Shuggie Bain

Shuggie Bain este romanul de debut al lui Douglas Stuart.

Limba în care a fost scris: engleză

Anul apariției: 2020

Perioada în care se petrece acțiunea: 1981-1992

Locul în care se petrece acțiunea: Scoția (Glasgow)

Număr de pagini: 448

Subiect: dramă de familie

Romanul a primit în anul publicării premiul Man Booker.

 

Despre autor

Douglas Stuart este un scriitor contemporan (n. 1976), iar Shuggie Bain este romanul său de debut. Evenimentele prezentate în acest roman reflectă în mare măsură copilăria scriitorului.

 

Rezumat

Acțiunea din primul capitol este plasată în anul 1992, dar din punct de vedere cronologic acesta este penultimul capitol, ceea ce înseamnă că toate celelalte sunt un fel de paranteză menită să explice cât mai bine posibil începutul și finalul. În principal, romanul (scris la persoana a 3-a) prezintă câțiva ani din copilăria lui Shuggie Bain, cel mai tânăr dintre cei trei frați Bain (acesta având atât un frate vitreg mai mare, Leak, cât și o soră vitregă mai mare, Catherine). La început cei trei locuiesc împreună cu mama lor, Agnes, și bunicii din partea acesteia, Wullie și Lizzie, după ce Agnes s-a despărțit de fostul soț (și tatăl celor doi copii mai mari) pentru a fi cu Hugh, tatăl lui Shuggie. Pe măsură ce Hugh, șofer de taxi, o înșală cu cine apucă, Agnes se retrage tot mai mult în băutură. Dorind să o ia de la început, cei doi soți, împreună cu cei trei copii, se mută într-un cartier mărginaș al Glassgowului, însă cei doi părinți nu pot scăpa de proprii lor demoni. Iar pe măsură ce Hugh trece tot mai rar pe acasă (sfârșind în cele din urmă prin a se muta cu dispecerul  Joanie Micklewhite, care la rândul ei are mai mulți copii), Agnes se afundă în băutură și se culcă și ea cu cine nimerește. După mai multe episoade efemere în care încearcă să se lase de băut, copiii o părăsesc rând pe rând, doar Shuggie rămânând alături de ea până la final.

Impresii

Shuggie Bain este un roman dur, trist și sumbru, dar care reușește tot timpul să nu devină insuportabil. Tușele de lumină nu sunt date de vreo speranță efemeră, ci de dragostea și loialitatea lui Shuggie, care refuză să o perceapă pe mai lui ca fiind ceea ce este. Nu este doar o dramă de familie, pentru că romanul izbutește să surprindă, chiar și fugitiv și chiar și prin ochii unui copil, o parte destul de importantă din societate. Și abia atunci putem realiza că această dramă este pur și simplu reducerea la scară a dramei acelor timpuri: închiderea minelor de cărbune și concedierea minerilor, șomajul în creștere atât în rândul femeilor cât și al bărbaților, o lipsă a probității morale ș.a.m.d. O bună parte din roman accentul a căzut pe Agnes, Shuggie fiind doar o umbră și o consecință a faptelor ei, însă acesta este pus tot mai mult în centrul atenție pe măsură ce starea fizică, dar mai ales psihică, a mamei sale decade. Sora cea mare se căsătorește și pleacă în Africa de Sud, fratele său pleacă și el și-și găsește de muncă, iar Shuggie rămâne singur să se confrunte cu o lume a abuzurilor, din ce în ce mai întunecată. Pare, totuși, un roman incomplet și nu m-am mira ca-n următoarea carte a lui Douglas Stuart să-l regăsim, într-o formă sau alta, pe Shuggie la vârsta adolescenței. 

Yasunari Kawabata – Sunetul Muntelui

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Romanul de față se rotește în jurul familiei Ogata, compusă din Shingo (personajul principal al cărții, care, la vârsta de 62 de ani, se pregătește să se pensioneze), Yasuko (soția lui, cu care Shingo s-a căsătorit în tinerețe, după ce fusese îndrăgostit de sora acesteia), fiul lor, Suichi (care are o amantă pe nume Kinu, de care toată familia sa pară să știe), Fusako (fiica lui Shingo și Yasuko, pe cale să divorțeze la începutul romanului și să se mute, împreună cu cei doi copii ai săi – Satoko și Kuniko – cu părinții ei) și Kikuko (soția lui Suichi și unul dintre personajele principale ale cărții). Accentul este pus pe relația dintre Shingo și Kikuko, resentimentele bătrânului față de felul în care fiul său îți tratează soția propagându-se de-a lungul întregului roman și determinându-l să se apropie tot mai mult de aceasta. Kikuko, în schimb, pare să accepte cu placiditate comportamentul lui Suichi, deși singurul lucru care pare să o determine să rămână împreună cu acesta fiind tocmai afecțiunea pe care i-o arătă Shingo.  Atâta timp cât Suichi nu renunță la amanta sa, Kikuko refuză să aibă un copil cu acesta, dar după ce Kinu (amanta) rămâne la rândul ei însărcinată și refuză să piardă copilul (Kinu este o văduvă de război, iar cel mai mare regret al ei este că răposatul său soț nu i-a lăsat nici măcar un copil de care să se îngrijească), Suichi o părăsește (pe amantă) și se întoarce la soția sa. Un rol important îl joacă aici și Shingo, care, în loc să poarte o discuție mai serioasă cu fiul său, preferă să ia legătura cu Kinu, prin intermediul unei prietene comune – Eiku.

Impresii

Deși lung, dacă ne gândim la faptul că romanele sale nu depășesc în genere 200 de pagini (doar cel de față apropiindu-se de 300), Sunetul Muntelui prezintă aceeași acțiune minimală care pare să caracterizeze toate scrierile lui Kawabata, un autor care nu mizează atât de mult pe tramă și evenimente (și acestea minimale) cât pe acea senzație vagă de mono no aware care rezidă în implacabila trecere a timpului și în melancolia care însoțește această trecere. Natura ocupă un loc primordial, descrierile fiind fragmentate, dar repetitive, revenind la intervale aproape regulate de-a lungul întregii cărți și având aerul unor haikuri, care completează sentimentul de melancolie care decurge din complexa relație dintre membrii familiei Ogata. Titlurile capitolelor sunt descriptive în acest sens: Clopotelele templului, Primăvara timpurie, Festivalul lunii pline, Un cer ploios, O grădină de piatră, Lotusul în flăcări, Lacul etc. Frazele sunt scurte, depășind arareori 12-15 cuvinte, dar percutante, vocea auctorială, molcomă și profundă, reducând foarte mult viteza lecturii prin stilul sobru și adânc pe care-l presupune. Kawabata pare de multe ori să evite subiectul principal al romanului – și anume relația dintre Suichi și Kikuko, între care nu au loc certuri și nici măcar imputări – orientându-se adesea către fenomene naturale simple în aparența lor – venirea ploii, zumzetul naturii, căderea unei castane etc, fenomene care imprimă textului o tristețe ce devine uneori insuportabilă. Tema principală a romanului este destul de greu de sesizat, aceasta oscilând între contemplarea morții (încă de la început ni se dă de bănuit că Shingo nu mai are mult de trăit), iertare și uitare (inextricabil legate între ele) și succes (nu atât material, cât spiritual – sentimentul de împlinire pe care Shingo gândește că ar trebui să-l aibă părinții văzându-și copiii). Și, ca o prezență distantă dar aproape omniprezentă în literatura niponă din prima parte a celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, revine și-n romanul lui Kawabata umbra celui de-al doilea război mondial. O urmă de rușine, neputință și vinovăție, ca o pată pe fața Japoniei moderne (- un sentiment cu adevărat interesant, explicitat de Kochan, personajul principal din romanul lui Yukio Mishima, Confesiunea unei măști, care spune la un moment dat că datoria celor care au luptat în război era fie să-l câștige, fie să moară, simțindu-se astfel rușinat nu doar de pierderea lui, dar și de capitularea celor care i-au supraviețuit).

