jurul personajelor ori evenimentelor cât a atracţiei deosebite pe care o reprezintă pentru Yoko Ogawa numerele (şi, după finalizarea lecturii, cred că microbul, din copilărie sădit în mine, a început să se dezvolte dintr-o dată, îndemnându-mă să-i caut şi cartea de nonficţiune O introducere în lumea celei mai elegante matematici). Despre idee nu pot spune că este una foarte originală (aceasta stând la baza filmului Memento, film în care este, în opinia mea, mult mai bine valorificată) şi nici abordarea nu este una ieşită din comun, autoarea neepatând prin nimic, dar cu toate acestea cartea place, pentru că este, după am mai spus, sinceră şi simplă. Cu excepţia profesorului, personajele nu sunt atent redate, ci doar fugitiv, la fel fiind tratate şi firele narative adiacente acţiunii principale. Exista loc de mai bine, fără nicio urmă de îndoială, însă în modul în care autoarea a conceput-o, cartea în sine posedă personalitate. Dacă vă pică în mână, eu zic că merită să-i acordaţi câteva ore.

Mika Waltari – Etruscul

Etruscul este cel de-al şaptelea roman scris de Mika Waltari.

Limba în care a fost scris: finlandeză

Titlul în engleză: The Etruscan

Anul apariţiei: 1955

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. V î.e.n.

Locul în care se petrece acţiunea: bazinul mării Mediteraneene

Număr de pagini: 452

Ediţie: Polirom, 2002

Subiect: peregrinările omului prin viaţă

 

Despre autor:

Mika Waltari (1908-1979) este cel mai cunoscut scriitor finlandez pe plan internaţional, fiind tradus în peste patruzeci de limbi. A scris nu mai puţin de 29 de romane, în care acţiunea se petrece în diferite perioade istorice. A lucrat ca jurnalist şi critic literar.

 

Rezumat:

Turms, personajul narator al întregului roman, se trezeşte fără să-şi aducă aminte nimic legat de persoana sa. Ducându-se la oracolul din Delphi (care-l şi sfătuieşte să se îndrepte spre vest), se împrieteneşte cu Dorieus, un spartan voinic şi drept, aidoma tuturor spartanilor. Împreună se angajează pe nava piratului Dionysos care, speriat de perşi, o porneşte către vest. Pe undeva, pe drum, îl iau la bord şi pe Micon, un vajnic şi drept vindecător de oase rupte şi răni sângerânde. După câteva furtişaguri, ajung în Himera, unde sunt găzduiţi pentru o vreme de tiranul oraşului, la adăpost de navele cartagineze. Aici Turms o întâlneşte pe ispititoarea, înşelătoarea şi ipocrita Arsinoe, preoteasa zeiţei Afrodita, dacă îmi aduc bine aminte, de care se îndrăgosteşte. Cu ajutorul tiranului fug spre alte ţărmuri, Turms răpind-o pe Arsinoe, iar Dorieus luând-o de soţie pe Tanaquil. Până să ajungă în Segest, Arsione îl înşeală pe Turms cu toţi mateloţii, iar după ce ajung în mirificul oraş îi şi naşte un copil din flori. Dorieus moare în luptă, Micon se sinucide, Dionysos dispare, iar Turms îşi continuă peregrinările prin ţinuturile latinilor, alături de soţia lui, fiica altora şi dădaca Hana. După ce ajunge în Roma, Turms pleacă într-o călătorie iniţiatică prin regatul etruscilor, iar soţia lui se căsătoreşte cu altul. Într-un final fericit, Turms îşi dă seama atât de perversitatea ei, cât şi de faptul că este un lucumon.

 

Despre carte:

Dacă aţi citit rezumatul înseamnă că v-aţi dat seama că avem de-a face cu un roman epopeic, în care aventurile se-nşiră ca mărgelele pe gută, fără ca totuşi să fie prea bine legate între ele. Intriga este vag schiţată şi doar afirmaţia din începutul cărţii, şi anume că personajul principal este nemuritor, îl determină pe cititor să lectureze în continuare. Miza, cât şi conflictul, întârzie însă să apară, Waltari pierzându-se în intrigi secundare lipsite de orice fel de relevanţă. Cu toate acestea, acţiunea este liniară, atrăgând prin însăşi simplitatea sa. Dacă ar fi avut şi substrat, cred că ar fi ieşit ceva, însă în felul în care este scris, romanul este, în opinia mea, o colosală pierdere de timp, atât pentru mine, ca şi cititor, cât şi pentru Waltari, ca autor care tinde să decadă în grafomanie. Păcat de atâta documentare şi atâtea ore irosite. După o aşa lectură, nu sunt câtuşi de puţin interesat să citesc şi alte cărţi semnate de el.

Kurt Vonnegut – Leagănul pisicii

Leagănul pisicii este al patrulea roman scris de Kurt Vonnegut şi în acelaşi timp cel care i-a adus consacrarea.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: Cat’s Cradle

Anul apariţiei: 1963

Perioada în care se petrece acţiunea: mijlocul sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Statele unite şi republica imaginară San Lorenzo

Număr de pagini: 338

Ediţie: Polirom, 2004 (în traducerea Ralucăi Popescu)

Subiect: politică, rolul literaturii, religie, viaţă

Premii primite: niciunul, dar a fost nominalizată în 1964 pentru un premiu Hugo

 

Despre autor:

Kurt Vonnegut (1922-2007) a fost un scriitor american, cunoscut în principal pentru romanele sale Abatorul cinci, Leagănul pisicii şi Micul dejun al campionilor. A participat la cel de-al doilea război mondial şi a fost luat prizonier de către germani. A asistat la bombardarea Dresdei, eveniment pe care-l va relata şi-n cartea sa Abatorul cinci. A studiat antropologia, dar, după cum el însuşi recunoaşte, a fost un student mediocru. Înainte să devină scriitor a lucrat ca jurnalist, activitate care, se pare, nu-i era prea dragă. A fost un avocat al pacifismului şi un umanitarist convins.

