Concursului național de proză scurtă HELION

CONCURSUL NAȚIONAL DE PROZĂ SCURTĂ „HELION” ediţia a XXIX-a, 2014   CONCURS DE PROZĂ SF&F Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele: –         primirea lucrărilor: 1 septembrie – 30 septembrie  2014 –         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: 15 -30 octombrie 2014 –         premierea şi gala laureaţilor: noiembrie 2014, în revista Helion Online   Regulamentul concursului: 1. La concurs poate participa oricine 2. Sunt acceptate în concurs lucrări inedite de până la 30.000 de semne tipografice, fără alte specificări privind fondul, spațierea etc. 3. Fișierele vor fi trimise pe adresa de e-mail menționată mai jos și vor fi însoțite de un CV literar. Adresa pe care sunt așteptate lucrările: redactiahelion@gmail.com   Premiile care se vor acorda: Premiul I – 800 lei; Premiul al II – lea – 500 lei; Premiul al III -lea – 300 lei.   Anunțul original Mai multe concursuri Mult succes!

 

Kurt Vonnegut – Abatorul cinci

   Despre autor:

Kurt Vonnegut (1922-2007) a fost un scriitor american, cunoscut în principal pentru romanele sale Abatorul cinci, Leagănul pisicii şi Micul dejun al campionilor. A participat la cel de-al doilea război mondial şi a fost luat prizonier de către germani. A asistat la bombardarea Dresdei, eveniment pe care-l va relata şi-n cartea sa Abatorul cinci. A studiat antropologia, dar, după cum el însuşi recunoaşte, a fost un student mediocru. Înainte să devină scriitor a lucrat ca jurnalist, activitate care, se pare, nu-i era prea dragă. A fost un avocat al pacifismului şi un umanitarist convins.

.

Rezumat:

Nerespectând ordinea cronologică a desfăşurării evenimentelor, romanul este destul de greu de rezumat. Prima parte îl are în centru pe Kurt Vonnegut, autorul încercând să ia legătura cu mai multe persoane care au asistat la distrugerea Dresdei în vederea scrierii acestei cărţi. După aceea intrăm în miezul acţiunii al cărui personaj principal este Billy Pilgrim, un soldat originar din Ilium, New York, care a asistat, asemeni lui Vonnegut, ca prizonier de război la bombardarea Dresdei, episod asupra căruia revine în carte de nenumărate ori. După întoarcerea în State, Billy Pilgrim se căsătoreşte cu Valencia Merble, o femeie obeză şi de-o urâtanie înspăimântătoare, dacă ar fi să-i dăm crezare soţului ei, oferindu-i un inel cu diamant luat ca pradă de război. Soţia sa moare într-un accident, iar Billy, după ce trece, la rândul său printr-un accident, numai că de această dată nu mai este unul de maşină, ci de avion, şi se loveşte la cap, este răpit de extratereştrii. Aceştia, originari din Tralfamadore, îl duc pe planeta lor şi-l expun publicului ca pe un animal într-o grădină zoologică. Aici Billy o cunoaşte pe Montana Wildhack, o actriţă răpită pentru a servi aceluiaşi scop. Extratereştrii aceştia văd în patru dimensiuni, evenimentele petrecându-se în ochii lor toate deodată. Billy începe să le vadă şi el astfel, călătorind în timp, între diverse episoade din viaţa sa. Barbara, fiica lui şi a Valenciei, nu-i crede povestea şi devine irascibilă ori de câte ori Billy îi aduce pe Tralfamadoreni în discuţie.

 

Impresii:

Cred că romanul de faţă face parte din seria celor experimentale care s-au scris după cel de-a doilea război mondial (altele ar fi Piatră peste piatră, Îngerul foamei, Toba de tinichea). Începe precum un antiroman, cu Vonnegut căutând documente şi martori pentru a scrie această carte, autorul cerându-şi chiar scurte pentru că romanul este unul scurt (”nu este nimic inteligent de spus despre un masacru”, admite el) şi continuând cu o poveste în parte science fiction şi în parte reală. La o privirea mai atentă pare că prima decurge dintr-un fel de disoluţiei a personalităţii personajului principal, disoluţie cauzată de evenimentele care acesta a luat parte: bombardarea Dresdei în zilele de 13, 14 şi 15 februarie 1945, când, susţine autorul, 135.000 de oameni au fost omorâţi. Deşi cifrele par să fie exagerate, impactul acestui masacru asupra autorului în primul rând şi a personajului său (care, călătorind în timp, este nevoit să trăiască la nesfârşit groaza acelor zile) în al doilea rămâne neîndoielnic. Mi-a plăcut şi stilul, ironic pe alocuri, sardonic uneori, şi mereu presărat de aceleaşi vorbe pe care autorul le foloseşte de parcă ar fi un refren ce trebuie rostit pentru a-ţi păstra luciditatea. O carte destul de bună, plină de povestiri şi personaje interesante, în care ficţionalul poate fi oricând şi uşor motivat. Eu zic că merită citită.