Deși nu la fel de trist, profund și frumos ca Țara zăpezii ori Frumusețe și întristare, Sunetul Muntelui rămâne o incursiune plăcută într-o Japonie încă tradițională, dar în destrămare, care pare să mai trăiască astăzi doar în și prin scrierile lui Yasunari Kawabata.

Absalom, Absalom (W. Faulkner) – cronologie

Absalom, Absalom, dacă nu te prinde de la început, devine o carte extrem de dificilă (de aceea le-aș recomanda celor care doresc să o citească să parcurgă mai întâi Zgomotul și Furia, pentru a empatiza cu Quentin – principalul narator din Absalom, Absalom, și a-l înțelege mai bine, multe dintre concepțiile sale, mai ales cele privitoare la iubire, fiind prezente și aici) și mulți o abandonează după câteva zeci de pagini, nereușind să înțeleagă mai nimic din ea din pricina modului în care sunt redate evenimentele (nu doar că nu urmează nicio cronologie, dar multitudinea naratorilor și inclusiv a perspectivelor, la care se mai adaugă și unele povestiri în ramă). Din acest motiv am încercat să ordon, servindu-mă atât de notele de la finele cărții, cât și de excelentele materiale de pe site-ul Universității din Virginia, evenimentele în ordine cronologică, pe capitole, dar și în funcție de naratori. A se ține seama de faptul că, dintre toți, Shreve are cele mai diluate și disolute informații (acestea parvenindu-i de la Quentin, care la rândul său le deține fie în mod direct – pe foarte puține dintre ele, în special cele legate de anii 1909 și 1910 – fie de la Rosa ori de la tatăl său, Jason al III-lea, care la rândul său le are de la tatăl său – Bunicul Compson -, care la rândul său fie a luat parte la ele în mod direct, fie îi sunt povestite de Sutpen însuși), motiv pentru care orice intervenție a sa ar trebui privită cu maximă circumspecție, acesta speculând în mare măsură și încercând să interpreteze totul după propria sa înțelegere. Dacă, însă, reușiți să urmați firul poveștii, atunci veți descoperii o carte de-o complexitate uluitoare și o lume a Sudului care se apropie uneori, prin incredibilul faptelor prezentate, de realismul magic, dar care, prin cerbicia și insolența personajelor sale, are mult mai multă consistență și vigoare, fiind puternic ancorată într-o realitate care acum pare atât de îndepărtată. Absalom, Absalom  nu degeaba a votat ca fiind cel mai bun roman scris vreodată despre Sudul Statelor Unite și sta alături de Zgomotul și Furia la baza deciziei de a-i decerna, în 1950, Premiului Nobel pentru Literatură autorului lor, William Faulkner.

Tabel cronologic simplu*

1807 – Se naşte Thomas Sutpen în munţii din Virginia de Vest Din neam de albi săraci de descendenţă engleză şi scoţiană Familie numeroasă.

1817 – Familia lui Sutpen se mută în regiunile de şes din Virginia Sutpen are zece ani. Se naşte Ellen Coldfield în Tennessee.

1820 – Sutpen fuge de acasă. Are paisprezece ani.

1827 – Sutpen se căsătoreşte cu prima sa nevastă în Haiti.

1828  – Goodhue Coldfield se mută în districtul Yoknapatawpha – la Jefferson (Mississippi); cu mama, sora, soţia şi fiica Ellen.

1831 – Se naşte Charles Bon în Haiti. Sutpen află că soţia sa are sînge negru, o repudiază pe ea şi copilul.

1833  – Sutpen apare în districtul Yoknapatawpha, Mississippi, ia în stăpînire pămînt, îşi clădeşte casa

1834 – Se naşte – dintr-o sclavă – Clytemnestra (Clytie).

1838  – Sutpen se căsătoreşte cu Ellen Coldfield.

1839 – Se naşte Henry Sutpen, la Suta lui Sutpen. 1841 Se naşte Judith Sutpen.

1845 – Se naşte Roşa Coldfield.

1850 – Wash Jones se stabileşte în tabăra de pescuit părăsită, pe plan­taţia lui Sutpen, împreună cu fiica lui.

1853 – Fiica lui Wash Jones o naşte pe Milly Jones.

1859  – Henry Sutpen şi Charles Bon se întîlnesc la universitatea din Mississippi. Judith şi Charles se întîlnesc de Crăciun. Se naşte Charles Etienne St Velery Bon, la New Orleans.

1860 – De Crăciun, Sutpen interzice căsătoria între Judith şi Bon. Henry îşi repudiază familia, pleacă împreună cu Bon.

1861  – Sutpen, Henry şi Bon pleacă la război.

1863 – Moare Ellen Coldfield

1864 – Moare Goodhue Coldfield.

1865 – Henry îl ucide pe Bon în faţa porţii. Roşa Coldfield se stabileşte la Suta lui Sutpen.

1866 – Sutpen se logodeşte cu Roşa Coldfield, o insultă. Ea se întoarce la Jefferson.

1867  -Sutpen începe să trăiască cu Milly Jones.

1869  – Se naşte copilul lui Milly. Wash Jones îl ucide pe Sutpen.

1870 – Charles E St V. Bon îşi face apariţia la Suta lui Sutpen.

1871  – Clytie îl aduce pe Charles E St V. Bon la Suta lui Sutpen să locuiască acolo.

1881  – Charles E St V. Bon se întoarce cu o soţie neagră.

1882  -Se naşte Jim Bond.

1884 – Judith şi Charles E. St V. Bon mor de vărsat de vînt

1909 – Septembrie Roşa Coldfield şi Quentin îl găsesc pe Henry

1910 – Clytie dă foc casei.

 

 

Tabel cronologic pe capitole și naratori**

I

1866 – Sutpen se întoarce din războiul de secesiune și îi spune Rosei că o să se căsătorească cu ea. Rosa acceptă.

1833 – sosirea lui Thomas Sutpen în Jefferson, însoțit de-o bandă de negri care nu vorbeau engleza și de un arhitect francez

1865 – Sudul capitulează, punând astfel capăt războiului civil

1909 – Rosa îi cere lui Quentin să vină să o vadă

1865 – Henry, nepotul Rosei, îl omoară pe logodnicul surorii lui în ajunul nunții, după care dispare

1890 – se naște Quentin Compson

1833-1841 – Sutpen cumpără cele 100 de mile pătate (Suta lui Sutpen), își construiește casa (fără mobilă ori feronerie), se căsătorește cu Ellen Coldfield, sora Rosei, și are un fiu (Henry) și o fiică (Judith)

1860 – Sutpen îi înterzice fiicei sale, Judith, să se căsătorească. Ellen Coldfield moare. Henry îți repudiază casa și dreptul de moștenire, plecând de acasă.

1866 – Rosa începe să poarte negru

1845 – se naște Rosa Coldfield (cu 6 ani mai tânără decât Henry și cu 4 decât Judith)

1848 – Sutpen organizează o întrecere de căruțe

1850 – Sutpen este văzut de Judith luându-se la trânte cu sclavii săi

1833 -1841 – Sutpen are o fiică (Clytemenestra, Clyte) cu o negresă

 

II

 

1909 – Quentin și tatăl său (Jason III Compson) stau de vorbă pe verandă. Jason îi povestește despre Sutpen.