 

Rezumat:

John vrea să scrie o carte despre ce făceau anumiţi oameni (printre care şi inventatorul – în roman, nu şi-n realitate – bombei atomice în momentul distrugerii Hiroshimei). Din acest motiv intră în legătură cu unul dintre fii inventatorului (inventatorul murise), după care, întâlnindu-se întâmplător şi cu celălalt fiu, ajunge în laboratorul în care a fost inventată bomba. Aici află de existenţa (la început ipotetică) a Apei 9, o substanţă în stare să solidifice apa la mai puţin de 46 de grade Celsius. Atras de reclamele făcute ţării San Lorenzo şi bănuind că există o legătură între ea şi Apa 9, protagonisul se urcă într-un avion şi porneşte la drum.

 

Despre carte:

Leagănul pisicii este al doilea roman scris de Vonnegut pe care-l citesc (primul a fost Abatorul cinci, despre care am scris, în genere, lucruri pozitive) şi încep să cred că autorul are ceva dificultăţi în crearea tramei şi implicit în creşterea incrementală a tensiunii şi lărgirea orizonului de aşteptare al cititorului. Din acest motiv bănuiesc că recurge la capitole foarte scurte (sunt vreo 130 de capitole în total, iar media este pe undeva pe la 3 pagini), dialog în exces (cam 80% din conţinut este reprezentat din replici, iar restul de vocea auctorială), schimbări de perspectivă, îmbinarea multor teme, omniprezenta intertextualitate ş.a.m.d. Ce mă determină să cred acest lucru sunt, pe lângă ce-am enumerat mai sus, dezvoltarea uneori ilogică a intrigii, modul în care personajele sunt introduse în scenă, lungimea cărţii (chiar dacă are 338 de pagini, nu cred că depăşeşte 50.000 de cuvinte), prolepsele aruncate-n text, precum şi regăsirea tuturor acestor indicii în cartea menţionată anterior, Abatorul cinci. Va trebui totuşi să mai citesc înainte de a-mi forma o părere. Momentan sunt doar suspiciuni.

La fel ca şi romanul de două ori menţionat în paragraful de mai sus, Leagănul pisicii este scris la persoana întâi, acţiunea fiindu-ne relatată din postura unui narator supus greşelii şi cu o viziune limitată asupra evenimentelor la care ia parte. Iar, dacă ar fi să interpretez şi modul în care aderă la bokonomism (o religie inventată de un alt personaj şi care se bazează, cel puţin incidental, pe interpretarea subtilă a cărţilor, ori cel puţin aceasta este concluzia pe care-o trag eu). Încă de la primele cuvinte aflăm despre caracterul ficţional al întâmplărilor care urmează să fie redate (şi aici se poate trasa o altă paralelă cu Abatorul cinci, prima frază din acesta fiind: „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin.” Asemănările nu se opresc, însă, aici, ci se reflectă şi-n temă şi chiar şi în personaje), spunându-ni-se clar şi concis: „Nimic din ce e scris în această carte nu e adevărat.”.  Cu acestea în minte, pornim în explorarea unei lumi uşor distopice, în care satira politică se îmbină cu realismul magic (prezent cu precădere în a doua jumătate, când acţiunea se mută într-o ţară bananieră din America Latină) şi ştiinţifico fantasticul (ca pondere, mai vizibil decât primele două, însă folosit mai degrabă ca substrat şi decor, decât ca mijloc prin care se conturează acţiunea. Este drept, protagonistul, după mai multe peripeţii, porneşte în căutarea Apei 9, un element clar fantastic, însă căutarea este doar o intrigă secundară, subordonată subiectului pe care acesta îl are în vedere în scrierea cărţii sale. Din acest motiv şi este introdus ceva mai târziu). Tot ca un element ficţional, dar nicidecum ştiinţifico-fantastic, sunt referinţele intertextuale din roman. Se fac nenumărate referiri la o carte imaginară (mai târziu aflăm că este scrisă de un alt personaj), dându-se citate din ea (inclusiv redându-se mici poezioare puerile, dar cu o vădită încărcătură morală) şi inventându-se pe seama ei o întreagă filosofie de viaţă, filosofie care porneşte de la aceleaşi cuvinte cu care se începe cartea şi pe care le-am citat mai sus.  Cartea de care vă vorbesc este de fapt un ghid scris de Bokonos, misteriosul personaj care apare doar la final şi totodată fondatorul bokonomismului, religia oficială (şi în acelaşi timp interzisă) a imaginarei republici San Lorenzo.

Deşi are un substrat destul de încâlcit, Leagănul pisicii constituie, datorită dialogului uzitat în exces şi fragmentării acţiunii în paragrafe succinte, toate introduse prin intermediul prologului, constituie o lectură uşoară. Uşoară, dar nu şi facilă, pentru că pentru a o pricepe în plinătatea ei, atunci trebuie să descifrăm substratul şi să înţelegem aluziile legate de politică, societate, literatură şi nu în ultimul rând religie. Nu întâmplător acţiunea se termină printr-o apocalipsă.

Joseph Conrad – Inima întunericului

Heart of Darkness Inima întunericului este o nuvelă scrisă de Joseph Conrad.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Heart of Darkness

Anul apariţiei: 1899

Perioada în care se petrece acţiunea: sfârşitul sec. al XIX-lea.

Locul în care se petrece acţiunea: Londra şi Congo

Număr de pagini: 200

Ediţie: Green Integer, 2003

Subiect: colonialismul

 

Despre autor:

Joseph Conrad (1857-1924) este un autor englez de origini poloneză şi este unul dintre precursorii modernismului. Înainte să se apuce de scris a lucrat ca marinar, poziţia care i-a permis să adune mai multe experienţe şi povestiri ulterior valorificate în scrierile sale. Nuvele şi romanele lui au fost ecranizate în mai multe rânduri şi au influenţat scriitori precum William Faulkner, Ernest Hemingway, J-M Coetzee, Salman Rushie ş.a.

Impresii:

Inima întunericului este o povestire în ramă, în care Charles Marlow, personajul narator, aflat la bordul unui ambarcaţiuni ce navighează pe Tamisa, le povesteşte mateloţilor despre experienţa sa ca transportator de fildeş în Congo. Da, vorbim de ţara care la vremea la care se petrecea acţiunea se afla sub ocupaţia – nu aş spune a Belgiei, ci a – lui Leopold al II-lea, regele Belgiei. Nu ştiu dacă vă este familiar numele, dar aceste Leopold, care-n ţara sa este astăzi cunoscut, datorită clădirilor care-au fost înălţate sub cârmuirea sa (palatul regal, serele regale, pavilionul chinezesc, turnul japonez ş.a.), ca Leopold Clăditorul, Făuritorul, Constructorul, a fost acuzat şi denunţat de crime împotriva umanităţii. Cu alte cuvinte genocid. Nu am să redau supliciile la care îşi încuraja, direct sau indirect, oamenii să-i supună pe nativi şi nici grozăviile ieşite din comun care se petreceau în Congo, ci am să mă limitez la cartea lui Conrad, carte în care se poate vedea (cam voalat, ce-i drept, din pricina stilului vetust şi a jocului de umbre şi lumini aruncat peste acest întreg univers, personajul principal şi inclusiv autorul, pentru că nuvela are un vădit caracter autobiografic, părând mai degrabă că minează conştiinţa decât că o are, altfel nu se explică de ce a ales să lucreze în asemenea condiţii) felul în care găseau colonizatorii de cuviinţă să-i trateze pe localnici. Joseph Conrad nu se sfieşte nici el să-i portretizeze ca pe nişte barbari fără o limbă a lor şi complet lipsiţi de inteligenţă. Având în vedere că este o povestire în ramă şi că ştim deja că personajul principal a scăpat cu viaţă pentru a o relata, atenţia nu mai cade pe evenimente, ci pe felul în care acestea se leagă şi ajung la deznodământul cunoscut. Confruntarea este una metonimică, pentru că nu prin bătălia pe care o poartă cu nativii, Conrad redă de fapt lupta între civilizaţie (da, Leopold şi singiuirile) şi barbarism (nativii a căror ţinut fusese invadat şi care erau obligaţi să muncească pentru colonizatori în condiţii de cele mai multe ori groaznice). Ca un substitut al personajului principal, apare în povestire Kurt, un personaj grotesc, dar în care Marlow descoperă (după moartea acestuia) o fiinţă umană. Aş fi fost tentat să accept povestirea aşa cum mi se prezenta, fără să mă leg în vreun fel sau altul de cel care-a scris-o, dar n-ar fi fost chiar această apreciere vădită a lui Marlow, alter-ego-ul lui Joseph Conrad, faţă de Kurt, prin care nu doar îl scuză, dar parcă îl motivează alegerile. Adică, altfel spus, crimele.

José Saramago – Evanghelia după Isus Cristos

Evanghelia după Iisus Hristos  este cel de-al 17-lea roman scris de José Saramago.

Limba în care a fost scris: portugheză

Titlul în engleză: The Gospel According to Jesus Christ

Anul apariţiei: 1991

Perioada în care se petrece acţiunea:  începutul sec. I e.n.

Locul în care se petrece acţiunea: Levant, actualul Istrael

Număr de pagini: 341

Ediţie: Harvill Press, 1991

Subiect: viaţa lui Iisus

 

 

Despre autor:

Jose (de Sousa) Saramago s-a născut pe 16 noiembrie 1922 şi este, până în prezent, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură (premiu ce i-a fost acordat în anul 1998). Comunist, pesimist şi ateu, Saramango a avut de suferit din cauza convingerilor sale, intrând adesea în conflict cu Biserica Catolică (mai ales după ce-a publicat romanul Evanghelia după Iisus Hristos). A murit în 2010, la vârsta de 87 de ani, din cauza leucemiei.

 

Impresii:

Să-ţi numeşti astfel romanul înseamnă, direct sau indirect, că încerci fie să stârneşti controverse, fie să te afli în centrul atenţiei, fie şi una şi alta. Iar Saramago, spre deosebire de Dan Brownii care ne-au invadat cu romanele lor pseudo-istorice pline de societăţi secrete, fii ilegitimi şi conspiraţii care mai de care mai bizare, cade, din fericire (pentru mine, cel puţin) sub incidenţa primului caz. Fără a introduce elemente a căror prezenţă să rezulte în apariţia unor societăţii secrete ori orice alt fel de nebănuite consecinţe, Sramago distorsionează în mod elegant evenimentele, fără totuşi să profite de pe urma acestor distorsionări, aşa cum des se întâmplă în rândul romanelor din zilele noastre, fără niciun fel de mesaj, scrise doar de dragul senzaţionalului. Nu, el nu profită de ele, ci le creează (şi, ţinând cont că Saramago cochetează şi el, asemenea lui Milan Kundera, cu antiromanul – nouveau roman, o face într-un mod care nu se pretinde real ori adevărat, poate, cel mult, contemplativ) să împace evangheliile existente şi să tragă din ele concluziile fireşti care să impun, iar cu ajutorul lor să recreeze anii lipsă din viaţa lui Iisus. Stilul autorului este greoi, poate chiar bolovănos, neexistând o gradare incrementală a stilului, motiv pentru care romanul este lipsit de încordarea menită să-ţi lărgească orizontul de aşteptare. Saramango porneşte bătrâneşte la drum, ştiind că are în faţă o cale lungă, presărată pe alocuri cu diverse obstacole. Acordă o atenţie deosebită evenimentelor premergătoare naşterii lui Iisus, precum şi celor imediat ulterioare (spre deosebire de Biblie, la Saramango nu duhul este cel care-o lasă însărcinată pe Maria, ci… Iosif. Apare şi un înger deghizat în cerşetor şi alte asemenea elemente care să ducă la aceleaşi rezultate ca şi evenimentele prezentate în Biblie, dar Saramago nu exagerează). Irod porunceşte măcelul, Iosif e crucificat din greşeală, iar Iisus ajunge să se întrebe de ce nu i-a avertizat Iosif şi pe ceilalţi părinţi din Betleem că soldaţi romani au să vină şi să le măcelărească fiii. O întrebare cât se poate de legitimă, dar nu mai puţin legitimă ca menirea profeţiei care-l determină pe Irod să ucidă în primă instanţă copiii. Iisus este prezentat ca un copil mai mult sau mai puţin normal, cu îndoieli, dorinţe carnale şi vise de îmbogăţire. La un moment dat ajunge chiar să facă, alături de diavol, pe păstorul, dar după ce Dumnezeu i se arată în deşert şi-i promite faimă, Iisus îl părăseşte. Pe diavol, nu pe Dumnezeu. Până aici se poate argumenta că avem de-a face cu un bildungsroman, un roman al formării, al devenirii, cu tot ce presupune acesta, însă abia de acum urmează evenimentele cu adevărat interesante: căsătoria lui Iisus cu Maria Magdalena, discuţia cu Dumnezeu, miracolele înfăptuite şi sacrificarea. Punctul central al romanului, cel spre canalizează toate evenimentele trecute şi din care decurg toate cele viitoare, este reprezentat de discuţia avută vreme de 40 de zile pe Marea Galileei, între Iisus, Dumnezeu şi Diavol, când Iisus îl întreabă pe Dumnezeu cum o să fie lumea după sacrificiul său, iar Dumnezeu începe să-i enumere şirul nesfârşit de sfinţi omorâţi şi de masacre comise în numele lui. Observ la Saramago un Dumnezeu ahtiat de putere, unul care doreşte să-i învingă pe ceilalţi zei şi să se răspândească printre oameni prin orice mijloace. Diavolul îi propune, la un moment dat, să-l ierte şi să-l primească înapoi în Rai, promiţându-i că o să-i fie fidel, însă Dumnezeu îl refuză. Iisus nu are încotro, semnase deja pactul, şi-n pofida dezgustului pe care-l resimte, se întoarce în mijlocul lumii şi săvârşeşte miracolele pe care le ştim deja, cunoscând prea bine ce va să însemne moartea sa. Nu vrea să comentez despre natura lui Iisus şi înţelegerea sa cu Dumnezeu, însă argumentele aduse de Saramango, chiar dacă voalat prezentate, sunt destul de puternice încât să-ţi ridice întrebări.