 

Citate:

 

Maestrul ceremoniei i-a rugat să spună care cred ei că ar fi funcţia romanului în societatea zilelor noastre, iar un critic a spus: ”Să aducă nuanţe de culoare într-o cameră cu pereţii albi”. Altul a spus: ”să descrie într-un mod artistic felaţia”. Altul a spus: ”să le înveţe pe nevestele funcţionarilor ce să cumpere şi cum să se poarte într-un restaurant franţuzesc.”

 

Concurs de romane SF&F 2013

Revista Gazeta SF şi editura Tracus Arte organizează CONCURSUL NAŢIONAL DE ROMANE SCIENCE FICTION ŞI FANTASY   CONCURS DE VOLUME   Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele: –         primirea lucrărilor: 1 Februarie – 31 AUGUST  2013 –         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: Nespecificat –         premierea şi gala laureaţilor: Nespecificat   Regulamentul concursului: 1. Genul literar al romanului să fie clar încadrabil în SF, Fantasy sau fantastic; Textul va avea între 300.000 și 600.000 de semne inclusiv spații; 2. Autorul manuscrisului de concurs trebuie să aibă publicat sau acceptat pentru publicare anterior termenului final de predare, cel puțin un text la categoria de proză a Gazetei SF și să nu fie membru al juriului; 3. Manuscrisul trimis în concurs să respecte normele grafiei (diacriticele în special) și ale gramaticii române; 4. Nu se acceptă în concurs texte publicate anterior parțial sau integral, sau predate în vederea publicării înainte de finalizarea concursului către alte edituri sau redacții; 5. Manuscrisul să fie redactat cu formatările de bază, A4, Times Roman, corp de 12; 6. Nu există limită de vârstă.   Manuscrisele sunt aşteptate pe adresa gazetasf@gmail.com.     Premiul care se vor acorda: Premiul va fi unic și va consta în încheierea unui contract de publicare la Editura Tracus Arte.

Radar

Din numărul pe noiembrie al revistei Nautilus. Sinopsis:

 

SRSFF

 

Luna aceasta, revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy ne prezintă nu mai puţin de şapte proze, un număr aproape dublu faţă de numărul prozelor publicate în această revistă luna trecută. Cu toate că textele de faţă variază destul de mult în ceea ce priveşte temele abordate, un lucru par să aibă în comun: originalitatea. Majoritatea lor se înscriu în genul science-fiction, doar două abătându-se de la această regulă: Dimineţile unui băiat cuminte şi Urmele paşilor ei, cea dintâi fiind înţesată de cuvinte greşit ortografiate, iar cea din urmă părându-mi-se neinteresantă. La capătul opus întâlnim, desigur, Celălalt capăt, un text echilibrat şi bine scris până spre final, precum şi Exodul, o proză interesantă şi, pentru ce şi-a dorit autorul, bine aşternută pe hârtie. Pe undeva pe la mijlocul dintre cele două extreme se află celelalte trei texte, acestea, în pofida temelor captivante pe care le redau, păcătuind în ceea ce priveşte exprimarea (Astronautul imposibil) ori compoziţia (Charis şi Eleos şi O mie de ani). Dând dovadă de puţină maliţiozitate şi exagerând voit, aş putea spune că autorii care au idei nu prea ştiu cum să le valorifice, iar cei care ştiu cum s-o facă n-au ce.

 

Gazeta SF

 

 

În numărul 21, Gazeta SF ne aşteptă cu 7 texte, dintre care cel mai bun îmi pare a fi cel semnat de Forentin Ionuţ Haidamac, autorul reuşind să ne surprindă luna aceasta cu o povestire de-o indubitabilă valoare (La mai mare!). De remarcat sunt şi textele semnate de Sergiu Someşan, Mircea Nanu-Muntean şi Ovidiu Bufnilă, cel dintâi încântându-ne printr-o schimbare reuşită de perspectivă, iar cei din urmă printr-un stil plăcut şi fluid. Nici textele semnate de Marcel Gherman şi Alexandra Niculae nu sunt de lepădat. Din păcate nu acelaşi lucru îl putem spune despre proza Elenei Potocean, autoarea părând mai mult că experimentează decât că ne prezintă o operă de maturitate. Însă timp pentru a se perfecţiona este destul. La final, ce le-aş putea sugera autorilor care publică-n Gazeta SF, şi-n special celor aflaţi la început de drum, este să fie mai îndrăzneţi, mai imaginativi şi mai incisivi, aşa cum a făcut-o-n acest număr Florentin Ionuţ Haidamac. În ceea ce priveşte stilul, nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi, îl mânuiţi deja.