1910 – Quentin, student la Harvard în primul an, primește o scrisoare de la tatăl său

1833 – Sutpen ajunge, de unul singur, în Jefferson

1839 – Sutpen are un fiu (pe Henry)

1833 – Sutpen pune stăpânire pe cele o sută de mile pătrate

1833 – Sutpen vine în Jefferson cu o bandă de negri care nu vorbesc engleza și un arhitect francez

1835 – Sutpen își termină de contruit căsoaia, cu excepția mobilei și a feroneriei

1835 -1838 – Sutpen se ia la trânte cu negrii

1838 – Sutpen intră pentru prima oară în biserică cu gândul de-a se căsători cu fiica pastorului

1838 – Sutpen părăsește Jeffersonul pentru a doua oară și se întoarce cu mobilă

1838 – considerându-l hoț, mai mulți localnici îl arestează pe Sutpen. Este eliberat pe cauține, aceasta fiind plătită chiar de pastor

1838 – Sutpen se căsătorește cu Ellen Coldfield, fiica pastorului și sora nenăscutei Rosa

1820 – Thompson Sutpen, în vârstă de 14 ani, întoarce spatele la tot ce știa și începe elaborarea mărețului său plan

 

III

 

1866 – Sutpen divorțează de Rosa

1864 – sclavii lui Sutpen pleacă, urmând trupele yankee. Judith, Clytie și Wash Jones (un alb care s-a aciuat, alături de fiica sa, pe pământul lui Sutpen) rămân la Suta lui Sutpen

1845 – se naște Rosa Coldfield, mamei ei murind la naștere

1838 – Clytie, fiica nelegitimă și mulatră a lui Sutpen se naște, devenind sclavă în casa acestuia

1833 – Sutpen are un fiu nelegitim (este și anul în care Sutpen ajunge în Jefferson)

1859 – Henry Sutpen se înscrie la Universitatea din Mississippi

1865 – moare Charles Bon, logodnicul lui Judith Sutpen

1861 – Goodhue Coldfield (pastorul, tatăl lui Judith și al Rosei) se împușcă, protestând astfel față de seccesiunea Sudului

1859 – Henry vine la Suta lui Sutpen, în vacanța de Crăciun, alături de Charles Bon (de fel din New Orleans), un prieten pe care și l-a făcut la facultate

1860 – Vara, Charles Bon petrece o săptămână la Suta lui Sutpen (Sutpen e plecar în New Orleans cu afaceri)

1860 – În ajunul Crăciunului, Sutpen îi interzice fiicei sale, Judith, să se căsătorească cu Charles Bon. Nedorind să-și trădeze prietenul pe care-l admiră atât de mult, Henry pleacă alături de Bon, repudiindu-și casa și familia

1861 – după secesiunea statului Mississippi, Sutpen pleacă la război, în regimentul condus de legendarul colonel Sartoris

1862 – Ellen Coldfield (Sutpen) moare

1864 – moare Goodhue Coldfield. Rosa se mută la Suta lui Sutpen

1861 – Henry și Bon se înrolează în război

 

IV

 

1909 – Jason (III) Compson îi dă lui Quentin scrisoarea pe care Bon i-o scrisese lui Judith în 1865

1865 – Bon îi scrie lui Judith (la momentul respectiv era de 4 ani în război) spunându-i că au așteptam suficient de mult (ca să se căsătorească)

1860 – Henry și Bon ajung iar, pentru câteva zile, la Suta lui Sutpen, în vreme ce Sutpen pleacă la New Orleans pentru a investiga trecutul lui Bon

1861 – ajunși în New Orleans (după ce Henry își repudiase familia, plecând alături de prietenul său), Bon i-o introduce lui Henry pe amanta sa și pe fiul său, 1/16 negru

1859 – Bon îi mărturisește lui Henry că este căsătorit cu acea amantă a sa

1865 – Henry îl împușcă pe Bon pentru a-l împiedica să se căsătorească cu sora sa, Judith (motivul, pe care-l înțelegem până în această clipă, ar fi că Bon are o amantă și un copil)

1859 – după ce Henry îl aduce pe Bon la Suta lui Sutpen (cu intenția de a i-o prezenta pe sora lui), în mintea lui Ellen, Judith și Bon sunt ca și căsătoriți

1860 – Sutpen se împotrivește căsătoriei fiicei sale cu Bon. Henry pleacă alături de Bon spre New Orleans, știind de la Sutpen că Bon are o amantă și un copil, însă nu-l crede. Pe drum, însă, ajunge să-l creadă.

1861 – Bon și Henry se înrolează în armată

1861 – Bon este promovat la rangul de locotenent

1862 – Henry îl salvează pe Bon, care fusese rănit în lupta de la Pittsburg

1862 – Sutpen, promovat la rangul de colonel, aduce la Suta sa o piatră funerară din marmură pentru Ellen

1865 – Judith găsește fotografia celeilalte femei a lui Bon și a copilului lor într-un buzunar al cămășii recent decedatului Bon (tocmai fusese omorât de Henry)

1909 – Quentin citește scrisoarea pe care Bon i-o scrisese în 1865 lui Judith

1865 – Judith îl îngroapă pe Bon lângă mormântul mamei sale, în crângul de cedri, și îi dă scrisoarea trimisă de Bon bunicii lui Quentin

 

V

 

1865 – Henry îi spune lui Judith că nu se poate căsători cu Bon pentru că l-a omorât (lucru care se

întâmplase cu câteva secunde în urmă, în fața ușii)

1865 – Rosa este adusă de Wash John la Suta lui Sutpen, unde are o altercație cu Clytie pe scări (Henry tocmai îl împușcase pe Bon)

1860 – Bon vine îi vizită la Suta lui Sutpen pentru două zile

1860 – Rosa se duce să stea cu Judith la Suta lui Sutpen

1866 – Sutpen se întoarce din război

1866 – Rosa se logodește cu Sutpen

1866 – Sutpen pronunță acele cuvinte scandaloase care-o determină pe Rosa să plece din casa lui și să se întoarcă în Jefferson, purtând doliu pentru tot restul vieții ei

1869 – Sutpen moare lovit cu securea

1865 – după ce le ajută pe Clytie și Judith să-l îngroape pe Bon, Rosa se mută la Suta lui Sutpen

1909 – Rosa îi spune lui Quentin că este ceva care trăiește ascuns în vechea casă a lui Sutpen

 

VI

 

1910 – Quentin Compson, în vreme ce se afla la Harvard, primește o scrisoare de la tatăl său în care acesta îl anunță că Rosa a murit

1909 – Quentin o însoțește pe Rosa la vechea casă a lui Sutpen

1866 – Sutpen îi propune Rosei să se culce împreună și să se căsătorească în cazul în care din uniunea lor o să se nască un băiat. Rosa fuge înapoi la Jefferson.

1866 – Cu ajutorul lui Wash Jones, Sutpen deschide un mic magazin de fierărie

1868 – Sutpen o seduce pe fiica lui Wash Jones, Milly Jones

1869 – Milly naște. Wash Jones îl omoară pe Sutpen (da, cu securea. Până aici înțelegem că motivul omorului ar fi faptul că Sutpen îi sedusese fiica)

1869 – Judith vinde magazinul și folosește toți bani pentru a-i cumpăra tatălui său o piatră funerară

1908 – Quentin și tatăl său vizitează mormântul lui Sutpen

1859 – se naște Charles Etienne Saint-Valery Bon, fiul lui Charles Bon și a concubinei sale

1884 – moare Charles E. S-V. Bon. Judith moare și ea

1870 – Charles E. S-V. Bon și mama acestuia petrec o săptămână la Suta lui Sutpen, în companie lui Clytie și Judith

1871 – aflând că a rămas orfan, Judith o trimite pe Clytie la New Orleans să-l aducă la Sută pe Charles E. S-V Bon (fiul logodnicului ei mort)

1881 – Charles e arestat

1882 – Charles E. S-V. Bon se căsătorește cu o negresă și are un copil cu ea, pe Jim Bond

1900 – jucându-se cu alți copii, Quentin îi vede pe Jim Bond și Clytie la vechea casă a lui Sutpen

 

VII

 

1834 – în vreme ce-l vânează pe arhitectul francez cu negri și câini, Sutpen îi povestește bunicului lui Quentin povestea sa

1808 – Thomas Sutpen se naște într-o cabană în Virginia

1818 – familia lui Sutpen se mută în zona Tidewater din Virginia, unde tatăl său devine paznic pe plantație

1818 – Sutpen este alungat de un sclav, spunându-i-se să intre în casă pe ușa din dos (pe unde intrau sclavii), moment în care Sutpen începe să-și coneapă planul

1864 – reîntors acasă din război ca să pună o piatră funerară la mormântul soției sale, Sutpen îi spune bunicului lui Quentin continuarea poveștii pe care o începuse cu 30 de ani în urmă

1831 – Sutpen își abandonează primul copil după ce află un secret. Numele acelui prim copil al său este… Charles Bon.

1827 – Sutpen, ca paznic pe o plantație din Haiti, înăbușă o mică revoltă a sclavilor și se căsătorește cu fiica stăpânului plantației

1831 – Sutpen își lasă nevastă pentru că ea nu poate să-l ajute să-și făurească planul

1859 – în momentul în care Henry vine acasă cu Bon, Sutpen își dă seama că cei doi sunt frați, dar nu recunoaște nimic în public, păstrând pentru el secretul

1860 – Sutpen îi spune lui Henry că Judith nu se poate căsători cu Bon pentur

1862 – atât Bon cât și bunicul lui Quentin sunt răniți la bărălia de la Pittsburg Landing

1865 – Sutpen îl vizitează pe Henry în regimentul său

1868 – Bunicul lui Quentin îi aude pe Wash Johnes spunându-i lui Sutpen să facă “ce trebuie făcut” în legătură cu Milly

1869 – Sutpen o părăsește pe Milly pentru că al lor copil era o fată, nu un băiat

1869 – Wash Jones, înconjurat de localnici, le omoară pe Milly și pe copilă, apoi moare și el

 

VIII

 

1840-1859 – Mama lui Bon îl crește pe acesta cu gândul de-a se răzbuna pe Sutpen, care-o părăsise când aflase că are sânge de negru

1850 – Mama lui Bon angajează un avocat, care începe să se folosească de Bon pentru a pune mâna pe averea lui Sutpen

1859 – e posibil ca avocatul să i-o prezinte lui Bon pe viitoare sa soție

1859 – la sugestia avocatului, Bon se înscrie la Universitatea din Mississippi. Și tot sub auspiciile avocatului, Bon se întâlnește cu Henry

1859 – Bon vine alături de Henry la Suta lui Sutpen, încercând să fie recunoscut ca fiu de tatăl său, ceea ce nu se întâmplă

1860 – fără să-i spună nimic lui Bon, Sutpen îi mărturisește totul lui Henry și îi interzice lui Judith să se căsătorească cu Bon

1860-1861 – Bon îl conduce pe Henry la New Orleans pentru a i-o prezenta pe soția sa

1862 – soția lui Bon îi trimite acestuia o poză cu ea și fiul lor

1862 – e posibil ca avocatul să o fi omorât pe mama lui Bon și să fi fugit cu banii ei

1861 – Judith îi trimite lui Bon o poză cu ea

1862 – Bon îl salvează pe Henry, după ce acesta e rănit în bătălia de la Pittsburg (până acum a fost invers)

1865 – după ce Sutpen refuză în continuare să-l recunoască drept fiu, Bon îi trimite o scrisoare lui Judith (cea în care îi spune că au așteptat destul)

1865 – Sutpen îl vizitează pe Henry și-i spune că mama lui Bon avea sânge negru

1865 – Henry îl omoară pe Bon la poarta casei lui Sutpen (nu din cauza posibilului incest care urma să aibă loc, ci pentru că Bon are sânge de negru). Înăuntrul cutiei în care Judith îi trimisese lui Bon poza sa, aceasta găsești poza soției lui Bon și a copilului lor (Charles S. E-V. Bon)

 

IX

 

1848 – este fondată universitatea din Mississippi

1909 – Quentin o însoțește, noaptea, pe Rosa la vechea casă a lui Sutpen. Îi găsește acolo pe Clytie, Jim Bond și… Henry

1909 – Rosa se duce după o ambulanță pentru a-l lua de acolo pe Henry. Clytie are impresia că s-a dus după poliție pentru a-l aresta pe Henry pentru că-l împușcase și omorâse pe Bon

1909 – Clytie îl pune pe Jim Bond să dea foc casei; ea și Henry mori arzând. Rosa intră în comă și nu mai poate fi salvată

1909 – Jim Bond continuă să trăiască la Suta lui Sutpen

1910 – Jason III Compson îi scrie lui Quentin pentru a-i spune că Rosa a murit

 

 

Tabel cronologic în funcție de naratori:**

Rosa:

1866 – Sutpen se întoarce din războiul de secesiune și îi spune Rosei că o să se căsătorească cu ea. Rosa acceptă.

1833-1841 – Sutpen cumpără cele 100 de mile pătate (Suta lui Sutpen), își construiește casa (fără mobilă ori feronerie), se căsătorește cu Ellen Coldfield, sora Rosei, și are un fiu (Henry) și o fiică (Judith)

1860 – Sutpen îi înterzice fiicei sale, Judith, să se căsătorească. Ellen Coldfield moare. Henry îți repudiază casa și dreptul de moștenire, plecând de acasă.

1845 – se naște Rosa Coldfield (cu 6 ani mai tânără decât Henry și cu 4 decât Judith)

1848 – Sutpen organizează o întrecere de căruțe

1850 – Sutpen este văzut de Judith luându-se la trânte cu sclavii săi

1833 -1841 – Sutpen are o fiică (Clytemenestra, Clyte) cu o negresă

1865 – Henry îi spune lui Judith că nu se poate căsători cu Bon pentru că l-a omorât (lucru care se

întâmplase cu câteva secunde în urmă, în fața ușii)

1865 – Rosa este adusă de Wash John la Suta lui Sutpen, unde are o altercație cu Clytie pe scări (Henry tocmai îl împușcase pe Bon)

1860 – Bon vine îi vizită la Suta lui Sutpen pentru două zile

1860 – Rosa se duce să stea cu Judith la Suta lui Sutpen

1866 – Sutpen se întoarce din război

1866 – Rosa se logodește cu Sutpen

1866 – Sutpen pronunță acele cuvinte scandaloase care-o determină pe Rosa să plece din casa lui și să se întoarcă în Jefferson, purtând doliu pentru tot restul vieții ei

1869 – Sutpen moare lovit cu securea

 

Spre Sahara

Când mă gândesc la deșert mă gândesc la Antoaine de Saint-Exupery, la a sa Citadelă, o republică platonică făurită nu din clădiri și cărămizi, ci din oameni și idei. La zadarnica încercare a contelui Almashy de-a găsi orașul pierdut menționat în Istoriile lui Herodot și la la fel de zadarnica sa tentativă de-a o salva pe Katherine. Mă gândesc la Antimemoriile lui Malraux, care-l menționează fugitiv, ca pe un miraj înfiripat de-a lungul secolelor, o creatură legendară, moartă de milenii, eșuată aici de pe o planetă distantă. Și la Le Clezio mă gândesc, la Nour și Lalla, iremediabil separați și pierduți, el prin deșert și printre dune, ea prin deșertăciunea și decadența Marsilliei. Și iată-l acum, îmi zic, privindu-l de la bordul taxiului care se îndreaptă spre inima lui cu o sută douăzeci de kilometri pe oră. Zagora rămâne undeva în spate, înlocuită de satele înșirate de-a lungul șoselei. Vegetația devine din ce în ce mai sărăcăcioasă. Natura se despoaie subtil, cu o lentoare care captivează și subjugă. După nici o oră i se vor putea vedea, sub voalul de pietre, formele fermecătoare, nisipii în lumina galbenă a soarelui. Pe lângă noi trec din vreme în vreme alte taxiuri și rulote care numai a rulote nu arată. Cu roțile lor imense, par albe vehicule militare. Mă uit fugar la numerelor lor de înmatriculare. Franța, Germania, Elveția, Austria, Olanda, Spania. Din când în când, în mijlocul pustietății, apar pentru o vreme două clădiri identice. Vopsite în roz cărămiziu și înconjurate de garduri din cărămidă de aceeași culoare. În fața lor, zeci, poate sute de biciclete așezate alandala. Și unul sau două microbuze galbene. Sunt școli. Amplasate nu în sate, ci între ele. Într-una dintre clădiri învață băieții, în cealaltă fetele. Segregare. În deșert, dincolo de M’hamid, întâlnești tot felul de lucruri. Un pustiu de pietre încorporând fosile, cămile sălbatice, nomazi ridicându-și corturile, fântâni, oaze, o familie făcând autostopul, urme de roți ducând în toate direcțiile, albii secate, albe de sare, un francez cu ghidul și cămila sa călătorind preț de zile, mașini dispărând la orizont și lăsând în urma lor șerpi de praf care lent se ridică în aer și se metamorfozează în alte animale imaginare. Trec câteva camioane. De ele atârnă covoare și steaguri deșirate flutură în vânt. Parcă le-am mai văzut pe undeva. Da, îmi aduc aminte, la televizor când eram mic, la știri, în filme, în convoiul venind dinspre Paris și îndreptându-se spre Dakar. Televizor nu mai am de mulți ani, la știri sunt doar atentate, la filme arar mă mai uit, iar raliul Paris-Dakar, ce ironie!, s-a mutat în America de Sud. Zâmbesc, pentru că filmele și știrile s-au transformat în realitate. La nici un an după ce am vizitat prima oară Marrakechul, cafeneaua lângă care obișnuiam să prânzesc a fost aruncată în aer. Au murit 17 oameni. Am vizitat Mrrakechul pentru a treia oară, însă cafeneaua, deși refăcută, a rămasă închisă. Las geamul jos și las răsuflarea Saharei să mă învăluie. Închid ochii. Miroase a vară. A doisprezece milenii de vară. Și a soare miroase, a nisip, a caravane, a nopți și stele. Miroase a dor de mare. Și a sare. Zumzetul roților și al vântului izbind parbrizul devine o muzică molcomă, de fundal. După opt ore petrecute în autocarul de noapte, în care bidoane, ghiozdane, încălțăminte și hârtii zburau dintr-o parte în cealaltă pe serpentinele Atlasului, calmul pare în sine o altă lume. La întoarcere o să abandonăm CTM-ul, mai mult roller coaster decât autocar, în favoarea autobuzelor locale. Mai lente, mai murdare, mai pline de oameni. De viață. Deschid ochii. Un negru îmbrăcat în haine amazich merge de-a lungul șoselei în direcția opusă. Ultimul sat prin care am trecut se află la peste treizeci de kilometri distanță. Deși este abia începutul primăverii, soarele dogorește totul. Intrăm și trecem de Tagounite. Vegetația devine pentru câteva clipe luxuriantă. Casele par făcute din noroi, gata să se dizolve la prima ploaie. Peste câteva zile, în ksar-ul din Aït Benhaddou (locul în care au fost filmate scene din Gladiator, The Last Temptation of Christ, The Mummy, Prince of Persia și Game of Thrones, printre altele) aveam să văd cum sunt, de fapt, făcute, din paie, bălegar și noroi, fixând o structură formată din pietre de râu. Câteva zeci de kilometri ne despart de capătul șoselei N9. Niciun drumul asfaltat dincolo de M’Hamid, orașelul în care se formau caravanele ce urmau să străbată deșertul. Cincizeci și două de zile din M’Hamid și până în Timbuktu, în Mali. Un drum pe care aș dori să-l fac într-o zi. Nu prea curând, se pare. În urmă cu doi ani Timbuktu a căzut în mâna rebelilor care s-au grăbit să impună în oraș sharia și să distrugă străvechile cimitire. O luptă asiduă, febrilă, nu împotriva timpului și nici măcar a modernității ori idolatrilor, ci împotriva lor înșiși. A micimii existenței lor, a incapacității de a fi altceva, altceva decât produsul unei societăți degenerate. De a vedea ori simți timpul atingându-le tălpile. Cum alte popoare s-au străduit să lase în urma lor monumente nepieritoare, ei se străduiesc să le distrugă. În urma lor, doar strădania de-a nu putea fi ceva. Și tot M’Hamid găzduiește an de an un festival de muzică nomadă. Se adună cântăreți, se organizează curse de cămile, turiști veniți de cine știe unde apar ca din pământ. Orașul nu are nici măcar opt mii de locuitori, piața a fost abandonată anul trecut după o furtună de nisip, șiruri de clădiri zac abandonate. Nici măcar copiii nu se joacă printre ele, preocupații de meciul de fotbal înfiripat ad-hoc ori de grupulețele de turiști. Este trecut de ora 12 noaptea, iar mașina de teren care urmează să ne ducă a doua zi în Erg Chigaga e plină de persoane. Șoferul cheamă o alta și ne face semn să așteptăm cinci minute. În drumul spre corturi un măgar alergând apare în fața mașinii. Îl fixează cu farurile și încearcă să îl prindă. Nu reușește. După câteva sute de metri apare și stăpânul măgarului cu o lanternă în mână, întrebându-ne încotro a luat-o. Între timp prima mașină s-a îndepărtat atât de mult încât nu i se mai văd nici stopurilor. Al doilea șofer nu cunoaște drumul și e cât pe aici să se afunde cu mașina în nisip. Iepuri sălbatici, orbiți de lumina farurilor, se opresc o clipă, apoi aleargă panicați. Stelele se ridică pe cer, îl umplu, îl cuceresc. Sunt mii. Peste o zi am să adorm în deșert, sub o pătură, ascultând vântul și privind meteori căzând pe cerul nopții. Dunele se îndreaptă încet, agonizant de încet, spre mare. Acoperă clădiri, astupă fântâni, îngroapă sate. Încet, totul agonizant de încet. Ca niște valuri milenare. Unele atingând două se metri în înălțime. De pe ele, în depărtare, se poate vedea Algeria. Granița este foarte bine păzită, atât de-o parte, cât și de cealaltă. Nu există niciun punct de trecere. Cuplul alături de care mergem se află în luna de miere. El e din Brazilia, ea din Spania. Noi suntem din România, Scoția și Statele Unite. Prânzim într-o oază și ațipesc preț de câteva minute. O altă mașină de turiști, de această dată cu toții francezi, oprește. Schimbăm câteva vorbe. Când deschid ochii sunt în taxiul care ne duce înapoi spre Zagora. Ca un vis, Sahara rămâne undeva în spate. Ca un vis în care îmi doresc să mă afund din nou. Pentru mai mult timp. Pentru mai mult timp.

Concursuri literare 2015

Mai jos găsiți o listă cu toate concursurile literare de care știu și care ar trebui să aibă loc în 2015. Odată ce voi avea mai multe informații, voi actualiza tabelul, introducând link-uri către site-urile respective. Dacă știți și de alte concursuri literare, dați-mi de știre să le adaug în tabel. Cu excepția celor înverzite, datele sunt cele de anul trecut.

