Spre Sahara

P1110013Când mă gândesc la deșert mă gândesc la Antoaine de Saint-Exupery, la a sa Citadelă, o republică platonică făurită nu din clădiri și cărămizi, ci din oameni și idei. La zadarnica încercare a contelui Almashy de-a găsi orașul pierdut menționat în Istoriile lui Herodot și la la fel de zadarnica sa tentativă de-a o salva pe Katherine. Mă gândesc la Antimemoriile lui Malraux, care-l menționează fugitiv, ca pe un miraj înfiripat de-a lungul secolelor, o creatură legendară, moartă de milenii, eșuată aici de pe o planetă distantă. Și la Le Clezio mă gândesc, la Nour și Lalla, iremediabil separați și pierduți, el prin deșert și printre dune, ea prin deșertăciunea și decadența Marsilliei. Și iată-l acum, îmi zic, privindu-l de la bordul taxiului care se îndreaptă spre inima lui cu o sută douăzeci de kilometri pe oră. Zagora rămâne undeva în spate, înlocuită de satele înșirate de-a lungul șoselei. Vegetația devine din ce în ce mai sărăcăcioasă. Natura se despoaie subtil, cu o lentoare care captivează și subjugă. După nici o oră i se vor putea vedea, sub voalul de pietre, formele afermecătoare, nisipii în lumina galbenă a soarelui. Pe lângă noi trec din vreme în vreme alte taxiuri și rulote care numai a rulote nu arată. Cu roțile lor imense, par albe vehicule militare. Mă uit fugar la numerelor lor de înmatriculare. Franța, Germania, Elveția, Austria, Olanda, Spania. Din când în când, în mijlocul pustietății, apar pentru o vreme două clădiri identice. Vopsite în roz cărămiziu și înconjurate de garduri din cărămidă de aceeași culoare. În fața lor, zeci, poate sute de biciclete așezate alandala. Și unul sau două microbuze galbene. Sunt școli. Amplasate nu în sate, ci între ele. Într-una dintre clădiri învață băieții, în cealaltă fetele. Segregare. În deșert, dincolo de M’hamid, întâlnești tot felul de lucruri. Un pustiu de pietre încorporând fosile, cămile sălbatice, nomazi ridicându-și corturile, fântâni, oaze, o familie făcând autostopul, urme de roți ducând în toate direcțiile, albii secate, albe de sare, un francez cu ghidul și cămila sa călătorind preț de zile, mașini dispărând la orizont și lăsând în urma lor șerpi de praf care lent se ridică în aer și se P1110590metamorfozează în alte animale imaginare. Trec câteva camioane. De ele atârnă covoare și steaguri deșirate flutură în vânt. Parcă le-am mai văzut pe undeva. Da, îmi aduc aminte, la televizor când eram mic, la știri, în filme, în convoiul venind dinspre Paris și îndreptându-se spre Dakar. Televizor nu mai am de mulți ani, la știri sunt doar atentate, la filme arar mă mai uit, iar raliul Paris-Dakar, ce ironie!, s-a mutat în America de Sud. Zâmbesc, pentru că filmele și știrile s-au transformat în realitate. La nici un an după ce am vizitat prima oară Marrakechul, cafeneaua lângă care obișnuiam să prânzesc a fost aruncată în aer. Au murit 17 oameni. Am vizitat Mrrakechul pentru a treia oară, însă cafeneaua, deși refăcută, a rămasă închisă. Las geamul jos și las răsuflarea Saharei să mă învăluie. Închid ochii. Miroase a vară. A doisprezece milenii de vară. Și a soare miroase, a nisip, a caravane, a nopți și stele. Miroase a dor de mare. Și a sare. Zumzetul roților și al vântului izbind parbrizul devine o muzică molcomă, de fundal. După opt ore petrecute în autocarul de noapte, în care bidoane, ghiozdane, încălțăminte și hârtii zburau dintr-o parte în cealaltă pe serpentinele Atlasului, calmul pare în sine o altă lume. La întoarcere o să abandonăm CTM-ul, mai mult roller coaster decât autocar, în favoarea autobuzelor locale. Mai lente, mai murdare, mai pline de oameni. De viață. Deschid ochii. Un negru îmbrăcat în aahaine amazich merge de-a lungul șoselei în direcția opusă. Ultimul sat prin care am trecut se află la peste treizeci de kilometri distanță. Deși este abia începutul primăverii, soarele dogorește totul. Intrăm și trecem de Tagounite. Vegetația devine pentru câteva clipe luxuriantă. Casele par făcute din noroi, gata să se dizolve la prima ploaie. Peste câteva zile, în ksar-ul din Aït Benhaddou (locul în care au fost filmate scene din Gladiator, The Last Temptation of Christ, The Mummy, Prince of Persia și Game of Thrones, printre altele) aveam să văd cum sunt, de fapt, făcute, din paie, bălegar și noroi, fixând o structură formată din pietre de râu. Câteva zeci de kilometri ne despart de capătul șoselei N9. Niciun drumul asfaltat dincolo de M’Hamid, orașelul în care se formau caravanele ce urmau să străbată deșertul. Cincizeci și două de zile din M’Hamid și până în Timbuktu, în Mali. Un drum pe care aș dori să-l fac într-o zi. Nu prea curând, se pare. aaaÎn urmă cu doi ani Timbuktu a căzut în mâna rebelilor care s-au grăbit să impună în oraș sharia și să distrugă străvechile cimitire. O luptă asiduă, febrilă, nu împotriva timpului și nici măcar a modernității ori idolatrilor, ci împotriva lor înșiși. A micimii existenței lor, a incapacității de a fi altceva, altceva decât produsul unei societăți degenerate. De a vedea ori simți timpul atingându-le tălpile. Cum alte popoare s-au străduit să lase în urma lor monumente nepieritoare, ei se străduiesc să le distrugă. În urma lor, doar strădania de-a nu putea fi ceva. Și tot M’Hamid găzduiește an de an un festival de muzică nomadă. Se adună cântăreți, se organizează curse de cămile, turiști veniți de cine știe unde apar ca din pământ. Orașul nu are nici măcar opt mii de locuitori, piața a fost abandonată anul trecut după o furtună de nisip, șiruri de clădiri zac abandonate. Nici măcar copiii nu se joacă printre ele, preocupații de meciul de fotbal înfiripat ad-hoc ori de abgrupulețele de turiști. Este trecut de ora 12 noaptea, iar mașina de teren care urmează să ne ducă a doua zi în Erg Chigaga e plină de persoane. Șoferul cheamă o alta și ne face semn să așteptăm cinci minute. În drumul spre corturi un măgar alergând apare în fața mașinii. Îl fixează cu farurile și încearcă să îl prindă. Nu reușește. După câteva sute de metri apare și stăpânul măgarului cu o lanternă în mână, întrebându-ne încotro a luat-o. Între timp prima mașină s-a îndepărtat atât de mult încât nu i se mai văd nici stopurilor. Al doilea șofer nu cunoaște drumul și e cât pe aici să se afunde cu mașina în nisip. Iepuri sălbatici, orbiți de lumina farurilor, se opresc o clipă, apoi aleargă panicați. Stelele se ridică pe cer, îl umplu, îl cuceresc. Sunt mii. Peste o zi am să adorm în deșert, sub o pătură, ascultând vântul și privind meteori căzând pe cerul nopții. Dunele se îndreaptă încet, agonizant de încet, spre mare. Acoperă clădiri, astupă fântâni, îngroapă sate. Încet, totul agonizant de încet. Ca niște valuri milenare. Unele atingând două se metri în înălțime. De pe ele, în depărtare, se poate vedea Algeria. Granița este foarte bine păzită, atât de-o parte, cât și de cealaltă. Nu există niciun punct de trecere. Cuplul alături de care mergem se află în luna de miere. El e din Brazilia, ea din Spania. Noi suntem din România, Scoția și Statele Unite. Prânzim într-o oază și ațipesc preț de câteva minute. O altă mașină de turiști, de această dată cu toții francezi, oprește. Schimbăm câteva vorbe. Când deschid ochii sunt în taxiul care ne duce înapoi spre Zagora. Ca un vis, Sahara rămâne undeva în spate. Ca un vis în care îmi doresc să mă afund din nou. Pentru mai mult timp. Pentru mai mult timp.

Concursuri literare 2015

Mai jos găsiți o listă cu toate concursurile literare de care știu și care ar trebui să aibă loc în 2015. Odată ce voi avea mai multe informații, voi actualiza tabelul, introducând link-uri către site-urile respective. Dacă știți și de alte concursuri literare, dați-mi de știre să le adaug în tabel. Cu excepția celor înverzite, datele sunt cele de anul trecut.

 Concursuri literare 2015

Nume Ediţia Doar pt. debutanţi? Tipul concursului  Ultima zi de trimis Metoda de trimitere
Liternautica a IV-a Nu Proză scurtă 28 febr. Poştă
Amândoi, în aburul pâinii a X-a elevi Poezie și proză 5 mar. Poştă
Lirismograf XV Nu Poezie, proză/eseu, teatru, critică literară 15 mar. Internet
George Suru a V-a Da Poezie 20 mar. Poştă
În satul lui Nică a IV-a elevi Proză 21 mar. Poştă
Conc. Naţional de Dramaturgie ? Nu Teatru 23 mar. Poştă
Ion Creangă XXII Nu Proză 30 mar. Poştă
Ex libris VII elevi Proză 28 mar. Poştă
Ion Caraion a XV-a Nu Epigramă (inedită şi carte) 8 apr. Poştă
Echos Francophones a IX-a Elevi și studenți Poezie și proză scurtă 10 aprilie Internet
Aripi de dor a X-a Nu Poezie 15 aprilie Poștă
Rezonanțe Udeștene
a XX-a Da Poezie, proză scurtă, reportaj literar 17 aprilie Internet
Lucian Blaga a XXXIV-a Nu Poezie 28 apr. Poştă
Fănuș Neagu I-a 11-25 de ani Proză scurtă 30 apr. Internet
Mircea Ivănescu IV-a Şi da şi nu Poezie (carte şi manuscris) 1 mai Poștă
Grigore Vieru a VI-a Da Poezie 10 mai Poștă
Alb umor a V-a Nu Proză, epigramă, fabulă, parodie etc 5 mai Poştă
Unicredit a VII-a Da Manuscris (roman, proză scurtă, poezie) 13 mai Poştă sau internet
Peregrinări a IV-a Da Poezie 15 mai Internet
Starpress 2014 a IV-a Da Poezie (ed. a IV-a) și Proză (ed. a II-a) 15 mai Internet
Geo Bogza a IV-a Da Poezie 15 mai Poştă
Adenium a III-a Da Manuscris (poezie, proză, eseu, bandă desenată, teatru) 15 mai Poştă
Bogdania a IV-a Da Proză 15 mai Poştă sau internet
Titel Constantinescu a VIII-a Nu Manuscris (poezie, proză, teatru, critică, traducere) 1 iun. Poştă sau internet
Ion Budai Deleanu a V-a Nu Proză umoristică, Poezie satirică, Pamflet, fabulă, Epigrame, Volum 8 iun. Poştă
Dor de dor a X-a Nu Poezie, proză, epigramă, teatru, pictură, proză satirică 15 iun. Poştă
Ion Budai Deleanu a IV-a Nu Poezie 15 iun. Poştă
Universul satului românesc a IV-a Nu Poezie, proză, epigramă, satiră, pictură, teatru etc 15 iul. Poştă sau internet
Augustin Frăţilă a III-a Nu Carte 15 iul. Poştă
Umor fără frontiere a IV-a Nu Proză umoristică 1 august Internet
Emil Botta a III-a Da (sub 30 de ani) Poezie 1 august Poştă
Avangarda XXII a XIII-a Şi da şi nu Poezie, proză, teatru, eseu, cărţi etc 31 aug. Poştă şi internet
Conc. Inter. de Dramaturgie a XXVI-a Nu Teatru (comedie) 1 sep. Poştă
Scrisul Românesc ? Da Poezie, proză, teatru, eseu 1 sep. Poştă
Toamnă Bacoviană a IV-a Da Poezie și eseu 1 sep. Poştă ori internet
Nostalgii de toamnă a I-a Da Poezie 10 sep. Internet
Rețeaua Literară a IV-a Da Proză 10 sep. Internet
Agatha Bacovia a VIII-a Nu Poezie, proză 15 sep. Poştă sau internet
Vasile Voiculescu ? Nu Cărţi (proză, publicistică, poezie) 15 sep. Poştă
Helion a XXIX-a Da Proză SF 30 sep. Internet
Herg Benet a IV-a Da Manuscris (poezie şi proză) 15 sep. Internet
Radu Rosetti a XVI-a Da Proză scurtă 10 oct. Poştă și internet
Mihail Sadoveanu a V-a Da Proză 22 oct. Poştă
Moştenirea Văcăreştilor a XLVI-a Nu (sub 40 de ani) Proză, poezie, eseu, teatru 25 oct. Poştă
Pavel Dan a XLVI-a Elevi și studenți Proză, poezie 30 oct. Poştă
Elena Zărescu a III-a Da Poezie 1 noi. Poştă ori internet
Vasile Lucaciu a XIX-a Da Poezie, proză 10 noi. Poştă ori internet
Peregrinări a V-a Nu Proză 15 noi. Internet
Aurel Dumitrașcu a XI-a Da Poezie (manuscris 60-100 pagini) 21 noi. Poştă
Incubatorul de condeie a V-a Da Proză şi poezie 24 noi. Internet
Alexandru Odobescu a XXXIV-a Nu Proză 25 noi. Poştă
Vis de toamnă a II-a Nu Poezie și proză 25 noi. Internet
Ioan Slavici a II-a Nu Proză şi fragmente de roman 30 noi. Poştă
Cartea românescă ? Da Manuscris (poezie, proză, critică lit., istorie lit.) 15 dec. Depus la redacţie
Romeo şi Julieta la Mizil a VIII-a Nu Poezie şi epigramă 25 dec. Poştă sau internet

Mult succes!

Liternautica

 

Vă anunț cu deosebită plăcere lansarea la apă a unui nou site literar, ocazie cu care aș dori să vă invit să vă înscrieți pe el și să contribuiți cu câte o recenzie, articol ori proză. Știu că sunt destule persoane care vizitează acest blog și care au talent în a crea și prezenta lumi :)

 

lit

Cuvânt și reprezentare

           În ultima vreme m-am tot rotit în jurul celor două idei, încercând, cumva, să determin gradul în care cuvintele pot desemna ori defini sentimentele, dincolo de aparenta lor putință prost și marginal înțeleasă de-a le sugera. Folosim aceleași cuvinte pentru a ne face înțeleși, spunem că iubim, urâm, adorăm, ne este dor și așa mai departe, însă, uzitându-le, în ce măsură reușim să descriem ceea ce simțim cu adevărat? Întrebarea, simplă doar în aparență, se înscrie într-una dintre cele patru probleme fundamentale ale filosofiei limbajului, mai exact relația dintre acesta și realitate, vizându-le într-o destul de mare măsură și pe celelalte trei, și anume natura semnificației, folosirea limbii și mai ales înțelegerea limbajului. Doar pentru a putea merge mai departe, am să descriu cât se poate de succint ce vizează fiecare dintre acestea și am să încep cu natura semnificației pentru că are cea mai mică legătură (mică doar în comparație cu celelalte) cu problema adusă în discuție.

          Natura semnificației reprezintă gradul de adevăr pe care un anumit enunț îl conține sau nu. Oțelul este un aliaj al fierului cu carbonul este un astfel de enunț, iar dacă la o primă vedere pare destul de simplu să determinăm gradul său de adevăr, lucrurile se complică în momentul în care încercăm să definim fiecare termen în parte, rolul și funcția lui în enunț, capacitatea fiecăruia de reprezentare și nu în ultimul rând să definim însăși noțiunilor de adevărat și fals de la care am pornit. Sunt sigur că cele mai multe persoane găsesc că aceasta-i o falsă problemă ori cel puțin una complet inutilă, oțelul chiar este un aliaj al fierului cu carbonul, însă acest prim enunț nu face decât să deschidă poarta către următoarele, cu mult mai interesante și mai greu de verificat, cum ar fi Iarba este verde, Eu urăsc, Eu urăsc cu pasiune, Lumea este o reprezentare a minții mele ș.a.m.d. Nu vreau să intru în amănunte, cine este interesant de subiect îi poate citi pe Aristotel, Hume, Locke, Tarsky ori Wittgenstein.

          Folosirea limbii este, poate, cea mai puțin filosofică dintre problemele fundamentale ale limbajului, pentru că de ea se ocupă atât sociologia cât și lingvistica, ieșind puțin din zona celorlalte trei. Ea vizează rolul limbajului în relațiile interumane, modul în care acesta a apărut și s-a dezvoltat ș.a.m.d. și se raportează direct la societate. Nu trebuie însă subestimată, întreaga literatură nu face decât să o exemplifice și expliciteze.

          Înțelegerea limbajului tratează modul în care construcțiile sintactice se asemănă ori deosebesc în mintea emițătorului și a receptorului și are o importanță mai mică atunci când vorbim de lucruri concrete și mai mare, chiar copleșitoare, când facem referire la sentimente ori noțiuni abstracte. Deși rolul ei în cadrul chestiunii avute în discuție este de netăgăduit, nu aș dori să insist prea mult, considerând că, pentru moment, înțelegerea ei este suficientă. Cel puțin atâta timp cât nu aduc în discuție argumentul nihilist al deconstrucției elementelor în părțile lor fundamentale, argument care ar pune capăt oricărei discuții.

            În fine, problematica cu care ar fi trebuit să încep dacă ar fi fost să prezint descrescător importanța lor este relația dintre limbaj și realitatea pe care acesta o descrie. Iarăși, pornind de la un obiect concret, cum ar fi, de pildă, un scaun ori copac, tindem să credem, simplificând foarte mult lucrurile, că bazele discuției nu sunt doar de la sine înțelese, dar și lipsite de importanță. Însă, chiar și în acest caz, al obiectelor concrete, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. Cu toate că fiecare dintre noi știm cum cum arată un scaun ori un copac, în momentul în care facem referire la ele ne imaginăm lucruri diferite (scaunul poate avea, de regulă, de la unu la patru picioare, poate avea sau nu spătar, poate fi mai înalt sau mai scund, de-o culoare sau alta, nou ori vechi și așa mai departe, iar de copaci nici nu cred că ar mai fi cazul să vorbim. Apoi există o serie de variații progresive și tranziții infinite prin care putem trece unul dintre aceste obiecte până când va înceta, fără o limită bine definită, să mai poată fi reprezentat de cuvântul respectiv. Un copac este copac atâta timp cât întrunește anumite criterii, însă le putem elimina rând pe rând până când să nu mai fie vorba de vreunul. Un copac fără ramuri, un copac uscat (încă e copac?), un copac doborât la pământ (încă copac?), un copac doborât la pământ și fără crengi etc, până când noțiunea de copac se va transforma în cea de trunchi de copac. Limita dintre cele două? Arbitrară. În DEX 2009, scaunul este astfel definit: Mobilă (de lemn, de metal etc.), cu sau fără spetează, pe care poate să stea o singură persoană. Vag, foarte vag, pentru că pot la fel de bine să stau și pe un taburel și pe o măsuță ori un corp de mobilă oarecare. Ar fi fost mai indicat, probabil, ca verbul a putea să fie înlocuit cu a deservi, sintagma pe care poate să stea o singură persoană transformându-se în deservind o singură persoană în scopul șederii (un limbaj aidoma scaunului – de lemn). Observați, sper, toate probleme care se nasc în cazul de față. Prima, cea subliniată de mine, constă în diferența de sens dintre putință (a putea) și scop (a deservi), însă putem merge mai departe și semnala discrepanțe la aproape fiecare cuvânt folosit pentru a defini ceva atât de simplu cum este un scaun. Mobilă (ce este mobila, ce nu mai poate fi considerată mobilă, un trunchi de copac nefasonat mai este mobilă? Dar fasonat doar puțin? Dar fasonat doar puțin mai mult? etc), cu sau fără spetează (am putea ridica și aici o mulțime de probleme cu privire la ceea ce înseamnă spetează, fiind astfel nevoiți să căutăm în DEX un alt cuvânt definit prin termeni la fel de interpretabili, dar nu am s-o fac pentru că oricum nu contează dacă are sau nu spătar), pe care poate să stea (să stea cum? culcată, în picioare, într-o parte? sau a putea se referă pur și simplu la posibilitatea fizică?) o singură persoană (să zicem că se subînțelege că vorbim de un om, însă, dacă cel mai supraponderal dintre oameni (din câte știu există un mexican care cântărește peste o jumătate de tonă) sfărâmă scaunul, acela s-ar mai fi putut numi înainte vreme scaun ori nu? Pentru că, evident, pe el nu putea să stea acea persoană, ieșind astfel din rigoarea definiției date mai sus). Dar dacă înghesuim pe el două persoane? Însă nu consider că vreunul dintre voi are vreo problemă în a ști ce-i acela un scaun. Și asta pentru că întâi l-ați văzut, l-ați pipăit, l-ați simțit și abia apoi a capătat în mintea dvs. o denumire. Dacă lucrurile ar fi stat invers și, fără să fi văzut vreodată un scaun, ați fi citit definiția din dicționar, cred că nu v-ar mai fi fost la fel de ușor să identificați unul dintr-o mulțime de alte obiecte de mobilier cu caracteristici asemănătoare. Despre relația dintre limbaj și realitate s-a vorbit foarte mult, unul dintre primii ei teoriticieni fiind Platon, care a încercat să le împace subordonând-o pe cea de-a doua celei dintâi. Însă nu la cuvinte se referea acesta când vorbea despre lumea ideilor, ci la noțiuni redate prin simple cuvinte, noțiuni care suportă în lumea noastră concretă, materială, o multitudine de variațiuni. Bunăoară putem vorbi de ideea de scaun, iar toate scaunele pe care ni le-am putea imagina sunt doar variații a celei primordiale. Însă, mă tem, că vom sfârși, din pricina imposibilității de a găsi o limită concretă într-o idee și alta (cea de scaun, cea de spătar, cea de picior de scaun, cea de scaun rupt etc), la tot atât de multe câte variațiuni sunt. Sute de ani mai târziu, Plotin aduce în discuție această meteahnă, însă este mai preocupat de decăderea ideilor în materie, pornind de la cea primordială, de Unu, decât de o eventuală soluționare a sa. De fapt, la Plotin nici nu este nevoie de o astfel de soluționare, el nepărând să aibă o problemă cu infinitele variații ale ideilor, ba dimpotrivă, această infinitate pare să ajute demersului său.

          Până acum, să zicem, am vorbit despre un lucru familiar, concret, care nu ar trebui să ridice prea multe probleme; dacă vă trimite cineva să aduceți dintr-o casă un scaun sunt sigur că nu ați veni cu o masă ori un dulap, dar dacă ați fi trimis să aduceți un scaun dintr-o încăpere plină cu scaune de diverse mărimi și culori și cu mii de caracteristici deosebite, cel cu care ați veni n-ar coincide, fără alte informații adiționale, cu cel la care persoana care v-a trimis s-a referit, fie că a făcut-o doar în mintea sa, deși atât cel cu care ați venit cât și cel din mintea persoanei respective tot scaun s-ar numi. Dar ce se întâmplă când ne referim la sentimente ori la lucruri abstracte? Iubire, spre exemplu. Ură, dor, a tânji, a dori, a crede. Mergem în dicționar mai întâi pentru a le căuta definiția sau le știm deja? Faptul că puteți citi aceste cuvinte mă îndreptățește să cred că ați simțit măcar o dată aceste sentimente și că, dacă v-ați strădui puțin, ați reuși să le definiți în cuvinte. Încercați, vă rog să faceți acest exercițiu, să definiți prin propriile dvs. cuvinte iubirea, și continuați să citiți după ce-l veți fi terminat.

          Gata? Haideți atunci să vedem ce spune și DEX-ul: Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste față de o persoană; relație de dragoste; amor, iubit1. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. Îmi este greu să cred că ați folosit aceleași cuvinte și cu atât mai puțin în exact aceeași ordine. Iar dacă, totuși, ați făcut-o, atunci înseamnă că nu știți ce înseamnă iubire, știți doar definiția ei. Mi-ați putea reproșa că un lucru este definiția lui, tautologic vorbind are sens, fără ca totuși să aveți dreptate. Nu, un lucru nu este egal cu definiția lui, ci doar cu el însuși. Cel mai probabil ați echivalat iubirea cu dragostea, încercând să spuneți, concret, ce înseamnă pentru dvs. sentimentul acela puternic și înălțător, pe care îl simți față de cineva și ceva etc etc. Nu contează. Ideea este că l-ați definit, cu siguranță, într-un mod diferit decât a făcut-o DEX-ul și, cel mai probabil, diferit de felul în care o fac eu ori ceilalți. Simțim doar diferit, nu? Pare logic să folosim alte cuvinte. Da, este logic, dar doar până când realizăm că nu folosim, de fapt, alte cuvinte. Folosim fix cuvintele existente în vocabularul limbii, doar că le definim diferit și le definim diferit prin intermediul altor cuvinte pe care le înțelegem și definim diferit și așa mai departe, la infinit. Echivalând iubirea cu dragostea, nu reușim să ne-o însușim, pentru că și dragostea va trebui să o definim folosind cuvintele întâlnite-n DEX. Despre dragoste, acesta spune: Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană; iubire, amor. Ce naiba e afecțiunea? Consultăm iar DEX-ul: Simpatie, prietenie, dragoste față de ci­neva. Și simpatia ce e? Atracție, înclinare, afinitate pe care cineva o simte față de o persoană sau pe care o inspiră cuiva; afecțiune. Și atunci atracția, înclinarea, afinitatea? Nu ajungem nicăieri. Încercând să definim într-un mod propriu un sentiment care ne este, în fond, propriu, nu facem decât să recurgem la alți termeni pe care-i resimțim diferit și pe care ar trebui să-i definim într-un mod propriu. Orice am face, nu putem evada din închisoarea limbii pe care-o vorbim, suntem obligați să folosim cuvinte care ne sunt, de fapt, străine și care nu redau decât aproximativ ceea ce simțim. Și chiar mai mult decât atât, nu doar redau aproximativ, ci ele ajung să ne șlefuiască sentimentele, să ni le văduvească de profunzime și să le-înghesuie în calapodul îngust al formelor lor. Sub spectrul lor, sentimentele se deformează și sluțesc, însă fără ele redevin simple reverberații ale instinctelor care ne-au guvernat cândva. Cu cât folosim mai mulți termeni pentru a defini un sentiment, cu atât sentimentul respectiv este mai complex și mai diferit de felul în care este înțeles de majoritatea oamenilor.

          Să mergem mai departe și să facem un mic exercițiu de imaginație pentru a vedea cum de am ajuns să definim, în termeni proprii, iubirea de parcă ar fi un sentiment increat și imanent, când, de fapt, nu este nici una nici alta. Ați asociat sentimentul care părea să corespundă cel mai bine cu ceea ce ați crezut că însemnă iubirea, așa cum ați înțeles-o privind în jurul vostru. Ați reflectat lumea extrinsecă în cea intrinsecă, nu invers. Eu, citind relativ mult și influențat lăsându-mă de scriitori precum Turgheniev, Lermontov ori Pushkin, o voi defini și percepe într-un mod totalmente diferit de cel care urmărește telenovele ori de cel care-a crescut într-o familie disfuncțională (deși într-o astfel de familie am crescut și eu, dar nu pot spune că m-a marcat prea mult) sau de către cineva care chinuia, de mic copil, câini și pisici. Am împrumutat nu doar cuvântul propriu-zis, dar, inconștient, sentimentele noastre au luat forma impusă de modul în care am trăit și cunoscut. Și pentru că trăim în medii și lumi diferite, avem sentimente diferite. La originea sentimentelor stau, în opinia mea, câteva însușiri primordiale pe care le putem observa la animale (și cu cât animalele sunt mai evoluate, cu atât gama acestor însușiri este, nu mai largă, ci mai bine definită, dezvoltată pe baza instinctelor inițiale): frica, dorința, plăcerea, nevoia de supraviețuire etc, dar nu asemenea unor concepte bine definite, după cum pot fi ele găsite-n DEX, ci mai degrabă a unor nuanțe, a unor culori care se întrepătrund și care conțin într-o mai mică sau mai mare măsură pigmenți din celelalte. Nu pot spune despre om că are mai multe sentimente, ci că variațiile dintre ele sunt mai clar reprezentate în cazul său cu ajutorul nemijlocit al cuvintelor. Unde nu existau decât trei culori primare, există acum o varietate aproape infinită de nuanțe, însă număr limitat de termeni care să le descrie. Așa cum există o istorie a religiei, bunăoară, la fel de bine există, sau ar trebui să existe, și o istorie a sentimentelor, o cronologie a lor pur subiectivă, pe care nu facem altceva decât să o repetăm, parțial, de-a lungul scurtei noastre vieți.

          Aș fi dorit să continui, exemplificând firidele dintre înțelesurile cuvintelor prin muzică, bancuri ori lecturi, însă cred că m-am lungit destul cu vorba. Poate că am să reiau cândva ideea. Până atunci vă las în compania unui citat din Wittgenstein:

,,Limitele universului meu sunt limitele limbajului meu.”

          Alergați după bariere, măriți-vă universul. Jucați travian, sau cum naiba s-o numi jocul acela de strategie :)

Concurs – Apolinaria

apo            În urma deciziei luate acum câteva zile de a retrage de la vânzare și de pe site-ul editurii  Apolinaria, mi-aș dori să o ofer în întregime și în mod gratuit cât mai multor persoane, motiv pentru care voi lansa o serie de concursuri prin intermediul cărora să o promovez în mediul online. Momentan, nu o pot oferi decât în format pdf, dar o să fac tot posibilul să apară și ca mobi ori epub, odată cu primirea noului ISBN de la Biblioteca Națională.

             Îndrăznesc să afirm, în cunoștință de cauză și fără falsă modestie, că este unul dintre cele mai bune volume de proză scurtă apărute în limba română în ultima decadă. Conține 12 povestiri, dintre care 9 fiind premiate în cadrul unor concursuri literare naționale și internaționale, scrise în 5 țări, pe 3 continente, de-a lungul a aproape 4 ani de zile. Am cochetat în cadrul lor atât cu fantasticul, cât și cu realismul magic, urmărind câteva dintre ideile care m-au bântuit în tot acest timp și care vor continua, cel mai probabil, să o facă și de acum încolo.

              Ce trebuie să faceți pentru a primi acest volum? Să lăsați un comentariu în josul mesajului spunând care este scriitorul vostru preferat și de ce ori să dai like paginii de facebook din stânga ori să dați share acestui mesaj ori toate trei. Eu voi alege drept câștigători, cu ajutorul unui program online, jumătate dintre participanți (oricine având astfel 50% șanse să se aleagă cu pdf-ul, pe care o să-l primească începând de săptămâna viitoare, în afara celor care aleg toate cele trei metode de înscriere în concurs, caz în care șansele ajung la 100%).

 

 

 

Concursul de literatură “Vasile Lucaciu”

FESTIVALUL NAȚIONAL DE LITERATURĂ „VASILE LUCACIU”

ediţia a XIX-a, 2014

 

CONCURS DE PROZĂ SCURTĂ ȘI POEZIE

Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele:

–         primirea lucrărilor: 25 octombrie – 10 noiembrie  2014

–         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: 11-29 noiembrie 2014

–         festivitatea de decernare a premiilor: 29-30 noiembrie 2014

 

Regulamentul concursului:

1. La concurs pot participa persoanele care nu au debutat editorial

2. Se acceptă 10-15 pagini de proză/poezie. Textele, inedite, vor fi trimise în dublu exemplar la adresa menționată mai jos.

Deși nu se specifică acest lucru, vă recomand să mergeți pe sistemul motto, cu plic mic închis înăuntru celui mare, în care să fie o pagină cu datele de contact, și texte semnate cu motto. Mai multe despre acest sistem aici.

 

Adresa pe care sunt așteptate lucrările: primariacicarlau@yahoo.com sau Primăria Cicîrlău, cod poştal 437095, judeţul Maramureş

 

Premiile care se vor acorda:

Publicarea textelor câștigătoare plus sume în bani, după cum urmează:

Marele premiu: 500 de lei

Premiul I poezie, proză – 300 de lei

Premiul II poezie, proză – 250 de lei

Premiul III poezie, proză – 200 de lei

 

Se asigură cazarea și masa câștigătorilor care vor fi prezenți la festivitatea de premiere

 

Anunțul original

Mai multe concursuri

Mult succes!

 

Concurs!

coperta_vandalii             Ok, am primit volumele de autor și sunt gata să dau drumul primului concurs. Premiul, după cum cred că ați dedus deja, este un exemplar cu autograf din Vandalii. Și pentru că trebuie să existe și un mod de departajare, m-am gândit să vă adresez o întrebare: Care este cartea voastră preferată și de ce? În funcție de răspunsurile primite (nu trebuie să fie excesiv de lungi, rezonez mai mult cu sinceritatea) am să selectez 5-10 finaliști, iar dintre aceștia am să trag la sorți câștigătorul. Puteți răspunde la întrebare până miercuri, 22 octombrie, orele 20:00. Adițional, puteți să dați un like paginii mele de Facebook, însă acesta nu este un criteriu de departajare.

Mult succes!

Update miercuri 22 octombrie ora 22:44

Vă mulțumesc foarte mult pentru participare și pentru minunatele recomandări făcute! După cum spuneam inițial, am ales ales un număr de finaliști (8, mai exact), cărora le-am acordat un număr de ordine și cu ajutorul site-ului http://www.random.org/ am ales câștigătorul (sau câștigătoarea, nu știu exact) în persoana lui gadjodillo. Felicitări și lectură plăcută!

Dacă nu ați câștigat, nu este cazul să vă supărați. În câteva zile o să-mi iasă a doua carte, ocazie cu care voi da drumul unui nou concurs! Și încă unuia și încă unuia…

Au apărut Vandalii

coperta_vandalii             Romanul meu de debut a avăzut astăzi lumina tiparului și poate fi deja comandat de pe site-ul editurii Herg Benet la prețul de doar 22,5 lei. Dacă vrezi să vă tăvăliți de râs, nu aveți decât să-l comandați!

De îndată ce voi primi și eu volumele de autor voi da drumul la concursuri, așa că stați pe aproape. Romanul va ajunge în librării în aproximtiv 3 săptămâni.

Concursul de proză scurtă „PEREGRINĂRI”

CONCURSUL NAȚIONAL DE PROZĂ SCURTĂ „PEREGRINĂRI”

ediţia a V-a, 2014

 

CONCURS DE PROZĂ SCURTĂ

Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele:

–         primirea lucrărilor: 1 octombrie – 15 noiembrie  2014

–         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: 17-30 noiembrie 2014

–         anunțarea câștigătorilor: 1 decembrie 2014

 

Regulamentul concursului:

1. La concurs pot participa persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani, indiferent dacă locuiesc în România sau în diaspora.

2. Se acceptă o singură proză scurtă, originală și inedită, exclusiv în limba română, de maximum 5 pagini, în document word, A4, caracter de 12, Times New Roman, la 1 rând, obligatoriu cu diacritice și fără imagini care să însoțească textul.

3. Documentul word va fi trimis pe adresa de e-mail menționată mai jos, urmând să primiți un mesaj de confirmare. În cazul în care nu-l primiți, mai trimiteți o dată.

 

Adresa pe care sunt așteptate lucrările: centruldepromovaredublin@gmail.com

 

Premiile care se vor acorda:

Diplome tipărite
Publicarea câștigătorilor în nr. 8 al revistei ”Itaca” (oct., nov., dec. 2014)
Câte un exemplar din ediția tipărită (”Itaca” nr. 8)
Cărți cu autograf din partea membrilor juriului:
Dorina Șișu, romanul ”7 ani”, ed. Singur, Târgoviște, 2014
Călin Sămărghițan, pentru fiecare din locurile 1, 2 și 3 volumul de versuri “Fardad”.
Viorel Ploeșteanu, romanul ”Fantasme”, ed. Mantaua lui Gogol, București, 2014
și volumul de nuvele ”Nae Boierul. Ploaia”, ed. Singur, Târgoviște, 2014
Concurs în parteneriat cu Editura Singur, care oferă câte un volum de proză fiecărui câștigător: ”Negustorul de aer”- S.F., autor Gabriel Cazan,
”Zarva-Larva”, autor Constantin T. Ciubotaru,
”O altfel de istorie a literaturii române contemporane”, vol. II.

 

Anunțul original

Mai multe concursuri

Mult succes!

 

Franz Kafka – Procesul

prProcesul este cel mai cunoscut roman semnat de Franz Kafka

Limba în care a fost scris: germană

Titlul în engleză: The Trial

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: nu se specifică (probabil începutul secolului XX)

Locul în care se petrece acţiunea: probabil undeva în Imperiul Austro-Ungar

Număr de pagini: 288

Ediţie: Minerva, 1977

Traducător: Gellu Naum

Despre autor:

Orice om cred că a auzit de Franz Kafka, acesta fiind unul dintre cei mai cunoscuți și influenți scriitori ai secolului XX. Născut pe 3 iulie 1983 în Praga (care făcea la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar), într-o familie de evrei, Kafka a absolvit facultatea de drept, iar după obținerea doctoratului s-a angajat la o firmă de asigurări. A scris 3 romane, niciunul dintre ele nefiind finalizat, și mai multe povestiri scurte. În timpul vieții a publicat foarte puțin, și-a detestat slujba și a întreținut relații sexuale cu o mulțime de femei. În timpul morții a devenit cunoscut. Deși și-a rugat prietenul să-i ardă manuscrisele, acesta a refuzat și-n loc să se încălzească cu ele a ales să le publice.

Rezumat:

Chiar în ziua în care împlinește 30 de ani, Josef K., un funcționar oarecare, este vizitat de două persoane care-l anunță că împotriva lui s-a deschis un proces și că, din acel moment, este arestat, deși lăsat în continuare în libertate. Dorind să afle mai multe despre acest proces și totodată s-o mențină pe proprietara imobilului în care locuiește la distanță, K. le adresează celor doi tot felul de întrebări la care aceștia, în pofida aparentei lor bunăvoințe, se feresc să răspundă. Nici venirea șefului lor nu are menirea de-a lumina mai mult situația, ci, cel mult, de-a deranja camera colocatarei lui K., domnișoara Bürstner, în care cei patru ajung să-și poarte conversația. Tot cam pe atunci, K. remarcă prezența și a doi colegi de-ai săi, aduși probabil în calitate de martori. După plecare acestora, K. încearcă să-și ducă la bun sfârșit activitățile de peste zi, iar seara, întorcându-se acasă, se scuză față de domnișoara Bürstner, iar la plecare o mai și sărută.

Convocat telefonic și informal la tribunal în duminica imediat următoare, fără a se preciza exact ora, K. se vede nevoit să caute, printre blocurile de locuințe, sala de judecată. O găsește în cele din urmă în podul unei case, printre camerele comune și rufele întinse de locatari.

“K. crezu ca nimerise la o întrunire publica. O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. (…) Mulți dintre ei îți aduseseră perne, pe care si le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”

K. dorește să-și susțină nevinovăția, în pofida faptului că nici el nu știe de ce anume este acuzat, însă este adeseori întrerupt fie de cel care prezida procesul, fie de reacția energică a asistenței, fie de femeia pipăită și înghesuită în fundul sălii de un tânăr magistrat. K. nu izbutește să obțină mare lucru, așa că se întoarce, nechemat, într-o altă zi la acest tribunal improvizat și sfârșește prin a sta de vorba cu femeia care fusese înghesuită data trecută și care locuiește în clădire alături de soțul ei (soțul ei nefiind nici tânăr și cu atât mai puțin magistrat, el doar făcând curat în sala de judecată și locuind acolo, cu excepția zilelor în care avea loc vreun proces). De la această femeia, K. află câteva informații disparate legate de tribunal și de proces. Întors acasă, observă că la domnișoara Bürstner s-a mutat o altă vecină, ceea ce-l face pe K. să creadă că domnișoara a recurs la acest lucru pentru a scăpa de avansurile lui.

Câteva zile mai târziu, K. dă într-o cămăruță de la banca la care lucra peste un individ care se pregătea să-i bată cu nuiaua cu pe cei doi indivizi care veniseră să-l anunțe pe K. că este arestat. Nedumerit, K. întreabă despre ce-i vorba și astfel află că bătaia care urmează să le fie celor doi aplicată s-ar datora plângerilor făcute de el împotriva lor în sala de judecată. K. încearcă să-l convingă mai întâi pe individ, apoi să-l mituiască, să-i lase-n pace. Acesta, însă, temându-se că mai târziu K. o să se plângă și de el, îl refuză politicos și-ncepe să-i snopească.

După alte câteva zile, K. primește vizita unchiului său, care, auzind de proces, vine să-i ceară socoteală. Enervat de calmul lui K., unchiul îl duce la o bună cunoștință de-a sa, avocatul Huld. Avocatul, prin intermediul slujnicei sale Leni, îi lasă să intre în casă și-i primește, bolnav la pat, în vizită. Unchiul se apucă să-i explice despre ce-i vorba, deși, sincer, nu era nevoie, Huld știa deja, în vreme ce K. iese pe hol și se giugiulește puțin cu Leni, lucru pentru care este mai apoi admonestat de ruda sa.

După mai multe vizite la Huld, K. află într-o zi de la un client de-al său, că există un pictor, Titorelli pe numele lui, care știe despre procesul care-i fusese intentat și care l-ar putea ajuta. K. se duce să-l viziteze pe artist la el acasă și-l găsește într-o magherniță, anexă a unui alt tribunal care-și avea sediul în podul unei case. După oarece discuții, K. este nevoit să cumpere de la artist, pentru a-i câștiga astfel bunăvoința, o serie de tablouri identice.

Ultimul eveniment notabil înainte de sfârșitul tragic al procesului este vizita lui K. la catedrală. Crezând că se duce acolo pentru a-i arăta unui client italian biserica, K. află de fapt că fusese adus acolo de preotul care lucra și el în slujba tribunalului din pod. Preotul îi spune o mică pildă (publicată și ca povestire separată sub titlul de În fața legii).

O posibilă interpretare:

Înainte de-a mă avânta în miezul problemei și-a încerca să interpretez în vreun fel acest roman, aș dori să vă arăt de ce cred că există, în fond, o interpretare, fără să leg cumva gradul de adevăr al acestei afirmații de cel al explicației găsite de mine. Procesul, ca mai toate scrierile lui Kafka, sunt de obicei catalogate drept absurde, termen care ar exclude din start posibilitatea unei interpretațiuni, însă, mă tem, că acest absurd este prost înțeles. Nu scrierile în sine sunt absurde, ci, la o primă și oarecum superficială vedere, situațiile prezentate în acestea. Spun primă și superficială pentru că, odată ce începem să deslușim sensurile de sub pojghița absurdului, ne dăm seama că situațiile în sine sunt folosite doar ca pretexte și parabole care ne vorbesc despre lucrurile și întrebările cu adevărat importante în viață. O a doua premiză de la care pornesc constă în însăși faptul că orice acțiune întreprinsă de un om – iar în cazul nostru ne referim la scris și, mai explicit, la Procesul – poartă în sine un anume înțeles. M-ați putea contrazice aici, scuzată-mi fie prolepsa, aducând ca argument dadaismul și ați avea, în parte, dreptate. Da, textele care ieșeau din frazele ascunse în pălărie și mecanic îmbinate nu pot fi în sine interpretate ca un tot unitar, lipsindu-se dimensiunea autotelică, însă gestul în sine relevă un anume înțeles: acele fraze au fost alese de cineva pe baza anumitor criterii, ele poartă o semnificație, deși nu același lucru putem spune despre rezultatul experimentului, unde o persoană îmbină aceste fraze la întâmplare, fără să le citească și potrivească dinainte și poate din acest punct de vedere să fie lesne înlocuită de un program, așa cum stau lucrurile în cazul tragerilor la sorți.

Iar părerea potrivit căreia în spatele absurdului kafkian se ascund înțelesuri profunde nu este una care să-mi aparțină doar mie, existând nenumărați exegeți care au încercat să extragă anumite sensuri din parabolele lui. Cele mai ușor de interpretat sunt, probabil, povestirile scurte (și amintesc aici Metamorfoza, Colonia penitenciară ș.a.m.d.), deși unele, cum ar fi În fața legii, pot înmagazina sub umbrela aceluiași mesaj nenumărate interpretări.

În ceea ce privește Procesul, Reza Banaker, în Franz Kafka, The Office Writings, reușește să identifice un număr relativ mare de parabole și încearcă să le coreleze cu semnificația lor reală. Lucrarea sa constituie un punct de plecare important pentru că, deși nu le include într-un tot unitar, scoate la iveală mai multe piese din acest puzzle pe care-l reprezintă Procesul. Iar eu nu fac alt lucru decât a mai adăuga câteva piese și a încerca să formez imaginea finală.

Avem încă de la începutul romanului o serie de indicii referitoare la modul în care operează tribunalul, dar niciuna (sau aproape niciuna) referitoare la procesul în sine. K. primește vizita a două persoane, care îi aduc la cunoștință faptul că, din acel moment, se află în arest la domiciliu și că împotriva lui a fost intentat un proces. Reacția lui K., aproape de cea a unui om obișnuit (aproape, dar nu în totalitate, amănunt asupra căruia am se revin), este de-a încerca să lămurească toată această neînțelegere. Căci ce altceva ar putea fi decât o neînțelegere? Așa că primul lucru pe care îl încearcă este să afle de ce anume este acuzat, pentru a se putea mai apoi dezvinovăți. Când încearcă să vorbească cu proprietara, d-na Grubach, este interpelat în acest fel:

- N-ai dreptul să ieși, ești arestat.

la care K. răspunde:

- Așa mi se pare și mie. Și de ce, mă rog? întrebă el apoi.

Înainte de-a reda replica paznicului, consemnez aici amănuntul asupra căruia v-am spus că am să revin: reacția lui K., care se apropie de cea a unui om obișnui (cu toții am fi întrebat de ce?), dar care nu coincide, totuși, cu cea a unui om obișnuit (câți dintre noi am fi admis cu atâta placiditate posibilitatea de-a fi arestați, spunând Așa mi se pare și mie?) În continuare, răspunsul paznicului:

- Nu ne aflăm aici ca să-ți spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale și așteaptă. Ancheta e începută și ai să afli totul la momentul oportun.

Din aceste trei replici (la fel ca și din majoritatea celorlalte discuții care au loc între K. și oamenii legii) putem observa foarte bine relația care va rămâne neschimbată până la sfârșitul romanului dintre cele două părți: defensivă, de supunere, din partea lui Josef K. și ofensivă, autoritară, din partea oamenilor legii. Totodată, încă de la aceste replici încep să se contureze și celelalte caracteristici ale celor două părți, caracteristici care pe noi, ca oameni raționali, ne frapează: faptul că reprezentanții legii nu-i oferă inculpatului niciun amănunt legat de proces (și cu cât înaintăm în povestire tindem să concludem că nici măcar aceștia nu cunosc învinovățirile care i se aduc lui K.) și, poate chiar mai șocantă, acceptarea prin care K. ajunge într-un final să se subordoneze acestui tribunal, în pofida tuturor discrepanțelor apărute (faptul că nu reprezintă un tribunal adevărat, în sensul celor clasice – lucru reiterat de mai multe ori în roman – ci unul atipic, numit Tribunalul din pod, faptul că nu i se aduc la cunoștință învinovățirile, nu i se înmânează niciun soi de document și nici el nu poate înmâna vreunul, nu poate fi vorba de o achitare definitivă ș.a.m.d.). Această opoziție este evidentă nu doar prin prisma calității lui K., care se schimbă brusc din cea de om liber în cea de arestat, schimbarea aceasta este doar una simbolică, ci mai ales prin schimbarea vestimentației, una cât se poate de vizibilă, impusă de oamenii legii:

Amândoi paznicii îi examinară cămașa de noapte și-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu grijă atât cămașa aceasta, cât și restul lenjeriei, și că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.

Doar câteva pagini mai târziu, cele două poziții deja menționate se adâncesc, iar opoziția dintre ele devine tot mai evidentă și, totodată, ireconciliabilă:

- N-are voie [să intre], îi spuse paznicul cel gras. Doar știi bine că ești arestat.

– Dar de ce-aș fi arestat? Și încă în felul acesta!

– Iar începi! Spuse paznicul și muie o felie de unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.

– O să fiți obligați să-mi răspundeți, spuse K. Iată actele mele; arătați-mi-le acum pe ale voastre și, înainte de toate, mandatul de arestare.

Reacția lui K. este acum una cât se poate de normală, mirarea de la început transformându-se, încet, în iritare, și am putea crede că subordonarea sa nu a început încă. Însă, după cum am să vă arăt la momentul oportun, subordonarea nu doar că nu venise demult, ea se află printre însăși cauzele acestui proces.

La fel cum atitudinea lui K. din începutul romanului pare a oscila între supunere și revoltă, tot la fel oscilează și reacția reprezentanților legii, doar că a lor oscilează între prietenie și autoritate. În numai câteva rânduri putem observa ambele ipostaze. Iată ce-i răspunde unul dintre paznici:

- Doamne! Dar neînțelegător mai ești! se văită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoți din sărite, inutil, tocmai pe noi, care în clipa de față îți suntem cei mai apropiați dintre oameni.

Pentru ca, câteva fraze mai târziu, atitudinea paznicului să pară a se schimba brusc în momentul în care K. îi arată actele sale de identificare:

- Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porți mai rău ca un copil. Ce dorești, până la urma urmei? Îți închipui cumva că vei face să ți se termine mai repede blestematul de proces dacă discuți cu noi, paznicii, despre legitimații de arestare?

Această dihotomie este întreținută și de prezența a doi paznici, care pot juca acum rolurile consacrate mult mai târziu în cinematografie de good cop – bad cop.

Dacă, după cum afirmam la început, despre proces nu reușim să aflăm pe parcursul întregului roman mai nimic, despre tribunalul din pod și legea pe care acesta o deservește sunt destule indicii. Din acestea realizăm că:

  • tribunalul din pod nu este un tribunal normal, ci funcționează paralel cu cele existente la acea perioadă
  • tribunalul din pod  pare a fi omnipotent (nu răspunde în fața celuilalt tribunal ori a legii celuilalt tribunal) și omniprezent (aflăm atât de la avocatul Huld, cât și de la pictorul Titorelli că există anexe ale acestui tribunal în aproape fiecare clădire din oraș)
  • legea tribunalului din pod nu este aceeași cu legea tribunalelor normale. Despre această lege nu aflăm în sine nimic, nu ajungem să știm niciuna dintre regulile care-o alcătuiesc, ci doar modul în care operează. De asemenea, reacțiile celor care-o servesc, și inclusiv a paznicilor prezenți la începutului romanului, ne îndreptățesc să credem că nici măcar ei nu cunosc această lege.

[…] înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat, se informează precis asupra motivelor arestării și a persoanei arestate. În privința aceasta, orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le știu – și ține seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare - nu caută delictele populației ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte și ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi tu că ar putea exista o eroare?

Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.

– Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.

Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.

Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înțelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice explicație, spunând doar:

– Ai s-o simți pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă:

– Vezi, Willem, el recunoaște că ignoră legea, dar pretinde în același timp că e nevinovat.

– Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înțeleagă ceva.

Mi-am permis să subliniez câteva fraze pentru că în ele rezidă și din ele decurge absurdul aparent al întregii situații. K. pare a încălca o lege pe care nu o cunoaște, dar pe care, în același timp, nici nu o poate cunoaște, orice întrebări adresate celor doi, iar mai apoi judecătorului, avocatului, pictorului, lui Leni ș.a.m.d. neprimind niciun răspuns clar care să-l facă să înțeleagă de ce anume-i vinovat. Când spune că legea respectivă nu există decât în capetele celor doi paznici, K. rostește un adevăr fundamental: da, legea nu există decât în capetele celor care-o slujesc și, după ce K. ajunge să se supună tribunalului din pod, legea ajunge să existe și în capul său, fără ca însă s-o cunoască. Deși K. afirmă, în momentul în care ajunge la tribunal că:

pesemne că astea sunt codurile, iar justiția noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar și fără să cunoști legea.

el dă curs fiecărei convocări, ba chiar alege să se ducă la tribunal și din proprie inițiativă și asta în pofida tuturor obiecțiilor aduse mai devreme, de care K. este perfect conștient:

- Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ți spun că nu e vorba de un proces în fața unui tribunal obișnuit.

– Asta e rău, făcu unchiul.

– Cum? întrebă K. privindu-l.

– Am spus că e rău, repetă unchiul.

și nu doar K. știe și acceptă acest lucru, dar până și cei din jurul său. Cum este posibil așa ceva? Ei, bine, aici doream să ajung, legea este supunerea. Dar nu orice supunere, ci cea în fața a propriei creații. Iar creația este în romanul lui Kafka însăși civilizația. Prin intermediul lui Josef K. omenirea însăși este cea acuzată pentru direcția în care a evoluat (iar omenirea este surprinsă în cadrul romanul în diversele ei ipostaze: o femeie întreține relații sexuale cu un tânăr chiar în tribunal, în timpul audierii lui K., unchiul îi sugerează lui Josef să fugă la țară, avocatul vrea să-l apere, judecătorul să-l condamne, Leni să și-l apropie, pictorul să-l ajute, paznicii să profite de pe urma arestării lui, cel care-i bate să-și facă datoria etc). Să nu uităm unele dintre amănuntele esențiale ale romanului: K. împlinea în ziua arestării 30 de ani, iar întregul proces durează fix un an. Vârsta de 30 de ani reprezintă atingerea deplinei maturități, momentul până la care ar trebui sau fi trebuit să ne conștientizăm propria existență și să alegem calea pe care am dori s-o urmăm. Fără această conștientizare, nu putem alege decât în necunoștință de cauză, așa cum face K. irosindu-și viața ca funcționar la o bancă (nu cred că mai este nevoie să menționez aici părerea lui Kafka despre munca pe care o presta și cum K. și Kafka împărtășesc o mulțime de caracteristici, începând cu vârsta și terminând cu slujba), la fel cum și omenirea și-a irosit timpul urmându-și interesele meschine (contextul în care Kafka scris acest roman este definitoriu: se apucă de el în chiar anul începerii Primului Război Mondial, la izbucnirea căruia, una dintre personalitățile care-au încercat cu disperare împiedicarea acestuia, este vorba de Edward Grey, afirma: ,,Luminile se sting în toată Europa. Nu le vom mai vedea iar aprinse în cursul vieții noastre”). Isteria care cuprinde Europa cu ocazia izbucnirii războiului se traduce în acest roman cu incredibilele reacții de supunere ale tuturor personajelor față de acest tribunal apocrif.

În această cheie putem interpreta și multiplele afirmații pe care le face avocatul pe seama legii și a tribunalului:

Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, și se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie și în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocați recunoscuți de tribunalul în cauză; toți cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocați de contrabandă.

[…]  e împotriva rațiunii să încerci să înțelegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer și dacă încerci să-l schimbi cât de cât ăși tai singur craca de sub picioare și te poți prăbuși, pe când imensul organism poate cu ușurință – totul ținându-se legat în sistemul lui – să-și găsească o rotiță de schimb și rămâne cum a fost, dacă nu cumva – și lucrul acesta e cel mai probabil – devine mai viguros, mai atent, mai sever și mai rău.

Acest organism la care se referă avocatul Huld este însăși omenirea. Este futil, în opinia sa, să încerci s-o schimbi, ea va deveni și mai atentă, mai severă și mai rea. Prin intermediul său și mai ales al finalului care șochează prin caracterul lui sumbru putem observa concepția profund pesimistă a lui Kafka referitoare la umanitate și destinul acesteia:

În asemenea condiții, ar fi de mirare să-ți ajungă o viață de om ca să admiți că ai putea izbuti din când în când. Și, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toți oamenii, ore când crezi că nu ți-a izbutit nimic, când ți se pare că n-ai câștigat decât procesele destinate de când lumea să fie câștigate și care ar fi ajuns și fără tine la bun sfârșit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor și a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Și în asemenea momente ți se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic și că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenții din lume, îndrumate de tine pe căi greșite.

Kafka nu oferă în romanul de față nicio soluție, deși putem deduce atât din viața sa cât și din ipostazele în care își surprinde personajele anumite aluzii: Titorelli, pictorul, este sărac, dar influent, Huld, avocatul, este bogat, dar bătrân și bolnav, K. este tânăr, muncitor, dar… vinovat.

Am să închei aici pentru că, deși ar mai fi atât de multe de spus, simt deja că m-am lungit prea mult.

Dacă ați observat și alte indicii ori modalități de interpretare a textului, vă invit să le discutăm!

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,703 other followers

%d bloggers like this: