Premiul Nobel pentru Literatură – 2013

Joi, 10 octombrie 2013, urmează să fie anunţat laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, motiv pentru care am compilat o listă cuprinzând numele a 10 scriitori care ar merita, în opinia mea, să-l primească, în ordinea descrescătoare a preferinţelor mele.  Această listă se bazează pe lecturile din ultimii ani (din păcate nu am citit prea multe cărţi ale potenţialilor candidaţi, preocupat fiind în ultima vreme să-i parcurg pe cei care-au primit deja prestigiosul premiui) şi este una profund subiectivă.

10. Încep cu sirianul Adonis (83 de ani), singurul poet prezent pe această listă. Adonis descrie cu acurateţe şi tristeţe trăirile umane, proiectând lumea interioară asupra naturii care-l înconjoară. Se observă în cazul său o predilecţie faţă de sentimentele negative, apăsătoare, fără însă a cădea în abjectul descris de Tomas Tranströmer, cel care a primit în 2011 Premiul Nobel pentru Literatură. Spleenul la el derivă din derizoriul vieţii urbane, asemănându-se întrucâtva din acest punct de vedere cu Bacovia.

9. Pe locul al 9-lea se află americanul Don DeLillo (78 de ani). Deşi scrie proză, stilul său este unul poetic, îndelung şi atent şlefuit, însă în cartea pe care am citit-o nu mi s-a părut suficient de îndrăzneţ. Şi nu vorbesc neapărat de idei, ci mai degrabă de ardoarea cu care le susţine. Scrie cu luciditate, însă parcă ar vorbi despre lucruri care îi sunt perfect indiferente.

8. Pe locul al 8-lea în topul preferinţelor mele se află un alt american, este vorba de Philip Roth (80 de ani). Oarecum instabil în privinţa tematicii şi perspectivei (scrierile sale politice mi se par mult mai reuşite decât cele din ciclul ‘Zuckerman’, în care monologul tinde să devină plicticos), Roth reuşeşte când vrea să dea dovadă de un sănătos sarcasm şi o fină ironie. Din nefericire, însă, nu prea vrea.

7. Şi încă un american în această listă – Cormac McCarthy (80 de ani). Dacă nu l-aş fi citit pe Faulkner, probabil l-aş fi pus pe-o poziţie mai fruntaşă sau poate că l-aş fi exclus de tot din acest top, nu-mi dau seama. Cert este că-l interpretez prin prisma predecesorului său, de care se leagă nu doar prin stil, dar şi prin tematică. Totuşi, dacă Faulkner reda evenimente menite să te forţeze să gândeşti şi să adopţi o poziţie (de cele mai multe ori împotriva societăţii şi a convenţiilor sale – vezi O fabulă ori Sanctuar), Cormac McCarthy se foloseşte de acelaşi stil doar pentru a şoca. Criminali, cadavre, oligofreni, îngrămădiţi laolaltă pentru că dă bine.

6. Pe locul 6 se află irlandezul John Banville (67 de ani). Scriitura sa se aseamănă întrucâtva cu cea a lui Don DeLillo, dar este mai poetică şi mai profundă, necesitând o atenţie totală din partea cititorului, fără de care cărţile sale devin imposibil de descifrat. Crează foarte bine propria lui lume, din care, odată intrat, îţi este foarte greu să ieşi.

5. Şi iată că am ajuns la favoritul caselor de pariuri, japonezul Haruki Murakami (64 de ani). Cu o necontestată priză la public, Murakami sondează profunzimile umane servindu-se de un fantastic mai mult sau mai puţin subtil integrat în operele sale. Uneori doar se străduie să facă acest lucru, pentru că nu-i reuşeşte întotdeauna. Relaţiile dintre personajele sale (cel mai adesea având în centru un cuplu el-ea), deşi interesante, par adesea superficiale; o superficialitate ascunsă sub masca profunzimii. Cu toate acestea, este în stare de romane solide (Cronica Păsării-Arc fiind unul dintre acestea).

4. Am şi un scriitor balcanic în acest top, dar nu este vorba de românul Mircea Cărtărescu, ci de albanezul Ismail Kadare (77 de ani). Acesta reuşeşte să unească în paginile aceluiaşi roman lumea vest-europeană cu cea est-europeană, păstrându-le în acelaşi timp unicitatea. Mai lizibil şi versatil decât Ivo Andrić, stilul lui Kadare atrage.

3. Pe locul trei în topul preferinţelor mele sa află italianul Umberto Eco (81 de ani), iar acest lucru nu datorită romanelor sale, romane care nu pot spune că mă atrag, ci a studiilor critice. Un adevărat om al literelor, Umberto Eco excelează când vine vorba de interpretarea literară a textelor, apropiindu-se din acest punct de vedere de englezul Aldous Huxley, unul dintre cei mai mari critici literari ai secolului trecut.