Nume	Ediţia	Doar pt. debutanţi?	Tipul concursului	Ultima zi de trimis	Metoda de trimitere
Liternautica	a IV-a	Nu	Proză scurtă	28 febr.	Poştă
Amândoi, în aburul pâinii	a X-a	elevi	Poezie și proză	5 mar.	Poştă
George Suru	a IV-a	Da	Poezie	20 mar.	Poştă
În satul lui Nică	a IV-a	elevi	Proză	21 mar.	Poştă
Conc. Naţional de Dramaturgie	?	Nu	Teatru	23 mar.	Poştă
Ion Creangă	XXII	Nu	Proză	30 mar.	Poştă
Lirismograf	XIV	Nu	Poezie, proză/eseu, teatru, critică literară	30 mar.	Internet
Ion Caraion	a XV-a	Nu	Epigramă (inedită şi carte)	8 apr.	Poştă
Echos Francophones	a X-a	Elevi și studenți	Poezie și proză scurtă	15 aprilie	Internet
Aripi de dor	a X-a	Elevi	Poezie	15 aprilie	Poștă
Rezonanțe udeștene	a XX-a	Da	Poezie, proză scurtă, reportaj literar	17 aprilie	Poștă
Ex libris	VIII	elevi	Proză, poezie, epigramă, desen, fotografie	27 apr.	Poştă
Lucian Blaga	a XXXIV-a	Nu	Poezie	28 apr.	Poştă
Mircea Ivănescu	IV-a	Şi da şi nu	Poezie (carte şi manuscris)	1 mai	Poștă
Vasile Alecsandri	a IX-a	Elevi	Creație literară și arte vizuale	3 mai	Internet
Alb umor	a V-a	Nu	Proză, epigramă, fabulă, parodie etc	5 mai	Poştă
Grigore Vieru	a VI-a	Da	Poezie	10 mai	Poștă
Unicredit	a VII-a	Da	Manuscris (roman, proză scurtă, poezie)	13 mai	Poştă sau internet
Peregrinări	a IV-a	Da	Poezie	15 mai	Internet
Noi susținem excelența	I	Da	Poezie și proză scurtă	15 mai	Internet
Starpress 2014	a IV-a	Da	Poezie (ed. a IV-a) și Proză (ed. a II-a)	15 mai	Internet
Geo Bogza	a IV-a	Da	Poezie	15 mai	Poştă
Adenium	a II-a	Da	Manuscris (poezie, proză, eseu, bandă desenată, teatru)	15 mai	Poştă
Titel Constantinescu	a VIII-a	Nu	Manuscris (poezie, proză, teatru, critică, traducere)	1 iun.	Poştă sau internet
Bogdania	a III-a	Da	Proză	1 iun.	Poştă sau internet
Ion Budai Deleanu	a V-a	Nu	Proză umoristică, Poezie satirică, Pamflet, fabulă, Epigrame, Volum	8 iun.	Poştă
Dor de dor	a X-a	Nu	Poezie, proză, epigramă, teatru, pictură, proză satirică	15 iun.	Poştă
Universul satului românesc	a IV-a	Nu	Poezie, proză, epigramă, satiră, pictură, teatru etc	15 iul.	Poştă sau internet
Augustin Frăţilă	a III-a	Nu	Carte	15 iul.	Poştă
Emil Botta	a III-a	Da (sub 30 de ani)	Poezie	1 august	Poştă
Avangarda XXII	a XIII-a	Şi da şi nu	Poezie, proză, teatru, eseu, cărţi etc	31 aug.	Poştă şi internet
Conc. Inter. de Dramaturgie	a XXVI-a	Nu	Teatru (comedie)	1 sep.	Poştă
Scrisul Românesc	?	Da	Poezie, proză, teatru, eseu	1 sep.	Poştă
Toamnă Bacoviană	a IV-a	Da	Poezie și eseu	1 sep.	Poştă ori internet
Nostalgii de toamnă	a I-a	Da	Poezie	10 sep.	Internet
Rețeaua Literară	a IV-a	Da	Proză	10 sep.	Internet
Agatha Bacovia	a VIII-a	Nu	Poezie, proză	15 sep.	Poştă sau internet
Vasile Voiculescu	?	Nu	Cărţi (proză, publicistică, poezie)	15 sep.	Poştă
Helion	a XXIX-a	Da	Proză SF	30 sep.	Internet
Herg Benet	a IV-a	Da	Manuscris (poezie şi proză)	15 sep.	Internet
Radu Rosetti	a XVI-a	Da	Proză scurtă	10 oct.	Poştă și internet
Mihail Sadoveanu	a V-a	Da	Proză	22 oct.	Poştă
Moştenirea Văcăreştilor	a XLVI-a	Nu (sub 40 de ani)	Proză, poezie, eseu, teatru	25 oct.	Poştă
Pavel Dan	a XLVI-a	Elevi și studenți	Proză, poezie	30 oct.	Poştă
Elena Zărescu	a III-a	Da	Poezie	1 noi.	Poştă ori internet
Vasile Lucaciu	a XIX-a	Da	Poezie, proză	10 noi.	Poştă ori internet
Peregrinări	a V-a	Nu	Proză	15 noi.	Internet
Aurel Dumitrașcu	a XI-a	Da	Poezie (manuscris 60-100 pagini)	21 noi.	Poştă
Incubatorul de condeie	a V-a	Da	Proză şi poezie	24 noi.	Internet
Alexandru Odobescu	a XXXIV-a	Nu	Proză	25 noi.	Poştă
Vis de toamnă	a II-a	Nu	Poezie și proză	25 noi.	Internet
Ioan Slavici	a II-a	Nu	Proză şi fragmente de roman	30 noi.	Poştă
Cartea românescă	?	Da	Manuscris (poezie, proză, critică lit., istorie lit.)	15 dec.	Depus la redacţie
Romeo şi Julieta la Mizil	a VIII-a	Nu	Poezie şi epigramă	25 dec.	Poştă sau internet

Mult succes!

Liternautica

 

Vă anunț cu deosebită plăcere lansarea la apă a unui nou site literar, ocazie cu care aș dori să vă invit să vă înscrieți pe el și să contribuiți cu câte o recenzie, articol ori proză. Știu că sunt destule persoane care vizitează acest blog și care au talent în a crea și prezenta lumi 🙂

 

Cuvânt și reprezentare

           În ultima vreme m-am tot rotit în jurul celor două idei, încercând, cumva, să determin gradul în care cuvintele pot desemna ori defini sentimentele, dincolo de aparenta lor putință prost și marginal înțeleasă de-a le sugera. Folosim aceleași cuvinte pentru a ne face înțeleși, spunem că iubim, urâm, adorăm, ne este dor și așa mai departe, însă, uzitându-le, în ce măsură reușim să descriem ceea ce simțim cu adevărat? Întrebarea, simplă doar în aparență, se înscrie într-una dintre cele patru probleme fundamentale ale filosofiei limbajului, mai exact relația dintre acesta și realitate, vizându-le într-o destul de mare măsură și pe celelalte trei, și anume natura semnificației, folosirea limbii și mai ales înțelegerea limbajului. Doar pentru a putea merge mai departe, am să descriu cât se poate de succint ce vizează fiecare dintre acestea și am să încep cu natura semnificației pentru că are cea mai mică legătură (mică doar în comparație cu celelalte) cu problema adusă în discuție.

          Natura semnificației reprezintă gradul de adevăr pe care un anumit enunț îl conține sau nu. Oțelul este un aliaj al fierului cu carbonul este un astfel de enunț, iar dacă la o primă vedere pare destul de simplu să determinăm gradul său de adevăr, lucrurile se complică în momentul în care încercăm să definim fiecare termen în parte, rolul și funcția lui în enunț, capacitatea fiecăruia de reprezentare și nu în ultimul rând să definim însăși noțiunilor de adevărat și fals de la care am pornit. Sunt sigur că cele mai multe persoane găsesc că aceasta-i o falsă problemă ori cel puțin una complet inutilă, oțelul chiar este un aliaj al fierului cu carbonul, însă acest prim enunț nu face decât să deschidă poarta către următoarele, cu mult mai interesante și mai greu de verificat, cum ar fi Iarba este verde, Eu urăsc, Eu urăsc cu pasiune, Lumea este o reprezentare a minții mele ș.a.m.d. Nu vreau să intru în amănunte, cine este interesant de subiect îi poate citi pe Aristotel, Hume, Locke, Tarsky ori Wittgenstein.

          Folosirea limbii este, poate, cea mai puțin filosofică dintre problemele fundamentale ale limbajului, pentru că de ea se ocupă atât sociologia cât și lingvistica, ieșind puțin din zona celorlalte trei. Ea vizează rolul limbajului în relațiile interumane, modul în care acesta a apărut și s-a dezvoltat ș.a.m.d. și se raportează direct la societate. Nu trebuie însă subestimată, întreaga literatură nu face decât să o exemplifice și expliciteze.

          Înțelegerea limbajului tratează modul în care construcțiile sintactice se asemănă ori deosebesc în mintea emițătorului și a receptorului și are o importanță mai mică atunci când vorbim de lucruri concrete și mai mare, chiar copleșitoare, când facem referire la sentimente ori noțiuni abstracte. Deși rolul ei în cadrul chestiunii avute în discuție este de netăgăduit, nu aș dori să insist prea mult, considerând că, pentru moment, înțelegerea ei este suficientă. Cel puțin atâta timp cât nu aduc în discuție argumentul nihilist al deconstrucției elementelor în părțile lor fundamentale, argument care ar pune capăt oricărei discuții.

