J.M.G. Le Clezio – Deşert

Deşert este cel de-al optulea roman scris de J.M.G. Le Clezio.

Limba în care a fost scris: franceză

Titlul în engleză: Desert

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea:  sec. XX (anii 1910, respectiv 1950)

Locul în care se petrece acţiunea: Sudul Marocului, Marsilia (Franţa)

Număr de pagini: 352

Ediţie: David R. Godine Publisher, 2009

Subiect: destinul omului, căutarea

Premii: premiul Academiei Franceze, Grand Prix, 1980

 

 

Despre autor:

Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Impresii:

Deşertul este o carte atipică – dacă mai pot exista cărţi atipice în literatura postmodernistă, adesea marcată de inovaţii şi de multe ori supusă experimentelor – alcătuită din două povestiri distincte, care se intersectează de mai multe ori, însă nu sunt atât de strâns legate încât din unirea lor să reiasă o a treia. În prima dintre ele, a cărei acţiune se petrece în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut, îl avem în centru pe Nour, un copil tuareg care trăieşte în deşert şi asistă la unirea triburilor din vestul Saharei împotriva Marocului, sub protectorat francez la acea vreme. Acţiunea în această primă parte este deosebit de lentă, accentul căzând în schimb pe modul de trai al triburilor nomade, legendele locale, povestite de bătrâni la căderea serii, şi viaţa oarecum izolată pe care Nour o trăieşte. Deşertul nu este doar un simplu decor, imaginea sa revenind obsesiv asemenea vântului uscat care bântuie neîncetat printre erguri şi hamade. Lentoarea pare a fi cuvântul cel mai potrivit aici, descrierile predominând, iar dialogul ocupând doar un rol marginal. Legendele narate, unele dintre ele formându-se chiar în perioada în care se desfăşoară acţiunea, vor străbate asemenea unor ecouri veacurile, rezonând şi schimbând pe alocuri metanaraţiunea reprezentată de cea de-a doua poveste. Spre deosebire de prima, aici avem parte de un fir epic clar şi uşor de urmat, înfăţişat de destinul Lallei. Lalla este o copilă când soseşte din inima deşertului în Marsilia, unde este luată în primire de o mai veche cunoştinţă. Adaptarea ei este, însă, greoaie, iar depărtarea de sahel şi de pustiul locurilor natale o împiedică să-şi găsească un loc în lume. Bântuie pe străzile oraşului, intră în contact cu multă lume, îşi face chiar şi un prieten din rândul copiilor care cerşesc pe străzi sub protecţia unui interlop destul de blând şi de onest. Blând şi onest, adică nu-i din România, v-aţi prins. E de prin Iugoslavia, dacă-mi aduc bine aminte. Viaţa cotidiană este bine surprinsă, deşi nu acesta este rolul principal al escapadelor Lallei. Nici măcar compararea, chiar şi involuntară, a celor două traiuri: în deşert, printre dune, şi în mijlocul civilizaţiei, printre oameni. Nu, călătoria ei este mai degrabă o parabolă, o alegorie care vizează căutarea şi găsirea propriului nostru destin. Chiar şi după ce scapă de orice griji materiale şi ajunge faimoasă, Lalla nu se schimbă absolut deloc şi dispare noaptea pentru a umbla cu vechile sale cunoştinţe. Căutările ei continuă şi, prin prisma tuturor probabilităţilor, nici nu se vor sfârşi vreodată, pentru că, pornită în căutarea propriei sale fiinţe, ea descoperă lumea. Şi nu doar pe cea prezentă, dar şi pe cea care aparţine unui timp trecut. În ultimul capitol revenim la povestirea iniţială, revenim la deşert, acesta părând să reprezinte cel mai bine profunzimile umane. Înăuntru suntem mereu singuri, iar victoriile noastre, asemenea războiului dintre triburi şi Maroc, sunt futile. Bătălia împotriva noastră nu o vom câştiga niciodată.

În concluzie, un roman destul de bun, dar cu o primă treime extrem de plicticoasă pentru cei care se aşteaptă să se întâmple ceva, orice.

J. M. Coetzee – Epoca de fier

În inima ţării este cel de-al şaselea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Age of Iron

Anul apariţiei: 1990

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1980

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 198

Ediţie: Penguin Books, 1998

Subiect: apertheid, singurătatea.

Gen: roman epistolar

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

În ziua în care a fost diagnosticată cu cancer, întorcându-se acasă, doamna Curren (fostă profesoară de latină) descoperă că în grădina sa s-a instalat, într-un culcuş făcut din cartoane, un om al străzii (Vercueil pe numele său). Doamna Curren îi promite bani dacă o s-o ajute la treburi, iar Vercueil, a cărui atitudine oscilează între încăpăţânare, răbdare şi îndărătnicie, se pune pe treabă. După patru ceasuri îşi primeşte plata şi pleacă doar pentru a reveni beat a doua zi. La scurt timp, Florence, servitoarea doamnei Curren, se întoarce din ţinutul ei natal împreună cu fiii ei, Bheki şi Beautz, şi cu un prieten de-al acestora, despre care aflăm într-un târziu că s-ar numi John ori Johannes. Cei doi copii intră în tot felul de belele, sunt urmăriţi şi intimidaţi de poliţie, iar, într-o zi, chiar şi accidentaţi, intenţionat, de maşina forţelor de ordine. De cei care ar fi trebuit să-i protejeze. John ajunge în stare gravă la spital. După ce sunt trimise dintr-o parte într-alta, Florence şi doamna Curren reuşesc să-l vadă. Întoarse acasă, primesc un telefon prin care sunt anunţate că Bheki a intrat în alte încurcături. Vercueil, care se mutase între timp în casă, refuză să le ajute, aşa că doamna Curren împreună cu Florence şi fica ei, se duc cu maşina în Gugulethu, satul natal al servitoarea, să vadă care este treaba cu Bheki. Thabane, verişorul Florencei, se oferă să le ajute să-l localizeze. Îl găsesc mort, executat împreună cu alţi patru copii. Doama Curren se adresează unor poliţiştii, însă aceştia o trimit la plimbare. Se întoarce acasă, iar John, externat între timp, vine să o viziteze, sperând să dea de prietenul său. Apare şi poliţia, care, în pofida insistenţelor şi rugăminţilor doamnei Curren, ia cu asalt casa pentru a-l neutraliza pe John, retras, cu un pistol în mână, într-un cotlon.

 

Impresii:

Epoca de Fier este un roman epistolar, însă, scrisoriile fiind scrise doar de unul dintre cei doi conlocutori şi netrimise celuilalt, suntem nevoiţi să ne limităm la o singură perspectivă şi la un singur punct de vedere, şi anume la lumea văzută prin ochii doamnei Curren, o femeie în vârstă şi retrasă, forţată de împrejurări să asiste neputincioasă la ororile apartheidului. Ca temă centrală, extinzându-se dincolo de cele secundare, îmbătrânirea şi singurătatea, şi reieşind din ele, avem şi de această dată alienarea (mai pe larg despre fenomenul alienării în opera lui J.M. Coetzee în numărul de luna viitoare al revistei Litere). Vercueil, prin tăcerea şi încăpăţânarea sa, este cea mai grăitoare victimă a ei, comunicarea rezumându-se cel mai adesea în cazul lui la contemplarea şi detaşare faţă de lumea exterioară. Singurătatea sa prefaţează singurătatea doamnei Curren, la fel cum sinuciderea la care ea se tot gândeşte şi pe care Vercueil nu şi-o, ci i-o, doreşte, prefaţează propria lui moarte. Entuziasmându-se ca un copil când are impresia că femeia o să se sinucidă, el nu face decât să-şi dorească propriul sfârşit. Dispariţia şi distanţarea care, atâta timp cât este viu, nu pot să fie niciodată totale. Celălalt fir epic, care are în prim plan acţiunile lui Bheki şi John, deşi ocupă locul principal în cadrul naraţiunii, are o importanţă mai redusă tocmai din pricina diferenţei de vârstă şi de atitudinea dintre ea şi ei. Din contrastul acesta se nasc şi în contrastul acesta pier. Singurătatea este, însă, tot timpul prezentă, la fel şi alienarea, ele sunt substratul, iar acţiunea nu face decât să le scoată la iveală. Deşi încearcă să n-o implice şi pe fiica sa în viaţa retrasă şi anostă pe care o duce, doamna Curren îi reproşează că a lăsat-o în urmă, că a condamnat-o să trăiască aici, în această ţară măcinată de xenofobie, în timp ce ea a plecat în Statele Unite. Îi reproşează, dar nu îndrăzneşte să i-o spună. Ca şi în celelalte romane ale lui Coetzee, personajele sale nu sunt nici eroi şi nici fotomodele, ci persoane de la marginea societăţii (iar aici, a vieţii), care au totuşi conştiinţă, dorinţe şi speranţe. Care sunt vii într-o lume sălbatică, denaturată. Doamna Curren a fost în tinereţe profesoară şi toată viaţa sa a abhorat şi condamnat xenofobia. Însă xenofobia, adânc înrădăcinată în această ţară, o roade, tot aşa cum şi cancerul o ucide lent, dureros de lent şi sistematic. Un roman profund, dar cu prea puţine contraste. Citindu-l, rămâi cu impresia că J.M. Coetzee este un pesimist convins.

 

Citate:

Şi atunci pentru cine aceste scrisori? Răspunsul este: pentru tine, dar nu pentru tine, pentru mine, pentru partea din tine care este în mine.

J. M. Coetzee – În inima ţării

În inima ţării este al doilea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: In the heart of the country

Anul apariţiei: 1977

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 160

Ediţie: Vintage, 2004

Subiect: relaţia dintre colonişti şi nativi, nebunia.

Stil: fluxul conştiinţei

Altele: Filmul Dust (1985) este o adaptare a acestei cărţi.

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

Magda, o femeie nemăritată şi-n acelaşi timp personajul narator al romanului, trăieşte împreună cu tatăl său şi cei doi servitori, Jakob şi Anna. Când Hendrik, un alt servitor de-al lor se aduce vorba căsătoriei, tatăl Magdei se arată încântat, aşa că pe proprietatea lor se mută în curând o nouă Anna (pentru a le distinge pe cele două, Magda îi spune celei dintâi Ou-Anna, iar celei din urmă Klein Anna). Nu trece, însă, mult timp şi tatăl Magdei începe să întreţină relaţii sexuale cu Klein Anna, fără ca Hendrik să bănuiască la început nimic. Jakob şi Ou-Anna, văzând cum stau lucrurile, se decid să plece. Magda devine tot mai irascibilă, începe să se certe cu tatăl său, iar într-o după amiază îl omoară. Îl lasă să zacă o vreme în casă, apoi îl pune pe Hendrik să lărgească o groapă găsită pe câmp şi îşi îndeasă acolo tatăl. După aceea face curat şi arde lucrurile tatălui său. Neştiind, însă, nici cum să se poarte cu servitorii, nici cum să administreze ferma şi nici unde-şi ţinea tatăl său banii, nu poate poate să-l plătească pe Hendrik. Relaţia dintre ei se deteriorează treptat, mai ales după ce Magdei îi este refuzat accesul la conturile tatălui său. Hendrik devine tot mai impertinent.

 

Impresii:

Citind rezumatul de mai sus nu veţi înţelege mai nimic din esenţialul romanului, pentru că, deşi, în modul în care vi le-am prezentat eu lucrurile par destule de clare, relatate de Magda acestea devin confuze, analepsele revenind obsesiv, faptele sfârşindu-se diferit când sunt descrise pentru a doua oară, evenimentele învăluindu-se în tot felul de digresiuni pseudofilosofice uşor de urmărit dar uneori greu de corelat cu faptele din jur. În aceste circumstanţe, graniţa dintre fabulaţie şi realitate se şterge treptat, iar aporia în care cititorul se scufundă ia aspectul unui puzzle ineluctabil şi în acelaşi timp nerezolvabil. Şi toate acestea pentru a sublinia incongruenţele imposibil de împăcat nu atât dintre colonistul englez şi nativul african, relaţia complexă dintre cei doi fiind de fapt în scrierile lui J. M. Coetzee doar un pretext, ci între lumea intrinsecă şi cea extrinsecă. Acest conflict (spun conflict pentru că discrepanţele dintre cele două sunt ridicate de autor la rangul de conflict) îl putem întâlni, mai diluat ori mai pregnant, în toate romanele lui Coetzee. Însă nicăieri izbirea celor două lumi nu are rezultate atât de dezastruoase şi ireversibile cum are în În inima ţării. Deşi pare a da dovadă de-o luciditate extremă, ori poate tocmai din această cauză, Magda înnebuneşte. Trăirile ei sunt exacerbate, iar lumea exterioară, neputând fi înfrântă, este deformată de propria ei percepţie şi de propriile ei amintiri. Îşi creează singură un univers autotelic în care să poată trăi şi asta pentru că acela în care trăieşte este prea străin şi prea barbar pentru a fi domesticit. O carte dificilă din pricina felului diacronic în care este redată şi-a personajului lipsit de credibilitate care este pus să-şi redea propria viaţă.

 

Citate:

Cuvintele înstrăinează. Limbajul nu este un mediu care să redea dorinţele.

 

Dumnezeu nu iubeşte pe nimeni, a continuat să vorbească, şi nu urăşte pe nimeni, pentru că Dumnezeu nu este încătuşat de pasiuni şi  nu simte nici plăceri şi nici durere. Aşadar cineva care-l iubeşte pe Dumnezeu nu poate să ceară în schimb ca şi Dumnezeu să-l iubească pe el.

Naguib Mahfouz – Hoţul şi câinii

Hoţul şi câinii este al cincisprezecelea roman scris de Naguib Mahfouz.

Limba în care a fost scrisă: arabă

Titlul în engleză: The Thief and the fogs

Anul apariţiei: 1961

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1950

Locul în care se petrece acţiunea: Cairo, Egipt

Număr de pagini: 160

Ediţie: Anchor, 1989

Subiect: trădarea, răzbunarea

Curent: existenţialism

 

Despre autor:

Naguib Mahfouz (1911-2006) este primul scriitor de origine arabă care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (în 1988). Este autorul a 38 de romane, peste 350 de povestiri scurte, 5 drame şi mai multe scenarii. Operele sale au iscat nenumărate controverse în ţările arabe, iar în anul 1989 (anul în care Salman Rushie a publicat Versetele Satanice) Omar Abdul-Rahman l-a condamnat pe Naguib Mahfouz la moarte pentru o carte scrisă cu mai bine de 30 de ani înainte (este vorba despre Copiii lui Gebelawi). În 1994 doi extremişti islamişti au încercat să-l omoare. Deşi tentativa lor a fost nereuşită, Naguib Mahfouz a rămas cu sechele pentru tot restul vieţii. Dintre cele mai importante romane ale sale enumăr: Copiii lui Gebelawi, Hoţul şi câinii, Ziua în care liderul a fost ucis şi Akhenaten.

Rezumat:

Said Mahran de abia a ieşit de la închisoare şi deja se gândeşte, unelteşte şi-şi imaginează, cum să o se răzbune în primul rând pe Nabawiyya, fosta lui soţie, recăsătorită între timp, iar în al doilea pe Ilish Sidra, fostul său prieten, care-a luat-o pe fosta lui soţie de nevastă. Se duce la locuinţa lor pentru a-şi vedea fiica, pe Sana, eveniment care se petrece în prezenţa unui detectiv. Fiica sa se teme, însă, de el şi nu-l mai recunoaşte, lucru care nu face decât să sporească aversiunea lui Said faţă de Ilish şi Nabawiyya. Cei doi îl sfătuiesc să se angajeze pe undeva, să ia viaţa de la capăt, iar Said se duce la Rauf Ilwan, cel care l-a iniţiat în arta furatului şi care i-a fost, pe vremuri, mentor. Rauf, însă, este un om schimbat, sau cel puţin impresia aceasta doreşte s-o lase, nu doar s-a lăsat de fărădelegi, dar ocupă chiar şi o poziţie importantă într-un ziar local. Deşi îi stă în putinţă să-l angajeze pe Said, refuză. Acesta din urmă aşteaptă lăsarea nopţii pentru a-i pătrunde fostului său prieten în casă şi-a fura, dar când o face îl găseşte pe Rauf aşteptându-l. Rauf îl alungă fără să cheme poliţia. Said nu renunţă, însă, şi după ce face rost de un pistol se întoarce să-l omoare, însă ucide din greşeală pe altcineva. Căutat de poliţie, se refugiază în care lui Nur, o prostituată îndrăgostită de el. A doua seară încearcă să-i facă de petrecanie lui Ilish, dar la fel, omoară un om nevinovat. Scapă ca prin urechile acului, dar tot nu se învaţă minte. Nur dispare, aşa că Said se ascunde în casa şeicului, un vechi prieten de-al tatălui său. Într-o zi, pe când iese s-o caute pe Nur, este hăituit de câini şi de poliţie şi se retrage într-un cimitir, acolo unde şi moare.

 

Impresii:

După În derivă pe Nil, romanul de faţă vine ca o schimbare pe cât de evidentă pe atât de necesară. Din punct de vedere stilistic, Hoţul şi câinii mi se pare net superior celui amintit anterior, Naguib trecând în mai multe instanţe de la stilul scabros, asemănător celui adoptat de Leonid Andreyev în Povestea şarpelui (ceva mai concentrat decât în Parfumul lui Patrick Süskind ori Golemul lui Gustav Meyrink) şi utilizat pentru a da glas uneltirilor puse la cale de  Said Mahran, la unul modernist şi aproape impersonal. Deşi autorul schimbă destul de des perspectivele şi sare uneori de la lumea exterioară personajului principal la ideile care-i bântuie mintea, acţiunea este uşor de urmat. Personajele sunt puţine şi văzute prin ochii lui Said. Acesta, chiar dacă ştie ce sfârşit îl aşteaptă, nu vrea şi nu poate să se oprească. Stă ascuns şi trăieşte de pe o zi pe alta animat de un singur gând, în mintea sa răzbunarea însemnând, de fapt, dreptate. Iar prin omorârea duşmanilor săi şi-ar face nu doar sieşi dreptate, dar ar face şi un bine societăţii. Cel puţin aşa gândeşte. Însă Said nu este un personaj eminamente negativ, el are şi părţile sale pozitive: de la sentimentele în schimbare faţă de Nur, învăţând să o iubească şi fiind de-a dreptul îngrijorat când ea dispare (să nu uităm că, mergând să vadă ce i s-a întâmplat, cade în ghearele poliţiei) şi până la grija nedisimulată şi iubirea necondiţionată faţă de fiica sa, refuzul ei fiind moment care-l determină să-şi ducă planul la îndeplinire. Însă greşeşte şi greşeşte de două ori, ambele sale tentative de a-şi face dreptate fiind sortite eşecului. Greu de spus din ce motiv Naguib a ales ca lucrurile să stea astfel şi nu altfel, orice interpretare putând fi în acest caz cu dublu tăiş. Există, totuşi, şi un lucru care nu mi-a plăcut la romanul de faţă: complexitatea redusă. Este prea simplu, evenimentele decurg prea rapid, fără să se stabilească prea bine tensiunea între diversele evenimente care au loc, iar personajele exterioare se depărtează tot mai mult pe măsură ce pătrundem în mintea lui Said. Era, în opinia mea, nevoie de mai mult spaţiu, de o zăbovire asupra anumitor lucruri, o mai bună reliefare a anumitor aspecte, o extindere a dialogurilor. În pofida finalului închis, am rămas cu impresia că Naguib Mahfouz nu a spus tot ce dorea să spună. Că mai sunt lucruri lăsate pe dinafară, că s-a grăbit pe alocuri şi că ar mai fi fost lucruri de spus.

J.M. Coetzee – Aşteptându-i pe barbari

Aşteptându-i pe barbari este al treilea roman scris de J.M. Coetzee, iar titlul este inspirat din poemul omonim semnat de scriitorul egiptean Constantine P. Cavafy.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: Waiting for the Barbarians

Anul apariţiei: 1980

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: la graniţa imperiului (Britanic), Africa de Sud

Număr de pagini: 180

Ediţie: Penguin Books, 1980

Subiect: relaţia dintre autorităţi şi nativi în Africa de Sud

Premii primite: James Tait Black Memorial Prize şi Geoffrey Faber Memorial Prize 

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dizgraţie.

Rezumat:

Acţiunea este redată din perspectiva personajului principal, magistrat într-un oraş de la graniţa Imperiului. Într-o bună zi în oraş soseşte colonelul Joll în fruntea unui mic detaşament militar, care instalează starea de urgenţă şi pleacă, în pofida opoziţiei magistratului, să se lupte prin deşert cu ”barbarii”, un eufemism menit să descrie populaţia locală, cu precădere pe cea războinică. Prima captură a colonelului Joll sunt doi nativi, un copil şi un bătrân, acuzaţi (pe nedrept) că ar fi hoţi. Apoi colonelul aduce şi alţi nativi, pe care-i întemniţează şi torturează până când aceştia mărturisesc toate faptele de care nu se fac vinovaţi. Înainte să vină iarna, Joll şi mica sa armată părăsesc oraşul, iar magistratul, care începe să se îndoiască nu doar de metodele prin care Imperiul îşi menţine supremaţia, de metodele lui se îndoia demult, dar şi de modul lipsit de inteligenţă în care-o face, începe mai întâi să o îngrijească pe femeia capturată de Joll şi lăsată-n urmă (în urma corecţiilor aplicate de colonel, aceasta de abia mai vede şi de abia îşi mai poate folosi picioarele), după care cei doi au o relaţie.  Magistratul nu este însă fidel, iar ea are suferă din cauza aceasta. De cum vine primăvara, aflând de la un soldat că generalul are de gând să se reîntoarcă şi să înceapă ofensiva împotriva barbarilor, magistratul pleacă, alături de doi slujbaşi, într-o expediţie prin deşert pentru a o duce pe fată înapoi în tribul din care a fost capturată. Înainte să se despartă, magistratul o roagă să le spună alor săi adevărul. După ce se-ntoarce în oraş, acesta este capturat de Joll, acuzat de trădare şi încarcerat. Este menţinut într-o stare de dobitocenie totală (nu i se furnizează niciun fel de informaţii din lumea exterioară, nu i se permite să se spele, este hrănit din an în paşte) pentru că refuză să le destăinuie trădarea de care s-ar face vinovat. Este ameninţat cu moartea, iar într-o zi Joll pune la cale o mascaradă lugubră: îşi pune soldaţii să-l spânzure, doar pentru a-l elibera în ultimul moment, după ce magistratul imploră salvarea. După acest episod, nemaivăzând în el nicio ameninţare, magistratul este eliberat şi lăsat să hoinărească ori cerşească pe străzile oraşului. În tot acest timp, singurul semn al prezenţei barbarilor este distrugerea unui dig din apropiere, lucru care le compromite localnicilor recolta. Din forţele armate trimise de Joll să se lupte cu barbarii, un singur soldat se întoarce, şi acela mort. Temându-se că barbarii sunt în apropiere, Joll strânge soldaţii rămaşi prin oraş şi pleacă să-i înfrunte. Nativii se aciuează pe lângă oraş, temându-se şi ei de viitoarea înfruntare. După ce se rătăceşte prin deşert, colonelul este înfrânt, iar armata lui dezmembrată, fără, însă, să fi ajuns să se confrunte cu barbarii.

 

Impresii:

Aşteptându-i pe barbari este al cincilea roman semnat de Coetzee pe care-l citesc (celelalte patru fiind: Foe, Stăpânul Petersburgului, Viaţa şi vremurile lui Michael K. şi Ruşinea). Recunosc încă de la început că titlul m-a intrigat, acesta fiind principalul motiv pentru care mi-am dorit să parcurg această carte. Şi întorcând paginile, m-am lăsat cuprins de acţiunea deosebit de interesantă. Stilul, până să intru în atmosfera romanului, aproape că mi-a displăcut, însă după aceea mi s-a părut cât se poate de potrivit. Este oarecum frânt, frazele sunt în genere scurte şi închise, însă-n cuvintele lor izbutesc să redea o anume tristeţe ce reiese nu atât din viaţa pe care-o duce personajul principal, cât din evenimentele la care acesta ia parte, fără să le poată în vreun fel stopa. Nedreptatea este peste tot în jurul lui, iar oamenii se transformă, sub imperiul spaimei,  în măşti groteşti, magistratul părând în aceste circumstanţe singurul personaj normal. Spun în aceste circumstanţe, pentru că în mijlocul unei lumi normale, el ar fi fost cel care ar fi părut cel sărit de pe fix. Colonelul Joll, reprezentând aroganţa şi insolenţa, ipocrizia şi prostia Imperiului (Coetzee vorbeşte, fără îndoială, de Imperiul Britanic în cea mai glorioasă epocă a sa, când subjuga în numele civilizaţiei popoare şi tot în numele civilizaţie tortura prizonierii şi le impunea nativilor, după cum putem observa citind romanele lui Doris Lessing, condiţii greu de acceptat şi încă şi mai greu de îndurat), n-are habar de condiţiile terenului şi de situaţia de la graniţa Imperiului, el are de îndeplinit o misiune şi nu importă dacă sunt satisfăcute sau nu condiţiile care-au dus la existenţa acestei misiuni. Nu contează că oraşul trăieşte-n armonie cu ”barbarii”, el vine să-i protejeze pe unii şi să-i pacifice pe ceilalţi prin intermediul săbiilor şi armelor de foc, reuşind prin incompetenţa sa să distrugă atât pacea existentă cât şi propria armată. Cât timp este mâncare destulă se înţelege bine cu orăşenii, mulţi dintre aceştia aprobându-i comportamentul şi venerându-l chiar, însă în momentul în care resursele sunt pe ducă, generalul începe să-şi dea alama pe faţă: îşi lasă soldaţii să jefuiască magazinele, să devasteze locuinţele şi-i ameninţă pe cei care se grăbesc să părăsească oraşul cu închisoarea. Iar cei care pleacă nu-s deloc puţini: familii întregi ies noaptea mituind soldaţii, se adună la oarecare depărtare de oraş şi împreună străbat deşertul. În urma lor, casele le sunt imediat sparte. Dramul de inteligenţă de care colonelul pare să dea dovadă este îndreptat tot spre a face rău: torturează, le dărâmă nativilor corturile, şi-l eliberează pe magistrat din închisoare abia după ce s-a asigurat că i-a frânt spiritul şi că nimeni nu va mai pleca urechea la spusele lui. Suferinţa şi nedreptatea pe care magistratul este nevoit să le îndure sunt chiar însemnele Imperiului, sunt felul în care nativii resimt consecinţele civilizaţiei multpropovăduite. O mascaradă deplină, şi-o duplicitate care atinge perfecţiunea, salvatorii (în cazul de faţă soldaţii) ajungând să se confunde până la identificare cu torţionarii. În atare condiţii, romanul riscă să devină o alegorie, căci extrapolând evenimentele descrise ne putem da seama cum stăteau lucrurile în timpul Imperiul Britanic.

 

Citate:

Cînd unii oameni suferă pe nedrept, mi-am spus, este soarta celor care asista la suferinţa lor să sufere ruşinea situaţiei.

Doris Lessing – Iarba cântă

    Despre Carte:

      Iarba cântă este romanul de debut al lui Doris Lessing. Titlul este o parte din al 15-lea vers din poemul lui T.S. Eliot, Pustiul (The Waste Land).

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: The Grass is Singing

Anul apariţiei: 1950

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1940

Locul în care se petrece acţiunea: Rhodezia (astăzi Zimbabwe)

Număr de pagini: 256

Ediţie: Harper Perennial Modern Classics, 1999

Subiect: diferenţele rasiale dintre albi şi negri

 

Despre autor:

    Doris Lessing  este o scriitoare engleză care s-a născut pe 22 octombrie 1919 în Persia (acum Iran), din părinţi englezi. În tinereţe a făcut parte din Partidul Comunist Englez, pentru ca mai apoi să se retragă din acesta. Nu înainte de a-i fi interzise călătoriile în Rhodesia, ţară pe care obişnuia să o viziteze pentru a le lua interviuri figurilor publice marcante. Cariera sa literară poate fi împărţită în trei perioade distincte, în prima dintre ele socialismul fiind tema principală a romanelor sale, în a doua a scris opere psihologice, iar în ultima a abordat teme sf. În anul 2007 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind cea mai în vârstă persoană care l-a prmit vreodată (88 de ani la momentul respectiv). A scris nenumărate romane, cărţi memorialistice, eseuri şi povestiri scurte. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale amintesc: Teoristul bun, Caietul de aur şi Iarba cântă.

Rezumat:

Iarba cântă începe prin redarea unui articol apărut într-un ziar local, articol în care se precizează că o femeie albă, Mary Turner pe numele ei, este omorâtă de un negru, Moses, pentru bani. Englezii care trăiau în Rhodesia se comportă de parcă nici nu s-ar fi aşteptat la altceva din partea nativilor. Doris Lessing descrie apoi cum de s-a petrecut crima, pornind de la evenimente care au avut loc cu mai bine de zece ani înainte. Mary trăieşte în oraş, are mulţi prieteni, o slujbă decentă, dar este mereu cu nasul pe sus. Auzind într-o zi din întâmplare o remarcă făcută de un prieten de-al său, se hotărăşte să se căsătorească. Alesul ei este Dick Turner, un fermier lipsit de ambiţii, şi care fusese atras de ea de când o văzuse prima oară (din pricina unghiului din care o privise, probabil, căci a doua oară când o vede alte sentimente îl încearcă). Cei doi se mută pe moşia lui Dick şi trăiesc de la un an la altul pe linia de plutire, spunându-şi puţine cuvinte şi văzându-se doar pe seară, când el se întoarce de la muncă. Mary nu este mulţumită nici de viaţa pe care o duce şi nici de soţul ei, care nu se pricepe să scoată profit din ferma sa şi se comportă prea blând cu nativii care munceau pe plantaţie. Într-o zi, Mary fuge de acasă, iar după ce trăieşte mai multe luni în sălbăticie, se întoarce. Mult mai autoritară, ea se impune în relaţia cu ei în momentul în care Dick zace bolnav pentru câteva zile. Într-o clipă de furie, îl loveşte chiar cu biciul pe Moses, unul dintre ei. După câteva luni şi câţiva servitori concediaţi, Dick îl angajează ca om bun la toate chiar pe Moses. La început, Mary se preface că nu-l cunoaşte, însă în momentul în care are o criză de nervi, iar Moses se-ngrijeşte de ea, îşi pierde din autoritate. Slatter, vecinul lor, vede situaţia deplorabilă în care se află, precum şi blândeţea lui Mary vizavi de Moses şi le propune celor doi să se mute, în locul lor aducându-l pe Tony, un tânăr venit de curând din Marea Britanie.

Impresii:

De Lessing am mai citit şi Întoarcerea acasă, o carte cu caracter memorialistic bine scrisă, care m-a determinat să caut să lecturez şi altele scrise de ea. Şi bine am făcut!

Există o clară diferenţă stilistică între primul capitol (în care este redat articolul la care am făcut referire în rezumat) şi celelalte, lucru care mă determină să cred că articolul respectiv chiar a existat în presa locală, nefiind rodul imaginaţiei autoarei. Ştiind încă din primul paragraf cum se va termina romanul, rămâne să aflăm cum va fi justificată crima comisă de Moses. Fiecare capitol pe care-l parcurgem, fiecare paragraf şi fiecare idee este pusă-n relaţie cu inexorabilul final, obligând astfel cititorul să-şi schimbe constant părerile deja formate, de aici rezultând şi întreaga tensiune a romanului. Avem de-a face cu un număr redus de personaje, mai bine de trei sferturi din carte făcând referire doar la Mary şi Taylor, motiv pentru care acţiunea se interiorizează, fiecare amănunt exterior aruncând umbre-n sufletul celor doi. Căsnicia lor este una ratată, Mary şi Taylor dorind de la viaţă lucruri diferite (de menţionat aici cearta – dacă îi putem spune ceartă, fiind mai degrabă izbirea a două puncte de vedere distincte – referitoare la posibilitatea de-a avea un copil ori cea privind felul în care cei doi se comportă cu nativii). Nici opiniilor lor referitoare la fermă nu concordă, în timp ce Dick tinde să o idealizeze, cultivând mai multe culturii de-o dată, Mary vede-n ea doar o sursă de îmbogăţire şi nimic altceva, de aceea şi mizează pe o singură cultură, cea de tutun. Eşecul acesteia, care aproape că-i ruinează, este însăşi eşecul lor. La fel de descriptivă este şi ei cu nativii pe care-i consideră simple animale a căror obligaţie este să muncească pentru ei şi să le facă toate poftele. Răzbunându-se parcă pe superioritatea lor fizică şi placiditatea cu care privesc, în pofida vicisitudinilor, viaţa, Mary îi pune la tot felul de munci inutile, le reduce pauzele şi îi pedepseşte. În aceste condiţii nici nu este de mirare că mulţi dintre ei aleg să plece, căutându-şi norocul prin altă partă. Lumea exterioară o apasă în mod constant, nu doreşte să se întoarcă în oraş şi să-şi recunoască eşecul, este invidioasă pe averea vecinilor ei, însă din punct de vedere social este atât de naivă încât nici măcar nu-şi închipuie că este bârfită (să nu uităm că din pricina vorbele aflate s-a căsătorit!). Lessing nu specifică în mod clar care ajunge să fie relaţia dintre Mary şi Moses, de la vizita lui Slatter, perspectiva se schimbă treptat şi informaţiile care ne parvin sunt puternic influenţate de punctul de vedere al lui Tony. El este cel care o vede pe Mary punându-l pe Moses să o îmbrace şi tot el interpretează gestul, formulând o opinie principală (că Mary a ajuns să vadă negrii ca pe simple obiecte inanimate) în timp ce o refuză pe cea de-a doua (că ar exista o relaţie între cei doi). Oricum ar fi, limitele par încălcate, iar Mary şi Moses trebuie să plătească pentru acest lucru.

Naguib Mahfouz – În derivă pe Nil

Despre autor:

   Naguib Mahfouz (1911-2006) este primul scriitor de origine arabă care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (în 1988). Este autorul a 38 de romane, peste 350 de povestiri scurte, 5 drame şi mai multe scenarii. Operele sale au iscat nenumărate controverse în ţările arabe, iar în anul 1989 (anul în care Salman Rushie a publicat Versetele Satanice) Omar Abdul-Rahman l-a condamnat pe Naguib Mahfouz la moarte pentru o carte scrisă cu mai bine de 30 de ani înainte (este vorba despre Copiii lui Gebelawi). În 1994 doi extremişti islamişti au încercat să-l omoare. Deşi tentativa lor a fost nereuşită, Naguib Mahfouz a rămas cu sechele pentru tot restul vieţii. Dintre cele mai importante romane ale sale enumăr: Copiii lui Gebelawi, Hoţul şi câinii, Ziua în care liderul a fost ucis şi Akhenaten.

Rezumat:

În derivă pe Nil (Adrift on the Nile)  a fost publicată în anul 1966. Romanul începe când Anis Zaki, un funcţionar mediocru, este mustrat de şeful său şi i se taie din salariu pentru că a scris două pagini fără să-şi dea seama că stiloul nu are cerneală. După ce pleacă de la muncă, Anis se întâlneşte întâmplător cu Ragab, un fost coleg de-al său, pe care-l invită pe casa sa plutitoare de pe Nil, o ambarcaţiune unde Anis petrece seară de seară alături de prietenii săi (Sana, Rauf, Amm Abduh şi alţii) fumând haşiş şi bând wiskey. Ragab vine împreună cu o amică de-a lui, Samara Bahgat (o jurnalistă şi scriitoare destul de cunoscută). Aceasta vede viaţa depravată pe care o duc prietenii amicului ei şi le schiţează portretele într-un caiet cu gândul să scrie mai târziu o piesă de teatru care să-i aibă  ca protagonişti. Anis pune mâna pe jurnalul ei (mai bine spus i-l fură) şi se simte insultat de felul în care a fost portretizat (”Funcţionar ratat. Fost soţ şi fost tată. Tăcut şi ameţit zi şi noapte. Se spune că ar fi literat, singurul lucru pe care-l are pe această lume fiind o bibliotecă. Câteodată îmi pare pe jumătate nebun sau pe jumătate mort. A reuşit să obţină exact lucrurile de care a încercat să fugă. S-a uitat pe sine.”). A doua zi, Anis este dat afară, din pricina unei reacţii colerice, de la locul său de muncă. Seara se întâlnesc, ca de obicei, pe barcă, iar prietenii săi au o idee extraordinară: să viziteze Giza. Aşa că se urcă toţi grămadă în maşină şi-o pornesc la drum. Accidentează mortal pe cineva şi fug de la locul faptei.

 

Impresii:

Romanul nu este unul kilometric, ba dimpotrivă, nu are decât vreo 200 de pagini, însă Naguib Mahfouz reuşeşte să surprindă foarte bine o societate egipteană decadentă, ale cărei valori morale sunt degenerate. Indiferenţa este cuvântul de ordine, iar escapadele personajelor principale modul în care acestea fug din calea realităţii şi-a responsabilităţilor. Samara este singura diferită, însă prinsă-n jocul lor devine asemenea acestora, crima din final nefiind decât dovada unei imposibile întoarceri la viaţa de dinainte. Dialogul care se desfăşoară cu rapiditate şi replicile a căror succesivitate este arareori întreruptă de neutralitatea vocii auctoriale permit personajelor să-şi arate adevărata faţă, adică să se dea în stambă. Şi tot acestea fac din scrierea de faţă o lectură uşoară, care poate fi parcursă cu uşurinţă într-o singură sesiune. Nici măcar furtul la care se dedă Anis nu pare ieşit din comun, deşi acesta nu are nicio explicaţie pentru comportamentul său. Dacă ar fi şterpelit doar carneţelul, ar mai fi putut fi scuzat, însă odată cu notările Samarei sustrage şi nişte bani. Cartea nu este hiper, giga, mega, ultra, super, însă, pentru ce doreşte autorul să arate, este exact aşa cum trebuie, miza nefiind una extraordinar de mare.

Gao Xingjian – Cumpărând o undiţă pentru bunicul meu

   Despre autor:

    Gao Xingjian este un poet, romancier, dramaturg, critic, regizor, pictor şi traducător, care s-a născut pe 4 ianuarie 1940 în China, iar la sfârşitul anilor ’80 a emigrat în Franţa. În 1998 a obţinut cetăţenia franceză, iar doi ani mai târziu i-a fost decernat, din partea comitetului suedez, Premiul Nobel pentru Literatură. Din pricina criticilor aduse guvernului chinez şi asocierii cu protestele din piaţa Tiangjin, toate operele i-au fost interzise în China. Este cunoscut în principal pentru dramele sale absurde, dar şi pentru romanele şi povestirile pe care le-a scris. Dintre cele mai importante enumăr: Muntele sufletului (Soul Mountain), Biblia unui om (One Man’s Bible) şi Celălalt ţărm (The Other Shore).

.

Rezumat:

Cumpărând o undiţă pentru bunicul meu este o colecţie de povestiri scurte (mai precis la număr: Templul, Parcul, Crampa, Accidentul, Cumpărând o undiţă pentru bunicul meu, Într-o clipită) care au fost publicate în intervalul 1986-1990 şi au fost traduse pentru prima oară în engleză în 2004. În aceste povestiri Gao Xingjian abordează mai multe stiluri, mergând de la cel vesel şi uşor umoristic prezent în Templul (o proză la persoana întâi care are ca personaje principale doi tineri de curând căsătoriţi porniţi într-o escapadă în aer liber) şi până la cel sobru şi tragic în Crampa (povestea unui înotător ieşit în larg care are parte de-o colică de toată frumuseţea) ori Accidentul (tatăl reuşeşte să-şi salveze fiul, dar nu şi pe el, de la impactul cu un autobuz). Povestirea care dă şi titlul acestui volum este, până la ultima frază, încâlcită şi fără miză, personajul narator sărind de la o amintire la alta în timp ce îi cumpără bunicului său o undiţă.

 

Impresii:

Gao Xingjian îmbină destul de multe stiluri în relativ puţine pagini, iar din această cauză volumul său de povestiri nu pare suficient de bine legat (cum ar fi, de pildă, Autostrada lui Julio Cortazar, în care sunt prezente multe subiecte, însă toate legate prin stil). Dintre toate, cred că Templul nu ar avea ce căuta printre celelalte, stilul său fiind mult prea lejer şi superficial, fiind astfel un adaos discordant. Mi-a plăcut mult Crampa şi Accidentul, dar nu din pricina acţiunii în sine, ci a perspectivei din care sunt redate. În cadrul lor stilul este sobru, iar frazele sunt încărcate de tristeţe, tensiune şi totodată acceptare. Sunt tăioase şi în acelaşi timp compătimitoare, denotând o viziune complexă şi profundă asupra vieţii. Fără un fie epic foarte bine pus la punct, acestea par mai degrabă frânturi din viaţă, episoade care au puterea de-a schimba personajele implicate. Însă cea mai frumoasă şi completă mi s-a părut chiar povestirea care dă titlul acestui volum. Fără a epata şi fără a remarca de la început ce vrea să spună, Gao zăboveşte asupra unor amintiri insignifiante din viaţa personajului principal (nicio amintire nu este insignifiantă), amânând şi uitând parcă să dea drumul povestirii. Te lasă să te întrebi unde vrea să ajungă şi chiar în acel moment, personajul ajungând, în sfârşit, acasă cu undiţa, toate povestea iniţială pare să fie brusc abandonată. Personajul principal pur şi simplă stă şi se uită la televizor, iar Gao ne redă fazele importantele ale meciului – o atât de mare distracţie de la acţiunea iniţială încât devine, în momentul concluzie, amânat (de parcă i-ar fi ascultat învăţămintele lui Camus) până-n ultima frază, de-o tristeţe până atunci greu de bănuit. O redare perfectă a ideii avute de scriitor în minte.

Doris Lessing – Întoarcerea acasă

   Despre autor:

    Doris Lessing  este o scriitoare engleză care s-a născut pe 22 octombrie 1919 în Persia (acum Iran), din părinţi englezi. În tinereţe a făcut parte din Partidul Comunist Englez, pentru ca mai apoi să se retragă din acesta. Nu înainte de a-i fi interzise călătoriile în Rhodesia, ţară pe care obişnuia să o viziteze pentru a le lua interviuri figurilor publice marcante. Cariera sa literară poate fi împărţită în trei perioade distincte, în prima dintre ele socialismul fiind tema principală a romanelor sale, în a doua a scris opere psihologice, iar în ultima a abordat teme sf. În anul 2007 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind cea mai în vârstă persoană care l-a prmit vreodată (88 de ani la momentul respectiv). A scris nenumărate romane, cărţi memorialistice, eseuri şi povestiri scurte. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale amintesc: Teoristul bun, Caietul de aur şi Cântă iarba.

Rezumat:

Întoarcerea acasă este o carte cu caracter memorialistic, care a văzut pentru prima oară lumina tiparului în anul 1957. În ea este relatată situaţia Rhodesiei (astăzi Zimbabwe) în timpul aperheidului. După cum v-aţi aştepta, situaţia nu era deloc roz, cel puţin nu pentru nativi, căci englezi trăiau boiereşte pe spinarea lor, luându-le cu japca pământul, menţinându-i într-o sărăcie lucie şi plângându-se apoi că negrii sunt atât de înapoiaţi încât nu pot avea aceleaşi drepturi pe care albii singuri şi le acordau. Discriminarea este la ordinea zilei, mai scapă din când în când şi câte un omor, iar segregarea în funcţie de culoarea pielii este legea. Cozile sunt împărţite în albe şi negre, funcţiile la fel, iar de salarii nu mai spus, un alb câştigând în genere, pentru o muncă mai uşoară decât cea prestată de un nativ, de 50-100 de ori mai mult decât acesta.

 

Impresii:

Ceea ce mi-a plăcut la cartea lui Doris Lessing este faptul că autoarea, în pofida afinităţilor comuniste, nu este deloc părtinitoare şi nu se sfieşte să-şi recunoască greşelile în momentul în care îşi dă seama că s-a înşelat. Nefiind familiarizaţi cu subiectul, viaţa descrisă de ea pare la mii de ani distanţă, când doar o jumătate de veac ne desparte de felul în care se comportau cei mai civilizaţi oameni ai planetei, aşa cum erau consideraţi englezii la vremea respectivă. . Şi vorbesc de englezi, deşi nici belgieni ori francezii nu erau mai breji. Felul în care îşi motivează faptele este kafkian, snobismul albilor fiind dus la extrem. Până şi societăţile de binefacere sunt doar simple paravane care lasă impresia că lucrurile merg pe făgaşul cel bun, când de fapt naţii întregi erau distruse şi secătuite de resurse. Iar cei care se dedau la astfel de practici chiar au impresia puternic înrădăcinată în sufletul lor că le fac nativilor un bine strângându-i în rezervaţii, cerându-le sume astronomice pentru educaţia (care educaţie pentru copiii albilor era absolut gratuită) copiilor lor şi nepermiţându-le să se deplaseze liber prin propria lor ţară ori să participe la întâlniri la care sunt prezente mai mult de patru persoane.

 

Citate:

Valorile mistice ale bronzatului devin la fel de iraţionale precum cele legate de mâncare şi sex. Ce poate fi mai bizar decât să vezi oameni a căror existenţă depinde de paloarea pielii lor, înnegrindu-se voit în plajele de albi de pe malul mării or pe marginea piscinelor? Dar într-o ţară în care fiecare om care munceşte în câmp deschis se bronzează şi unde este imposibil să faci o distincţie între arsurile unuia şi pielea neagră a unui nativ, trebuie să capeţi un al şaselea simţ pentru a-ţi da seama dacă un om este alb sau nu.

 

Am rămas surprinsă de ingenuitatea motivelor pentru care neagă cu vehemenţă amestecarea raselor. Aceste motive merg de la necompromiţătoarea şi vechea ‘Nu vreau să-mi căsătoresc fata cu un negru’, cu variaţiile şi îmbunătăţirile ei, cum ar fi: ‘Nu mă deranjează dacă fiica mea vrea să se facă de râs, dar eu n-am să-mi trimit copiii la şcoli de negri’ şi până la ‘Nu este corect să invităm anumiţi africani doar pentru că sunt negri, pentru că nu ar fi drept faţă de ceilalţi’ sau ‘Nu mă deranjează să am africani la masă, dar să-mi folosească veceul!’ ori ‘Ei nu vor să fie invitaţi pentru că i-ar ruşina’ sau ‘Dacă invit africani la masă nu ar fi corect faţă de servitorii mei, nu cred că lor le-ar plăcea’ sau ‘Este nenatural să inviţi africani la masă ştiind că nu îi poţi scoate după la un film’ etc.

 

J.M.G. Le Clézio – Interogaţia

   Despre autor:

    Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Rezumat:

Interogaţia, romanul scris de Le Clézio la vârsta de 23 şi ani şi care i-a adus premiul Renaudot, îl are ca personaj principal pe Adam Pollo, un tânăr de 29 de ani, educat (licenţiat în geografie) şi retras, care are probleme cu memoria. Singura lui legătură cu lumea de afară o reprezintă Michele, o fată care provine dintr-o familie bună şi care pare să-i înţeleagă şi accepte singurătatea. Trecutul lor este unul destul de complicat. Aspectul neîngrijit şi lipsurile materiale îl fac să treacă drept cerşetor, deşi nu se ocupă cu aşa ceva, împrumutându-se în shcimb de la Michele şi şterpelind mâncare de prin magazine. Pătrunde cu forţa într-o casă ai cărei proprietari sunt plecaţi pe timpul verii, iar aici doarme, joacă biliard, omoară şobolani, le bea berea şi le măzgăleşte pereţii. Coboară arareori în oraş. Uneori merge pe plajă în patru labe, alteori urmăreşte vreme de câteva ceasuri un câine, încercând să vadă viaţa prin ochii acestuia, ori dă de mâncare animalele de la grădina zoologică. Primeşte o scrisoare de la mama sa, care îl roagă să se întoarcă acasă, de unde înţelegem că Adam a fugit. După ce-i răspunde, Adam le vorbeşte extatic unor orăşeni, moment pentru care şi este internat într-un sanatoriu. Lui Adam îi place aici. E curat, iar lumea îl lasă în pace. Mai puţin atunci când vin studenţii de la psihologie să-l interogheze. Adam răspunde întrebărilor, divulgându-şi gândurile care i-au determinat până în acel moment acţiunile. Prin modul elevat în care se exprimă şi ideile originale şi profunde pe care le are îi uimeşte pe studenţi, dar nu şi pe profesorul acestora, care este de părere că Adam suferă de amnezie, tulburări de personalitate şi obsesii sexuale.

 

Impresii:

Citind cartea lui Le Clézio cu greu îţi vine să crezi că ai în faţă un debut şi încă şi mai greu accepţi faptul că a fost scrisă la doar 23 de ani. Este drept, nu are un moment culminat sau o creştere graduală a acţiunii, iar de tensiune ori orizont de aşteptare din partea cititorului aproape că nici nu poate fi vorba, însă ideile mustesc în ea, viaţa dezvăluindu-ni-se dintr-o altă perspectivă. Prin prisma gesturilor mărunte pe care le face, precum şi a momentelor de meditaţie, pot să-l asemăn pe Adam cu Antoine Roquentin, personajul principal din romanul Greaţa de Jean Paul Sartre, cu diferenţa că în cartea conaţionalului său nu este vorba de meditaţie, ci de spleen. De asemenea, din punctul de vedere al temei abordate, Interogaţia se aseamănă cu romanul lui J.M. Coetzee, Viaţa şi vremurile lui Michael K. Asemeni lui Adam, Michael este tot un vagabond care încearcă să se îndepărteze de lume. Însă Michael este un om simplu, pe când Adam este educat, iar vagabondajul său are o mai mică legătură cu situaţia în care s-a aflat la un moment dat, fiind inexorabil legat de propriile sale gânduri. Adam pune la îndoială realitatea din jurul său, deconstruieşte limbajul, reducând cuvinte în simple lexeme care transportă o informaţie falsificată sau falsificabilă. Preocupările sale mărunte, destăinuirea din final (când vorbeşte de religia fostului său coleg de clasă), gândurile care-i trec prin minte, toate sunt motive pentru care această carte merită citită. Nu este însă un roman de aventuri, ci mai degrabă unul filosofic, lucrurile părând să ascundă-n ele un fel de-a gândi şi de-a vedea viaţa.

Da, sunt dornic să citesc şi alte romane semnate de Le Clézio.

 

Citate:

Simultaneitatea este anihilarea totală a timpului, nu a mişcării; o anihilare care nu trebuie gândită neapărat ca o experienţă mistică, ci mai degrabă ca un exerciţiu constant al voinţei absolutului…

 

Copiii încearcă să găsească o modalitatea de-a pătrunde în interiorul lucrurilor pentru că le este frică de propria lor personalitate. Este ca şi cum părinţii i-au determinat pe ei să-şi dorească să-şi reducă dimensiunile. Părinţii i-au determinat să fie lucruri – îi tratează ca pe obiecte care le aparţin – ca pe obiecte care pot aparţine cuiva.

 

Nu am nevoie să fi fost creat. Asemenea acestei discuţii. Nu mă interesează ce este pentru ce pare a fi. Ci doar pentru că umple un gol. Un gol teribil şi de neîndurat.

 

Nu vezi că omul care a scris ‘Pământul este albastru ca o portocală’ este un nebun sau un idiot? Bineînţeles că nu, îşi spui că respectivul este un geniu, a dislocat realitatea în doar câteva cuvinte.