2. Pe locul doi se află nimeni altul decât indianul Salman Rushdie (66 de ani), o personalitate proeminentă în viaţa literară a zilelor noastre, cu şanse reale la câştigarea acestui premiu. Deşi este semnatarul unor romane controversate (amintesc aici doar Versetele Satanice), nu pot spune că intenţia lui Rushdie este de-a şoca în vreun fel cititorul, ci de-ai prezenta o realitate distorsionată, cea a lui şi a ţării în care acesta locuieşte. Realismul său magic nu se ridică la nivelul celui explorat de scriitorii din America Latină, însă este pe aproape.

1. Dacă aţi mai intrat din când în când pe acest blog, locul întâi în topul preferinţelor mele nu cred că ar trebui să vă surprindă. Este vorba de nimeni altul decât cehul (stabilit în Franţa) Milan Kundera (84 de ani), veşnicul candidat la obţinerea acestui premiu. Deşi şansele i s-au redus în urma scandalului de acum câţiva ani în care a fost implicat, Kundera rămâne în continuare unul dintre favoriţi, iar în opinia mea cel mai îndreptăţit să-l primească. Opera lui Kundera, asemenea tuturor operelor de valoare, transcede vremea în care a fost scrisă şi sunt sigur că va rezista cu succes veacurilor care vor veni. Kundera îşi începe antiromanele pornind de la o idee şi creând pentru a o susţine în jurul ei personaje şi evenimente, stilul său pe alocuri amuzant şi pe alocuri ironic şi erudiţia de care dă dovadă aducând cu scriitura lui Anatole France.

În această listă ar fi trebuit să se afle şi nigerianul Chinua Archebe, însă acesta s-a stins din viaţă în primăvara acestui an.

 

La casele de pariuri, aceştia sunt favoriţii:

10. Philip Roth

9. Adonis

8. Alice Munro

7. Thomas Pynchon 

6. Assia Djebar

5. Ko Un

4. Jon Fosse

3. Peter Nadas

2. Joyce Carol Oates

1. Haruki Murakami

 

Cei mai tineri (posibili) candidaţi (dintre cei 113 luaţi în considerare de principalele case de pariuri) sunt:

10. Leila Aboulela (Sudan) – 49 de ani

9. Shyam Selvadurai (Sri Lankda) – 48 de ani

8. Chang-Rae Lee  (Coreea de Sud, SUA) – 48 de ani

7. Anna Funder  (Australia) – 47 de ani

6. Jhumpa Lahiri (India) – 46 de ani

5. Jonathan Littell  (SUA) – 45 de ani

4. Karl Ove Knausgard (Norvegia) – 44 de ani

3. Junot Diaz (Dominica, SUA) – 44 de ani

2. Sofi Oksanen (Finlanda) – 36 de ani

1. Chimamanda Ngozi (Nigeria) – 36 de ani

 

Cei mai bătrâni (posibili) candidaţi (dintre cei 113 luaţi în considerare de principalele case de pariuri) sunt:

10. Shlomo Kalo  (Israel) – 85 de ani

9. John Ashbery  (SUA) – 86 de ani

8. Mahasweta Devi  (india) – 87 de ani

7. Andrea Camilleri  (Italia) – 88 de ani

6. Ernesto Cardenal (Nicaragua) – 88 de ani

5. F. Sionil José (Filipine) – 88 de ani

4. Michel Tournier (Franţa) – 89 de ani

3. William Howard Gass (SUA) – 89 de ani

2. Paula Fox (SUA) – 90 de ani

1. Yves Bonnefoy  (Franţa) – 90 de ani

 

În fucţie de ţările din care provin ori cele de adopţie:

3 dintrei ei sunt din Nigeria

3 din Canada

3 din India

3 din Suedia

4 din Italia

4 din Israel

5 din Franţa

5 din Norvegia

6 din Spania

6 din Australia

11 din Marea Britanie

27 din Statele Unite

Din fosta U.R.S.S. nu există decât un singur candidat, şi acela fără şanse reale.

 

Intererant este şi faptul că printre candidaţi sunt 92 de bărbaţi şi doar 21 de femei.

Chinua Achebe – Liniştea s-a sfârşit

Liniştea s-a sfârşit este al doilea roman scris de Chinua Achebe

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: No Longer at Ease

Anul apariţiei: 1960

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1950

Locul în care se petrece acţiunea: Nigeria (Lagos şi Umuofa)

Număr de pagini: 194

Ediţie: Heinemann Anchor, 1994

Subiect: coruperea şi corupţia

 

Despre autor:

Chinua Achebe (1930-2013) este unul dintre cei mai proeminenţi scriitori nigerieni şi înainte să se stingă luna trecută din viaţă numele său s-a aflat printre cele cu şanse importante la câştigarea  Premiului Nobel pentru Literatură. A fost un copil prodigios şi s-a remarcat încă de mic. Lumea se destramă, romanul său de debut, este cea mai citită carte din literatura africană modernă (a fost vândut în peste 8 milioane de exemplare), Chinua Achebe fiind cel mai tradus scriitor african (romanele sale i-au fost traduse în peste 50 de limbi). Deşi un susţinător al folosirii limbi engleze, acesta critică o parte a literaturii colonialiste, prin care se numără şi cartea lui Joseph Conrad, Inima întunericului. A fost implicat pentru o vreme destul de scurtă în politică. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără: Lumea se destramă (Things Fall Apart), Săgeata Domnului (Arrow of God), Liniştea s-a sfârşit (No Longer at Ease) şi Un om din popor (A Man of the People).

Rezumat:

Romanul începe când Obi Okonkwo (nepotul lui Okonkwo din romanul Lumea se destramă) este acuzat că ar fi primit mită şi continuă cu povestea sa, cronologic situată înaintea începutului, menită să descrie cum de-a ajuns în situaţia de-a lua mită. Întregul sat (Umofia), prin intermediul Uniunii Progresistă din Umuofia a strâns bani pentru a-l trimite pe cel mai bun la învăţătură dintre ei (Obi Okonkwo) să fie educat în Londra. Obi studiază la început dreptul, apoi îl abandonează şi se apucă de limba şi literatura engleză. După patru ani se întoarce acasă, iar pe vapor o cunoaşte pe Clara Okeke, o femeie frumoasă de care se îndrăgosteşte. Uniunea Progresistă din Umuofia (U.P.U.) nu la sponsorizat degeaba şi aşteaptă ca Obi să returneze banii primiţii. Acesta se stabileşte în Lagos, unde trăieşte alături de prietenul său Josepf, un mare afemeiat, şi se angajează la comitetul însărcinat cu acordarea burselor pentru studenţii nigerieni care doresc să înveţe în străinătate. În una dintre vizitele pe care le-o face familiei sale, Obi este nevoit să treacă, vrând-nevrând, cu vederea larga răspândire a unui obicei nu foarte sănătos: mita, faţă de care manifestă o înnăscută aversiune. Deşi Clara îi mărturiseşte că este un osu (vine dintr-o familie proscrisă), Obi nu vrea să renunţe la ea şi este gata să o apere în faţa propriei sale familii. Între timp, datoriile lui se măresc treptat (trebuie să cotizeze la Uniune, să-şi ajute părinţii nevoiaşi, să plătească asigurarea maşinii ş.a.m.d.), însă situaţia devine disperată abia în momentul în care află că prietena sa este însărcinată. Nedorind să se căsătorească, Obi face in extremis rost de 50 de lire pentru a plăti un doctor care s-o ajute să avorteze. Deşi în trecut nici nu i-a trecut prin minte să profite de poziţia sa, acum, când o altă persoană se arată dornică să-i dea o mică atenţie, Obi pare s-o primească bucuros. Şi pe-a doua şi pe-a treia, până când are loc un flagrant delict şi este arestat.

 

Impresii:

După alte două romane semnate de Chinua Achebe care mi-au trecut prin mâini (este vorba de Lumea se destramă şi Un om din popor) m-am apucat de acesta cu oarecare îndoieli, temându-mă de stilul uneori prea sec al autorului. Însă prin intermediul cărţii de faţă am descoperit un Chinua Achebe mult schimbat, mult mai versatil şi mai profund decât mi-l imaginam. Stilul ascunde ceva din tragismul realismul decadent de la începutul secolului, având destulă vigoare încât să incite şi să impresioneze fără ca totuşi să epateze. Faptul că romanul începe cu prezentarea concluziei nu face decât să sporească acest tragism, cititorului rămânându-i să afle cum de-a decăzut atât de mult personajul principal. Însă ceea ce descoperă nu este o decădere, cel puţin nu una morală, ci mai degrabă inexorabila consecinţă a unei lumi care-i cere-n schimb mai multe decât poate el oferi. Însă trebuie să spun că este, în parte, şi vina sa, vină ce constă în neputinţa de-a scăpa de proprii demoni şi propriile prejudecăţi. Deşi îi judecă pe cei din jur din pricina vederilor retrograde şi absurde pe care le au, el însuşi se face vinovat de aceste acuze. Nu vrea să amâne plata către U.P.U. din orgoliu şi nici nu se căsătoreşte cu prietena sa din pricina ostracizării şi-a vorbelor care se vor isca pe seama sa. Căderea sa este una graduală, balanţa înclinându-se decisiv abia în final. Este, în cele din urmă, forţat să devină exact genul de om pe care-l dispreţuieşte. Prin acceptarea mitei, cercul se închide, iar Obi nu este cu nimic mai presus decât cei pe care-i critică. Nevoie ţi-e mamă şi tot ea ţi-e şi călău, pare să ne spună Chinua Achebe prin intermediul acestui roman bine construit şi încă şi mai bine spus (interesant de remarcat este faptul că nu puterea îl corupe, ci nevoia de care vă vorbeam). De citit!

J.M. Coetzee – Aşteptându-i pe barbari

Aşteptându-i pe barbari este al treilea roman scris de J.M. Coetzee, iar titlul este inspirat din poemul omonim semnat de scriitorul egiptean Constantine P. Cavafy.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: Waiting for the Barbarians

Anul apariţiei: 1980

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: la graniţa imperiului (Britanic), Africa de Sud

Număr de pagini: 180

Ediţie: Penguin Books, 1980

Subiect: relaţia dintre autorităţi şi nativi în Africa de Sud

Premii primite: James Tait Black Memorial Prize şi Geoffrey Faber Memorial Prize 

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

Rezumat:

Acţiunea este redată din perspectiva personajului principal, magistrat într-un oraş de la graniţa Imperiului. Într-o bună zi în oraş soseşte colonelul Joll în fruntea unui mic detaşament militar, care instalează starea de urgenţă şi pleacă, în pofida opoziţiei magistratului, să se lupte prin deşert cu ”barbarii”, un eufemism menit să descrie populaţia locală, cu precădere pe cea războinică. Prima captură a colonelului Joll sunt doi nativi, un copil şi un bătrân, acuzaţi (pe nedrept) că ar fi hoţi. Apoi colonelul aduce şi alţi nativi, pe care-i întemniţează şi torturează până când aceştia mărturisesc toate faptele de care nu se fac vinovaţi. Înainte să vină iarna, Joll şi mica sa armată părăsesc oraşul, iar magistratul, care începe să se îndoiască nu doar de metodele prin care Imperiul îşi menţine supremaţia, de metodele lui se îndoia demult, dar şi de modul lipsit de inteligenţă în care-o face, începe mai întâi să o îngrijească pe femeia capturată de Joll şi lăsată-n urmă (în urma corecţiilor aplicate de colonel, aceasta de abia mai vede şi de abia îşi mai poate folosi picioarele), după care cei doi au o relaţie.  Magistratul nu este însă fidel, iar ea are suferă din cauza aceasta. De cum vine primăvara, aflând de la un soldat că generalul are de gând să se reîntoarcă şi să înceapă ofensiva împotriva barbarilor, magistratul pleacă, alături de doi slujbaşi, într-o expediţie prin deşert pentru a o duce pe fată înapoi în tribul din care a fost capturată. Înainte să se despartă, magistratul o roagă să le spună alor săi adevărul. După ce se-ntoarce în oraş, acesta este capturat de Joll, acuzat de trădare şi încarcerat. Este menţinut într-o stare de dobitocenie totală (nu i se furnizează niciun fel de informaţii din lumea exterioară, nu i se permite să se spele, este hrănit din an în paşte) pentru că refuză să le destăinuie trădarea de care s-ar face vinovat. Este ameninţat cu moartea, iar într-o zi Joll pune la cale o mascaradă lugubră: îşi pune soldaţii să-l spânzure, doar pentru a-l elibera în ultimul moment, după ce magistratul imploră salvarea. După acest episod, nemaivăzând în el nicio ameninţare, magistratul este eliberat şi lăsat să hoinărească ori cerşească pe străzile oraşului. În tot acest timp, singurul semn al prezenţei barbarilor este distrugerea unui dig din apropiere, lucru care le compromite localnicilor recolta. Din forţele armate trimise de Joll să se lupte cu barbarii, un singur soldat se întoarce, şi acela mort. Temându-se că barbarii sunt în apropiere, Joll strânge soldaţii rămaşi prin oraş şi pleacă să-i înfrunte. Nativii se aciuează pe lângă oraş, temându-se şi ei de viitoarea înfruntare. După ce se rătăceşte prin deşert, colonelul este înfrânt, iar armata lui dezmembrată, fără, însă, să fi ajuns să se confrunte cu barbarii.

 

Impresii:

Aşteptându-i pe barbari este al cincilea roman semnat de Coetzee pe care-l citesc (celelalte patru fiind: Foe, Stăpânul Petersburgului, Viaţa şi vremurile lui Michael K. şi Ruşinea). Recunosc încă de la început că titlul m-a intrigat, acesta fiind principalul motiv pentru care mi-am dorit să parcurg această carte. Şi întorcând paginile, m-am lăsat cuprins de acţiunea deosebit de interesantă. Stilul, până să intru în atmosfera romanului, aproape că mi-a displăcut, însă după aceea mi s-a părut cât se poate de potrivit. Este oarecum frânt, frazele sunt în genere scurte şi închise, însă-n cuvintele lor izbutesc să redea o anume tristeţe ce reiese nu atât din viaţa pe care-o duce personajul principal, cât din evenimentele la care acesta ia parte, fără să le poată în vreun fel stopa. Nedreptatea este peste tot în jurul lui, iar oamenii se transformă, sub imperiul spaimei,  în măşti groteşti, magistratul părând în aceste circumstanţe singurul personaj normal. Spun în aceste circumstanţe, pentru că în mijlocul unei lumi normale, el ar fi fost cel care ar fi părut cel sărit de pe fix. Colonelul Joll, reprezentând aroganţa şi insolenţa, ipocrizia şi prostia Imperiului (Coetzee vorbeşte, fără îndoială, de Imperiul Britanic în cea mai glorioasă epocă a sa, când subjuga în numele civilizaţiei popoare şi tot în numele civilizaţie tortura prizonierii şi le impunea nativilor, după cum putem observa citind romanele lui Doris Lessing, condiţii greu de acceptat şi încă şi mai greu de îndurat), n-are habar de condiţiile terenului şi de situaţia de la graniţa Imperiului, el are de îndeplinit o misiune şi nu importă dacă sunt satisfăcute sau nu condiţiile care-au dus la existenţa acestei misiuni. Nu contează că oraşul trăieşte-n armonie cu ”barbarii”, el vine să-i protejeze pe unii şi să-i pacifice pe ceilalţi prin intermediul săbiilor şi armelor de foc, reuşind prin incompetenţa sa să distrugă atât pacea existentă cât şi propria armată. Cât timp este mâncare destulă se înţelege bine cu orăşenii, mulţi dintre aceştia aprobându-i comportamentul şi venerându-l chiar, însă în momentul în care resursele sunt pe ducă, generalul începe să-şi dea alama pe faţă: îşi lasă soldaţii să jefuiască magazinele, să devasteze locuinţele şi-i ameninţă pe cei care se grăbesc să părăsească oraşul cu închisoarea. Iar cei care pleacă nu-s deloc puţini: familii întregi ies noaptea mituind soldaţii, se adună la oarecare depărtare de oraş şi împreună străbat deşertul. În urma lor, casele le sunt imediat sparte. Dramul de inteligenţă de care colonelul pare să dea dovadă este îndreptat tot spre a face rău: torturează, le dărâmă nativilor corturile, şi-l eliberează pe magistrat din închisoare abia după ce s-a asigurat că i-a frânt spiritul şi că nimeni nu va mai pleca urechea la spusele lui. Suferinţa şi nedreptatea pe care magistratul este nevoit să le îndure sunt chiar însemnele Imperiului, sunt felul în care nativii resimt consecinţele civilizaţiei multpropovăduite. O mascaradă deplină, şi-o duplicitate care atinge perfecţiunea, salvatorii (în cazul de faţă soldaţii) ajungând să se confunde până la identificare cu torţionarii. În atare condiţii, romanul riscă să devină o alegorie, căci extrapolând evenimentele descrise ne putem da seama cum stăteau lucrurile în timpul Imperiul Britanic.

 

Citate:

Cînd unii oameni suferă pe nedrept, mi-am spus, este soarta celor care asista la suferinţa lor să sufere ruşinea situaţiei.

Doris Lessing – Iarba cântă

    Despre Carte:

      Iarba cântă este romanul de debut al lui Doris Lessing. Titlul este o parte din al 15-lea vers din poemul lui T.S. Eliot, Pustiul (The Waste Land).

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: The Grass is Singing

Anul apariţiei: 1950

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1940

Locul în care se petrece acţiunea: Rhodezia (astăzi Zimbabwe)

Număr de pagini: 256

Ediţie: Harper Perennial Modern Classics, 1999

Subiect: diferenţele rasiale dintre albi şi negri

 

Despre autor:

    Doris Lessing  este o scriitoare engleză care s-a născut pe 22 octombrie 1919 în Persia (acum Iran), din părinţi englezi. În tinereţe a făcut parte din Partidul Comunist Englez, pentru ca mai apoi să se retragă din acesta. Nu înainte de a-i fi interzise călătoriile în Rhodesia, ţară pe care obişnuia să o viziteze pentru a le lua interviuri figurilor publice marcante. Cariera sa literară poate fi împărţită în trei perioade distincte, în prima dintre ele socialismul fiind tema principală a romanelor sale, în a doua a scris opere psihologice, iar în ultima a abordat teme sf. În anul 2007 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind cea mai în vârstă persoană care l-a prmit vreodată (88 de ani la momentul respectiv). A scris nenumărate romane, cărţi memorialistice, eseuri şi povestiri scurte. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale amintesc: Teoristul bun, Caietul de aur şi Iarba cântă.

Rezumat:

Iarba cântă începe prin redarea unui articol apărut într-un ziar local, articol în care se precizează că o femeie albă, Mary Turner pe numele ei, este omorâtă de un negru, Moses, pentru bani. Englezii care trăiau în Rhodesia se comportă de parcă nici nu s-ar fi aşteptat la altceva din partea nativilor. Doris Lessing descrie apoi cum de s-a petrecut crima, pornind de la evenimente care au avut loc cu mai bine de zece ani înainte. Mary trăieşte în oraş, are mulţi prieteni, o slujbă decentă, dar este mereu cu nasul pe sus. Auzind într-o zi din întâmplare o remarcă făcută de un prieten de-al său, se hotărăşte să se căsătorească. Alesul ei este Dick Turner, un fermier lipsit de ambiţii, şi care fusese atras de ea de când o văzuse prima oară (din pricina unghiului din care o privise, probabil, căci a doua oară când o vede alte sentimente îl încearcă). Cei doi se mută pe moşia lui Dick şi trăiesc de la un an la altul pe linia de plutire, spunându-şi puţine cuvinte şi văzându-se doar pe seară, când el se întoarce de la muncă. Mary nu este mulţumită nici de viaţa pe care o duce şi nici de soţul ei, care nu se pricepe să scoată profit din ferma sa şi se comportă prea blând cu nativii care munceau pe plantaţie. Într-o zi, Mary fuge de acasă, iar după ce trăieşte mai multe luni în sălbăticie, se întoarce. Mult mai autoritară, ea se impune în relaţia cu ei în momentul în care Dick zace bolnav pentru câteva zile. Într-o clipă de furie, îl loveşte chiar cu biciul pe Moses, unul dintre ei. După câteva luni şi câţiva servitori concediaţi, Dick îl angajează ca om bun la toate chiar pe Moses. La început, Mary se preface că nu-l cunoaşte, însă în momentul în care are o criză de nervi, iar Moses se-ngrijeşte de ea, îşi pierde din autoritate. Slatter, vecinul lor, vede situaţia deplorabilă în care se află, precum şi blândeţea lui Mary vizavi de Moses şi le propune celor doi să se mute, în locul lor aducându-l pe Tony, un tânăr venit de curând din Marea Britanie.

Impresii:

De Lessing am mai citit şi Întoarcerea acasă, o carte cu caracter memorialistic bine scrisă, care m-a determinat să caut să lecturez şi altele scrise de ea. Şi bine am făcut!

Există o clară diferenţă stilistică între primul capitol (în care este redat articolul la care am făcut referire în rezumat) şi celelalte, lucru care mă determină să cred că articolul respectiv chiar a existat în presa locală, nefiind rodul imaginaţiei autoarei. Ştiind încă din primul paragraf cum se va termina romanul, rămâne să aflăm cum va fi justificată crima comisă de Moses. Fiecare capitol pe care-l parcurgem, fiecare paragraf şi fiecare idee este pusă-n relaţie cu inexorabilul final, obligând astfel cititorul să-şi schimbe constant părerile deja formate, de aici rezultând şi întreaga tensiune a romanului. Avem de-a face cu un număr redus de personaje, mai bine de trei sferturi din carte făcând referire doar la Mary şi Taylor, motiv pentru care acţiunea se interiorizează, fiecare amănunt exterior aruncând umbre-n sufletul celor doi. Căsnicia lor este una ratată, Mary şi Taylor dorind de la viaţă lucruri diferite (de menţionat aici cearta – dacă îi putem spune ceartă, fiind mai degrabă izbirea a două puncte de vedere distincte – referitoare la posibilitatea de-a avea un copil ori cea privind felul în care cei doi se comportă cu nativii). Nici opiniilor lor referitoare la fermă nu concordă, în timp ce Dick tinde să o idealizeze, cultivând mai multe culturii de-o dată, Mary vede-n ea doar o sursă de îmbogăţire şi nimic altceva, de aceea şi mizează pe o singură cultură, cea de tutun. Eşecul acesteia, care aproape că-i ruinează, este însăşi eşecul lor. La fel de descriptivă este şi ei cu nativii pe care-i consideră simple animale a căror obligaţie este să muncească pentru ei şi să le facă toate poftele. Răzbunându-se parcă pe superioritatea lor fizică şi placiditatea cu care privesc, în pofida vicisitudinilor, viaţa, Mary îi pune la tot felul de munci inutile, le reduce pauzele şi îi pedepseşte. În aceste condiţii nici nu este de mirare că mulţi dintre ei aleg să plece, căutându-şi norocul prin altă partă. Lumea exterioară o apasă în mod constant, nu doreşte să se întoarcă în oraş şi să-şi recunoască eşecul, este invidioasă pe averea vecinilor ei, însă din punct de vedere social este atât de naivă încât nici măcar nu-şi închipuie că este bârfită (să nu uităm că din pricina vorbele aflate s-a căsătorit!). Lessing nu specifică în mod clar care ajunge să fie relaţia dintre Mary şi Moses, de la vizita lui Slatter, perspectiva se schimbă treptat şi informaţiile care ne parvin sunt puternic influenţate de punctul de vedere al lui Tony. El este cel care o vede pe Mary punându-l pe Moses să o îmbrace şi tot el interpretează gestul, formulând o opinie principală (că Mary a ajuns să vadă negrii ca pe simple obiecte inanimate) în timp ce o refuză pe cea de-a doua (că ar exista o relaţie între cei doi). Oricum ar fi, limitele par încălcate, iar Mary şi Moses trebuie să plătească pentru acest lucru.

