Posts tagged ‘summary’

Yasunari Kawabata – Maestrul de go

MasterOfGo.jpg     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Prin cartea de faţă, autorul ne introduce într-o lume complet străină, în care valorile morale sunt deosebite de cele pe care le acceptăm fără a le supune analizei. Romanul relatează ultima partidă de go a maestrului Honinbo Shusai precum şi moartea acestuia, evenimente la care Yasuri Kawabata participă în mod direct, acesta lucrând la vremea respectivă ca jurnalist şi încercând să-i ţină pe cititori la curent cu evoluţia meciului care se întinde pe nu mai puţin de şase luni. Începutul este de fapt sfârşitul cronologic, Yasuri fiind preocupat cu fotografierea cadavrului maestrului. Autorul se afundă apoi în amintiri şi redă întreaga partidă. Era meciul de retragere al maestrului, iar Otaké este mult mai tânărul său adversar. Pe măsură ce lucrurile evoluează, starea lui Honinbo se înrăutăţeşte treptat, iar evoluţia sa (începând cu piesa 121, dacă-mi aduc bine aminte) este din ce în ce mai slabă. Cu toate acestea continuă să joace până la final, fiind chiar de acord cu doleanţa adversarului său de-a amâna pentru o zi una dintre întâlniri. Shusai pierde, însă, iar câteva zile mai târziu moare.

Impresii

Kawabata consideră aceasta carte ca fiind cea mai bună pe care-a scris-o şi, observând stilul minimalist, dar profund, nu este de mirare că mai mulţi critici literari au încercat să găsească în acest roman anumite analogii cu al doilea război mondial. Începutul este unul puternic, fără să deschidă totuşi prea multe uşi, pentru că dezvăluind finalul şi adoptând un stil succint şi totodată tragic orizontul de aşteptare al cititorului este unul limitat. Însă tocmai pe acest tragism cred că a şi mizat Kawabata, fiecare frază de-a sa părând să aibă un dublu înţeles. Gesturile celor doi competitori sunt descrise uneori cu minuţiozitate, autorul oprindu-se deseori asupra condiţiei lor fizice, însă niciodată nu le descrie sentimentele. Şi cu toate acestea, prin gesturile lor, prin modul în care surprinde natura, prin replicile dramatice, sentimentele le sunt foarte bine redate. Avem parte de un conflict între generaţii, maestrul (simbolul al tradiţionalismului nipon şi al valorilor intrinseci, ancestrale) având aproape dublul vârstei adversarului său (simbol al accidentalismului, al influenţelor venite din afară şi al goanei după succes şi eficienţă). Felul său de-a juca este unul calculat, acesta fiind absorbit de joc, pe când Otaké profită de noile reguli ale competiţiei, obţinând prin intermediul acestora un avantaj pe care Honinbo îl consideră nedrept. Însă nu există neînţelegeri evidente între ei, totul pare a se desfăşura pe un plan secund, autorul transpunând lupta din afara într-una interioară. Una pe care maestrul nu are cum să o câştige, lucru pe care pare să-l ştie încă de la început. O carte care-ţi lasă un gust amar, asemănându-se pe alocuri cu Străinul lui Camus şi, prin pofida subiectului abordat şi a vocii auctoriale, cu O moarte liniştită de Simone de Beauvoir. În opinia mea, marele merit al lui Kawabata constă în imortalizarea aproape picturală a unei întâmplări reale, ce relevă mai multe decât lasă să se înţeleagă.

Reclame

Aldous Huxley – Minunata lume nouă

Despre autor

Aldous Huxley (1894-1963) este unul dintre cei mai mari eseişti britanici, acesta publicând în timpul vieţii sale peste 40 de cărţi, de la volume de proză scurtă şi poezii şi până la eseuri literare şi romane. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără Minunata lume nouă, Punct. Contrapunct, Orb în Gaza, După multe veri.

 

 

 

Rezumat

Cartea începe oarecum abrupt, Huxley surprinzând încă din primele pasaje o lume futuristă (acţiunea fiind plasată în anul 2540 ori 632 A.F. – after Henry Ford, noul ‘Iisus’ al erei) şi distopică (deşi nu guvernele sunt cele care îi controlează pe oameni ci propriile lor năzuinţe, adesea urmate orbeşte). Decorul primului capitol este un soi de maternitate în care, prin fertilizarea artificială, sunt ‘produşi’ copiii. Încă din primele lor zile de viaţă, aceştia sunt plasaţi în una dintre cele cinci caste existente (notate cu litere greceşti, de la Alpha la Epsilon). Predeterminarea merge până la reducerea IQ-ului în cazul Epsilonilor şi manipularea personalităţii prin ascultarea de mii şi zeci de mii de ori a unor caseta. Abolind războaiele şi multe dintre boli, societatea descrisă în carte are ca scop suprem fericirea individului, fericire atinsă doar printr-un anume grad de ignoranţă şi indiferenţă: monogamia este desfiinţată, la fel şi căsătoriile, copiii nu mai au părinţi, ei aparţin societăţii ş.a.m.d. În această lume mai există totuşi şi câteva societăţi pure, de sălbatici, cum ar fi cea din Mexic, unde o femeie Alpha a dispărut în urmă cu 20 de ani. Luându-şi o vacanţă, Bernard Max, un Alpha plus care totuşi nu se poate integra foarte bine în societatea modernă din pricina inferiorităţii fizice, and Lenina Crowne, o Alpha tipică, merg într-o excursie în rezervaţia sălbaticilor şi dau peste femeia dispărută, precum şi peste fiul acesteia, John, născut pe cale naturală, un procedeu considerat dezgustător şi blamat de întreaga societate fordistă. Bernard îi readuce pe cei doi în sânul ‘civilizaţie’, folosindu-se de John, pentru a nu fi trimit în Islanda. John este dezamăgit de ce vede şi se retrage într-un loc izolat din nordul Angliei. Din nefericire, el nu îşi găseşte liniştea nici aici, zeci şi sute de ziarişti hărţuindu-l zilnic.

 

Impresii

În primul rând, cartea mi s-a părut complet diferită faţă de celelalte romane scrise de Huxley pe care le-am citit (Punct. Contrapunct, Două sau trei graţii, Geniul şi zeiţa, Frunze uscate), atât din punct de vedere ideatic, cât şi stilistic. Fără a pune prea mare accent pe formă, autorul se concetrează asupra conţinutului, descriind o lume orweliană, cumva întoarsă cu fundul în sus. Întreaga poveste pare o imagine răsturnată, societatea nu fiind una esenţial rea ori absurdă, ba dimpotrivă. Fără să aibă profunzimea lui 1984, romanul izbuteşte să prezinte într-o lumină negativă propriile noastre speranţe şi doleanţe, fiind o critică nu doar la adresa viitorului, dar şi a prezentului. Suntem deja o parte din această minunată lume nouă, doar că nu ne dăm încă seama. Am remarcat, de asemenea, şi claritatea din spatele frazelor, precum şi modul direct în care sunt prezentate faptele. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că m-au atras mai mult celelalte romane ale lui Huxley, autorul părând în largul său când ne vorbeşte despre iubire, dezamăgire, speranţe ori artă.

Jose Saramago – Peştera

Despre autor

Jose (de Sousa) Saramango s-a născut pe 16 noiembrie 1922 şi este, până în prezent, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură (premiu ce i-a fost acordat în anul 1998). Comunist, pesimist şi ateu, Saramango a avut de suferit din cauza convingerilor sale, intrând adesea în conflict cu Biserica Catolică (mai ales după ce-a publicat romanul Evanghelia după Iisus Hristos). A murit în 2010, la vârsta de 87 de ani, din cauza leucemiei.

Rezumat

Olari de meserie, Cipriano Algor împreună cu fiica sa, Marta, primesc într-o zi o veste neplăcută din partea Centrului, locul de desfacere a mărfurilor şi totodată locul de muncă al lui Marçal, soţul Martei. Pentru a nu-şi închide olăria, Cipriano Algor şi fiica sa se decid să facă în locul vaselor de argilă, depăşite acum din pricina apariţiei unora mai noi şi mai ieftine, din plastic, figurine din lut. Pentru a cerceta piaţa, Centrul ordonă o comandă semnificativă de astfel de figurine, spre bucuria celor doi. Între timp între Cipriano Algor şi o văduvă din sat, Isaura Estudiosa pe numele ei, se înfiripă o idilă, deşi cei doi nu ajung să schimbe mai mult de câteva vorbe. Cercetările efectuate de Centru au rezultate negative, iar comanda este anulată chiar după ce Marçal este numit paznic cu drepturi depline, o poziţie care-i permite să se mute alături de familia sa în Centru, într-un apartament pus de angajatorul său la dispoziţie, situaţie care-i repugnă lui Cipriano Algor, obişnuit să muncească în olăria sa şi să se îngrijească de Pierdut (Perdido), un câine care se aciuase pe lângă ograda lui. După oarece discuţii, cei trei se mută în Centru, iar Cipriano Algor, investigând zonele în care nu era autorizat să meargă şi pe care cumnatul său le păzea, face o descoperire nu atât şocantă cât respingătoare, care-i determină pe cei trei să se întoarcă la simplitatea vieţii de la sat.

Impresii

A citi acest roman nu-i un lucru uşor, Saramango nerecurgând la uzul liniei de dialog ori ghilimelelor, preferând în schimb să facă tranziţia de la povestitul la persoana a treia la replica unui personaj prin folosirea, în mijlocul frazei, a majusculei (ex: Mă duc în camera mea, spuse Marta, am ceva de cusut şi am tot amînat, dar azi trebuie să termin, Nici eu nu  mai stau mult, spuse tatăl, sînt obosit deşi n-am făcut nimic, Ai frămîntat lut, ai verificat cuptorul, ceva tot ai făcut, Ştii la fel de  bine ca şi mine că trebuie să mai frămînt o dată lutul). De asemenea, un alt lucru care îngreunează lectura este folosirea excesivă a prolepselor, a adresărilor directe către cititor, precum şi a descrierilor uneori balzaciene (ex: Bărbatul care conduce camioneta se numeşte Cipriano Algor, este olar de profesie şi are şaizeci şi patru de ani, deşi la prima  vedere pare mai tînăr. Bărbatul de lîngă el e ginerele lui, se numeşte Marcal Gacho şi încă n-a împlinit treizeci. Oricum, cu chipul  pe care îl are nimeni nu i-ar da atîţia. Cum poate s-a remarcat, amîndoi au lipite de prenume nişte patronime insolite cărora le ignoră originea, sensul şi motivaţia. Ar fi probabil nemulţumiţi dacă ar afla vreodată că algor înseamnă răceala intensă a trupului,  care vesteşte febra, şi că gacho nu e altceva decît grumazul boului pe care sade jugul. Cel mai tînăr are uniformă, dar nu e  înarmat. Cel mai vîrstnic poartă haine civile şi pantaloni mai mult sau mai puţin pe măsură, o cămaşă închisă sobru la guler, fără  cravată. Mîinile care ţin volanul sînt mari şi puternice, de ţăran, şi totuşi, poate din pricina contactului cotidian cu moliciunea  argilei, la care-l obligă meseria, sugerează sensibilitate. Mîna dreaptă a lui Marcal Gacho n-are nimic deosebit, dar podul palmei  stingi poartă o cicatrice cu aspect de arsură, mergînd în diagonală de la baza degetului mare pînă la baza degetului mic.  Camioneta nu-şi merită numele, e doar o furgonetă de mărime mijlocie, un model demodat, şi e plină de vase). Cu toate că romanul are peste 100.000 de cuvinte, informaţiile pe care ni le prezintă autorul nu sunt prea multe, iar acţiunea, din pricina prolepselor, a descrierilor minuţioase şi a tot felul de intruziuni, se dezvoltă prea puţin, putând să fie lesne redată sub forma unei nuvele sau chiar a unei povestiri scurte. Nici finalul nu m-a impresionat prea mult, alegoria prezentă-n el fiind mai potrivită pentru o lucrare de dimensiuni mai mici. Cu toate acestea, fantasticul se îmbină foarte bine cu realul, iar satira şi acuzele aduse societăţii, ce devin vizibile prin intermediul simbolisticii Centrului, contrastează puternic cu liniştea vieţii patriarhale şi chiar cu stilul moşnegesc adoptat de autor.

%d blogeri au apreciat asta: