Despre autor:

    Philip Roth s-a născut pe 19 martie 1933 în New Jersey şi este unul dintre cei mai premiaţii scriitori americani (printre altele, a primit premiile: Faulkner, Kafka, Pulizer şi Man Booker), bursele de pariuri cotându-l printre favoriţii la câştigarea premiului Nobel pentru Literatură. Iar după cum îl văd eu, cred că o să-l şi obţină, deşi nu este favoritul meu în această cursă. Roth îmbină adesea în cărţile sale istoria şi societatea actuală cu umorul şi ironia, criticând astfel anumite aspecte ale lumii capitaliste. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără: Adio, Columbus, ciclul de romane care-l au în centru pe Zuckerman şi Plângerea lui Portnoy.

.

Rezumat:

Gaşca noastră a fost publicată în anul 1971 şi este o satiră politică la adresa lui Richard Nixon (în carte denumit Trick E. Dixon), preşedintele Statelor Unite ale Americii la acea vreme. Cartea este alcătuită exclusiv din dialog şi discursuri, având din acest punct de vedere aspectul unei piese de teatru. Astfel, în primul capitol Dixon discută cu un cetăţean cu probleme pe tema avortului, Dixon, graţie viziunilor sale pro-viaţă interauterină, ajungând să militeze pentru dreptul de vot al embrionilor de pe placentă. În al doilea capitol (sunt doar şase, staţi liniştiţi), Dixon ţine o conferinţă de presă şi răspunde la întrebările jurnaliştilor, nişte simple stereotipuri tipice breslei (pupătoru-n fund, incisivul, respectuosul etc). În al treilea Dixon discută problema alegerilor cu ai săi consilieri, arătându-şi adevărata faţă. În al patrulea atacă o problemă ardentă la vremea acea şi anume protestele cercetaşilor, Dixon dorind să-i omoare, motiv pentru care îi şi convinge pe jurnalişti că exterminarea copiilor este soluţia cea mai bună. În al cincilea Dixon îşi dă obştescul (vorba vine) sfârşit, iar presa (şi nu numai) speculează pe marginea cauzelor, iar în ultimul Dixon ajunge-n Iad şi încearcă să-l detroneze pe Satana, susţinând în faţa dracilor că el ar fi conducător mai bun. Adică rău în cazul de faţă.

 

Impresii:

Faţă de Mo Yan, care nu prea ştiu de ce a primit Premiul Nobel, poate o avea ceva cu situaţia Coreei de Nord, căci nu prea cred că are cu literatura (bine, n-am citit de el decât Republica vinului, în care dădea semne că poate, dar că nu vrea, şi nici nu mă simt în stare să abordez romanele sale cu titluri mai puţin comestibile, cum ar fi Fese mari şi ţâţe late (sau invers, dracu’ ştie)), Philip Roth ştie ce-i acela umor şi mai ales cu ce se mănâncă satira. Arareori incisiv, îşi lasă personajele să trahanească singure, singure dându-şi pe faţă arama şi pe faţă dându-şi năframa. Bine, în cazul lui Dixon nici nu prea-i nevoie, că omul este prea simplu să aibă două feţe, doar una pe care şi-o spală-n public. Aşa cum adesea stau lucrurile în cazul susţinătorilor pro-viaţă nenăscută (are George Carlin un stand up superb pe tema aceasta), respectivului îi pasă mai mult de fetuşi decât de copii, după naştere părând a avea un singur scop: să devină soldaţi în războaiele purtate de el pe dracu’ ştie unde. Fără a fi genială, ba chiar simpluţă pe alocuri din pricina inexistente unui narator, cartea de faţă place şi având în vedere că este una scrisă-n tinereţe, mă aştept la ce-i mai bine din partea lui Philip Roth, motiv pentru care am să-l citesc în continuare. Are vână, ştie ce anume să accentueze, ştie să construiască o povestire, fie ea şi una alcătuită din dialog şi discursuri, şi mai ales ştie când să aplice o infuzie de umor. Vorbirea cu dublu înţeles este bine exploatată, la fel şi incongruenţele lui Dixon, iar personajele principale reduse prin câteva cuvinte la arhetipuri umane. În concluzie: o lectură uşoară, dar plăcută.