Gunter Grass – Toba de tinichea

    Despre autor

Gunter Grass s-a născut la 16 decembrie 1927 şi este considerat ca fiind cel mai important scriitor german al zilelor noastre. În 1999 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. În ultima vreme s-a remarcat prin poeziile sale cu tentă politică vizând situaţia Israelului, motiv pentru care această ţară l-a declarat persoana non-grata.

 

 

Rezumat

Oskar Matzerath, un pitic aflat într-un ospiciu, îi cere gardianului său Bruno un pachet cu coli de hârtie pe care se apucă să-şi istorisească viaţa. Începe aşadar cu povestea întâlnirii dintre bunica sa, Anna Koljaiczek Bronski (o ţărancă purtând patru fuste şi care trăia cultivând şi vânzând cartofi), şi bunicul său, Joseph Koljaiczek (un pirom care, după căsătorie, părea să renunţe la vechiul şi neplăcutul său obicei). Apoi Oskar se concentrează asupra mamei sale, Agnes Koljaiczek, şi a celor doi taţi ai săi (bineînţeles că are doar unul, doar că nu ştie care e): Jan Bronski (vărul mamei sale cu care aceasta are o relaţie înainte de a-şi întâlni şi după ce-şi întâlneşte soţul) şi Alfred Matzerath (patronul unui mic aprozar). Când Oskar împlineşte trei ani şi îşi aude tatăl spunând că vrea ca el să-i calce pe urme, se decide să se opună acestui plan şi se aruncă (bineînţeles, cu capul în jos) în pivniţă, oprindu-şi astfel în mod intenţionat (ori cel puţin aşa susţine Oskar) creşterea. Agnes nu-l va ierta niciodată pe Alfred că a lăsat trapa deschisă şi-i va reproşa acest lucru de multe ori. Oskar nu pare afectat de lumea exterioară, el continuând să se joace cu toba sa pe care o primise cu puţin timp în urmă. De fiecare dată când o strică, el le cere părinţilor săi alta. Familia Matzerath se duce într-o zi la mare, iar Agnes, observând cum sunt prinşi ţiparii cu ajutorul unui cap de cal, refuză să mai mănânce pentru o vreme peşte, apoi începe să cumpere zilnic ţipari şi să-i devoreze cu dezgust, ajungând din această pricină să moară. Jan o urmează şi el la scurt timp, după ce Oskar, ducându-se la poşta la care lucru acesta pentru a-i cere să-i repare toba, reuşeşte să-l implice în lupta dintre nazişti şi patrioţii polonezi. După moartea soţiei sale, Alfred, care-i simpatiza pe nazişti, o angajează ca vânzătoare pe Maria Truczinski, care-l tratează pe Oskar ca pe copil (deşi la momentul acela Oskar avea vreo 16 ani, dar doar 90 de cm în înălţime). Cei doi ajung aibă o relaţie, cu doar câteva zile înainte ca Maria să se culce (şi ulterior mărite) cu Alfred. Din această relaţie (nu se ştie care) se naşte Kurt. Disperat că Maria nu-l mai iubeşte şi că Kurt continuă, spre deosebire de el, să crească, Oskar fuge cu circul în Franţa. Se întoarce după câteva luni acasă, izbutind să-l omoare, chiar dacă indirect, şi pe Alfred, dându-l de gol în faţa ruşilor. După care Oskar, fiul său şi Maria se îndreaptă spre Dusseldorf, acolo unde cel dintâi ajunge, pozând şi cântând, bogat. N-am să vă spun cum de-i în ospiciu, lăsându-vă pe voi să descoperiţi acest lucru.

 

Impresii

După ce-am citit-o, nu pot spune că aş fi tentat să plasez cartea primele favoritele mele, deşi Gunter Grass are momentele sale de ilaritate şi genialitate (discuţiile dintre Oskar şi Satana plăcându-mi în mod deosebit). Puţin cam redundant în partea de început, Oskar punând mult mai mult accent pe primii săi ani din viaţă decât pe ultimii, lucru atipic pentru un roman pseudoautobiografic cum este şi acesta. Se întâlnesc şi câteva elemente mai mult sau mai puţin fantastice (Satana fiind unul dintre ele), dar n-aş merge atât de departe încât să spun că este vorba de realism magic. Nesiguranţa, incertitudinea, hardul vieţii, toate apar ca teme principale, Gunter Grass prezentându-ne o fabulă întunecată a vieţii din timpul celui de-al doilea război mondial, precum a anilor imediat următori. Oskar este un antierou, un copil mai mult decât un adult, care încearcă, cumva, să se integreze într-o lume pe care o simte nu străină, ci denaturată. O carte interesantă, dar, sincer să fiu, mă  aşteptam la mai mult de la un laureat al Premiului Nobel.

10 scriitori care ar fi meritat premiul nobel

O listă întocmită de mine cu zece scriitori care ar fi meritat Premiul Nobel, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu l-au luat:

10 Emile Zola (1840-1902) FRA

      De ce l-ar fi meritat? Pentru monumentala sa ‘Les Rougon-Macquart‘, ce, în 20 de romane distincte, descrie societatea franceză din timpul celui de-Al Doilea Imperiu.

      De ce nu l-a primit? Pentru că a murit în 1902, la un an după acordarea primului premiu Nobel pentru Literatură (care i-a revenit unui alt francez, Sully Prudhomme).

 

 

 

 

9 Mikhail Bulgakov (1891-1940) RUS

      De ce l-ar fi meritat? Pentru piesele sale de teatru, precum şi pentru romanele sale (mai multe sau mai puţin teatrale), prin care se numără şi Maestrul şi Margareta, unul dintre cele mai apreciate scrieri ale secolului trecut.

      De ce nu l-a primit? Puţine din scrierile sale au văzut, în timpul vieţii lui, lumina tiparului, acestea fiind interzise de regimul comunist. Maestrul şi Margareta, de exemplu, a apărut la 26 de ani după moartea sa.

 

 

 

 

8 Antoine de Saint- Exupery (1900-1944) FRA

      De ce l-ar fi meritat? Pentru calitatea scriiturii (Citadela, de exemplu, un roman parabolă exemplar) şi sentimentele transmise (Micul Prinţ, de exemplu).

       De ce nu l-a luat? A murit relativ tânăr, la doar 44 de ani.

 

 

 

 

 

7 Andre Malraux (1901-1976) FRA

     De ce l-ar fi meritat? Dacă nu pentru romanele sale, atunci pentru Antimemorii. O autobiografie lucidă ce cuprinde mici povestiri care acoperă mare parte a istoriei omenirii.

      De ce nu l-a primit? Probabil din pricina implicării sale politice.

 

 

 

 

 

6 Nichita Stănescu (1933-1983) ROM

     De ce l-ar fi meritat? Pentru poeziile sale postmoderniste, de-o imagistică sublimă.

     De ce nu l-a primit? A fost nominalizat o singură dată (în genere trebuie să fie nominalizat de două ori pentru a fi eligibil, deşi există şi câteva excepţii), a murit la 50 de ani şi nu era foarte cunoscut în afară.

 

 

 

 

 

5 Aldous Huxley (1894-1963) UK

     De ce l-ar fi meritat? Pentru romanele şi eseurile sale literare (şi nu numai), Huxly fiind unul dintre cei mai mare eseişti ai secolului trecut.

      De ce nu l-a primit? Probabil din princina atracţiei sale către ştiinţele oculte.

 

 

 

 

 

 

 

4 Marcel Proust (1871-1922) FRA

      De ce l-ar fi meritat? Pentru magistralul său roman În căutarea timpului pierdut.

      De ce nu l-a primit? A murit la 51 de ani, iar 3 părţi din cele 7 ale romanului În căutarea timpului pierdut au apărut după moartea sa.

 

 

 

 

 

 

3 James Joyce (1882-1941) IRL

     De ce l-ar fi meritat? Pentru scierile sale avangardiste, dintre care Ulysse rămâne se remarcă drept unul dintre cele mai bune romane scrise-n secolul trecut.

      De ce nu l-a primit? Probabil din pricina scriiturii sale avangardiste şi inovative.

 

 

 

 

 

 

2 Lev Tolstoi (1828-1910) RUS

     De ce l-ar fi meritat? Tolstoi este unul dintre cele mai importante personalităţi ale literaturii ruseşti şi universale, dintre romanele sale remarcându-se Război şi Pace, Anna Karenina şi Învierea.

     De nu l-a primit? Dracu’ ştie. A fost nominalizat ani la rând, fără să-l primească. Probabil scrierile sale nu se înscriau în ‘idealismul’ din spatele acordării primelor premii Nobel pentru Literatură. Erau prea… realiste.

 

 

 

1 Franz Kafka (1883-1924) AUS

     De ce l-ar fi meritat? Pentru scrierile sale absurde, astăzi atât de apreciate şi atât de influente.

     De ce nu l-a primit? Nu prea avea cum. A murit relativ tânăr şi nu a publicat mai nimic în timpul vieţii, toate cele trei romane ale sale apărând postum.

 

 

 

 

 

 

Alţi scriitori care ar fi meritat premiul Nobel pentru Literatură: Mark Twain, Jack London, Luis Borges, Vladimir Nabokov, Henrik Ibsen, Carlos Fuentes, Ernesto Sabato.