Yasunari Kawabata – Ţara Zăpezii

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Ţara zăpezii (Yukiguni) este denumirea unei regiuni din Japonia în care în timpul iernii stratul de zăpadă poate să depăşească trei, patru metri. În acest ţinut destul de izolat de restul Japoniei, şi mai exact într-o localitate balneoclimaterică unde vizitatorii vin de la mari distanţe pentru a se bucura de binefacerile izvoarelor calde din regiune, Shimamura (un expert autoproclamat în balet, de viţă nobilă şi căsătorit) o întâlneşte pe Komako. Deşi la început, din pricina vârstei sale şi a lipsei de experienţă, pretinde că nu ar fi gheişă, Komako se vede nevoită mai târziu să admită că a învăţat singură tehnicile din obligaţie morală faţă de Yukio. Se zvoneşte chiar că ar fi logodnica lui, deşi nu este adevărat. După câteva zile petrecute împreună, Shimamura se întoarce la familia sa, promiţându-i gheişei că o să se întoarcă în primăvară cu ocazia unei festivităţi locale, însă nu se ţine de promisiune. Se văd în toamna anului următor, iar Komako îi reproşează că nu s-a ţinut de promisiune, ea însăşi venind în februarie de la oarecare depărtare pentru a se întâlni. Komako, care s-a angajat pentru patru ani la stabilimentul unui localnic, îşi vede de clienţii ei, participând la petrecerile la care este invitată, furişându-se uneori până la casa în care locuia Shimamura pentru a sta cu el şi a-i vorbi, în pofida faptul că era beată. Cartea se încheie cu Shimamura şi Komako grăbindu-se către incendiul care-a izbucnit în sat.

Impresii

Ţară zăpezii este una dintre cele trei cărţi menţionate de juriul care i-a acordat lui Kawabata premiul Nobel pentru literatură, celelalte două fiind O mie de cocori şi Vechea Capitală. Momentul culminant lipseşte şi de această dată, iar acţiune nu pare să ducă undeva. În pofida dialogurilor care ocupă mai multe pagini, romanul întreg pare o descriere.  Şi asta din pricina lipsei tensiunii, a încordării, a conflictului. Propoziţiile sunt scurte, frânte, haikuri în care autorul condensează nu doar o filozofie de viaţă, ci parcă însăşi viaţa. Nu există surplus, nu există amănunte de prisos ori scene care ar fi putut să lipsească. Paragrafele sunt bine legate, personajele puternic individualizate. Între ele nu există neînţelegeri, doar o acceptare placidă a destinului, singurele momente în care se smulg din uniformitatea conştiinciozităţii lor fiind cele în care discută despre lucruri insignifiante. În ele, în aceste lucruri lipsite de importanţă, găsesc nostalgia trecerii timpului şi-a devenirii. La fel ca şi-n celelalte opere ale lui Kawabata, realitatea nu pare falsificată, ci stilizată. Detaliile au adeseori o însemnătate mai mare decât acţiunea în sine, fapt bine evidenţiat prin stilul minimalist folosit de autor. Finalul este de excepţie. Kawabata nu ne spune cum se sfârşeşte relaţia dintre cei doi, ci îşi îndreaptă atenţia asupra Căii Lactee, care revine obsesiv în ultimele pagini, deşi până-n acel moment nu-mi aduc aminte să mai fi apărut prin carte. Stelele, asemenea văpăilor cu care ajung să se confundă, sunt simboluri ale frumuseţii şi-n acelaşi timp ale depărtării. Însă cel mai mult mi-a plăcut modul în care autorul redă viaţa şi tradiţiile japoneze, fără a se pripi să tragă concluzii, fără a-şi judeca în vreun fel personajelor. Chiar dacă Komako este gheişă, iar Shimamura are acasă o familie, relaţia lor este pură şi se bazează nu atât pe-o înţelegere reciprocă, dar pe-o înţelegere a vieţii în general.

Yasunari Kawabata – O mie de cocori

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Cartea de faţă este structurată în cinci părţi (O mie de cocori, Dumbrava în amurg, Reprezentarea Shino, Rujul mamei sale şi Stea dublă). Kurimoto Chikako este gazda ceremoniei ceaiului la care, alături de Mitani Kikuji, fiul răposatului său amant şi personajul central al cărţii, iau parte şi Inamura Yukiko (o fată frumoasă cu care Chikako doreşte să-l căsătorească), doamna Ota (cealaltă amantă a tatălui lui Kikuji) şi Fumiko (fiica doamnei Ota) . Deşi o admiră pe Yukiko (pe care, datorită fişiului pe care-l poartă şi-al cărui motiv sunt cei o mie de cocori la care face referire titlul, o numeşte Fata celor o mie de cocori), Kikuji este iritat atât de intenţia lui Chikako, cât şi de faptul că nu ştiuse nimic despre aceasta înainte să dea curs invitaţiei. Înaintă să părăsească oraşul, Kikuji are o relaţie cu doamna Ota. Presat de stăruinţele lui Chikako, se întoarce în Kamakura şi ia parte la o a doua ceremonie, în urma căreia se arată dacă nu dornic măcar dispus să-şi împartă destinul cu Yukiko. Chikako o înştiinţează pe doamna Ota de căsătoria celor doi, iar după o discuţie de altfel calmă cu Kikuji, doamna Ota se sinucide. În urma acestui gest, Kikuji, spre disperarea lui Chikako, nu mai doreşte să o ia pe Yukiko de soţie. După un timp oarecare, Chikako îi spune că atât Fumiko (de care Kikuji se apropiase suficient de mult încât să-şi dorească să o ia de nevastă) cât şi Yukiko s-a căsătorit. Întâmplător intrând în legătură cu cea dintâi, Kikuji află că Chikako l-a minţit. Kikuji pleacă să o întâlnească, însă nu o găseşte acasă şi îşi dă seama că şi Fumiko s-a sinucis.

Impresii

O mie de cocori este una dintre cărţile menţionate de juriul care i-a acordat lui Kawabata premiul Nobel pentru literatură. Asemenea celorlalte romane semnate de acesta, şi cel de faţă este succint, cu o acţiune liniară, fără niciun fel de climax, tensiunea reieşind în principal din relaţia dintre personaje. Stilul este minimalist, cu fraze scurte dar puternice precum sentinţe ce nu admit reconsiderări, Yasunari Kawabata împrumutând elemente din poezia japoneză, multe dintre descrierile sale fiind de fapt haikuri, iar un capitol întreg putând fi considerat haibun (Ex: Deşi norii nu sunt grei, nu-şi dă seama unde este steaua. Norii se deschid în apropierea orizontului. Roşul palid devine profund acolo unde atinge acoperişul caselor.). Din acelaşi motiv dialogurile par marcate de încrâncenare (mai ales cele dintre Kikuji şi Chikako) ori nostalgie (cele dintre Kikuji şi doamna Ota). Naratorul intervine rar, lăsându-şi personajele să evolueze prin intermediul replicilor şi mulţumindu-se să le despartă când ţi când doar pentru a le plasa într-un decor vibrant, schiţat dintr-o singură trăsătură de penel, fără ştersătură şi fără a reveni a doua oară. Vocea auctorială este de fiecare dată directă, însă niciodată moralizatoare, evitând să se pronunţe, evitând să tragă concluzii. Atent la detalii, Kawabata uzitează pe scară largă simbolistica, obiectele ajungând să reprezinte idei, amintiri, sentimente. Două dintre acestea sunt evidente: semnul din naştere al lui Chikako, care pare să-i marcheze viaţa şi despre care doamna Ota şi Kikuji discută pe larg, şi vasul Shino pe care, după moartea mamei sale, Fumiko i-l dăruieşte lui Kikuji, dar pe care în cele din urmă îl sparge, eliberându-l parcă pe Kikuji de influenţa doamnei Ota. Căci eliberarea, sau mai degrabă iluzia şi imposibilitatea realizării ei, pare a fi tema centrală a acestui roman. Chikako nu se poate elibera de impresia pe care semnul ei îl are asupra altora, Kikuji nu poate ieşi din umbra tatălui său, adeseori întrebându-se pe cine vede doamna Ota în el, iar doamna Ota de dragostea pe care i-a purtat-o cândva tatălui şi pe care acum, în numele lui, i-o poartă fiului. Există un mod tragic de-a spune că istoria se repetă, că suntem victimele propriilor noastre prejudecăţi şi că, într-un final, trebuie să ne alegem singuri destinul. Deşi tocmai din faţa destinului nu par personajele lui Kawabata a scăpa. Deşi Inamura Yukiko este doar un personaj secundar, la care se face adesea referire dar care nu apare în prea multe scene, titlul face totuşi referire la ea şi la modelul de pe fişiul ei. Să fie în acest model cusute personajele fără putinţa de-a ieşi din tiparul în care pare să-i fi turnat destinul? Să fie Yukiko un model spre care Kikuji aspiră, dar pe care-l refuză?

Dansatoarea din Izu

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Impresii:

Volumul Dansatoarea din Izu, ce i-a adus lui Kawabata notorietatea, cuprinde mai multe povestiri dintre care cea mai importantă şi după părerea mea bine scrisă este cea omonimă. Mai multe dintre ele au un caracter uşor moralizator (Ura!, Prinţesa palatului dragonului, Drumul de miere, Castitate sub acoperiş), în care coordonatele temporale în care este amplasată acţiunea sunt vagi, iar personajele arhetipale. Însă mai există şi o altă categorie de povestiri, cele autobiografice. Acestea se rotesc în jurul pierderii părinţilor, dar mai ales a bunicului. În Jurnalul celui de-al 16-lea an, Kawabata redă zilele imediat premergătoare morţii acestuia, zile în care autorul trebuia să-şi ajute bunicul să urineze. Kawabata revine de mai multe ori şi la vârste diferite (ultima dată făcând pe la 50 de ani) asupra acestui jurnal, de fiecare dată rectificând anumite erori intenţionat comise. În Ulei, autorul leagă repulsia faţă de ulei de moartea mamei sale de care nu-şi mai aminteşte absolut nimic, iar în Maestrul Funeraliilor descrie cum a ajuns, mergând la nenumărate înmormântări, să poarte această poreclă.

Dansatoarea din Izu este o reprezentare succintă a primei iubiri: un student aflat în călătorie prin peninsula Izu întâlneşte o trupă de dansatori ambulanţi şi, la invitaţia lor, înnoptează la acelaşi han. De când i-a văzut, studentul doreşte să se afle în preajma dansatoarei din Izu, a cărei frumuseţe l-a fermecat.  Stilul descărnat m-a dus cu gândul la De veghe în lanul de secară, însă în cazul de faţă este nu doar sincer, dar şi profund. Tristeţea reiese atât din imposibilitatea de-a petrece prea mult timp alături de ea (bătrâna din grup nu doreşte să-i lase să meargă singuri la film), cât şi din fapt că studentul trebuie să se întoarcă în curând în Tokyo pentru a-şi continua cursurile. Descrierile, atât ale naturii cât şi ale personajelor, sunt pe cât de sumare pe atât de reuşite, iar felul candid în care personajul-narator vede lucrurile îl situează pe acelaşi plan cu Werther din romanul lui Goethe. Climaxul este înlocuit cu inexorabilul deznodământ, iar faptul că Kawabata nu dezvoltă şi mai mult relaţia dintre cei doi îl îndepărtează de la un dramatism şi patetism care ar fi putut părea inutile. Cu toate acestea, mi-aş fi dorit ca povestea dintre cei doi să continue.

Yasunari Kawabata – Maestrul de go

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Prin cartea de faţă, autorul ne introduce într-o lume complet străină, în care valorile morale sunt deosebite de cele pe care le acceptăm fără a le supune analizei. Romanul relatează ultima partidă de go a maestrului Honinbo Shusai precum şi moartea acestuia, evenimente la care Yasuri Kawabata participă în mod direct, acesta lucrând la vremea respectivă ca jurnalist şi încercând să-i ţină pe cititori la curent cu evoluţia meciului care se întinde pe nu mai puţin de şase luni. Începutul este de fapt sfârşitul cronologic, Yasuri fiind preocupat cu fotografierea cadavrului maestrului. Autorul se afundă apoi în amintiri şi redă întreaga partidă. Era meciul de retragere al maestrului, iar Otaké este mult mai tânărul său adversar. Pe măsură ce lucrurile evoluează, starea lui Honinbo se înrăutăţeşte treptat, iar evoluţia sa (începând cu piesa 121, dacă-mi aduc bine aminte) este din ce în ce mai slabă. Cu toate acestea continuă să joace până la final, fiind chiar de acord cu doleanţa adversarului său de-a amâna pentru o zi una dintre întâlniri. Shusai pierde, însă, iar câteva zile mai târziu moare.

Impresii

Kawabata consideră aceasta carte ca fiind cea mai bună pe care-a scris-o şi, observând stilul minimalist, dar profund, nu este de mirare că mai mulţi critici literari au încercat să găsească în acest roman anumite analogii cu al doilea război mondial. Începutul este unul puternic, fără să deschidă totuşi prea multe uşi, pentru că dezvăluind finalul şi adoptând un stil succint şi totodată tragic orizontul de aşteptare al cititorului este unul limitat. Însă tocmai pe acest tragism cred că a şi mizat Kawabata, fiecare frază de-a sa părând să aibă un dublu înţeles. Gesturile celor doi competitori sunt descrise uneori cu minuţiozitate, autorul oprindu-se deseori asupra condiţiei lor fizice, însă niciodată nu le descrie sentimentele. Şi cu toate acestea, prin gesturile lor, prin modul în care surprinde natura, prin replicile dramatice, sentimentele le sunt foarte bine redate. Avem parte de un conflict între generaţii, maestrul (simbolul al tradiţionalismului nipon şi al valorilor intrinseci, ancestrale) având aproape dublul vârstei adversarului său (simbol al accidentalismului, al influenţelor venite din afară şi al goanei după succes şi eficienţă). Felul său de-a juca este unul calculat, acesta fiind absorbit de joc, pe când Otaké profită de noile reguli ale competiţiei, obţinând prin intermediul acestora un avantaj pe care Honinbo îl consideră nedrept. Însă nu există neînţelegeri evidente între ei, totul pare a se desfăşura pe un plan secund, autorul transpunând lupta din afara într-una interioară. Una pe care maestrul nu are cum să o câştige, lucru pe care pare să-l ştie încă de la început. O carte care-ţi lasă un gust amar, asemănându-se pe alocuri cu Străinul lui Camus şi, prin pofida subiectului abordat şi a vocii auctoriale, cu O moarte liniştită de Simone de Beauvoir. În opinia mea, marele merit al lui Kawabata constă în imortalizarea aproape picturală a unei întâmplări reale, ce relevă mai multe decât lasă să se înţeleagă.