 

Citate

Nu pot, este strict interzis de înţelegerea făcută de zei să intevenim direct; poţi să mă vezi pe mine într-o piaţă publică, înconjurat de păgâni, încercând să îi conving că zeul lor este fals şi că eu sunt cel real? Un zeu nu i-ar face aşa ceva unui alt zeu, pentru că niciunuia nu-i place să intre în casa sa ce altul îi interzice să facă într-a lui.

Cei care mă abandonează, mă caută. Şi când nu te găsesc, presupun că dai vina pe Diavol. Nu, nu el este vinovat, pentru că eu nu pot să-i găsesc pe cei care mă caută, spuse Dumnezeu cu malancolie, ca şi când ar fi descoperit o limită a puterii sale.

Nimeni sănătos la cap nu poate spune că diavolul sau răul s-ar face vinovate de atâta vărsare de sânge, doar dacă n-o să vină un răuvoitor care să spună că eu l-am inventat pe zeul [vorbeşte de Allah] care o să i se opună acestuia de aici [Dumnezeu]. Nu, răspunse Dumnezeu, nu eşti vinovat, iar dacă o să te acuze cineva poţi să-i spui că dacă Diavolul este fals, atunci nu ar fi putut crea un Dumnezeu adevărat. Atunci cine, îl întrebă Diavolul, o să-l creeze pe acest Dumnezeu? Iisus se străduia să găsească un răspuns, Dumnezeu, care tăcea, a rămas tăcut, dar o voce s-a făcut auzită din ceaţă: Poate că Dumnezeul acesta şi cel care va să vină sunt unul şi acelaşi. Iisus, Diavolul şi Dumnezeu s-au prefăcut că nu aud nimic, însă nu au putut să nu se uite alarmaţi unul la celălalt, pentru că aşa este frica, uneşte până şi inamicii.

Cormac McCarthy – Întunericul dimprejur

Întunericul dimprejur este cel de-al doiles roman scris de Cormac McCarthy.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Outer Dark

Anul apariţiei: 1968

Perioada în care se petrece acţiunea:  începutul sec. XX.

Locul în care se petrece acţiunea: SE Statelor Unite

Număr de pagini: 256

Ediţie: Picador, 2007

Subiect: destinul omului, căutarea

 

 

Despre autor:

Cormac McCarthy s-a născut pe 20 iulie 1933 în Providence, Statele Unite ale Americii.  A primit încă de la începutul carierei de scriitor mai multe burse care l-au ajutat să călătorească şi i-au permis să publice noi romane. A primit şi câteva premii destul de importante, iar în topurile realizate de mai multe publicaţii celebre (precum  The Times or New York Times) atât el cât şi cărţile sale ocupă poziţii onorabile. Trei dintre romanele sale au fost ecranizate, Drumul, ultimul dintre acestea, fiind cu precădere bine recepţionat de public. Este unul dintre scriitorii care au mari şanse să câştige Premiul Nobel pentru Literatură. Dintre cele mai importante cărţi ale sale menţionez: Drumul (The Road),Căluţii mei, căluţi frumoşi (All the Pretty Horses), Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Man), Merdianul sângelui (Blood Meridian).

 

Impresii:

Cormac McCarthy mi-a atras încă de la început atenţia (şi nu doar mie, dar şi editorului său) prin stilul clar faulknerian, exersat uneori până la limita pastişei (din fericire prezintă, în clasicul stil Faulknerian, câteva inovaţii menite să-ţi îngreuneze lectura, cum ar fi suprimarea, în original, adică în engleză, a ghilimelelor de dialog, lucru care se traduce în română prin lipsa liniei de dialog. Însă, spre deosebire de Jose Saramago, are bunul simţ de-a începe cu alineat următoarea replică). Abuzând de limbajul colocvial şi agramat al personajelor sale (ye în loc de you, don’t la persoana a III-a singular în loc de doesn’t, desinenţe stâlcite, forme verbale ieşite din uz, cum ar fi knowed în loc de knew, căderea g-ului final şi aşa mai departe), limbaj la care nu recurge în momentul în care, din postura de narator omniscient, se apucă să povestească ori descrie, Cormac McCarthy prezintă o poveste plasată într-o perioadă şi loc neprecizate, deşi putem deduce că acţiunea se petrece pe undeva pe la începutul secolului trecut, în sudul Statelor Unite, tot prinYoknapatawpha lui William Faukner. Iar lipsa de originalitate nu se încheie aici, căci şi acţiunea tot faulkneriană este, căutarea lui Rinthey aducând cu cea a Lenei Grove din Lumină de august (în Copilul Domnului întâlnim, pare-se, accidentul din Sanctuar, dar trecem peste, căci la Faulkner era vorba de un om condamnat şi linşat pe nedrept, pe când la Cormac discutăm de-o simplă şi inocentă necrofilie). Însă McCarthy plagiază, dacă se poate spune aşa, cu stil, cu stilul maestrului său, desigur, continuându-i de fapt operele şi, din când în când, exagerându-le. Să nu credeţi, totuşi, că am ceva împotriva sa, ba dimpotrivă, îmi place foarte mult cum scrie şi asta pentru că-l admir pe Faulkner pentru stilul său. Fără a mai bate apa în piuă, să vă spun despre ce este vorba:

Avem în faţă povestea incestuoasă dintre Culla Holme  şi Rinthey Holme, sora acestuia, relaţia nu doar incestuoasă, dar şi fructoasă, pentru că din ea rezultă un copil. Deşi acesta se naşte viu, Culla îl îngroapă, după care îi spune surorii sale că a murit, de fapt, din cauze naturale, şi pleacă să colinde ţinutul în lung şi-n lat pentru a-şi găsi de muncă. Rinthy îşi dă seama că a fost minţită, aşa că pleacă nu după fratele său, deşi şi pe îl caută, ci după căldărarul care i-a dezgropat şi luat copilul. Mort, evident. Copilul, nu căldărarul. Drumul acesta dublu, aproape în oglindă aş putea spune, deşi foarte asemănător prezintă anumite diferenţe născute din caracterul celor doi fraţi. Deşi nu ei determină acţiunile ce urmează să li se petreacă, aceste acţiuni reverberează în ei şi prin ei în următoarele. Veştile ajung, distorsionate şi vagi, de la un frate la celălalt, în vreme ce căutările lor iluzorii şi futile continuă. Întâlnesc în drum câteva personaje binevoitoare, multe meschine şi toate agramate. Din această pricină, deşi nu are decât două sute şi ceva de pagini şi două fire narative mai mult sau mai puţin liniare, povestea lor devine una prolixă, greu de urmat pe alocuri, şi foarte densă. Adaptarea şi integrarea par a fi motive secundare, tema principală fiind, după cum am spus deja, căutarea. Însă ceea ce caută ei doi nu există, pentru că nu se află în afara lor, ci în interior. Doresc, cumva, prin evenimente exterioare, cum ar fi în cazul lui Culla să fie acceptat fără să fie întrebat nimic, să facă resorturile lăuntrice să vibreze. Să le aducă pe aceeaşi lungime de undă cu cele ale lumii dimprejur. Lucru iarăşi imposibil din pricina trecutului lor. Este un paradox care îi hrăneşte şi în acelaşi timp îi distruge.

Observ şi de această dată înclinaţia lui McCarty către persoane nu de la marginea societăţii, ci a civilizaţiei, reacţiile lor fiind de multe ori instinctuale, iar propriile gânduri expresia unei neştiute boli de care încearcă să scape. Nu lumea din jurul lor este alienată şi străină, ci ei, ei le sunt sieşi alienaţi şi străini, pierduţi fără nicio posibilitate de-a mai fi salvaţi. Nu sunt nici măcar inteligente, încrâncenate şi triste în singurătatea, cum sunt, spre exemplu, unele dintre personajele lui Faulkner, (cu precădere descendenţii lui Snopes), ori alienate dintr-un motiv pe care să-l putem înţelege (aşa cum se întâmplă cu Joe Christmas), nu, pur şi simplu sunt non-valori, interesante tocmai prin faptul că arareori ajung personaje literare. De aceea nici nu se pune prea mare accent pe gândurile lor şi trăirile interioare, ci pe faptele, oricât de insignifiante ar părea acestea. Dorinţa de-a se integra există, însă este din faşă neutralizată. Iar dacă întunericul este unul exterior, atunci este cu siguranţă o proiecţie a celui interior.

 

P.S. Ştie cineva care este titlul sub care a fost tradus, dacă a fost tradus, în română?

J.M.G. Le Clezio – Deşert

Deşert este cel de-al optulea roman scris de J.M.G. Le Clezio.

Limba în care a fost scris: franceză

Titlul în engleză: Desert

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea:  sec. XX (anii 1910, respectiv 1950)

Locul în care se petrece acţiunea: Sudul Marocului, Marsilia (Franţa)

Număr de pagini: 352

Ediţie: David R. Godine Publisher, 2009

Subiect: destinul omului, căutarea

Premii: premiul Academiei Franceze, Grand Prix, 1980

 

 

Despre autor:

Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Impresii:

Deşertul este o carte atipică – dacă mai pot exista cărţi atipice în literatura postmodernistă, adesea marcată de inovaţii şi de multe ori supusă experimentelor – alcătuită din două povestiri distincte, care se intersectează de mai multe ori, însă nu sunt atât de strâns legate încât din unirea lor să reiasă o a treia. În prima dintre ele, a cărei acţiune se petrece în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut, îl avem în centru pe Nour, un copil tuareg care trăieşte în deşert şi asistă la unirea triburilor din vestul Saharei împotriva Marocului, sub protectorat francez la acea vreme. Acţiunea în această primă parte este deosebit de lentă, accentul căzând în schimb pe modul de trai al triburilor nomade, legendele locale, povestite de bătrâni la căderea serii, şi viaţa oarecum izolată pe care Nour o trăieşte. Deşertul nu este doar un simplu decor, imaginea sa revenind obsesiv asemenea vântului uscat care bântuie neîncetat printre erguri şi hamade. Lentoarea pare a fi cuvântul cel mai potrivit aici, descrierile predominând, iar dialogul ocupând doar un rol marginal. Legendele narate, unele dintre ele formându-se chiar în perioada în care se desfăşoară acţiunea, vor străbate asemenea unor ecouri veacurile, rezonând şi schimbând pe alocuri metanaraţiunea reprezentată de cea de-a doua poveste. Spre deosebire de prima, aici avem parte de un fir epic clar şi uşor de urmat, înfăţişat de destinul Lallei. Lalla este o copilă când soseşte din inima deşertului în Marsilia, unde este luată în primire de o mai veche cunoştinţă. Adaptarea ei este, însă, greoaie, iar depărtarea de sahel şi de pustiul locurilor natale o împiedică să-şi găsească un loc în lume. Bântuie pe străzile oraşului, intră în contact cu multă lume, îşi face chiar şi un prieten din rândul copiilor care cerşesc pe străzi sub protecţia unui interlop destul de blând şi de onest. Blând şi onest, adică nu-i din România, v-aţi prins. E de prin Iugoslavia, dacă-mi aduc bine aminte. Viaţa cotidiană este bine surprinsă, deşi nu acesta este rolul principal al escapadelor Lallei. Nici măcar compararea, chiar şi involuntară, a celor două traiuri: în deşert, printre dune, şi în mijlocul civilizaţiei, printre oameni. Nu, călătoria ei este mai degrabă o parabolă, o alegorie care vizează căutarea şi găsirea propriului nostru destin. Chiar şi după ce scapă de orice griji materiale şi ajunge faimoasă, Lalla nu se schimbă absolut deloc şi dispare noaptea pentru a umbla cu vechile sale cunoştinţe. Căutările ei continuă şi, prin prisma tuturor probabilităţilor, nici nu se vor sfârşi vreodată, pentru că, pornită în căutarea propriei sale fiinţe, ea descoperă lumea. Şi nu doar pe cea prezentă, dar şi pe cea care aparţine unui timp trecut. În ultimul capitol revenim la povestirea iniţială, revenim la deşert, acesta părând să reprezinte cel mai bine profunzimile umane. Înăuntru suntem mereu singuri, iar victoriile noastre, asemenea războiului dintre triburi şi Maroc, sunt futile. Bătălia împotriva noastră nu o vom câştiga niciodată.

În concluzie, un roman destul de bun, dar cu o primă treime extrem de plicticoasă pentru cei care se aşteaptă să se întâmple ceva, orice.

Milan Kundera – Viaţa este în altă parte

Viaţa este în altă parte este cel de-al treilea roman scris de Milan Kundera.

Limba în care a fost scris: cehă

Titlul în engleză: Life is Elsewhere

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea: jumătatea sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Cehia

Număr de pagini: 432

Ediţie: Harper Perennial, 2000

Subiect: poezie

Gen: satiră, bildungsroman, Kiinstlerroman

 

Despre autor:

Milan Kundera s-a născut la 1 aprilie 1929 în Cehia şi este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist. Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg poliţie acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecere pe care Kundera o are între scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr: Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

 

Rezumat:

În cartea de faţă urmăm destinul plin de idiosincrasii şi laitmotive penibile a lui Jaromil, încă de când a fost procreat de părinţii săi (un inginer care nu-l doreşte şi o doamnă din înalta societate, să avorteze) şi până la moartea sa, comparată cu sfârşitul lui Lermontov, dar lipsit de orice fel de tragism. Încă de mic, lui Jaromil îi place să fie în centrul atenţiei, iar când observă că adulţii râd de rimele sale infantile începe să vorbească în dodii. Îi place, de asemenea, să deseneze, iar lipsa lui de talent şi imaginaţie este luată de mama sa drept un semn al genialităţii autoproclamate, aşa că-l pune să studieze cu un maestru, cu care întreţine mai târziu şi o relaţie. Mama, nu Jaromil, căci Jaromil este ocupat cu privitul servitoarei pe gaura cheii. Ziua scrie tot felul de poezioare fără ritm şi rimă, iar noaptea se visează un Don Juan, cucerind cu talentul său monstruos tot felul de prostituate. În realitate, trecut de pubertate, Jaromil e un copil timid, fără prea mare succes la femei din pricina nădragilor săi şi-a lipsei de experienţă. Cu ocazia unei festivităţi oarecare, reuşeşte să îi impresioneze pe ascultători şi să-şi facă o admiratoare. Însă adevara lui iubire este o vânzătoare urâtă, pe care-o urmăreşte şi alături de care sfârşeşte. Nu pentru mult timp, pentru că maică-sa nu se arată prea încântată de frumuseţea îndoielnică a fetei, iar gelozia îl roade pe Jaromil. Din pricina acestei Jaromil şi dintr-o dragoste adevărată faţă de comunismul nou instalat, îl pârăşte poliţiei pe fratele prietenei sale, iar poliţia în înhaţă pe amândoi. Frate şi soră, nu iubit şi prietenă. Mândru de fapta sa, Jaromil începe să-şi recite pe la întruniri poeziile şi este aruncat de un ins oarecare de la balcon, astfel terminându-se scurta dar tumultuoasa sa viaţă.