 

Helion SF

 

Helion Online ne încântă în cel de-al 25-lea număr al său două proze diametral opuse, atât în ceea ce priveşte atmosfera, cât şi mesajul pe care-l poartă. Dacă Zână are alura unui basm, limbajul fiind zglobiu şi vesel, Ambotros este o proză întunecată, dar foarte bine motivată şi ancorată în realitate, care atrage şi care ţi se întipăreşte în minte.

Radar

din numărul viitor al revistei Nautilus:

Gazeta SF

În numărul de luna aceasta al Gazetei SF ne aşteptă nu mai puţin de 7 texte de diferite facturi şi dimensiuni. Dintre aceste remarcăm originala poveste a lui Sergiu Someşan cu privire la sfârşitul lumii, precum şi textul lui Alexandru Neagu, Deus. Nici povestea lui Andrei Daniel Dascăl nu este de lepădat, autorul prezentându-ne o poveste onirică bine scrisă. Tema predilectă a lunii pare a fi sfârşitul lumii, aceasta regăsindu-se, sub o formă sau alta, în trei dintre textele prezente în acest număr al Gazetei SF. Trebuie să notăm, de asemenea, şi miriadele de greşeli prezente-n textul Strip Tease, acesta necesitând o periere atentă înainte de-a fi publicat. 

SRSFF

Luna aceasta, revista Societăţii Române de Science şi Fantasy ne prezintă patru proze extrem de diverse din punctul de vedere al temelor abordate. Astfel, dacă în Puzzle avem de-a face cu o experienţă stranie şi imposibil de explicat din punctul de vedere al personajului principal, Şobolanul ne implică într-o luptă futuristă purtată pe meleaguri autohtone, În oglindă ni se prezintă un om mărunt obsedat de jocuri video, iar Arborele şi veninul ne descrie o poveste la scală galactică. Din punct de vedere calitativ se evidenţiază nuvela lui Alexandru Şchiopu, evoluţia acestuia de la o lună la altă şi alta fiind vizibilă, la capătul opus fiind textul Teodorei Criş, presărat cu tot felul de cuvinte greşit ortografiate.

Helion SF

Nici Helion Online nu se lasă mai prejos şi ne prezintă trei povestiri diferite atât prin prisma tematicii cât şi a stilului, Dacă în E ziua judecăţii de apoi avem de-a face cu un text filosofic şi absurd totodată, bine condus din condei, Strania poveste a Aurorei Luinda şi a biografului ei nu pare să impresioneze, povestirea fiind una ternă şi prea puţin interesantă. La final, Sergiu Someşan, prezent luna aceasta şi între paginile virtuale ale Gazetei SF, ne încântă cu un nou text care are ca temă sfârşitul lumii. 

Aldous Huxley – Minunata lume nouă

Despre autor

Aldous Huxley (1894-1963) este unul dintre cei mai mari eseişti britanici, acesta publicând în timpul vieţii sale peste 40 de cărţi, de la volume de proză scurtă şi poezii şi până la eseuri literare şi romane. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără Minunata lume nouă, Punct. Contrapunct, Orb în Gaza, După multe veri.

 

 

 

Rezumat

Cartea începe oarecum abrupt, Huxley surprinzând încă din primele pasaje o lume futuristă (acţiunea fiind plasată în anul 2540 ori 632 A.F. – after Henry Ford, noul ‘Iisus’ al erei) şi distopică (deşi nu guvernele sunt cele care îi controlează pe oameni ci propriile lor năzuinţe, adesea urmate orbeşte). Decorul primului capitol este un soi de maternitate în care, prin fertilizarea artificială, sunt ‘produşi’ copiii. Încă din primele lor zile de viaţă, aceştia sunt plasaţi în una dintre cele cinci caste existente (notate cu litere greceşti, de la Alpha la Epsilon). Predeterminarea merge până la reducerea IQ-ului în cazul Epsilonilor şi manipularea personalităţii prin ascultarea de mii şi zeci de mii de ori a unor caseta. Abolind războaiele şi multe dintre boli, societatea descrisă în carte are ca scop suprem fericirea individului, fericire atinsă doar printr-un anume grad de ignoranţă şi indiferenţă: monogamia este desfiinţată, la fel şi căsătoriile, copiii nu mai au părinţi, ei aparţin societăţii ş.a.m.d. În această lume mai există totuşi şi câteva societăţi pure, de sălbatici, cum ar fi cea din Mexic, unde o femeie Alpha a dispărut în urmă cu 20 de ani. Luându-şi o vacanţă, Bernard Max, un Alpha plus care totuşi nu se poate integra foarte bine în societatea modernă din pricina inferiorităţii fizice, and Lenina Crowne, o Alpha tipică, merg într-o excursie în rezervaţia sălbaticilor şi dau peste femeia dispărută, precum şi peste fiul acesteia, John, născut pe cale naturală, un procedeu considerat dezgustător şi blamat de întreaga societate fordistă. Bernard îi readuce pe cei doi în sânul ‘civilizaţie’, folosindu-se de John, pentru a nu fi trimit în Islanda. John este dezamăgit de ce vede şi se retrage într-un loc izolat din nordul Angliei. Din nefericire, el nu îşi găseşte liniştea nici aici, zeci şi sute de ziarişti hărţuindu-l zilnic.

 

Impresii

În primul rând, cartea mi s-a părut complet diferită faţă de celelalte romane scrise de Huxley pe care le-am citit (Punct. Contrapunct, Două sau trei graţii, Geniul şi zeiţa, Frunze uscate), atât din punct de vedere ideatic, cât şi stilistic. Fără a pune prea mare accent pe formă, autorul se concetrează asupra conţinutului, descriind o lume orweliană, cumva întoarsă cu fundul în sus. Întreaga poveste pare o imagine răsturnată, societatea nu fiind una esenţial rea ori absurdă, ba dimpotrivă. Fără să aibă profunzimea lui 1984, romanul izbuteşte să prezinte într-o lumină negativă propriile noastre speranţe şi doleanţe, fiind o critică nu doar la adresa viitorului, dar şi a prezentului. Suntem deja o parte din această minunată lume nouă, doar că nu ne dăm încă seama. Am remarcat, de asemenea, şi claritatea din spatele frazelor, precum şi modul direct în care sunt prezentate faptele. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că m-au atras mai mult celelalte romane ale lui Huxley, autorul părând în largul său când ne vorbeşte despre iubire, dezamăgire, speranţe ori artă.

Închisoarea

(povestirea aceasta a apărut în numărul 38 al revistei Nautilus)

 

Acum trei săptămâni a murit nevasta bătrânului ce locuiește lângă mine. N-am cunoscut-o prea bine, tot ce știu despre ea e că nu se ține, sau ținea, prea bine pe picioare, iar de lift îi era o teamă îngrozitoare. Nu îndrăznea să coboare singură, iar când soțul nu-i era acasă mai trecea pe la mine ca să mă roage să merg cu ea cele șapte etaje. Dar de cele mai multe ori eram plecat prin oraș cu diverse treburi și mă gândesc cu-ngrijorare la dățile în care ciocănea iar ușa nu i se deschidea. S-o fi gândit poate că nu mai doresc să-i răspund, că m-am săturat să-i tot plimb cu liftul trupul bolnav și inutil, că mi-e de ajuns. Aș fi vrut să-i spun că nu-i așa, că nu-i vina noastră că îmbătrânim, dar am tot amânat și iată că acum e prea târziu. Cred că de la un moment dat i-a fost rușine să mai apeleze la mine, căci începuse să stea închisă cu săptămânile-n casă. Nu știu cum și-a dat duhul, nu cunosc amănunte, deși lumea se adună și-ndrugă verzi și uscate. Ba că n-a mai suportat acest mod de viață și și-a luat zilele, ba că ar fi fost vorba de un accident, unii se-ncumetă chiar și să spună c-ar fi fost omorâtă de propriul ei soț. Sincer nu știu cărei variante să-i dau crezare, dar cred că cel mai bine este să-i ocolesc pe vecinii ce-ncearcă să-mi vorbească, sau să dau din cap prefăcându-mă că nu pricep. E un mic teatru pe care-l joc doar pentru a le da de înțeles că nu mă interesează. Deși nu-i deloc așa. Aș vrea să aflu, să știu, să cunosc! Dar nu simple vorbe aruncate la-ntâmplare doar pentru a face conversație, ci lucruri cât mai clare, lucruri asupra cărora să nu existe nici măcar vagi urme de-ndoială. Nu-mi place să-mi imaginez ce-a fost, să rescriu în mintea mea realitatea altora. Aș putea să trec pe la moșneag ca să-l întreb, dar e totuși prea devreme și-n plus nici nu cred că se cade să vorbești despre astfel de necazuri.
A înmormântat-o într-o miercuri cu banii chivernisiți o viață întreagă. N-a poftit pe nimeni, cel puțin așa am auzit, de parcă și moartea tot un gest intim le-ar fi fost. Adevărul este că nici n-ar fi avut pe cine să cheme, copii n-aveau, iar în afară de binețea ce-o dădeau zâmbitori pe scări, nimeni nu putea spune că-i cunoaște. Numele înscris pe avizierul de la intrarea în bloc era singurul lucru ce le împiedica reducerea existenței la consistența unor fantome gârbovite de veacuri. Erau oameni liniștiți și nimeni nu i-a auzit vreodată certându-se. Din apartamentul lor doar sunetul televizorului ce trăncănea tot timpul se făcea auzit. Știri, știri și nimic altceva. De parcă la vârsta lor ar mai fi existat pe lumea asta vreun lucru care să-i privească. El pleca uneori vreme îndelungată pentru a face tot felul de mici afaceri, doar, doar de s-or ajunge cu banii de la o lună la alta. Și-n tot acest timp, în care rămânea închisă-n casă, bătrâna croșeta.

***

Am fost deunăzi la piață și am încropit două feluri de mâncare. De când m-a părăsit soția am întotdeauna impresia că gătesc prea mult. Mă bate gândul să trec pe la el, să-i mai duc câte ceva, să-i spun o vorbă bună, cred că l-ar ajuta. După o viață de om pe care ți-ai trăit-o alături de cineva, să te regăsești singur nu-i tocmai un lucru ușor. Nici nu vreau să-mi închipui ce simte în aceste clipe. Pun câteva bucate pe un platou și mă duc. Ciocăn la ușă și aștept încordat câteva momente până ce-l aud târșâindu-și papucii. Mă arăt surpins că-i acasă, deși poate nu pentru că-i acasă, ci pentru că-și face simțită prezența. Pe palier e frig, vântul șuieră în rafale. Miroase deja a iarnă, iar ninsoarea nu e nici ea prea departe. Așteaptă sus în cer, așteaptă. Ușa se deschide, iar în prag îmi apare un moș adus de spate ce-ngână ceva, apoi dispare. Fusese tot timpul atât de ramolit, ori plecarea soției l-a năruit dintr-o dată? Iau bânguielile sale și ușa lăsată crăpată drept o invitație de-al urma. E pentru prima oară când intru în locuința lor. Înăuntru e cald, frumos, totul e orânduit cu migală. Doar câteva cărți și hărți par să se fi fost mutate din locul lor în ultima vreme, înscriind o istorie tăcută în stratul gros de praf pe care fiecare mișcare de-a lor, de-a celor doi, l-a mai completat puțin. Însă toată această ordine îmi lasă un sentiment neplăcut, de lucru fals, precum podoabele sau manuscrisele special tratate cu fel de fel de substanțe pentru a da impresia de vechi. Miroase a timp, a copilărie, a ceva ce încearcă zadarnic să-mi amintească de un lucru, un gând, sau o stare oarecare pierdută prin mine. Bătrânelul s-a așezat de cealaltă parte a mesei și c-o mișcare a capului mă invită să iau loc pe scaunul pe care de câteva săptămâni praful a început să se aștearnă precum niște fulgi de zăpadă ce nici nu se topesc și nici nu dispar. Se ascund doar, reîntrupând tăblițe pe care sufletele noastre așteaptă trecerea timpul pentru a scrijeli hieroglife de nedescifrat. Pun platoul pe masă și iau loc. Între noi este o vază cu trei flori (de ce trei?) veștejite. Trandafiri ofiliți, maronii la culoare, ce par atât de fragili încât și o pală de vânt ar putea să le prefacă pentru o clipă petalele-n zbor.
-Te așteptam, îmi spuse moșul pe o voce stinsă, impersonală, ce pare mai degrabă glasul întregii camere. Televizorul este închis, încrustat cu tot felul de vederi vechi, din locuri ce îmi par atât de ciudate. Cuplul acela drăguț din ele să fi fost tot ei? Acum câtă vreme? În care viață? Ce face timpul… Îi privesc obrazul plin de cute și-n aceste făgașe săpate de griji și de lacrimi văd, ca-n șanturile discurilor de pick-up, o muzică nespusă. Cine va mai fi în stare s-o redea, cine-o va mai putea de acum asculta? Mă privește cu niște ochi blajini, supuși, de animal domesticit. Doar degetele mâinii drepte i se zbat nervos pe macrameul murdar. Ce așteaptă de la mine? Un răspuns?
-Pe mine? Îi răspund febril, în timp ce mă trec, fără să știu de ce, toate frisoanele. Nu își dă seama ce vorbește pesemne. Moartea cuiva drag poate avea uneori și astfel de efecte.
-Pe tine. Trebuie să-i spun cuiva, nu mai pot trăi cu această vină. M-am gândit că ție, că tu ai să fii în stare să pricepi ceva, orice, să nu lași cuvintele să se scurgă mai departe.
-Ce să pricep? Nu înțeleg, ce doriți de la mine? V-am adus niște bucate, îmi închipui durerea prin care treceți și aș fi vrut să știți… mai sunt încă oameni…. oameni care….
-Ascultă-mă bine!
Parcă s-a tras dintr-o dată la față, chipul devenindu-i de ceară. Doar ochii ce-i lucesc ca două stele-ndepărtate și cuvintele ce se agață de tavan și-mi pătrund în timpane mai lasă-n trupul său impresia de viață. Rămân tăcut în așteptarea unei destăinuiri, a unei revărsări a durerii, însă în niciun caz nu mă așteptam s-aud ceea ce avea să-mi spună, pe un ton frânt, accentuând fiecare cuvânt:
-Tu, tu ai să mă omori pe mine.
Aș fi dorit să izbucnesc în râs; poate că dacă aș fi văzut până și cel mai mic tremur pe chipul său decrepit aș fi făcut-o. Însă era cât se poate de serios. O fi având febră, îmi zic, poate aiurează. În mod sigur nu-și dă seama ce spune. Mă tot gândeam cum a căzut asupra sa vestea decesului, închipuindu-mi că nimic din comportamentul său n-o să mă mire… Cum poate omul să ducă atât de multe nu știu… Cum poate să mai trăiască la o vârstă la care lumea îi este formată mai mult din morți decât din vii… Ce mai poate oare simți în clipa în care tot ce-a iubit l-a părăsit pentru totdeauna? De ce să te mai agăți pentru a putea continua? Pentru ce să mai continui chiar și o lună, o zi, o oră? Se uită insistent la trupul meu, mă cercetează. Ce are cu mine? Nu-nțeleg, nu-nțeleg pentru… Se apleacă spre mine, îmi aruncă o privire pătrunzătoare, apoi îmi face semn arătându-mi cuțitul din bucătărie.
-Ascultă doar ce am să-ți spun!
Însă nu mai iau seamă la cuvintele sale, mă retrag și răstorn fără să vreau vaza de pe masă. Petalele se împrăștie înroșindu-se la culoare, iar praful se ridică agale în valuri murdare. Sunt deja cu mâna pe clanță.
-Ai să te-ntorci aici și-ai să termini ce-ai început!
Nici nu-l mai privesc, bâigui doar o scuză năroadă și dau să ies afară.

***

Am dormit prost, cu întreruperi, întorcându-mă tot timpul de pe-o parte pe alta. M-am dat jos cu greu din pat și m-am dus lângă fereastră ca să mă uit în calendar. Nu-mi explic de ce-am făcut-o, știam prea bine că-i duminică. Se-mplinesc exact patru săptămâni de când bătrâna a murit. Moșul n-o s-o mai ducă nici el mult, presimt asta. Mă desprind din fața geamului translucid și intru în bucătărie ca să-mi fac o cafea. Încerc s-o beau liniștit, însă un gând nu-mi dă pace. Dacă s-a sinucis? Îmi lipesc urechea de perete, dar n-aud nimic. Dau pe gât restul lichidului din cană, inclusiv zațul, și o lipesc de perete. Tot nimic. Doar o mică pată cafenie, semi-rotundă, rămâne în urma gestului meu. Ies grăbit din casă și mă reped la intrarea apartamentului său. Ciocăn. De data asta parcă mai încet, mai cu teamă. Aștept câteva secunde și chiar în momentul în care dau să plec, ușa se deschide, iar din spatele ei îmi răspunde același chip impersonal ce am impresia că-i aparține mai mult vremii decât lui (care el?). Mi se pare oarecum ciudat, nu-i mai auzisem de astă dată târșâitul. Am trântit fără să vreau ușa-n urma mea, iar covorul s-a zvârcolit puțin și praful a tresărit din toropeala selenară. Cu toate că întreaga cameră este plină de cărți, bibelouri, tablouri, poze și vederi, îmi pare un loc dezolant, pustiu. Lipsește viața. S-a scurs pe sub prag, pe sub pervaz, în dâre invizibile.
-De când mi-a spus toate astea o nouă ființă a luat naștere în mine, spuse pe un ton grăbit, grav, șuierat, moșneagul, apoi continuă alert fără pauze și fără să respire: o ființă ferecată sub paza necruțătoare a Lunii, un spirit mai bătrân decât însăși viața. Tind să cred că ea a ridicat mâna ce-a lovit, nu eu, deși realizez că-i doar o minciună în care aș dori să mă complac pentru a șterge de tot toată această amintire. Nu trebuia, nu trebuia să mi le spună, știa doar că vor vui în capul meu, larve avare de gânduri aride, gânduri aride avide de această stare colcăitoare ce-mi cuprinde membru după membru ca o boală. Dar o înțeleg, o înțeleg atât de bine în asemenea clipe când nu mai pot cere îndurare, ci doar moarte pentru scărnava ființă ce-și strânge inele trupului împrejurul meu și mă sufocă. O dată cu ea voi pieri și eu, mă voi preface-n țărână, în carne descompusă și scabroasă din care florile, copacii și viermii se vor hrăni, devenind o dată-n plus viață. Nu trebuie însă s-o las să trăiască; de când a-nceput să pună stăpânire pe darul vorbirii și-a-nceput să cuvânteze, să se-avânte tot mai des printre oameni împrăștiindu-și gândurile murdare, perfide larve dornice de metamorfozare. Nu trebuie, nu trebuie, înțelegi? Chiar dacă-i numai o amânare!
Se însuflețise ca un zănatec și gesticula ca un bezmetic pe care nu știam cum să-l mai potolesc.
-Înțelegi, nu?
-Nu, îi mărturisesc, iar la primirea răspunsului fața i se poci într-un mod indescriptibil.
-Vei înțelege când îți voi spune, negreșit o vei face.
Și atunci începu să-mi vorbească pe o voce șoptită, demonică, pe care eu n-o puteam pricepe, însă sângele, sângele meu o făcea. Îmi clocotea în vene, îmi umplea ochii de roșii imagini ce prefăceau cărțile în coperți cârmâzii secătuite de vreme, florile în șerpi pregătiți să se repeadă-n mine, candelabru într-un macabru instrument de veșnice cazne. Chiuveta din bucătărie pe care n-o vedeam, dar o auzeam, picura și ea o stacojie apă scuipată de cuvintele ce zburau ca niște lilieci și se întorceau doar pentru a-mi pișca pielea într-o durere ardentă și mistuitoare. Trezea ceva în mine, ceva în așteptarea căruia trăisem, mă hrănisem, gândisem și visasem, ceva ce-și întindea inelele trupului dincolo de toată viața mea. Șerpii sâsâitori înaintară târșâind prin aerul împietrit spre mine, iar petale liliachii se desprinseră din capetele lor și căzură domolit pe podea. Bătrânul rânji satisfăcut, geamurile se contorsionară în grimase urâte, înnegrindu-se pe la margine, tencuiala se scoroji dintr-o dată, apoi se dezlipi în pergamente fine şi-n foşnetul a sute de miriapode mărşăluind pe frunze uscate. Sângele-mi fierbea, striga, urla, chema. Se trezea ca după un somn ce se lungise de-a lungul șirului de oameni ce-mi erau părinți, bunici, străbuni, mai departe de vreme, de oameni, de vrere, în spatele larvarelor târâtoare, în recele nămol al malurilor spălate de afluxuri selenare, sălcii, piezișe, grăbite, până la mine, mesaje încifrate în simboluri spiralate, înstrăinate brațe galactice trimise departe. Vorbe adresate nu mie, ci limfei, în crisalide cristaline de gheață, în interstiții sinistre, străvezie-n așteptare, stacojie-n împlinire, sub cratere funeste, lunare. Din mine, prin mine, scoase un țipăt ascuțit ce se frânse de pereții camerei, sparse geamul în sute de imagini incolore, mă izbi în tâmple, cuibărindu-mi-se-n minte.
Bătrânul ședea întins pe podea cu țeasta crăpată. Fire roșiatice se lungiseră de-a lungul parchetului spre mine, de parcă ar fi încercat să mă prindă de tălpile goale. Unde-mi erau papucii? Doar n-am venit astfel! Și vaza asta ce-mi caută în mână? Nici nu vreau să mă gândesc, nici nu doresc să-mi imaginez. Eu!? Să simt, să fac, să caut, să ascund. Să strig, să mă mișc. Eu!? Să spun, ce să spun? Eu!? Oh, Doamne, eu!

***

M-am deșteptat cu mâinile înlănțuite în niște cătușe reci (de ce nu s-or fi încălzit oare?). Polițiștii vorbeau între ei și îmi mai aruncau din când în când priviri indolente. Prezența lor mă rușina, mă condamna. Ce-am făcut? De ce-am făcut? Răspunde-mi, zi-mi ceva, orice! De ce taci, de ce? Nu, nu doresc să dau nicio declarație. Da, sunt vinovat, recunosc. Știu. Nu, nu știu. Credeți-mă că și eu aș vrea să știu. Nu, nu-mi pare în niciun fel. Din ce aș fi vrut ce a rămas. La revedere.
Celula e umedă și rece, mult prea rece. Aș fi vrut să am cui să-i scriu, însă trebuie să recunosc că sunt, ca de fiecare dată, singur. Aș fi dorit să fiu puternic pentru cineva, să mă pot lăuda că pot îndura, dar n-am pe nimeni. Mi-au adus ieri un coleg de cameră. Curat, înalt, slab, palid. Nu prea ne vorbim, însă în curând o să vină vremea… oricât încerc nu pot să mă prefac că totul e bine, că nu-i nimic cu mine. Crește ceva, simt asta, îmi împuie gândurile, îmi împute simțurile, dorește să-mi ia locul. Vreau să par calm, zâmbesc, fac câțiva pași măsurați, mărunți, mă așez pe pat. Înăuntru însă ard, zbier, mă reped de pereții propriei închisori, mă spânzur de gratiile îngustei ferestre, smulg barele ca pe niște cuvinte ce mă îngroapă, sap șanțuri imaginare către iluzia pierdută a libertății mele, pierdută aiurea printre zilele anoste, anodine senzații amorfe înscripționate pe-o piatră aruncată la-ntâmplare în ape murdare. Pradă nejertfită sub tulburările tale selenare, în durerile crâncene ale unei nașteri milenare, demon ce-și așteaptă calm la marginea drumului întruparea. Inelele înlănțuite ale trupului, în mintea mea platoșă înfiorătoare, șerpuitul sângelui în pulsații efemere. Erupția tegumentului în viermuitoare emanații pestilențiale. N-ai să izbândești să duci mai departe nimic! Totul se-ncheie aici, precum lanțurile acestea ce pornesc dintr-un perete și se termină-n altul. Durerea, precum vaetul din urmă al unui animal ce moare, îmi înfierează mintea, reușește să mă doboare, îngenunchez înaintea sa spășit. Nu mai vreau! Continui să văd, să simt… Încerc să-mi smulg părul, să-mi zdrobesc țeasta de dalele soioase, să m-arunc la pământ, însă trupul îmi rămâne în picioare, stăpân pe sine (pe care sine?), fără să trădeze prin ceva suferința mea strașnică. Pleacă-te, urlu la el, pleacă-te, îți spun! Dar n-o face. Plâng de disperare. O ființă increată, lugubră, întunecată, a pus stăpânire pe mine (pe care mine?). Nu știu cum să spun, să strig, să scap din această închisoare. Gândul e prizonierul propriului meu trup. Nu mai pot! Mă retrag umil într-un cotlon al sufletului și împăcarea alene se așterne, iar inima mi se potolește precum praful ce sclipește candid și cade agale pe lespedea rece, întrupând însemne murdare. Celălalt mă privește.
-Știi, îi spune calm trupul meu, cineva, eu, cel ce-am stat în așteptare, tu ai să mă omori.
Tâmpitul zâmbește. Însă nu-i nimic. În câteva clipe o să priceapă, iar eu am să mă descătușez de acest corp pe jumătate putrezit, mai puternic, tot mai puternic și mai aproape de fiecare dată. În curând, știu asta, prin cuvinte, prin fiere și ochi, prin corpuri pieritoare. În curând, pentru nestare. Voi evada de sub recile-ți închisori lunare, neîndurător temnicer captiv în tăceri milenare, aspru judecător al vinilor tale. Totul sub privirea ta oblăduitoare, până ce-am să mă lepăd de simțurile pământii ce-ncearcă să mă-ngroape și-am să cuprind în brațe îndepărtate orizonturi galactice, iar zalele tale selenare ce m-au încolocit atâta timp or să-mi cadă frânte la picioare.