Naguib Mahfouz – Hoţul şi câinii

Hoţul şi câinii este al cincisprezecelea roman scris de Naguib Mahfouz.

Limba în care a fost scrisă: arabă

Titlul în engleză: The Thief and the fogs

Anul apariţiei: 1961

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1950

Locul în care se petrece acţiunea: Cairo, Egipt

Număr de pagini: 160

Ediţie: Anchor, 1989

Subiect: trădarea, răzbunarea

Curent: existenţialism

 

Despre autor:

Naguib Mahfouz (1911-2006) este primul scriitor de origine arabă care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (în 1988). Este autorul a 38 de romane, peste 350 de povestiri scurte, 5 drame şi mai multe scenarii. Operele sale au iscat nenumărate controverse în ţările arabe, iar în anul 1989 (anul în care Salman Rushie a publicat Versetele Satanice) Omar Abdul-Rahman l-a condamnat pe Naguib Mahfouz la moarte pentru o carte scrisă cu mai bine de 30 de ani înainte (este vorba despre Copiii lui Gebelawi). În 1994 doi extremişti islamişti au încercat să-l omoare. Deşi tentativa lor a fost nereuşită, Naguib Mahfouz a rămas cu sechele pentru tot restul vieţii. Dintre cele mai importante romane ale sale enumăr: Copiii lui Gebelawi, Hoţul şi câinii, Ziua în care liderul a fost ucis şi Akhenaten.

Rezumat:

Said Mahran de abia a ieşit de la închisoare şi deja se gândeşte, unelteşte şi-şi imaginează, cum să o se răzbune în primul rând pe Nabawiyya, fosta lui soţie, recăsătorită între timp, iar în al doilea pe Ilish Sidra, fostul său prieten, care-a luat-o pe fosta lui soţie de nevastă. Se duce la locuinţa lor pentru a-şi vedea fiica, pe Sana, eveniment care se petrece în prezenţa unui detectiv. Fiica sa se teme, însă, de el şi nu-l mai recunoaşte, lucru care nu face decât să sporească aversiunea lui Said faţă de Ilish şi Nabawiyya. Cei doi îl sfătuiesc să se angajeze pe undeva, să ia viaţa de la capăt, iar Said se duce la Rauf Ilwan, cel care l-a iniţiat în arta furatului şi care i-a fost, pe vremuri, mentor. Rauf, însă, este un om schimbat, sau cel puţin impresia aceasta doreşte s-o lase, nu doar s-a lăsat de fărădelegi, dar ocupă chiar şi o poziţie importantă într-un ziar local. Deşi îi stă în putinţă să-l angajeze pe Said, refuză. Acesta din urmă aşteaptă lăsarea nopţii pentru a-i pătrunde fostului său prieten în casă şi-a fura, dar când o face îl găseşte pe Rauf aşteptându-l. Rauf îl alungă fără să cheme poliţia. Said nu renunţă, însă, şi după ce face rost de un pistol se întoarce să-l omoare, însă ucide din greşeală pe altcineva. Căutat de poliţie, se refugiază în care lui Nur, o prostituată îndrăgostită de el. A doua seară încearcă să-i facă de petrecanie lui Ilish, dar la fel, omoară un om nevinovat. Scapă ca prin urechile acului, dar tot nu se învaţă minte. Nur dispare, aşa că Said se ascunde în casa şeicului, un vechi prieten de-al tatălui său. Într-o zi, pe când iese s-o caute pe Nur, este hăituit de câini şi de poliţie şi se retrage într-un cimitir, acolo unde şi moare.

 

Impresii:

După În derivă pe Nil, romanul de faţă vine ca o schimbare pe cât de evidentă pe atât de necesară. Din punct de vedere stilistic, Hoţul şi câinii mi se pare net superior celui amintit anterior, Naguib trecând în mai multe instanţe de la stilul scabros, asemănător celui adoptat de Leonid Andreyev în Povestea şarpelui (ceva mai concentrat decât în Parfumul lui Patrick Süskind ori Golemul lui Gustav Meyrink) şi utilizat pentru a da glas uneltirilor puse la cale de  Said Mahran, la unul modernist şi aproape impersonal. Deşi autorul schimbă destul de des perspectivele şi sare uneori de la lumea exterioară personajului principal la ideile care-i bântuie mintea, acţiunea este uşor de urmat. Personajele sunt puţine şi văzute prin ochii lui Said. Acesta, chiar dacă ştie ce sfârşit îl aşteaptă, nu vrea şi nu poate să se oprească. Stă ascuns şi trăieşte de pe o zi pe alta animat de un singur gând, în mintea sa răzbunarea însemnând, de fapt, dreptate. Iar prin omorârea duşmanilor săi şi-ar face nu doar sieşi dreptate, dar ar face şi un bine societăţii. Cel puţin aşa gândeşte. Însă Said nu este un personaj eminamente negativ, el are şi părţile sale pozitive: de la sentimentele în schimbare faţă de Nur, învăţând să o iubească şi fiind de-a dreptul îngrijorat când ea dispare (să nu uităm că, mergând să vadă ce i s-a întâmplat, cade în ghearele poliţiei) şi până la grija nedisimulată şi iubirea necondiţionată faţă de fiica sa, refuzul ei fiind moment care-l determină să-şi ducă planul la îndeplinire. Însă greşeşte şi greşeşte de două ori, ambele sale tentative de a-şi face dreptate fiind sortite eşecului. Greu de spus din ce motiv Naguib a ales ca lucrurile să stea astfel şi nu altfel, orice interpretare putând fi în acest caz cu dublu tăiş. Există, totuşi, şi un lucru care nu mi-a plăcut la romanul de faţă: complexitatea redusă. Este prea simplu, evenimentele decurg prea rapid, fără să se stabilească prea bine tensiunea între diversele evenimente care au loc, iar personajele exterioare se depărtează tot mai mult pe măsură ce pătrundem în mintea lui Said. Era, în opinia mea, nevoie de mai mult spaţiu, de o zăbovire asupra anumitor lucruri, o mai bună reliefare a anumitor aspecte, o extindere a dialogurilor. În pofida finalului închis, am rămas cu impresia că Naguib Mahfouz nu a spus tot ce dorea să spună. Că mai sunt lucruri lăsate pe dinafară, că s-a grăbit pe alocuri şi că ar mai fi fost lucruri de spus.

Robert Charles Wilson – Spin

Despre autor:

   Robert Charles Wilson este un scriitor de science fiction care s-a născut pe 15 decembrie 1953 în Statele Unite, dar are locuieşte în Canada. Pentru romanele sale a luat câteva premii, printre care şi un Hugo.

.

.

.

Rezumat:

Spin a fost publicat în 2005, iar pentru acest roman Robert Charles Wilson a primit un an mai târziu premiul Hugo. În timp ce părinţii lor petrec, Taylor Dupree (personajul narator), Jason, prietenul său, şi Diana, sora acestuia, asistă la un eveniment deosebit: dispar de pe cer stelele. O entitate necunoscută (ai cărei reprezentanţi sunt numiţi în carte Ipoteticii) se pare că a îmbrăcat Pământul într-o membrană cu proprietăţi speciale: deşi aştrii nu se mai văd, în interiorul ei totul este anume menţinut pentru a face posibilă viaţa umană, deşi timpul se scurge în afara ei de milioane de ori mai repede. În astfel de condiţii Terra mai are aproximativ 50 de ani înainte să fie evaporată de Soarele care se măreşte treptat. Tentativele lor de-a distruge mecanismul ce menţine membra este un eşec total. E.D., tatăl lui Jason înfiinţează firma Perihelion pentru a cerceta mai pe îndelete membrana. Jason, care este catalogat drept geniu, îşi ia doctoratul în astrofizică şi avansează rapid în compania tatălui. Diana, spre dezamăgirea lui Taylor, aderă la o mişcare religioasă care vede în efectele membranei semnele Judecăţii de Apoi şi se căsătoreşte cu Simon, unul dintre promotorii acestei mişcări. Pentru a putea lupta împotriva Ipoteticilor, oamenii încearcă să terraformeze Marte şi trimit şi câţiva oameni să o colonizeze. După ceva timp (de câteva sute de mii de ori mai mult în afara membranei) şi Marte este acoperită cu o membrană asemănătoare. Din fericire, Wun Ngo Wen, un marţian trimis către Terra, apucă să plece înaintea instalării ei. Cu ajutorul său, oamenii construiesc şi trimit replicatori pe asteroizii din norul Oort. Aceştia îşi îndeplinesc de minune funcţiile, se multiplică şi colonizează rând pe rând sistemele solare din vecinătate până când sunt mâncaţi de alţi nanoboţi mult mai evoluaţi decât ei. Nanoboţi care sunt de fapt… ipoteticii.

 

Impresii:

Am început să citesc cartea atras de ideea din incipit, membrana părându-mi-se ceva extraordinar, iar intenţiile misterioase ale celor care au construit-o constituind pentru mine partea centrală a povestirii. Începutul este, de asemenea, destul de intens şi asta în pofida acţiunii care decurge destul de lent, desfăşurându-se pe două planuri principale: primul, redat ceva mai pe larg, are în centru relaţiile inter-umane ale lui Taylor (el-Diane, el-Taylor, Taylor-E.D.), iar cel de-al doilea, pentru mine şi cel mia interesant, vizează membrana şi tentativele de-a afla ce-i cu ea. Cele două se întrepătrund tot timpul, părând să existe chiar o competiţie între ele, Robert Charles Wilson integrând-o foarte bine pe cea de-a doua în cotidian şi conferindu-i astfel un plus de veracitate. Şi atât de bine este condusă povestirea încât nu se simte nicio clipă nevoia aducerii membranei în prim-plan, efectele ei fiind vizibile, iar destinele personajelor inextricabil legate de aceasta. Ce nu mi-a plăcut a fost finalul. Nu m-a deranjat câtuşi de puţin dezvăluirea identităţii ipoteticilor, însă autorul merge un pas mai departe şi-şi compromite originalitatea alegând un sfârşit desuet, care se găseşte şi-n scrierile lui A.C. Clarke. Motivele Ipoteticilor din misterioase devin banale: vor să salveze rasa umană de la extincţie. No, bine, atâta efort pentru o idee atât de kikirichioasă. Pe cât de frumos a decurs până în acel moment, pe atât de plictisitor s-a încheiat.

Cartea este doar prima parte dintr-o trilogie, însă după un asemenea final nu mai doresc să le citesc şi pe celelalte de teamă să nu mă regăsesc pe-o planetă aflată-n stăpânirea imaginaţiei lui Orson Scott Card, plină de mormoni şi lipsită de feromoni.

Scriptorium

Din numărul ce va să vină al Gazetei SF. Sinopsis:

 

Avem în faţă o jumătate de lună (în cealaltă jumătate aflându-se revistele Gazeta SF, Helion Online şi SRSFF, analizate în Nautilus în cadrul rubricii Radar) ceva mai puţin reuşită, de-a lungul multora din prozele întâlnite izbindu-ne de aceeaşi meteahnă: structura. Unii autori evită, cu bună ştiinţă parcă, să dezvolte acţiunea, mulţumindu-se în schimb să redea un singur şi simplu episod, uneori, aşa cum este vorba în cele două proze semnate de Iulian Sârbu, scris la repezeală şi fără o evidentă îndemânare. Alteori, aşa cum se-ntâmplă şi-n cazul povestirii Gabrielei Moisescu, se poate observa că există voinţă, însă lipseşte exerciţiul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre scriitura lui Celestin Cheran. În astfel de cazuri se simte nevoia unor lecturi susţinute şi a trierii a textelor înainte de-a le trimite spre publicare. Sau a şlefuirii lor. Ştefan Ciobanu, deşi ne arată că ştie să surprindă şi redea anumite secvenţe, suferă şi el de aceeaşi meteahnă. La capătul diametral opus întâlnim scriitori, care-n pofida faptului că se află la început de drum, reuşesc să impresioneze. Este cazul Teodorei Gheorghe, a lui Marian Dumitraşcu, dar şi a lui Dadal Cristinel, nume de care sunt sigur că vom mai auzi. În ceea ce priveşte revistele, Nautilus rămâne cea mai constantă publicaţie de pe piaţă, pe când Revista de Suspans pare a pierde, pentru prima oară, teren în faţa revistei Suspans. Pare, spun, pentru că-n cea din urmă se poate specula că există câţiva autori care-i strică buna reputaţie, publicând doar de dragul de-a primi în schimb o carte. 

Radar

Din numărul pe luna martie al revistei Nautilus. Sinopsis:

 

Şi luna aceasta Gazeta SF se detaşează, dintre cele trei reviste aflate sub lupă, nu doar prin numărul prozelor publicate (zece povestiri scurte, dintre care una în engleză, semnată de un autor străin, şi două fragmente), dar şi prin calitatea acestora. Exceptând cele două texte care participă la concursul lunar şi care nu par, cel puţin în comparaţie cu celelalte, să impresioneze, prozele apărute în numărul 25 al Gazetei SF se remarcă prin stilul diferit, dar îngrijit, în care sunt scrise, precum şi prin varietatea temelor abordate şi-a perioadelor de-a lungul cărora suntem purtaţi: nu doar că ne întoarcem în timp şi ajungem în faţa Papei Urban, dar purcedem şi spre viitor, unde-l cunoaştem chiar pe Dumnezeu, vorbim despre probleme existenţiale, străbatem întreaga Europă şi-o parte din Africa, furăm un Ştradivarius şi ne afundăm în două vise total diferite. Un număr consistent şi valoros, iar dacă revista suceveană va continua în acest fel, ridicând ştacheta şi atrăgând noi colaboratori, sunt sigur că va reuşi să ajungă-n frunte, acolo unde competiţia e acerbă. Cât despre celelalte două reviste… Helion Online publică, într-un număr dublu, o singură povestire, mai degrabă iritantă decât izbutită, iar SRSFF trage-n luna ianuarie pe dreapta să-şi tragă suflul şi să revină cu forţe noi. 

Scriptorium 15

Din numărul pe februarie al revistei Gazeta SF. Sinopsis:

 

Nautilus

 

 

În numărul 61, revista Nautilus ne invită să citit nu mai puţin de şase povestiri scurte, care se diferenţiază între ele mai ales prin modul în care sunt structurate şi calitate. Astfel, dacă două dintre ele, Trebuie să zbang, tung, bung şi Praf de stele, par a se adresa celor mici, având structura specifică basmelor şi poveştilor pentru copii, prin Căderea pătrundem într-un univers oniric, în care realitatea şi visul se împletesc într-un mod interesant şi reuşit. Comunitatea neurostenică este o proză lipsită de acţiune în care, sub forma unor definiţii (asemănătoare celor din dicţionarul khazar), suntem familiarizaţi cu o istorie a viitorului. Tot lipsită de acţiune este şi Scurtătura, un text ce aduce mai degrabă a secvenţă ori fragment, iar Evadare este un text halucinant, în care cititorul este aruncat în mijlocul evenimentelor şi lăsat să se descurce singur cu informaţiile fragmentare ce îi sunt furnizate. Toate povestirile prezente în acest număr al revistei sunt scurte, unele putându-se cu succes încadra la ultrascurte, doar două depăşind o mie trei sute de cuvinte. Un alt lucru pe care îl au în comun este o vizibilă îndepărtare (mai puţin în proza lui Sergiu Someşan şi-n cea a lui Aurel Cărăşel) de la structura povestirilor clasice, autorii preferând să aducă anumite inovaţii. Bune ori rele, rămâne să ne dumirim în continuare.

[…]

 

Revista de Suspans

 

 

 

 

În numărul 5 al Revistei de Suspans putem lectura patru povestiri scurte, număr în scădere faţă de luna şi numărul trecut. Dintre acestea, Baladă pentru un leu mi-a atras în mod deosebit atenţia atât prin stilul poetic, cât şi prin modul în care autoarea a ales să ne spună povestea. Prin gaura cheii este, de asemenea, un text reuşit, însă mult prea scurt, asemănându-se din acest punct de vedere cu o scenetă. La un pahar cu fantoma pare plin de clişee şi lipsit de originalitate, o simplă rescriere a unei poveşti spuse deja de prea multe ori, iar Ascensiune pare o tentativă de-a oripila cititorii prin amalgamul de sânge şi organe. Le-aş recomanda ultimilor doi autori să dea dovadă de mai multă originalitate şi îndrăzneală, nefiind nicio onoare în a sta în umbra cuiva.

[…]

 

Suspans

 

 

 

După câteva luni în care prozele publicate în revista Suspans au scăzut continuu ca număr, iată că-n ianuarie îşi revine şi ne încântă cu nu mai puţin de şase povestiri scurte. Din păcate, două dintre acestea au fost publicate anterior şi-n alte reviste, denotând o oarecare lipsă de profesionalism din partea celor doi autori. În ceea ce priveşte celelalte patru texte rămase, remarcăm, pentru cine ştie a câta oară, contribuţia Dianei Alzner. Textul acesteia, deşi nu excelează la capitolul originalitate, prin vocea narativă şi talentul scriitoricesc care stă la baza lui, este unul cât se poate de izbutit. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre proza lui Paul D. Adrian, care se străduieşte şi de această dată (ceva mai mult decât a făcut-o în Revista de Suspans) să epateze, amestecând laolaltă epitete mult prea descriptive şi personaje care mai de care mai întunecate. Nu lipseşte nici omniprezentul text oniric, cel de luna aceasta purtând semnătura lui Ionuţ Buda. La final, Dadal Cristinel ne încântă cu o povestire aproape statică, impresionând prin măiestria sa balzaciană de-a surprinde puţin în multe cuvinte.

 

Radar, 14

Din numărul pe luna Februarie al revistei Nautilus. Sinopsis:

 

Lună destul de săracă în proze, revista Helion Online nescoţând până la data trimiterii către redacţie a prezentului material niciun număr nou, iar revista SRSFF publicând în paginile sale virtuale o singură proză. În aceste circumstanţe, greul îl duce şi de această dată Gazeta SF, în numărul 24 al său încântându-ne cu nu mai puţin de şapte texte, foarte diferite între ele. Prin intermediul povestirii Apophis supravieţuim unei apocalipse, ne îngrozim citind povestirea Teodorei Matei şi ne pierdem în stilul încâlcit al lui Gheorghe Recheşan. Aşteptându-l pe domnul H punem la îndoială realitatea din jurul nostru (tot aşa cum face şi personajul Dianei Alzner din SRSFF), după care, deşi ştim că Nu e nimeni aici, începem să ne amuzăm copios. Lacul ne învaţă învăţând că totul se transformă, nimic nu se pierde, iar la final pornim către stele spre Un nou început.

Scriptorium

Din numărul ce va să vină al revistei Gazeta SF. Sinopsis:

 

Nautilus

În primul număr din acest an, revista Nautilus ne invită să citim patru povestiri, toate interesante şi incitante, două dintre acestea fiind semnate de Aurel Cărăşel – este vorba de un basm, după cum ne-a obişnuit în ultima vreme, şi o proză de mici dimensiuni în care autorul ne relatează o parte din istoria viitorului, acesta fiind şi numele celei de-a doua rubrici pe care-o păstoreşte – una purtând semnătura Ioanei Vişan, care luna aceasta abordează într-o manieră umoristică tema invaziei, iar ultima a Teodorei Matei, care ne prezintă o proză inteligent structurată. În cadrul rubricii Multivers nu regăsim luna aceasta niciun text, lucru pe care nu ştiu cum anume să-l cataloghez, ţinând cont de fapt că Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru, autorii care semnau în cadrul acestei rubrici acelaşi text, nu stăteau tocmai bine la capitolul inventivitate.

 

 

Revista de Suspans

În cel de-al patrulea număr al Revistei de Suspans putem citi nu mai puţin de cinci texte (număr aflat în scădere faţă de cel al lunii anterioare), toate de calitate, deşi nu toate de aceeaşi calitate. Astfel, dacă în proza lui Alexandru Arion revenirile repetate la aceeaşi idee şi reluarea ei sub forme diferite de nenumărate ori tind să enerveze, Alexandra Niculae ne poartă pe valurile stilului său cursiv şi mătăsos într-un text de-o consistenţă onirică, iar Diana Alzner ne trezeşte brusc din visare cu o proză succintă şi sumbră. Anamaria Ionescu publică un text în care firul narativ se desparte în două spre a se reuni spre sfârşit, iar Cristina Nemerovschi ne încântă cu o povestire ce se aseamănă cu Metamorfoza lui Kafka. Proze mai puţine, dar mai bine scrise, numitorul pe care-l au în comun fiind stilul inovativ şi, cu o singură excepţie, izbutit.

 

Suspans

În luna decembrie în cadrul revistei Suspans au fost publicate trei povestiri, foarte diferite atât ca stil, dar şi din punctul de vedere al temei abordate. Astfel, Gabriela Voicu ne introduce în mintea unei persoane schizofrenice, Diana Alzner ne prezintă cu mult umor şi ironie un păţania prin care trece într-o dimineaţă un scriitor de sf, iar Dadal Cristinel ne ia drept martori la cearta dintre două personaje misterioase. Cea mai completă proză mi s-a părut cea a Dianei Alzner şi asta datorită felului în care este scrisă, autoarea ţinând cont de momentele subiectului.

Radar Ianuarie

Din numărul pe ianuarie al revistei Nautilus:

Din păcate luna aceasta doar două dintre cele trei reviste avute în considerare ne oferă proze spre citire, SRSFF-ul nepublicând nimic, de unde trag concluzia că a fost afectat, aidoma revistei Suspans, de restructurarea ce tocmai a avut loc în cadrul său. Sper să-şi revină cât mai curând posibil şi să publice în continuare texte de valoare! Până atunci, să ne îndreptăm privirile spre celelalte două reviste şi să vedem ce ne oferă luna aceasta Gazeta SF şi Helion OnLIne. Grupând cele zece texte în funcţie de structura lor, pot distinge un prim grup al prozelor experimentale, în care autorii inovează, dând dovadă de imaginaţie şi originalitate şi un al doilea în care aceste calităţi nu se fac remarcate. Astfel, în Albastrul din privire, Alexandra Niculae se joacă nu doar cu structura povestirii şi cu povestea în sine, dar mai ales cu stilul, pe când în Universul Sel-Sag, Elena Silvana Potocean se îndepărtează de la normele povestirilor clasice, abstractizând şi contopind ficţiunea cu realitatea. Şi în Helion OnLine întâlnim o proză experimentală, aceasta fiind semnată de Adrian Chifu, care îşi concepe textul sub forma unor replici pe un forum. În cel de-al doilea grup întâlnim proze cu o structură ceva mai rigidă şi subiecte mai bine definite, aşa cum este vorba în lucrarea semnată de Liviu Surugiu, în proza lui Alexandru Negură sau în textul Anişoarei Peţa, un space opera cât se poate de reuşit. Tot aici s-ar încadra şi povestea simplistă semnată de Dan Ninoiu, precum şi lucrarea de mari dimensiuni a lui Marcel Gherman. Proza lui Eugen Cadaru, tot aici încadrată, se diferenţiază de celelalte prin acţiunea prezentată, autorul demonstrându-ne că nu este nevoie să-ţi omori niciunul dintre personaje, ori să le pui măcar în pericol, pentru ca textul să fie unul atractiv, acesta mizând într-o proporţie foarte mare pe curiozitatea cititorului. Undeva la graniţa dintre cele două categorii menţionate se află textul Aureliei Chircu, cu un două fire narative, unul adâncindu-se-n trecut, celălalt descriind prezentul, fire care se contopesc, completându-se neîncetat. O lună ceva mai săracă-n proze (şi asta din pricina motivului deja invocat), dar cu texte ceva mai diverse.

Scriptorium

Din numărul viitor al revistei Gazeta SF. Sinopsis:

Nautilus

 

Luna aceasta revista Nautilus ne propune spre lectură nu mai puţin de şase proze (număr aflat în creştere, după ce luna trecută ne-a delectat cu cinci proze, iar acum două luni cu patru). După cum ne-a obişnuit, primul text este şi de această dată un basm semnat de Aurel Cărăşel, iar ultimul, trecut la rubrica Multivers,o povestire ce poartă o dublă semnătură: a Andrei Spirescu şi a lui Mihai Perşinaru. Faţă de povestirile publicate de cei doi autori în numele anterioare ale revistei, cea de faţă pare desăvârşită, atmosfera sumbră îmbinându-se perfect cu acţiunea onirică. De remarcat este şi straniul text al lui Cătălin Cofaru, Incompletitudine. Deşi autorul riscă în anumite momente să-l lase pe cititor pe dinafară, textul de faţă este unul de valoare, informaţiile prezentate cu zgârcenie lăsând loc multor interpretări, fără a afecta în vreun fel scheletul acţiunii. Următoarea proză, Jurnalul sfârşitului, de Alexandru Dan, pare mai degrabă o parabolă a societăţii actuale decât un text science-fiction. La sfârşit trebuie să ne luăm adio de la foiletonul Teodorei Matei, o autoare ce ne-a încântat vreme de opt luni de zile cu o povestire pe cât de interesantă pe atât de bine scrisă, şi să ne pregătim pentru un nou foileton, un space-opera deosebit de incitant, după cum se prezintă până acum, semnat de Aurel Cărăşel, semnatarul basmului care-a deschis şirul prozelor din acest număr al revistei Nautilus. Un număr bogat şi o ofertă diversă.

Suspans

 

Revista Suspans nu ne oferă luna aceasta nicio povestire spre lectură. Zero, nothing, nada, vizitaţi concurenţa, vă rugăm.

Revista de Suspans

 

Deşi ceva mai săracă-n proze faţă de primul număr, Revista de Suspans rămâne şi luna aceasta fruntaşă-n privinţa cantităţii, dar şi a calităţii textelor publicate, primele două povestiri prezente între paginile sale virtuale atrăgându-mi în mod special atenţia. Dacă-n Omul cu şobolani sub piele, stilul dezinvolt şi plin de naturaleţe face din text o proză reuşită, în proza semnată de Felix Tzele, Înainte să putrezească totul, stilul şi acţiunea se află-ntr-un echilibru perfect, autorul prezentându-ne o proză cum arar întâlnim în revistele din România. Şi spunându-vă lucrul acesta, vă invit să o lecturaţi, garantându-vă că nu o să regretaţi. Despre celelalte texte prezente în cel de-al doilea număr al Revistei de Suspans nu pot spune că sunt slabe, însă după ce le-am citit pe primele două aşteptările-mi fură mult elevate. Astfel, Clepsidra îmi pare prea statică, De Halloween prea simplă, Flash neterminată, Păpuşa previzibilă, iar schiţele umoristice ale lui Iulian Sârbu insuficient de amuzante. Cred că, pentru a nu ni se deforma percepţia asupra celorlalte texte şi a trăi lectura la intensitatea ei, cele mai bune texte ar trebui publicate ultimele. Însă, dată fiind vastitatea ofertei din acest număr (la prozele de faţă adăugându-se o mulţime de fragmente de varii dimensiuni), sunt sigur că fiecare cititor va găsi ceva care să-i placă. Şi nu neapărat aceleaşi texte care mi-au plăcut mie. 

Scriptorium

Nautilus

 

Luna aceasta revista, Nautilus ne aşteaptă cu cinci proze interesante şi incitante prin prisma subiectelor abordate. Dacă Aurel Cărăşel ne poartă şi de această dată în lumea basmelor şi ne îndeamnă să înfruntăm alături de el monştrii şi zmei, Liliana David ne introduce într-o lume a sentimetelor intense şi a ne prezintă rămăşiţele unei iubiri pierdute. Proza lui Călin Sămrghiţan se remarcă prin stranietatea sa, precum şi prin atmosfera bine redată, iar Teodora Matei ne încântă cu un nou fragment din romanul acesteia. La final Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru ne poartă pe aripile timpului într-o perioadă încărcată de mister. Nu putem să nu observăm atmofera densă şi apăsată ce reiese din toate aceste poveşti, precum şi atenţia acordată de autori stilului.

 

Suspans

 

Săracă revista Suspans luna aceasta, între paginile sale neîntâlnind decât o singură proză ce poate fi recenzată. O proză plăcută, interesantă, chiar incitantă, însă sunt nevoit să mă repet, o singură proză.

 

Revista de Suspans

 

Luna aceasta o nouă revistă a apărut pe piaţa românească, patronată de neobositul Mircea Pricăjan. Păstrând vie tradiţia cu care ne-a obişnuit în timp ce edita revista Suspans, în Revista de Suspans dăm luna aceasta pentru un număr record de proze, nu mai puţin de 24, dintre care 6 sunt fragmente de roman. Cu o ofertă atât de variată, revista nu are cum să nu fie pe gustul oricărui cititor, care în fiecare proză (sau aproape în fiecare) are ocazia să descopere ceva nou şi incitant, calitatea majoriţăţii textelor fiind una deosebit de bună. Şi spunând acestea, remarcăm povestirile Dianei Alzner, lui Florin Irimia, A.R. Deleanu, Radu Ilarion Ciobanu, Mihai Hafia Traistă şi Cătălinei Fometici. Subiectele sunt destul de variate, lipsind totuşi, cu mici excepţii, cele sf. Din punct de vedere calitativ, cele mai bune consider că sunt cele psihologice, acolo unde autorii au ocazia să îşi dovedească toată măiestria de care sunt în stare. Întâlnim şi câteva proze detectiviste, vârful de lance reprezentându-l aici povestirea Ralucăi Băceau, textul lui Radu Ilarion Ciobanu fiind prea complex şi prea bine scris pentru a-l putea încadra în această categorie. Proza lunii din Revista de Suspans este, probabil, Praf scânteietor şi filamente, o proză în care stilul se află-n într-un echilibru perfect cu acţiunea care ne este prezentată, neputând însă ignora nici textul lui Florin Irimia, un text care se remarcă prin atmosfera apăsătoare şi experimentul narativ pus la cale de autor. Mihai Hafia Traistă, prin limbajul arhaic, este o prezenţă insolită printre paginile virtuale ale acestei minunate reviste. De asemenea, trebuie să menţionăm şi prezenţa feminină care face onoare revistei, prozele anumitor autoare fiind deosebit de plăcute şi reuşite. Am întâlnit, din păcate, şi câţiva autori care nu par a avea ceva de spus, povestirile lor fiind, din anumite puncte de vedere, clişeice ori deficitare. Însă, cu o asemenea varietate de subiecte şi proze, sunt sigur că Revista de Suspans se va impune în cel mai scurt timp pe piaţă. Începe deja să se afirme ca o pistă de lansare pentru noua generaţie de scriitori.