 

Impresii:

Viaţa este în altă parte este tot un anti-roman, deşi acest lucru devine evident abia la începutul celui de-al şaselea capitol, în centrul căruia Kundera îl plasează pe Jaromil, fără însă a părea că-l manevrează asemenea unui păpuşar. Impresia este cea contrară, personajul principal fiind atât de bine construit şi pare atât de liber în acţiunile sale încât îmi este uşor să înţeleg cum anumiţi detractori au văzut în el un alter ego al scriitorului şi au crezut că prin denunţul lui Jaromil, Kundera recunoaşte, într-un fel foarte voalat, că ar fi colaborat cu poliţia politică. Însă mă îndoiesc că astfel stau lucrurile, deşi se poate vorbi pe alocuri de autoironie. Însă aceasta ocupă un loc secundar şi este destul de greu, dacă nu eşti vreun soi de exeget, de depistat, în prim-plan aflându-se sarcasmul şi jovialitatea cu care Milan Kundera pare să-şi trateze personajul principal. Nici acţiunea nu este foarte importantă, ea fiind, ca în mai toate romanele lui Kundera, un simplu pretext prin intermediul căreia se aduce în discuţia un anume subiect. Iar în cazul de faţă subiectul este cât se poate de clar: poezia. Prin fiecare scenă prin care Jaromil (un nume divin în mitologia cehoslovacă) este nevoit să treacă, autorul pare a scoate în evidenţă frivolitatea nu a poeziei în sine, ci a poeţilor, a vieţii lor romanţate de gesturi teatrale şi vise deşănţate, şi a raportului dintre mândria afişată şi importanţa ori calitatea celor scrise. Edificator în acest sens, şi deosebit de amuzant pentru mine, mi s-a părut episodul în care redactorul i-a spus lui Jaromil, arătându-i teancurile de scrisori primite de la diverşi poeţi şi făcând un calcul simplu, conform căruia ar primi mai mult de 4000 pe an, că Cehoslovacia ar trebui să exporte poeţi. Tonul nu este, însă, unul belicos, ci mai degrabă umoristic, deşi nu se poate spune că scenele sunt lipsite de veridicitate, ba dimpotrivă. Scoţând anumite detalii în faţă şi acordându-le o importanţă exagerată, acţiunea pare cât se poate de reală. Lipseşte, ca de fiecare dată, dramatismul. Nu există un moment culminant (chiar şi moartea personajului principal căzând în banalitate), locul lor fiind luat de… idei. Pentru că după cum am spus deja, acţiunea nu este nimic altceva decât un pretext.

 

Citate:

– Continuă să scrii, îi spuse editorul. Sunt sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajungem să exportăm poeţi. Alte ţări exportă tehnicieni, ingineri, făină sau cărbuni, însă principala noastră resursă o reprezintă poeţii. Poeţii cehi or să aducă poezia în ţările din lumea a treia. Iar în schimbul ei o să primim nuci de cocos şi banane.

F. Scott Fitzgerald – Marele Gatsby

Marele Gatsby este cel de-al treilea roman scris de F. Scott Fitzgerald.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: The Great Gatsby

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1920

Locul în care se petrece acţiunea: West Egg, Est Egg şi New York, U.S.A.

Număr de pagini: 180

Ediţie: Scribner, 2004

Subiect: iubire

Altele: cartea de faţă a fost ecranizată de nu mai puţin de 5 ori

 

Despre autor:

Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) este unul dintre cei mai mari scriitori americani ai secolului trecut. A scris numeroase povestiri scurte şi cinci romane (ultimul fiindu-i publicat postmortem) în care explorează subiecte tipice Epocii Jazzului (anii 20-30 ai secolului trecut).

Rezumat:

Nick Carraway, personajul narator, se mută într-o suburbie a New York-ului pentru a lucra pe Wall Street. Aici se întâlneşte cu un vechi coleg de liceu, Tom Buchanan, care este căsătorit cu verişoara lui Nick, Daisy Buchanan. La ei acasă o cunoaşte şi pe Jordan Baker, o tânără care practică golful şi care manifestă oarecare interes faţă de Nick. După ce sună telefonul, iar Jordan speculează că ar fi amanta lui Tom, aceasta din urmă pleacă împreună cu naratorul tocmai la acea amantă, Myrtle Wilson. Myrtle este căsătorită cu George, un mecanic care se roagă de Tom să-i vândă o anumită maşină, deşi Tom îl tot amână. Myrtle, sora acesteia, Tom şi Nick pleacă apoi să petreacă. Numele lui Gatsby este menţionat de câteva ori, iar naratorul, care s-a mutat chiar lângă vila acestuia, este curios să-l întâlnească, stârnit fiind de petrecerile care acesta le dă seară de seară. A doua zi dimineaţă primeşte o invitaţia din partea lui Gatsby şi se duce-n vizită. Niciun dintre petrecăreţi nu pare să-l cunoască personal pe Gatsby şi cu atât mai puţin să ştie ceva legat viaţa lui personală, aşa că speculează. Ba că ar fi spion, ba că ar fi omorât un om… La un moment dat, Gatsby i se adresează lui Nick, deşi acesta n-are habar cu cine anume stă de vorbă. Din acel moment cei doi devin prieteni, iar Gatbsy i-l prezintă într-o bună zi pe Meyer Wolfsheim (personaj care joacă un rol important şi în filmul Boardwalk Empire), un evreu influent, mare cartofor şi important contrabandist. Gatsby doreşte să-i ceară o favoare lui Nick şi o face prin intermediul lui Jordan Backer. Acesta îi explică faptul că Gatsby e îndrăgostit de Daisy, pe care o cunoscuse cu aproape cinci ani înainte, o vreme când era prea sărac pentru a se căsători cu ea,  că toate petrecerile sunt, de fapt, pentru ea, pentru a-i atrage ei atenţia, şi că ar dori ca Nick să o invite la el, pentru ca acesta, Gatsby, să poată apărea ca din întâmplare în casa lui şi să o vadă. După ce dă curs rugăminţii, iar Gatsby şi Daisy se reîntâlnesc, petrecerile se răresc, servitorii la fel, însă întrevederile lor amoroase sunt tot mai dese. Planul lui Gatsby este ca Daisy să-i spună soţului său că nu l-a iubit, de fapt, niciodată, însă în momentul în care toţi se reunesc în casa lui Tom, Daisy ezită să-i dea cărţile pe faţă. Merg cu toţii în New York, unde Gatsy îi spune totul lui Tom, iar acesta îl acuză că nu ar fi nimic altceva decât un contrabandist ordinar. Gatsby încearcă să o liniştească pe Daisy, însă fără prea mare succes. Cei doi se întorc acasă, iar Daisy, care se afla la volanul maşinii, o accidentează mortal pe amanta soţului ei, fără să oprească mai apoi. Ajuns peste câteva clipe la locul accidentului, Tom are o discuţie cu George, iar a doua zi George vine şi-l ucide pe Gatsby, convins fiind că el i-a omorât soţia. Nick se străduieşte să invite cât mai mulţi oameni la înmormântarea lui, însă nimeni, în afara tatălui lui Gatsby, nu vine.

Impresii:

Prima oară am citit cartea când avea vreo 19 ani, convins fiind, în urma slăvilor în care fusese ridicată, că am în faţă o adevărată capodoperă. Însă tot ce mi-a rămas în minte după parcurgerea ei a fost punctul culminant şi somnul care m-a cuprins după primele zece pagini. Văzând trailer-ul filmului, mi-am zis că ar fi cazul să o recitesc şi să nu mai dau dovadă de atâta somnolenţă ca-n urmă cu vreo ani, că doar nu mai locuiesc prin apropiere de Macondo şi nu mă mai hrănesc cu animale din zahăr ars. Însă după ce am parcurs primul capitol mi-am amintit brusc de ce am adormit: e plictisitoare. Nu toată, ce-i drept, doar primele două capitole, căci de la al treilea încep să se mai mişte lucrurile. Fitzgerald Scott se concentrează prea mult prea lucrurile lipsite de relevanţă (mărturisesc, o oarecare relevanţă au ele, contribuind atât la creionarea personajelor principale, şi în special a lui Tom, cât şi la crearea unei atmosfere specifice, aproape mistice, în jurul lui Gatsby, al cărui nume apare nu numai în titlu, dar mai şi menţionat de câteva ori în primele capitole. Carevasăzică există un orizont de aşteptare, însă modul în care a fost construit mi se pare şters, aproape inexpresiv) şi tratează incidental, până la rugămintea adresă de Gatsby lui Nick, tema principală. Şi nici de la momentul acela nu por spune că lucrurile evoluează foarte rapid, pentru că discuţiile şi viaţa de salon mi se par aproape puerile şi deloc constructive. N-au nimic din exuberanţa şi dramatismul celor ruseşti, în care dialogul în sine este în stare să te menţină captivat (mai puţin în prima treime din Demonii şi în primul sfert din Anna Karenina). Însă Gatsby este un personaj reuşit, aşa că toate ocolişurile par să merite în final. Există un sens, bineînţeles, şi în a prezenta, în primele capitole, defectele lui Tom, pentru că Tom este antagonistul şi prin intermediul său putem înţelege mult mai bine decizia lui Deisy, care îşi alege, în final, soţul în detrimentul lui Gatsby. Ea nu mai poate fi sustrasă din lumea în care trăieşte, pentru că este la fel de coruptă ca şi aceasta, iar imposibilitatea ei de a se sacrifica (deşi nu este neapărat vorba despre un sacrificiu, pentru că Gatsby a făcut tot posibilul să-l scoată din discuţie) nu face decât să sporească drama trăită de cel care a făcut totul pentru ea. Vorbele rostite de Nick la final rezumă foarte bine cele spuse de mine ”Sunt oameni nepăsători, Tom şi Daisy, distrug în jurul lor lucruri şi oameni, după care se retrag în avutul ori nepăsarea lor sau oricum s-ar numi acel lucru care îi ţine împreună, şi îi lasă pe alţii să strângă în urma lor”.

Cu toate că are anumite părţi negative, asupra cărora se pare că am zăbovit până acum mai mult decât am făcut-o în cazul celor pozitive, cartea rămâne una de referinţă. Nu o pot compara, totuşi, cu Martin Eden, de Jack London, deşi cele două tratează acelaşi subiect, pentru că în cazul lui Jack London, povestirea nu este doar mult mai bine scrisă, însă, în mare parte, şi adevărată. Marele Gatsby mi-a plăcut, mai ales, pentru felul în care se sfârşeşte şi pentru imaginea New York-ului, bine surprins şi bine ancorat în Epoca Jazzului. Spleenul lui Nick este şi el cât se poate de bine motivat. Citind cartea şi observând reacţia celor care-l înconjoară pe Gatsby, dar care nu doresc să participe la înmormântarea sa, ajungem să-l înţelegem.

Carte vs film

Am făcut un mic experiment. Am citit (de fapt recitit) jumătate din carte înainte să văd filmul, iar după ce l-am vizionat am (re)citit şi cealaltă jumătate. Trailer-ul, din nefericire, mi s-a părut mai bun decât filmul în sine, deşi nici acesta din urmă nu-i de lepădat. În rolul Marelui Gatsby, DiCaprio a jucat foarte bine, însă s-a văzut uneori că este ţinut în frâu ori strunit de către regizor (în scena primei întâlniri dintre el şi Nick, zâmbetul lui DiCaprio numai liniştitor nu mi s-a părut, plus c-au mai apărut şi artificiile, pentru a realiza, parcă, un moment cu adevărat penibil). Decorurile mi s-au părut reuşite, însă nu acelaşi lucru în pot spune şi despre muzică. Jay Z, ca producător al filmului, ne arată nu doar că n-are habar ce-i acela Jazz ori ce muzică se asculta pe la începutul secolului trecut, dar a mai băgat şi melodii de-ale prietenei sale în variante remixate. De toată jena! Singura piesă care mi-a plăcut, cea care asigură coloana sonoră a trailer-ului, Love is Blindness, este întreruptă pe la jumătate, fără ca acest lucru să fi fost în vreun fel sau altul necesar.

Există şi o serie de neconcordanţe, mai ales în scenele şi dialogul dintre Tom şi Gatsby (toate!), unde se pare că regizorul a înţeles altfel (dacă propoziţiile n-ar fi fost scrise negru pe alb în roman, aş fi putut admite că eu sunt cel care-a înţeles greşit) replicile dintre cei doi. La fel stau lucrurile şi cu introducerea futilă a doctorului care-l tratează şi convinge pe Nick să scrie despre Gatsby. În schimb, mi-a plăcut redarea obsedantă a ochelarilor gigantici ai doctorului J. Eckleburg, despre care se pot scrie pagini întregi. 

Citate:

Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.

%d blogeri au apreciat asta: