Despre autor

Ernesto Sabato (1911-2011) este unul dintre cei mai influenţi scriitori sud-americani, primind de-a lungul timpului o seamă de premii importante. Deşi fizician ca profesie, după cel de-al doilea război mondial îşi pierde credinţa-n ştiinţă şi se apucă de scris, arzându-şi mare parte din manuscrise. Nu publică decât trei romane: Tunelul (1948), Despre eroi şi morminte (1961) şi Abaddon, exterminatorul (1974), în urma cărora ajunge să fie recunoscut drept ‘ultimul scriitor clasic argentinian’.

Rezumat

Romanul de faţă se desfăşoară pe trei planurile, bine delimitate în timp, dar cu personaje ale căror poveşti se întrepătrund. Astfel, pe primul plan şi-n prima parte a romanului, îi avem drept protagonişti pe Martín Castillo (un tânăr melancolic din Buenos Aires ce lucrează la o editură şi care încearcă să-şi găsească rostul în viaţă) şi pe Alejandra Vidal Olmos (o tânără misterioasă ce se trage dintr-un neam nobil cândva, acum căzut în sărăcie şi desuetudine). Inextricabil, Martín se îndrăgosteşte de ea, dar dragostea sa nu pare să-i fie pe deplin împărtăşită de Alejandra. Din acest motiv, Martín devine gelos şi provoacă mai multe scene, reuşind să afle la finalul acestei părţi şi cu cine îl înşela Alejandra: cu propriul ei tată, Fernando Vidal. Toată această parte este redată sub forma unui dialog extins la dimensiuni epici între Martín şi Bruno, un alt tânăr ce ajunge să se îndrăgostească de frumoasa Alejandra.

În cel de-al doilea plan, care cuprinde integral manuscrisul Dare de seamă despre orbi şi a cărui acţiune se desfăşoară cu ani buni înaintea cele prezentate anterior, îl avem ca protagonist chiar pe tatăl Alejandrei, un falsificator de bani care dezvoltă o adevărată pasiune faţă de orbi, ajungând chiar să creadă că, organizaţi într-o sectă secretă, aceştia conduc lumea. După ani în şir de urmăriri, Fernando reuşeşte să se infiltreze în lume lor doar pentru a remarcă faptul că a căzut pradă propriilor sale gânduri întunecate.

Ultimul plan şi, de altfel, şi cel mai scurt, îl are în centru pe cel care-a dus la căderea casei Olmos şi anume pe generalul Bonifacio Acevedo (străbunicul lui Fernando Vidal). Acţiunea se desfăşoară cu mai bine de o sută de ani în urma celei din Dare de seamă despre orbi, prin 1850.

Impresii

În primul rând, romanul de faţă este foarte bine scris, descrierile fiind viride, iar personajele profunde. Ca şi-n cazul altor autori sud-americani (Marquez, Llosa, Cortozar şi Asturias – cel din urmă din America Centrală), Ernesto Sabato prezintă acţiuni la limita absurdului şi a fantasticului: craniul lui Bonifacio Acevedo, transmis ca o moştenire macabră de la o generaţie la alta, este unul dintre aceste elemente, la fel cum este şi generalului Lavalle, ce continuă să călărească multe zile după moartea sa. Însă, spre deosebire de ceilalţi scriitori sud-americani, Sabato nu face din fantastic un motiv principal, axându-se în schimb asupra unor detalii oripilante, aşa cum este vorba de incestul Alejandrei ori de pasiunea bolnăvicioasă a lui Fernando pentru orbi. Şi că tot veni vorba de pasiunea lui Fernando, în Dare de seamă despre orbi, Ernesto Sabato izbuteşte una dintre cele mai întunecate, mizere şi sumbre descrieri făcute vreodată, fără a folosi imagini puternice ori cuvinte scabroase. Acesta este, în fond, şi marele atu al lui, puterea descriptivă, răscolirea profunzimilor umane şi dezvăluirea lor. Există unele similitudini între romanul de faţă şi cartea lui Haruki Murakami, Cronica Păsării-Arc (cele mai notabile fiind legate de adâncirea în trecut până în timpul unui război pierdut ce va dovedi important pentru regiune, în cartea lui Murakami fiind vorba despre bătălia de la Nomonhan, precum şi elementul straniu ce se propagă prin timp – pata albastră în Cronica Păsării-Arc, craniul generalului în Despre eroi şi morminte).  Prin cartea de faţă, Ernesto Sabato reuşeşte să surprindă într-un tablou ciudat atât viaţa şi frământările unei naţii, cât şi aspecte ale lumii individuale adânc ascunse-n noi. Merită citită!

Citate

sufletul nu se poate arăta privirii noastre decît prin mijlocirea materiei şi asta e o slăbiciune a sufletului, dar şi o curioasă subtilitate.

Cred că adevărurile sînt bune în matematică, în chimie, în filozofie. Dar nu în viaţă, în viaţă sînt mai importante ilu­ziile, închipuirea, dorinţa, speranţa. Şi apoi, ştim oare ce e ade­vărul? Dacă eu afirm că bucata aia de geam e albastră, spun un adevăr. Dar e un adevăr parţial şi, deci, un fel de minciună. Căci bucata aia de geam nu e singură, face parte dintr-o casă, dintr-un peisaj, dintr-un oraş. E înconjurată de griul perete­lui ăluia de beton, de albastrul deschis al cerului, de norii aceia prelungi şi de infinit de multe alte lucruri. Şi dacă nu spun totul, dar absolut totul, mint. Dar e imposibil să spui totul, nici măcar în cazul geamului, un simplu fragment din reali­tatea materială, din simpla realitate materială. Realitatea este infinită şi mai ales infinit de nuanţată, şi dacă uit fie şi numai una dintre nuanţe sînt un mincinos.

[…] tot­deauna e groaznic să vezi un om care se crede cu desăvîrşire singur, pentru că există în el ceva tragic, poate chiar sacru şi, totodată, oribil şi ruşinos. Totdeauna — spunea el — purtăm o mască, una care nu e niciodată aceeaşi, ci se schimbă după fiecare din rolurile pe care le jucăm în viaţă: masca profeso­rului, a amantului, a intelectualului, a soţului înşelat, a eroului, a fratelui iubitor. Dar ce mască ne punem, sau ce mască ne mai rămîne cînd ne credem în singurătate, cînd credem că nimeni, nimeni nu ne priveşte, nu ne controlează, nu ne ascultă, nu ne cere, nu ne roagă, nu ne porunceşte, nu ne ata­că?

Întotdeauna mi s-a părut uluitor fap­tul că cineva poate să crească, să aibă iluzii, să îndure dezas­tre, să meargă la război, să se deterioreze din punct de vedere spiritual, să-şi schimbe ideile şi sentimentele şi să poarte, to­tuşi, în continuare, acelaşi nume: Fernando Vidal. Are vreun sens?

[…] totdeauna am crezut că nu poţi lup­ta ani de zile împotriva unui duşman puternic fără să sfîrşeşti prin a semăna cu el.