daCele ce plutesc 
este cel de-al șaptelea roman scris de Mircea Daneliuc

Limba în care a fost scris: română

Titlul în engleză: –

Anul apariţiei: 2009

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 2000

Locul în care se petrece acţiunea: România, Italia

Număr de pagini: 176

Ediţie: Curtea Veche , 2009

 

 

 

 

Despre autor:

Mircea Daneliuc este un scriitor, dramaturg, actor, scenarist și regizor de origine română. S-a născut pe 7 aprilie 1943 în Hotin (astăzi aparținând Ucrainei) și s-a remarcat în primul rând prin activitatea cinematografică. Absolvent al facultății de Filologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, este deținătorul premiului ASPRO pentru debut literar (1997).

 

Rezumat:

Cele ce plutesc îl are în centrul acțiunii pe Vasile Rabdan, un român care încearcă să-și facă, alături de soția sa, Iuliana, un rost în viață în Italia. Văzând că se pot face bani buni din dresatul câinilor, Vasile se hotărăște să se-ntoarcă-n România pentru a deschide o canisă, lăsând-o în urmă pe soția sa, cu care în ultima vremea părea a se înțelege din ce în ce mai rău. Odată ajuns în țară, Vasile se stabilește în apropierea Dunării, face rost de teren, cultivă pepeni, crește porci și, cel mai important, dresează câini. Lucrurile, însă, încep să se complice în momentul în care în vecinătate se instalează câțiva țigani, proaspăt întorși și ei din Italia. Și, colac peste pupăză, românul nostru ajunge să încurce cu Marga, o fetișcană după ai cărei nuri aleargă și Zidan. Cel puțin asta face țiganul atunci când nu se aruncă în Dunăre pentru a pescui te miri ce gunoi venit de la unguri, cehi ori alte popoare. Șirul întâmplărilor nu se oprește aici, ba dimpotrivă, pară să (re)înceapă cu fiecare nou paragraf, Zidan e violat, Iuliana, după ce-și părăsește amanții (pe bătrânul italian Grazzini și polonezul Tadeusz ) se-ntoarce la Vasile, Vasile îi șantajează pe violatori și-l mituiește pe polițist, iar polițistul, niciodată sătul, vrea mai mult de la mai mulți,

 

Despre carte:

Trebuie să recunosc că am început să citesc această carte cu inima îndoită, temându-mă că nu am să descoper decât un alt veleitar care, excelând într-un domeniu, are impresia că a priori va excela și într-altul, însă îmi face plăcere să recunosc că m-am înșelat. După ce am parcurs primele pagini crezând că stilul modern, care uneori frapează prin plasticitatea și elasticitatea sa, nu are decât acest unic scop, de-a epata, mi-a dat seama seama că este de fapt atributul unui scriitor mare, care știe să se servească de el în aceeași măsură în care poate face și diferența între vocile personajelor și cea auctorială. Romanul este bine împlântat în realitatea cotidiană, servindu-se de evenimente reale, așa cum este și cazul Mailat, ca de un decor în fața căruia se plasează acțiunea. Fără a deveni măști ori arhetipuri, personajele sunt toate previzibile și asta pentru că ne sunt atât de cunoscute. Suntem înconjurați de ele, suntem luați cu asalt de ele, suntem sufocați de ele. Toate cresc și se dezvoltă asemenea unor buruieni în căutarea unui teren propice, toate cu excepția lui Vasile Rabdan, care încearcă prin muncă și prin forțe proprii să reușească în viață. Și, așa cum ne-am fi așteptat, toți ceilalți ajung să-i devină treptat piedici. Puternic individualizate, fiecare cu propriile doleanțe, gânduri și speranțe, acestea formează un univers bine închegat, care nouă ne este cunoscut, dar care cititorilor de pe alte meleaguri și de alte naționalități le-ar fi părut, probabil, la fel de unic precum cel faulknerian ori, de ce nu, la fel de original ca și cel creat în scrierile sale de nigerianul Chinua Achebe. Citind romanul am realizat că marele său potențial este de-a fi exportat, de-a fi tradus în alte limbi și publicat în alte țări, pentru că are această relevanță, care nu este stearpă, cum a fost în cazul romanelor românești de la începutul veacului trecut, când importam teme și le adaptam nevoilor noastre, ci este dinamic, într-o continuă prefacere, care ajunge să atragă prin insolitul ei. Este, dacă doriți, un univers paralel, un univers din care România, în loc să iasă, continuă să se adâncească, să se scindeze ca o amoebă, să-și multiplice fațetele ca-ntr-o sală de oglinzi, să-și dilueze până la extincție seva precum animalele din Ngorongongo, refuzând să iasă din cercul strâmt al preocupărilor ei, închistându-se tot mai mult în ea însăși ca într-o carapace. Preferând să se stingă decât să evolueze. Romanul este aproape magistral, la câteva tușe de literatura universală, în care, însă, nu reușește să pătrundă. Autorul îl duce bine din condei, dar refuză să-și focalizeze atenția pe temele principale. Adună suspansul, crește tensiunea, dar ratează momentul culminant, care trece de parcă ar fi fost o altă secvență menită să-l creeze. La fel se întâmplă și cu celelalte elemente captivante prin ineditul ori ridicolul lor, pe care ar fi trebuit să se mizeze și care în sine ar fi putut constitui subiectul unei nuvele sau al unui roman. Astfel, Zidan așteaptă degeaba, violul este în zadar, un simplu element banal, peste care se trece prea ușor. Povestirea se aplatizează și, în pofida multiplelor fire narative, ajunge să semene cu o simplă narațiune.  Romanul rămâne bun spre foarte bun, ca o fotografie excepțională, dar puțin neclară.

 

Anunțuri