            În fine, problematica cu care ar fi trebuit să încep dacă ar fi fost să prezint descrescător importanța lor este relația dintre limbaj și realitatea pe care acesta o descrie. Iarăși, pornind de la un obiect concret, cum ar fi, de pildă, un scaun ori copac, tindem să credem, simplificând foarte mult lucrurile, că bazele discuției nu sunt doar de la sine înțelese, dar și lipsite de importanță. Însă, chiar și în acest caz, al obiectelor concrete, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. Cu toate că fiecare dintre noi știm cum cum arată un scaun ori un copac, în momentul în care facem referire la ele ne imaginăm lucruri diferite (scaunul poate avea, de regulă, de la unu la patru picioare, poate avea sau nu spătar, poate fi mai înalt sau mai scund, de-o culoare sau alta, nou ori vechi și așa mai departe, iar de copaci nici nu cred că ar mai fi cazul să vorbim. Apoi există o serie de variații progresive și tranziții infinite prin care putem trece unul dintre aceste obiecte până când va înceta, fără o limită bine definită, să mai poată fi reprezentat de cuvântul respectiv. Un copac este copac atâta timp cât întrunește anumite criterii, însă le putem elimina rând pe rând până când să nu mai fie vorba de vreunul. Un copac fără ramuri, un copac uscat (încă e copac?), un copac doborât la pământ (încă copac?), un copac doborât la pământ și fără crengi etc, până când noțiunea de copac se va transforma în cea de trunchi de copac. Limita dintre cele două? Arbitrară. În DEX 2009, scaunul este astfel definit: Mobilă (de lemn, de metal etc.), cu sau fără spetează, pe care poate să stea o singură persoană. Vag, foarte vag, pentru că pot la fel de bine să stau și pe un taburel și pe o măsuță ori un corp de mobilă oarecare. Ar fi fost mai indicat, probabil, ca verbul a putea să fie înlocuit cu a deservi, sintagma pe care poate să stea o singură persoană transformându-se în deservind o singură persoană în scopul șederii (un limbaj aidoma scaunului – de lemn). Observați, sper, toate probleme care se nasc în cazul de față. Prima, cea subliniată de mine, constă în diferența de sens dintre putință (a putea) și scop (a deservi), însă putem merge mai departe și semnala discrepanțe la aproape fiecare cuvânt folosit pentru a defini ceva atât de simplu cum este un scaun. Mobilă (ce este mobila, ce nu mai poate fi considerată mobilă, un trunchi de copac nefasonat mai este mobilă? Dar fasonat doar puțin? Dar fasonat doar puțin mai mult? etc), cu sau fără spetează (am putea ridica și aici o mulțime de probleme cu privire la ceea ce înseamnă spetează, fiind astfel nevoiți să căutăm în DEX un alt cuvânt definit prin termeni la fel de interpretabili, dar nu am s-o fac pentru că oricum nu contează dacă are sau nu spătar), pe care poate să stea (să stea cum? culcată, în picioare, într-o parte? sau a putea se referă pur și simplu la posibilitatea fizică?) o singură persoană (să zicem că se subînțelege că vorbim de un om, însă, dacă cel mai supraponderal dintre oameni (din câte știu există un mexican care cântărește peste o jumătate de tonă) sfărâmă scaunul, acela s-ar mai fi putut numi înainte vreme scaun ori nu? Pentru că, evident, pe el nu putea să stea acea persoană, ieșind astfel din rigoarea definiției date mai sus). Dar dacă înghesuim pe el două persoane? Însă nu consider că vreunul dintre voi are vreo problemă în a ști ce-i acela un scaun. Și asta pentru că întâi l-ați văzut, l-ați pipăit, l-ați simțit și abia apoi a capătat în mintea dvs. o denumire. Dacă lucrurile ar fi stat invers și, fără să fi văzut vreodată un scaun, ați fi citit definiția din dicționar, cred că nu v-ar mai fi fost la fel de ușor să identificați unul dintr-o mulțime de alte obiecte de mobilier cu caracteristici asemănătoare. Despre relația dintre limbaj și realitate s-a vorbit foarte mult, unul dintre primii ei teoriticieni fiind Platon, care a încercat să le împace subordonând-o pe cea de-a doua celei dintâi. Însă nu la cuvinte se referea acesta când vorbea despre lumea ideilor, ci la noțiuni redate prin simple cuvinte, noțiuni care suportă în lumea noastră concretă, materială, o multitudine de variațiuni. Bunăoară putem vorbi de ideea de scaun, iar toate scaunele pe care ni le-am putea imagina sunt doar variații a celei primordiale. Însă, mă tem, că vom sfârși, din pricina imposibilității de a găsi o limită concretă într-o idee și alta (cea de scaun, cea de spătar, cea de picior de scaun, cea de scaun rupt etc), la tot atât de multe câte variațiuni sunt. Sute de ani mai târziu, Plotin aduce în discuție această meteahnă, însă este mai preocupat de decăderea ideilor în materie, pornind de la cea primordială, de Unu, decât de o eventuală soluționare a sa. De fapt, la Plotin nici nu este nevoie de o astfel de soluționare, el nepărând să aibă o problemă cu infinitele variații ale ideilor, ba dimpotrivă, această infinitate pare să ajute demersului său.

          Până acum, să zicem, am vorbit despre un lucru familiar, concret, care nu ar trebui să ridice prea multe probleme; dacă vă trimite cineva să aduceți dintr-o casă un scaun sunt sigur că nu ați veni cu o masă ori un dulap, dar dacă ați fi trimis să aduceți un scaun dintr-o încăpere plină cu scaune de diverse mărimi și culori și cu mii de caracteristici deosebite, cel cu care ați veni n-ar coincide, fără alte informații adiționale, cu cel la care persoana care v-a trimis s-a referit, fie că a făcut-o doar în mintea sa, deși atât cel cu care ați venit cât și cel din mintea persoanei respective tot scaun s-ar numi. Dar ce se întâmplă când ne referim la sentimente ori la lucruri abstracte? Iubire, spre exemplu. Ură, dor, a tânji, a dori, a crede. Mergem în dicționar mai întâi pentru a le căuta definiția sau le știm deja? Faptul că puteți citi aceste cuvinte mă îndreptățește să cred că ați simțit măcar o dată aceste sentimente și că, dacă v-ați strădui puțin, ați reuși să le definiți în cuvinte. Încercați, vă rog să faceți acest exercițiu, să definiți prin propriile dvs. cuvinte iubirea, și continuați să citiți după ce-l veți fi terminat.

          Gata? Haideți atunci să vedem ce spune și DEX-ul: Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste față de o persoană; relație de dragoste; amor, iubit1. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. Îmi este greu să cred că ați folosit aceleași cuvinte și cu atât mai puțin în exact aceeași ordine. Iar dacă, totuși, ați făcut-o, atunci înseamnă că nu știți ce înseamnă iubire, știți doar definiția ei. Mi-ați putea reproșa că un lucru este definiția lui, tautologic vorbind are sens, fără ca totuși să aveți dreptate. Nu, un lucru nu este egal cu definiția lui, ci doar cu el însuși. Cel mai probabil ați echivalat iubirea cu dragostea, încercând să spuneți, concret, ce înseamnă pentru dvs. sentimentul acela puternic și înălțător, pe care îl simți față de cineva și ceva etc etc. Nu contează. Ideea este că l-ați definit, cu siguranță, într-un mod diferit decât a făcut-o DEX-ul și, cel mai probabil, diferit de felul în care o fac eu ori ceilalți. Simțim doar diferit, nu? Pare logic să folosim alte cuvinte. Da, este logic, dar doar până când realizăm că nu folosim, de fapt, alte cuvinte. Folosim fix cuvintele existente în vocabularul limbii, doar că le definim diferit și le definim diferit prin intermediul altor cuvinte pe care le înțelegem și definim diferit și așa mai departe, la infinit. Echivalând iubirea cu dragostea, nu reușim să ne-o însușim, pentru că și dragostea va trebui să o definim folosind cuvintele întâlnite-n DEX. Despre dragoste, acesta spune: Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană; iubire, amor. Ce naiba e afecțiunea? Consultăm iar DEX-ul: Simpatie, prietenie, dragoste față de ci­neva. Și simpatia ce e? Atracție, înclinare, afinitate pe care cineva o simte față de o persoană sau pe care o inspiră cuiva; afecțiune. Și atunci atracția, înclinarea, afinitatea? Nu ajungem nicăieri. Încercând să definim într-un mod propriu un sentiment care ne este, în fond, propriu, nu facem decât să recurgem la alți termeni pe care-i resimțim diferit și pe care ar trebui să-i definim într-un mod propriu. Orice am face, nu putem evada din închisoarea limbii pe care-o vorbim, suntem obligați să folosim cuvinte care ne sunt, de fapt, străine și care nu redau decât aproximativ ceea ce simțim. Și chiar mai mult decât atât, nu doar redau aproximativ, ci ele ajung să ne șlefuiască sentimentele, să ni le văduvească de profunzime și să le-înghesuie în calapodul îngust al formelor lor. Sub spectrul lor, sentimentele se deformează și sluțesc, însă fără ele redevin simple reverberații ale instinctelor care ne-au guvernat cândva. Cu cât folosim mai mulți termeni pentru a defini un sentiment, cu atât sentimentul respectiv este mai complex și mai diferit de felul în care este înțeles de majoritatea oamenilor.

          Să mergem mai departe și să facem un mic exercițiu de imaginație pentru a vedea cum de am ajuns să definim, în termeni proprii, iubirea de parcă ar fi un sentiment increat și imanent, când, de fapt, nu este nici una nici alta. Ați asociat sentimentul care părea să corespundă cel mai bine cu ceea ce ați crezut că însemnă iubirea, așa cum ați înțeles-o privind în jurul vostru. Ați reflectat lumea extrinsecă în cea intrinsecă, nu invers. Eu, citind relativ mult și influențat lăsându-mă de scriitori precum Turgheniev, Lermontov ori Pushkin, o voi defini și percepe într-un mod totalmente diferit de cel care urmărește telenovele ori de cel care-a crescut într-o familie disfuncțională (deși într-o astfel de familie am crescut și eu, dar nu pot spune că m-a marcat prea mult) sau de către cineva care chinuia, de mic copil, câini și pisici. Am împrumutat nu doar cuvântul propriu-zis, dar, inconștient, sentimentele noastre au luat forma impusă de modul în care am trăit și cunoscut. Și pentru că trăim în medii și lumi diferite, avem sentimente diferite. La originea sentimentelor stau, în opinia mea, câteva însușiri primordiale pe care le putem observa la animale (și cu cât animalele sunt mai evoluate, cu atât gama acestor însușiri este, nu mai largă, ci mai bine definită, dezvoltată pe baza instinctelor inițiale): frica, dorința, plăcerea, nevoia de supraviețuire etc, dar nu asemenea unor concepte bine definite, după cum pot fi ele găsite-n DEX, ci mai degrabă a unor nuanțe, a unor culori care se întrepătrund și care conțin într-o mai mică sau mai mare măsură pigmenți din celelalte. Nu pot spune despre om că are mai multe sentimente, ci că variațiile dintre ele sunt mai clar reprezentate în cazul său cu ajutorul nemijlocit al cuvintelor. Unde nu existau decât trei culori primare, există acum o varietate aproape infinită de nuanțe, însă număr limitat de termeni care să le descrie. Așa cum există o istorie a religiei, bunăoară, la fel de bine există, sau ar trebui să existe, și o istorie a sentimentelor, o cronologie a lor pur subiectivă, pe care nu facem altceva decât să o repetăm, parțial, de-a lungul scurtei noastre vieți.

          Aș fi dorit să continui, exemplificând firidele dintre înțelesurile cuvintelor prin muzică, bancuri ori lecturi, însă cred că m-am lungit destul cu vorba. Poate că am să reiau cândva ideea. Până atunci vă las în compania unui citat din Wittgenstein:

,,Limitele universului meu sunt limitele limbajului meu.”

          Alergați după bariere, măriți-vă universul. Jucați travian, sau cum naiba s-o numi jocul acela de strategie 🙂

Concurs – Apolinaria

            În urma deciziei luate acum câteva zile de a retrage de la vânzare și de pe site-ul editurii  Apolinaria, mi-aș dori să o ofer în întregime și în mod gratuit cât mai multor persoane, motiv pentru care voi lansa o serie de concursuri prin intermediul cărora să o promovez în mediul online. Momentan, nu o pot oferi decât în format pdf, dar o să fac tot posibilul să apară și ca mobi ori epub, odată cu primirea noului ISBN de la Biblioteca Națională.

             Îndrăznesc să afirm, în cunoștință de cauză și fără falsă modestie, că este unul dintre cele mai bune volume de proză scurtă apărute în limba română în ultima decadă. Conține 12 povestiri, dintre care 9 fiind premiate în cadrul unor concursuri literare naționale și internaționale, scrise în 5 țări, pe 3 continente, de-a lungul a aproape 4 ani de zile. Am cochetat în cadrul lor atât cu fantasticul, cât și cu realismul magic, urmărind câteva dintre ideile care m-au bântuit în tot acest timp și care vor continua, cel mai probabil, să o facă și de acum încolo.

              Ce trebuie să faceți pentru a primi acest volum? Să lăsați un comentariu în josul mesajului spunând care este scriitorul vostru preferat și de ce ori să dai like paginii de facebook din stânga ori să dați share acestui mesaj ori toate trei. Eu voi alege drept câștigători, cu ajutorul unui program online, jumătate dintre participanți (oricine având astfel 50% șanse să se aleagă cu pdf-ul, pe care o să-l primească începând de săptămâna viitoare, în afara celor care aleg toate cele trei metode de înscriere în concurs, caz în care șansele ajung la 100%).

 

 

 

Concursul de literatură „Vasile Lucaciu”

FESTIVALUL NAȚIONAL DE LITERATURĂ „VASILE LUCACIU” ediţia a XIX-a, 2014   CONCURS DE PROZĂ SCURTĂ ȘI POEZIE Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele: –         primirea lucrărilor: 25 octombrie – 10 noiembrie  2014 –         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: 11-29 noiembrie 2014 –         festivitatea de decernare a premiilor: 29-30 noiembrie 2014   Regulamentul concursului: 1. La concurs pot participa persoanele care nu au debutat editorial 2. Se acceptă 10-15 pagini de proză/poezie. Textele, inedite, vor fi trimise în dublu exemplar la adresa menționată mai jos. Deși nu se specifică acest lucru, vă recomand să mergeți pe sistemul motto, cu plic mic închis înăuntru celui mare, în care să fie o pagină cu datele de contact, și texte semnate cu motto. Mai multe despre acest sistem aici.   Adresa pe care sunt așteptate lucrările: primariacicarlau@yahoo.com sau Primăria Cicîrlău, cod poştal 437095, judeţul Maramureş   Premiile care se vor acorda: Publicarea textelor câștigătoare plus sume în bani, după cum urmează: Marele premiu: 500 de lei Premiul I poezie, proză – 300 de lei Premiul II poezie, proză – 250 de lei Premiul III poezie, proză – 200 de lei   Se asigură cazarea și masa câștigătorilor care vor fi prezenți la festivitatea de premiere   Anunțul original Mai multe concursuri Mult succes!

 

Concurs!

            Ok, am primit volumele de autor și sunt gata să dau drumul primului concurs. Premiul, după cum cred că ați dedus deja, este un exemplar cu autograf din Vandalii. Și pentru că trebuie să existe și un mod de departajare, m-am gândit să vă adresez o întrebare: Care este cartea voastră preferată și de ce? În funcție de răspunsurile primite (nu trebuie să fie excesiv de lungi, rezonez mai mult cu sinceritatea) am să selectez 5-10 finaliști, iar dintre aceștia am să trag la sorți câștigătorul. Puteți răspunde la întrebare până miercuri, 22 octombrie, orele 20:00. Adițional, puteți să dați un like paginii mele de Facebook, însă acesta nu este un criteriu de departajare.

Mult succes!

Update miercuri 22 octombrie ora 22:44

Vă mulțumesc foarte mult pentru participare și pentru minunatele recomandări făcute! După cum spuneam inițial, am ales ales un număr de finaliști (8, mai exact), cărora le-am acordat un număr de ordine și cu ajutorul site-ului http://www.random.org/ am ales câștigătorul (sau câștigătoarea, nu știu exact) în persoana lui gadjodillo. Felicitări și lectură plăcută!

Dacă nu ați câștigat, nu este cazul să vă supărați. În câteva zile o să-mi iasă a doua carte, ocazie cu care voi da drumul unui nou concurs! Și încă unuia și încă unuia…