Despre autor:

Umberto Eco (n. 1932) este unul dintre cei mai proeminenţi eseişti, romancieri şi critici literari ai zilelor noastre. Personalitate multilaterală, Umberto Eco este membru onorific a numeroase şi prestigioase universităţi (printre care şi Oxford). Este cunoscut în principal datorită romanelor Numele Trandafirului, Pendulul lui Foucault şi Cimitirul din Praga. Umberto Eco este, de asemenea, unul dintre favoriţii la câştigarea unui Premiu Nobel.

Rezumat:

Acţiunea, care se petrece în decursul a şapte zile din anul 1327, se roteşte în jurul a mai multor crime săvârşite într-o abaţie italiană unde ar fi urmat să se desfăşoare o dispută teologică. Primii dintre invitaţi care ajung acolo sunt franciscanul William din Baskerville şi învăţăcelul său, Adso din Melk. Cei doi, investigând ceea ce la început pare a fi sinuciderea lui Adelmo din Ontranto, se încurcă tot mai mult în iţele şi secretele abaţiei benedictine. Sinuciderea este urmată de uciderea lui Venantius din Salvemec, apoi de cea a lui Berengar din Arundel, toate părând a avea legătură cu biblioteca abaţiei, una dintre cele mai  ample din regiune şi totodată din lume la vremea respectivă. Dovezile îl indică mai întâi ca ucigaş pe Jorge din Burgos, iar apoi pe Berengar din Arundel, însă aceştia sunt, rând pe rând, disculpaţi (cel dintâi din pricina faptului că, orb fiind, nu le-ar fi putut duce fizic la împlinire, iar cel din urmă pentru că este, la rândul său, omorât). Începând cu a patra crimă, a cărei victimă este botanistul Severinus din Sankt Wendel, franciscanul începe să afle câteva dintre secretele abaţiei, secrete care-l au în prim plan chiar pe abatele acesteia.

Impresii

De Umberto Eco am mai citit doar eseuri (Lector în fabulă, Şase plimbări prin pădurea narativă ş.a.) şi drept să fiu le-am găsit mai reuşite decât romanul de faţă, roman care mi se pare a fi, cum ar spune englezii, overrated. Adică supraestimat. Sunt, nu neg acest lucruri, câteva teme (semiotica, dezbaterile teologice, metafora bibliotecii) care ating note plăcute, însă niciunele dintre ele nu mi se par pe deplin valorificate, adevăratul lor potenţial transpărând când şi când şi lăsându-te cu impresia că romanul de faţă ar fi putut fi cu mult mai bun. Autorul porneşte, parcă, în prea multe direcţii pentru a mai fi la final în stare să lege într-un tot unitar. Prin final, povestea tinde să capete caracterul unei fabule, ceea ce contrastează puternic şi disonant cu sutele de pagini pe care romanul se înşiră. Apoi, nici stilul nu m-a prea convins, însă aici poate fi de vină şi traducerea. Înţeleg că, fiind pusă pe seama unui personaj trăind în vremea respectivă (Adso din Melk), cartea nu putea să aibe un stil inovator ori măcar recent, dar atunci ar fi putut măcar să folosească un vocabular ceva mai potrivit. Precum cel din Parfumul lui Patrick Süskind, de exemplu, ori cel din Golemul lui Gustav Meyrink. Am rămas puţin decepţionat, sincer să fiu. După ce-i citisem din eseuri, mă aşteptam la mai mult.