II Zorii literaturii

 

2. Literatura egipteană (cca. 2500 î.e.n. – 400 e.n.)

             La fel ca şi-n cazul limbii sumeriene, cea egipteană a suferit o serie de transformări, chiar mai tranşate, atât în uzitare cât şi-n formă. Dacă la început scrierile egiptene aveau un scop pur practic, de cele mai multe ori de a-l slăvi pe mort în faţa zeilor şi a-l face demn de viaţa de apoi, pe măsura scurgerii timpului acestea şi-au pierdut caracterul religios, descriind tot mai adesea povestiri iniţiatice ori instrucţiuni transmise generaţiilor viitoare. Scribii, o clasă privilegiată în societatea acelor zile, erau angajaţi de regi şi nu numai pentru a scrie pe pietrele funerare imnuri religioase, iar de negustori pentru a ţine registre. La început, hieroglifele erau puternic stilizate, pentru ca mai apoi să-şi piardă din valenţa decorativă şi să devină din ce în ce mai cursive pe măsura trecerii de la scrierea hieratică (folosită de un număr redus de scribi aflaţi în serviciul regilor şi-al preoţilor) la cea demotică (folosită de scribii aflaţi în serviciul altor persoane decât cele enumerate pentru a imortaliza, printre altele, povestiri laice), dispărând cu desăvârşire odată cu răspândirea creştinismului, trecerea la coptă şi închiderea de către împăratul Teodosie a templelor păgâne (ultimul text scris prin intermediul hieroglifelor datează din 394 e.n.). Preţ de un mileniu şi jumătate, acestea au rămas un mister total, dezlegat în momentul în care Napoleon a cucerit Egiptul, iar în mâinile lui Jean Francois Champollion ajunge o stelă cunoscută sub numele de Piatra Rosetta, ridicată în 196 î.e.n. de Ptolemeu al V-lea şi pe care este scris acelaşi text în trei limbi diferite: egipteana hieratică, cea demotică şi greaca veche.

            Nu este astfel de mirare că printre cele mai vechi texte descoperite pe pereţii piramidelor (de unde şi denumirea lor de Piramid Texts), şi care datează din sec. al XXVI-lea î.e.n. se numără imnurile religioase şi vrăjile funerare, mai târziu compilate în Textele Funerare (Coffin Texts, cca. 2000 î.e.n.) şi Cartea Morţilor (Book of the Dead, cca 1240 î.e.n.). După cum am menţionat, scopul acestora era cât se poate de clar: să-l ajute pe mort. Din acest motiv, distrugerea unor astfel de texte era considerată un sacrilegiu, mortul nemaifiind în atare condiţii recunoscut de către zei. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de imnuri este cel al canibalului, care, desigur, nu trebuie interpretat altfel decât metaforic, hrănindu-se cu măruntaiele zeilor, regele devine asemeni lor.  Din aceeaşi epocă ne-au parvenit şi mai multe decrete regale, cronici, liste de regi şi câteva poeme. Toate erau scrise în versuri, iar anumite referire atestă faptul că erau citite mai apoi de către scribi în faţa unui public analfabet. Prin intermediul acestora cunoaştem astăzi despre credinţele egiptenilor, viaţa lor, precum şi perioadele de domnie ale faraonilor. De notat aici şi vremelnica trecere de la politeism la monoteist în decursul guvernării lui Akhenaton, soţul Nefertitei şi tatăl lui Tutankhamon în sec. al XIV-lea î.e.n., dată care precede cu mai bine de un secol primele texte biblice.

                Textele literare au apărut la secole distanţă de cele inscripţionate pe piramide şi au fost, de cele mai multe ori, scrise direct pe papirusuri, un material mai uşor de manipulat decât clasicele roci, dar destul de scump dacă ar fi să ţinem cont după numărul palimpsestelor găsite. Pentru textele scurte era preferată ostraca, o scoică pe care mai târziu grecii aveau să scrie numele celui pe care-l doreau exilat pe-o perioadă de 10 ani, de unde şi verbul a ostraciza.  Spre deosebire de cele religioase, în scrierea acestora s-a renunţat la versificare, adoptându-se ca stil proza. Dintre cele mai cunoscute enumăr:

  • Instrucţiunile lui Dua-Kethy, o satiră în care scribul era elogiat în timp ce persoanele care aveau alte meserii luate-n zeflemea (ex: Curierul călătoreşte în afara graniţelor după ce-şi lasă proprietatea pe mâna copiilor, temându-se în timpul călătoriei sale de lei şi asiatici. Nu-şi mai revine din spaimă decât atunci când ajunge iară-şi în Egipt. Însă până atunci casa i se transformă într-un cort. Nu există întoarcere fericită.)

  • Povestea lui Sinuhe. În urma unei conversaţii pe care-o aude, Sinuhe se refugiază în Cannan. Îşi slujeşte cu loialitate noul rege, dar tânjeşte să se întoarcă în ţara sa. Într-un final fericit primeşte o scrisoare din partea faraonului, iar dorinţa-i este îndeplinită.

  • Ţăranul elocvent. Khun-anup este pus, printr-un şiretlic, să intre cu măgarul său în grâul unei persoane impoartante. Aceasta-i cere daune, confiscându-i animalul, însă, prin elocvenţa de care dă dovadă, Khun-anup reuşeşte să-l convingă că a căzut într-o cursă şi că n-a fost vina lui.

  • Povestea marinarului naufragiat, o povestire în ramă, iniţiatică şi cu morală. Întorcându-se acasă dintr-o misiune eşuată, un marinar nu ştiu cum să-i mărturisească faraonului cele întâmplate, însă sclavul său îi spune o poveste care-i redă încrederea în propriile forţe.

  • Povestea celor doi fraţi, o povestire prolixă despre trădare şi răscumpărare.

             La acestea se mai adaugă o serie de scrisori, discursuri, profeţii epistole şi scrieri cu caracter biografic. Deşi întâlnim multe dintre genurile şi temele sumeriene, din textele egiptene lipseşte aproape cu desăvârşire caracterul mitologic. Întâlnim arareori eroi, povestirile găsindu-şi inspiraţia în viaţa de zi cu zi, izbutind să alcătuiască o veritabilă frescă a acelor vremuri de demult. Fără a recurge la fabule, caracterul acestora este moralizator, iar înţelepciunea de fiecare dată lăudată.

Anunțuri