Când ajunse în faţa ferestrei împărţite în patru cadrane inegale de două cercevele murdare, mâncate de cari şi roase de timp, în care cu ţinte erau ţinute de două ori mai multe geamuri sparte sau crăpate pe la jumătate, femeia se opri şi îşi duse instinctiv mâna la burtă. Neliniştile ce îşi făcuseră brusc loc în trupul ei gârbovit în urmă cu un an de zile, când murise nea Fane, fără să ştie, doamne, fără să ştie, şi care încet, încet, o acaparaseră, se amestecau şi se năclăiau acum într-un mod hidos cu sentimentul dureros şi scabros al zămislirii unei astfel de fiare fără asemănare. Căci Samuel asta era, o fiară scârboasă şi perfidă ce mirosea a peşte şi catran, precum sosul acela alb şi puturos în care-şi muia pe vremuri friptura centurionul roman. Iar în această privinţă nu mai încăpea nicio urmă de îndoială. Văzuse vara trecută, pe când Serafim se tunsese chilug, semnul fiarei pe care singur şi-l făcuse, cu acul şi cu pixul, pe chelbe, de la o ureche la cealaltă, lăsându-şi apoi părul să crească pentru ca lumea să nu cunoască cine este cu adevărat. Şi chiar dacă nimeni altcineva nu-l vedea, ea ştia, ştia că este acolo, sub părul lins cu gel, îl zărise şi nu-l mai putea uita. Ca ars cu fierul roşu, semnul i se întipărise în minte şi începuse să se răspândească în jurul ei precum o boală contagioasă, acaparând şi întinând toţi oamenii pe care îi întâlnea în cale. Acum nu-l mai zărea doar în propriul său fecior, dar şi în ogorul reavăn atunci când era răscolit toamna cu plugul, în umbra soioasă a lunii pe care copacii o lăsau iarna pe stradă ori prin ogradă, sau în râul ce se lăbărţase în primăvară, înghiţise porci, capre şi vaci şi le scuipase devale, în dreptul barajului. Albi, umflaţi, crăpaţi şi puţind a peşte. Semnul se mărise, cuprinsese frunzele viţei de vie, furase roşiile şi mâncase porumbul, se răspândise în tot satul şi nu mai putea fi văzut decât de sus, de sus de tot, ca-n hărţile acelea pe care le mai arată uneori la televizor şi din care nu pricepi nimic. Jos sunt doar semnele lui, dar de acolo, de sus, dacă ai ochi să vezi şi minte să înţelegi, ai să pricepi că semnul fiarei se întinde până dincolo de vale şi creşte în continuare. În fiecare zi şi în fiecare noapte, creşte, răspândit de rudari şi samsari, creşte, purtat de cămătari şi zlătari, creşte, cucereşte şi se întunecă întunecând nu pământul, ci pe oamenii care refuză să-l muncească, nu viţa de vie, ci pe oamenii care renunţă să o mai îngrijească, nu casele, ci pe oamenii care stau în ele, uitând să mai trăiască.

Femeia îşi apropie faţa cătrănită de marginea ferestrei acoperite pe interior de o pătură prinsă în cuie de perete şi încercă să bage de seamă, prin muzica tânguitoare ce răzbătea dinăuntru, cine vorbeşte atât de tare. Era doar el, fiul ei, discutând la telefon, ştia prea bine că nu putea să fie decât el, fiul ei, de astă dată singur, aşteptându-i pe rudarii ăia de devale, ăia cu care se înhăitase şi de la care luase semnul pe care avea să-l dea mai apoi mai departe, prin pumnul ce avea să lovească, prin cuţitul ce avea să înjunghie sau prin pistolul pe care-l cumpărase doar pentru a da mai departe prin el semnul acela morbid care avea, într-o nefastă zi, să cucerească întreg pământul. Căci odată însămânţată, ura creşte-n om, şi creşte şi devine prea puternică pentru a rămâne un timp îndelungat în acelaşi trup, aşa că se revarsă şi îndeamnă mâna să lovească, gura să ponegrească şi gândul să murdărească, urmărind în acest fel să se răspândească. Şi se răspândise şi se răspândea, iar pe Samuel nu multă vreme îl despărţea – ştia asta, ştia, ochiul ciclopic al lunii i-o spusese şi ochii ceilalţi, ascunşi în tecile de fasole ce se uscaseră pe gard şi pe pârleaz, i-o spuseseră, iar ea nu avea decât să creadă şi să aştepte, temându-se – de momentul în care avea să săvârşească o faptă murdară, dacă nu cumva o săvârşise deja. Căci ridicase mâna asupra ei, iar de când cu tărăşenia asta, cu dispariţia, femeia nu ştia ce să mai creadă. Cum, măi Samuele, îl întrebase, cum să plece aşa de nebun fără să-mi spună nimic şi nici telefonul să nu şi-l ia cu el, îi spusese ea, iar el rânjise, ca o fiară rânjise, şi-i zise că mai pleacă oamenii, iar câteodată oamenii aceştia de mai pleacă nu se mai întorc, dar că poate, cine ştie, el avea să se întoarcă, că doar nu plecase decât până-n capitală să facă nişte afaceri. Ce afaceri, măi Samuele, să facă, că doar nu cunoaşte pe nimeni pe acolo, îi zise, iar el îşi supse gingiile, scuipă o sămânţă neagră şi goală în bătătură şi-i răspunse că a plecat cu alde Jean să ia bani de la fraieri, că sunt mulţi fraieri pe acolo care au să-i dea bani. Şi ea l-a crezut, deşi s-a îndoit la început de spusele lui, l-a crezut, gândindu-se că semnul s-a întins de la unul la celălalt, dar când acesta i-a spus că din capitală a plecat mai departe, în Franţa, să ia bani şi de pe la fraierii ăia de pe acolo, a ştiut că minte şi că Samuel sau prietenii ăia ai săi, rudarii, sau mai degrabă şi unul şi alţii, i-au făcut ceva şi că bărbat-su nu are să se mai întoarcă niciodată. Dar îl aşteptase, chiar şi acum, în timp ce intra în odaia ei mică şi joasă, îl aştepta şi spera să se întoarcă. Şi se ruga să se întoarcă, să se îndure de ea şi să se întoarcă, deşi nu mai credea că o să revină şi deşi într-o noapte îl visase bătut de Samuel, iar într-o alta îl visase, tot de Samuel, dus la groapă. Şi nu colo în cimitir, la groapă, unde se duce tot mortul pe picioarele altora, ci la marginea câmpului, pe un teren lăsat în pârloagă, unde oamenii mergeau cu pungile, sacii, căruţul ori căruţa să arunce gunoiul, cu toate că poliţistul din comună, care tot acolo îşi arunca şi el zoaiele, le spusese să n-o mai facă şi deşi ţăranul care-şi avea acolo terenul pe care îl lăsase în pârloagă (îl lăsase, săracul, ce era şi el să facă, se săturase să tot plătească de pomană tractorul şi însămânţatul şi săpatul, că oricum nu mai scotea nimic de pe pământul lui de când se strângeau şi-i furau vara ştiuleţii, toamna cocenii, iar iarna hambarul şi cotineţele din grădină) îi ameninţase că dacă or s-o mai facă o să vină şi el şi o să le mute gunoiul înapoi de pe câmp în curte ori în casă. Şi-ntr-o bună dimineaţă încercase să-l strămute, venind cu noaptea-n cam şi revolta-n ochi şi luase la spinare un sac pe care îl cărase peste câmp, pătrunsese într-o casă, însă renunţase la scurt timp după aceea, căci poliţistul îl prinsese şi-l amendase pentru că intrase în curte prin efracţie, iar ăia de la primărie, care treceau în drumul lor pe acolo şi mai luau, când se făceau, o plasă, două, de ştiuleţi, să-i fiarbă, îl amendaseră şi ei pentru că îşi lăsase terenul în pârloagă şi făcuse din el o groapă de gunoi neautorizată, refuzând să-l mai muncească. Aşa că omul se lăsase păgubaş şi mai mult obligat decât motivat cultiva jumătate din pământ pentru alţii şi lăsa, tot pentru alţii, cealaltă jumătate să-i fie umplută cu gunoi, ce altceva ar fi putut şi el să facă decât să renunţe, însă ea, ea era plămădită din alt aluat, era prea ataşată de ce avea şi nu putea, sub nicio formă nu putea renunţa. Aşa că se duse să-şi caute bărbatul prin sacii de nailon şi plasele de rafie, o zi întreagă îl căutase în vreme ce oamenii care veneau dinspre primărie şi treceau pe acolo râdeau de ea, iar ea plângea, ce altceva ar fi putut, doamne, să facă decât să plângă, să scormonească şi să deplângă zilele tot mai fade ce treceau pe lângă ea şi nopţile ce se prelingeau pe pereţii casei şi se scurgeau pe pământul bătătorit, prelungindu-se ca nişte mâini, ca nişte mâini, doamne, ce scurmau în căutarea lui. Iar ea stătea în cămăruţa aceea mică şi joasă şi privea absentă ştirile seci de la televizor, ca seminţele ce-i atârnau lui Samuel de limbă şi-n care nu se află nimic, ca şi-n cap şi-n inimă şi-n suflet, absolut nimic: o femeie – răsună glasul lipsit de inflexiuni al unei fete tinere şi frumoase, ai cărei ochi scânteiau, de ce scânteiau, doamne, de plăcere scânteiau?, iar gura îi rânjea în timp ce spunea că pe undeva, printr-un sat uitat de lume, o femeie – şi-a pus capăt zilelor după ce şi-a petrecut singură sărbătorile. Se pare că soţul acesteia era plecat de mai mult timp la muncă în străinătate, continuă ea, exaltată şi surescitată, iar fiul femeii se dusese să se distreze, spuse ea sfidând nepăsătoare moartea altcuiva, o moarte fără însemnătate, cu nişte colegi de-ai săi la munte. Care munte, doamne, se gândi femeia privind-o revoltată, care munte, că şade în camera lui şi se îmbată cu rudarii ăştia nenorociţi, apoi merg prin sat să ceară bani şi să se bată. Sonorul televizorului căzu brusc şi femeia auzi, prin peretele din cărămidă nearsă, brăzdat în locurile în care erau puse proptele din lemn, de crăpăturile ce-şi făcuseră loc prin cele trei sau patru rânduri de zugrăveală, sunetul deşănţat al manelor ce răgeau groaznic, acompaniate de izbiturile celor trei petrecăreţi, duduiturile podelei din lemn şi chiuiturile lor îngrozitoare, de animale perfide şi stupide, bătute de soartă şi conduse de instincte. Rămase nemişcată câteva clipe, apoi se ridică în capul oaselor şi dădu o palmă în cutia televizorului. Sunetul reveni, fără ca totuşi să mai poată acoperi zgomotele acelea terifiante ce veneau din camera cealaltă. Doar de s-ar fi dus la munte, doamne, să mă lase şi pe mine să-mi trag sufletul două, trei, zile, doar de s-ar fi dus, doamne.

Pe podea, în faţa ei, lumina acelui ciclop antic, acelui Polifem ce o privea neîncetat, de parcă ar fi ştiut că a călcat strâmb şi ar fi încercat să spună asta lumii prin razele sale ce profilau pe drum ori prin ogradă imagini fatidice şi dezmăţate, desene în basorelief, destrăbălate şi murdare, strecurate prin cercevelele ferestrei, imprima pe covorul dungat o cruce macabră pe care nici lumina televizorului şi nici lucoarea flăcărilor ce se încăierau în sobă nu o puteau spăla. Îşi duse instinctiv mâna la pântecele din care se născuse acel diavol, carne din carnea ei şi sânge din sângele ei şi dacă din ea a ieşit, doamne, atunci nu înseamnă că e şi ea, într-un ungher al minţii sale, pe undeva… de ce nu-mi răspunzi, doamne, de ce, pentru că am sărit pârleazul la nea Fane, doamne, că eu nici nu ştiu dacă l-am sărit, cred că am intrat pe poartă din spate, dar am greşit, ştiut că am greşit, dar a trecut o viaţă de om de atunci, doamne, şi m-am căit, ce altceva mai trebuia să fac ca să vezi şi tu că m-am căit? Că mi-am pierdut zilele şi săptămânile mi le-am pierdut şi lunile şi anii şi pentru ce, doamne, pentru ce am sacrificat tot ce am visat şi sperat? Pentru ceva ce nu-mi doresc? Dar ţie nu-ţi pasă, doamne, nu e aşa că nu îţi pasă, doar stai şi asculţi ca un surd şi taci ca un mut şi te uiţi la noi prin ochii tăi orbi, prin miile tale de ochi orbi, ca din degete ochi, ca din păstăi ochi, ca din găuri şi găoace şi flăcări şi vânt şi degeaba mă frământ, că ţie nu-ţi pasă, doamne, şi niciodată nu ţi-a păsat.

Prin faţa ferestrei trecu o umbră, iar un cântec cadenţat, la început slab auzit, apoi tot mai tare şi mai grăbit, îi întrerupse şirul gândurilor. Tresări. Sări din pat şi puse mâna pe telefon, după care îşi căută în grabă ochelarii pentru a citi pe ecranul albastru numele sau numărul celui care o suna, însă nu mai apucă să o facă pentru că sunetul crescuse şi el, ca şi semnul, paroxistic şi neîndurător, punând stăpânire pe ea, pe simţurile şi gândurile ei, aşa că răspunse şi cu sufletul la gură, încrezătoare şi bucuroasă, spuse: bărbate, tu eşti, bărbate, însă atât din micul difuzor, cât şi din şi prin perete, vocea fiului mugi înspăimântător, urlând la ea să pună lemne pe foc că moare de frig, şi de frig să nu moară, femeia s-a ridicat din pat şi a băgat lemne în sobă, peste cele care erau deja acolo şi se mistuiau, aşa cum dorul şi vina şi neputinţa o mistuiau pe ea. Luă telefonul şi sună înapoi, iar când auzi glasul fiarei răzbind prin perete şi imediat după aceea prin micul difuzor îi spuse nu vrei să te duci tu, măi Samuele, la munte, cu băieţii ăştia ai tăi, să vă distraţi şi voi acolo, la munte, iar acesta îi răspunse că pe ce bani şi râse, pe pensia ta, şi râse, moment în care femeia tăcu ruşinată, lăsând telefonul să-i cadă din mână pe podea. Dar era prea târziu, auzise deja, prin muzica jeluitoare, uşa deschizându-se în camera cealaltă şi din camera cealaltă îşi auzi fiul venind şi peste puţin timp acesta ajunse la ea şi începu să-i caute prin geantă, iar femeia nu-i spuse nimic, după atâţia ani petrecuţi sub acelaşi acoperiş ce ar mai fi putut, doamne, să-i spună, şi îl lăsă să se uite, iar după ce plecă, răsuflă uşurată. Se aşeză o clipă în pat, să-şi mai tragă sufletul, că tare obosită se mai simţea, plănuind să se ducă mai târziu să caute prin magazie sau prin vecini o sfoară, ceva, ba nu, nu prin vecini, pentru că n-ar mai fi putut trăi după aceea ştiindu-se datoare cuiva, aşa că mai degrabă prin magazie sau debara, o sfoară să caute şi nimic altceva.

Anunțuri